Nu a mai fost nevoie de cuvinte. Laura a primit cu naturalețe brațul oferit, a arătat cu bărbia direcția de mers dorită și, foarte curând, strângea fericită acel braț cu ambele mâini. Se simțeau bine împreună. Vorbeau cu lux de amănunte despre Sinaia și istoria sa, priveau, se opreau să admire câte o vitrină ori o vilă sau hotel, un spațiu amenajat pentru copii, un pâlc de brazi înalți și bătrâni acoperiți de zăpadă, plecau râzând și gesticulând ușor pentru a fi mai convingători și se priveau ades în ochi oprindu-se din mers în clipe de extaz.
La un moment dat, în zona centrală a stațiunii, Iustin s-a oprit și cu un gest larg al brațului a invitat-o să privească:
- Acolo, draga mea, la etajul doi, în a treia cameră de la colț, în aripa stângă, sunt lucrurile mele…
- Aaa! Hotel New Montana! Aproape de teleferic, la o aruncătură de băț, exclamă Laura privind încântată silueta impunătoare a edificiului. Patru stele… Cred că aici sunt cele mai mari prețuri.
- Nu, nu sunt cele mai mari. Sunt și alte…, dar ce sens are să facem comparații? Eu l-am arătat din reflex, trecând pe aici… Mă gândeam, dacă ești de acord, să rămânem în zonă și să cinăm la unul din restaurante… La o adică beneficiem de room service, dacă ești de acord.
- Și cum rămâne cu „terenul neutru”, precum am stabilit?interveni Laura chicotind. Aici este terenul tău. Nu m-ar deranja, dar prefer un loc retras, cu puțină lume, cu protocol obișnuit sau… deloc.
- Protocol lipsă? Unde crezi că s-ar găsi așa ceva în Sinaia? ridică el sprâncenele zâmbindu-i șăgalnic.
- Unde? ... La vila în care stau eu. Gazda poate primi comanda, iar preparatele ei sunt excelente. În plus, nu ne deranjează nimeni și…
- Și cum rămâne cu „terenul neutru”, precum am stabilit? întrebă Iustin râzând cu poftă.
- Răule! Ești un rău. Eu sunt o doamnă! Poți tu refuza o doamnă? Nu este frumos din partea ta.
- Nu o pot refuza. În niciun caz nu aș îndrăzni pentru că..., pentru că… nu aș îndrăzni, este bine?
- Nuuuu!
- Nu aș îndrăzni pentru că nici nu mi-aș propune și nici nu aș putea. Îmi place acea doamnă și m-aș simți în siguranță în compania domniei sale, mărturisi Iustin oprindu-se din mers și privind-o atent.
- În acest caz…, să mergem „acasă”! Va avea și proprietara timp să pregătească ceea ce dorim…


… Laura zâmbi cu plăcere amintirilor și se întinse languroasă, căutând din nou telefonul. Îl privi lung și se întrebă, a câta oară: „De ce nu mă mai sună? Are nevoie să-i explic unde stau, cum se ajunge mai repede. A rămas stabilit să mă sune la intrarea în București… A trecut de miezul nopții deja… și îmi este somn.”
A coborât să-și ia o ciocolată din frigider. Și s-a aruncat din nou pe pat, ușor indispusă. Nu avea poftă de nimic. A lăsat ciocolata pe noptieră și se adresă sieși:
- Ești supărată, Laura?
- Da, nu se vede?
- Se vede, dar știi bine că nu ai ales prea inspirată. Știi tu cum se circulă pe șosele în condiții de iarnă?
- Nu am luat în considerație asta. Ai dreptate. Ce propui?
- Să citești ceva, să asculți muzică bună ori să-ți amintești ceva drăguț…
- Bună idee! Vrei să ne amintim cum a fost acea seară și… acea noapte cu Iustin?
- O, da! Știi bine cât de mult mi-a plăcut.
- Păi… ce să spun…, a fost o seară frumoasă și o noapte de vis. Tu ești singura care știe că nu am elemente de comparație. Am fost atâția ani străină, lipsită de afecțiunea unui bărbat, lipsită de dragoste…
- Lipsită de iubire, draga mea. De ce îți este jenă să recunoști?
- Nu! De tine nu-mi este jenă… În seara acea am simțit plenar cât de mult aveam nevoie de afecțiune, mai întâi, iar el a fost mai bun decât m-aș fi dorit.
- Să înțeleg că a fost minunat? Povestește-mi doar câteva secvențe, Laura!
- Da! Cu mare drag, te asigur… Până să ni se aducă aperitivul, am stat liniștiți și am vorbit generalități. El examina încăperea. S-a uitat peste tot și a fost încântat de felul în care era organizat apartamentul… S-a oprit apoi în mijlocul sufrageriei, lângă mine. Fără să-mi impun m-am apropiat mult de el. Eram aproape lipiți unul de altul. Îi simțeam privirea jucăușă plimbându-se periculos de alunecos pe ceafa mea, după ce mi-a săltat buclele imaginând în palma sa o coamă bogată. Răsuflarea sa caldă îmi gâdila urechea dreaptă, în timp ce-mi admira curbura delicată a bărbiei și a gâtului meu lung, care parcă implora sărutările sale.
Încercam să fiu nepăsătoare la tot acest asediu aparent nevinovat, dar plin de o puternică încărcătură emoțională, care îmi accelera pulsul și mă făcea să mă pierd, în timp ce-i răspundeam la întrebările puse aproape în șoaptă. De ce oare nu reușeam să-mi controlez simțurile? De ce prezența acestui bărbat reușea să mă zăpăcească atât de mult, încât să uit de mine și de împrejurarea în care ne aflam?
În mintea mea eram doar noi doi, prizonieri ai timpului, blocați împreună parcă pentru o eternitate și nimeni de nicăieri nu putea să ne deranjeze…
- Și nu ți-a plăcut să se întâmple ceea ce povestești acum?
- O! Cum să nu-mi placă? Mi-a plăcut teribil de mult, dar mă temeam de mine, mă temeam că nu voi rezista și am să-l iau în brațe, să-l întind pe pat și să-l dezbrac în câteva secunde… Mintea mea plecase hai-hui, obosită și ea de atâtea bariere puse fără rost atâția ani de zile, de gânduri și dorințe înfrânate de teama de a nu suferi…
- A fost un calvar lupta cu tine însăți, bag seama. De ce nu ai renunțat? De ce nu ai lăsat liber instinctelor? Ai uitat să fii femeie mulți ani. De ce?
- Cum, de ce? Ai uitat și tu… Au fost atâția ani de studii, atâtea examene, atâtea trepte cu alte studii și alte examene…, atâta încrâncenare, atâta zbucium și atâtea emoții, că nu mai am puterea să le număr ori să le expun!
- Păi, de! De ce ți-ai ales tocmai medicina?
- Mda… Bună întrebare! Îmi amintesc de parcă ar fi azi o discuție cu mama, care a suferit toată viața de o boală care a uscat-o pe picioare…, cred că îți aduci aminte… „- Tare bine era, Tudore, dacă aveam și noi o rudă pe la vreun spital… Că… Cine știe… poate mă îngrijea și pe mine mai cu simț de răspundere cineva… Că dacă… nu îngrijești bolnavul și cu omenie… cu suflet adică…” O priveam cu atâta milă și teamă… Þi-amintești, Laura? Te prefăceai bolnavă, inventând tot felul de dureri ca să intri în cabinetul școlii să vezi cum procedează medicul… de parcă… puteai deveni medic doar… „furând”… Þi-amintești? Mi-am jurat că mă voi face medic… Apoi, nu trebuia să-mi fac și eu un rost? Să fiu pe picioarele mele și să nu depind de nimeni?
- Și? Ești mulțumită?
- Dar tu știi asta, draga mea. Profesional sunt mulțumită, deși ar mai trebui un salt spre înălțimi…
- Profesional, te înțeleg. Ai urcat cu brio trepte în cel mai scurt timp cu putință, ai ajuns șefă de secție, ai cabinet particular, dar… familie și copii ai?!
- Ah! Chiar în inimă m-ai lovit cu întrebarea asta și nu-mi face bine… Știi bine cât de mult mi-am dorit să am o căsnicie fericită, un soț blând, frumos și inteligent, doi copii frumoși ca noi și…
- Și de ce nu-i ai? Cine te-a oprit?
- Cum cine? … Presupun că studiile, examenele și munca în sine… Nu am avut timp, crede-mă! Mai apoi nu am avut cu cine. Doar nu mă crezi în stare să alerg eu după un bărbat să-l rog să mă ia de nevastă! Poate că au fost amatori, dar numai de aventură, nu de căsnicie. Am înaintat în vârstă… La 35 de ani cine se mai uită la mine din iubire? Doar din interes, dar de asta fug ca dracu’ de tămâie, știi bine. Offf! Cât de mult mi-am dorit să am copii, Doamne!
- Și nu ai avut, din nefericire? Dar aventuri câte ai avut, dragă Laura?
- Asta-i bună! Eram tâmpită la cap să accept așa ceva? Cum ți-a trecut ideea asta năstrușnică prin cap?
- Uite, așa îmi veni mie… Dar la Sinaia cum a fost? Nu tu l-ai agățat pe bietul om?
- Nuuu! Departe de mine gândul, fetițo! A fost o pură întâmplare. Sania este de vină! În plus, tipul este exact cum am visat eu să fie, dacă vrei să știi.
- O, da! Sunt convinsă. Altfel nu te văd în stare să-l inviți la apartament, acolo, în vilă… Am dreptate?
- Într-o oarecare măsură, da! Dar doresc să-ți intre în cap că, mai întâi de toate, a dovedit că este un bărbat serios, curtenitor, delicat, intelectual sută la sută, excelent ascultător și vorbitor în aceeași măsură. În plus, are un fizic de-ți lasă gura apă. Are corp atletic, suplu, dar cu fibră fină, dacă vrei să știi…
- Da, da,da! Înțeleg și te cred…, dar în pat… cum este, draga mea Laura?
- Eiii! Ce curioasă ești. Invidioaso! Până la pat, stai să-ți povestesc câte ceva! Vrei?
- Asta-i bună! Știi cât sunt de curioasă. Ascult!
- Draga mea, am mâncat un aperitiv simplu, dar foarte gustos, apoi felul întâi… La fiecare am băut câte un păhărel cu băutură fină, adecvată… Mai mult eu, că el nu bea. A făcut o excepție doar de dragul meu. Iar eu, în tot acest timp, mă perpeleam, mă ascundeam de el și de mine însămi, speriată să nu mă dau de gol. Nici nu știu ce gust a avut mâncarea până atunci. Urmăream pe ascuns cât de elegant folosește tacâmul ori șervețelul, cât de măsurat este în toate gesturile și cât de rafinat în conversație. Îl sorbeam din ochi și îmi era teamă să nu gafez prin gesturi anapoda ori prin vreo vorbă scăpată aiurea…
Ei bine, eram la felul doi… Sorbeam puțin vin și am înțeles că până și băutura avea gustul lui, pe care nu-l știam, dar, de când îl cunoscusem, tot ce mâncam, beam sau vorbeam, avea aroma lui. Mă întrebam dacă voi reuși să nu cedez acestei ispite puternice, care se chema IUSTIN și, în același timp, îmi doream să mă las imediat învăluită de dorul sufletului și al trupului meu bolnav de iubire neconsumată, care tânjea după atingerile lui. Abia înghițeam câte puțin din mâncare. Îmi trecuse foamea ce-o simțisem după săniuș. Foamea mea era alta și de această dată îmi doream cu adevărat să mi-o potolesc.
- Chiar așa, biată Laura?!
- Da! Am adunat mereu, pe ascuns, în fiecare an, toate aromele primăverilor ce treceau pe lângă mine, iar acum mă simțeam pregătită să le ofer acestui bărbat, care mă zăpăcise complet și pe care simțeam că îl iubesc cu disperare. Nu știu cum s-a întâmplat, dar am convingerea intimă că toate gândurile mele îl împresurau pe el ca un păienjeniș fin, puțin câte puțin…, până cred că a început să simtă la fel ca mine. Poate mă înșel, deși doresc să cred că așa s-a întâmplat…
- Și nu te-ai temut că este posibil să rămâi însărcinată cu băiatul acela? Nici nu știi cum îl cheamă, cu ce se ocupă…
- Nici nu m-am gândit! Pentru mine el este și rămâne singurul bărbat pe care-l iubesc și căruia îi pot dărui copii, dar să lăsăm asta acum…
… Cum spuneam, la mijlocul felului doi, o melodie mai plăcută ca toate cele ascultate în seara aceea a invadat spațiul nostru, camera aceea în care doar ne prefăceam chinuit că luăm cina, când dorul nostru era cu totul altul. Cina fusese doar un pretext pentru a ne alătura… Ne-am privit lung, ne-am zâmbit și ne-am ridicat amândoi odată, fără cuvinte, doar cu graiul ochilor. S-a apropiat de mine, mi-a prins mâna și mi-a îndrumat pașii după ai lui, apropiindu-ne încet-încet de șemineu. Flăcările - limbi de foc ridicate din bușteni - ne fulgerau fețele în vii culori și ochii noștri nu se săturau privindu-se.
După câțiva pași foarte lenți și-a întins brațele în jurul mijlocului meu fără ca privirea lui, nici măcar o secundă, să se desprindă de a mea și am început să ne legănăm în ritmul melodiei pe care doar mintea sufletului nostru o auzea... Laura, dacă ai ști, draga mea Laura, ce frumos cântă sufletul! E ca un cântec de sirenă…Da, de sirenă pentru că îți amintești ce ironic zâmbeam când auzeam acest cuvânt…Dar crede-mă! În acel moment mi se părea că plutesc și că-mi aud sufletul cum cântă un cântec pe care nu-l mai auzisem vreodată… Lipită strâns de el, am închis ochii și am simțit cum amețesc de plăcere, dar nicio clipă nu mi-a fost teamă de cădere pentru că brațele lui mă susțineau strâns, dar atât de delicat… Dacă ai ști..., dacă ai ști cu câtă greutate mă abțineam să nu plâng... În momentul acela mi s-au topit toate frustrările și mă simțeam ocrotită, dar și supusă de bărbatul acesta. Îmi țineam cu încăpățânare ochii închiși dar îl vedeam cu ochii sufletului, sorbindu-i parfumul, atingându-l. I-am simțit buzele cum îmi atingeau fruntea, nasul și, mai apoi, la fel de ușor și aproape insesizabil, ca o umbră, a trecut delicat peste buzele mele.
Mi-am stăpânit cu greu o tresărire de neplăcută și neașteptată surpriză. Se juca oare cu mine, sau ce? Nu, își dorea la fel de mult să mă sărute?!
- Dar nu ai deschis ochii. Nu te-ai dat de gol, da?
- Vai! Atât de greu m-am abținut… Am continuat să dansăm. Când încă speram și tocmai când mă întrebam ce va urma, mâinile lui au fost mai îndrăznețe și au început să se plimbe pe spatele meu în sus și în jos, lent, elegant, fără să mă apese dureros. Încă nu reușisem să înțeleg ce joc este acesta. Un sunet metalic, sfredelitor parcă și totuși cunoscut, m-a determinat să deschid ochii, dar numai pentru o clipită pentru că auzisem doar fermoarul, care eliberase spatele meu și rochia, fără nici un efort, se desfăcea ca două petale de tulipă lăsându-mi umerii goi și pe mine nedumerită cum de s-a întâmplat atât de repede!
- Ha, ha! Păreai nedumerită ori fericită că a intrat bărbatul din el în acțiune?
- Asta-i bună! Fericită, desigur, dar… Stai să vezi ce a urmat! Văzându-mi umerii goi și rochia cum trece la podea ca o adiere, am încercat să spun ceva, dar cuvintele au fost gâtuite de emoție și nu s-a înțeles nimic. Nu m-am opus. Încă dansam când trupul meu rămânea doar în lenjeria intimă albă pe care o îmbrăcasem special pentru acea seară…
Iustin a îngenuncheat și a început să-mi sărute sânii ușor ca o boare, abia atingându-i, apoi pântecul, ceva mai vioi, trecând gradat la coapse, dar atât de apăsat, încât picioarele mele au început să tremure de plăcere. El a observat acest moment și s-a ridicat încet, m-a luat în brațe și așa m-a purtat până în dormitor, unde m-a așezat pe pat. Am simțit că leșin de fericire. Eram ușor umedă deja…
- Wow! După mulți ani de așteptare, ai avut o senzație unică, Laura dragă…
- Da este foarte adevărat și acum, când retrăiesc acele clipe minunate, trupul meu trece atât de aproape de acele momente, încât… Gata! Nu mai vorbesc despre asta. Cât este ceasul? Nu se poate! A trecut de unu noaptea și el n-a ajuns. Nu m-a sunat…