poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-01-28 | |
- Hei, ce faci? Gata… ai și obosit?
- Nu e oboseală, bunule! Mai pot, da’ degeaba tot merg că nu mai văd ce trebuie văzut. De ceva vreme îmi acoperă vederea, ca un ecran transparent, o imagine care se repetă și se tot repetă... Mi se pune mereu în fața ochilor și nu îmi mai dă pace. Orice fac și oricât mă străduiesc nu reușesc să mai scap de ea! - Hai să facem un popas, atunci! Uite aci pe prosop o pită, o bucată de brânză cu ceapă și un pic de slănină. Da astea nu merg bine fără o aghiazmă din asta de prună. N-avem pahar, da’ toarnă aici în ardeiul ăsta gras... Hai, hai... ia și dă pe gât! Mai stinge-ți oboseala că poate se sperie și-o pleca și vedenia aia. - Uauu, ce bună e! Ce să plece, după o dușcă din asta, mai degrabă se dublează... ori se triplează! - Păi, ce faci? Nu, nu... nu merge așa! Trebuie să ai respect față de licoarea asta sfântă, că e lacrima strămoșilor. În primul rând să o privești cu teamă... și să deguști numai atât cât crezi tu că poți duce. Apoi, dacă tot ai turnat-o, nu o umili și dă-o peste cap toată! Și cum zici că arată vedenia aia? - Urc pe un drum de piatră și în urechi aud ceva, parcă pădurea îmi șoptește: „Corițe... Corițe... Corițe”... Intru într-un sat și văd o casă mare, impunătoare, construită din piatră albă, cu două rânduri de ferestre și acoperită toată cu verdeață. E înconjurată de o ceată pestriță, numeroasă și foarte agitată; pare a fi o amestecătură de soldați cu uniforme ciudate. În mijlocul lor e un bărbat, de care ascultă cu toții, îmbrăcat într-o rasă călugărească, cu o glugă pe cap ce îi acoperă fața și în mână are un crucifix. Însoțitorii săi strigă, înjură, amenință cu puștile ridicate deasupra capului, dovadă a furiei și intențiilor lor, fiind și găurile din pereții exteriori probabil, mai devreme, mitraliați. În acest vacarm înspăimântâtor ies din casă, fără grabă, cu mers sigur și hotărât, doi bărbați bine făcuți, de vârstă mijlocie; cel din față e îmbrăcat într-o sutană neagră, are o barbă stufoasă albă, parcă e un patriarh și privirea cutezătoare; după gât e legat un șnur albastru, de care atârnă pe piept o cruce impresionantă din aur masiv. Se oprește în fața lor, încearcă să spună ceva, dar călugărul se apropie, se burzuluiește la el și îl pălmuiește. Deloc surprins, bărbatul întoarce calm și celălalt obraz, se închină și pare să rostească o rugăciune... Asta îi înfurie la culme pe cetași, unul dintre ei îl lovește cu patul armei în cap, sângele curge șiroaie pe față și în barbă, iar ceilalți se reped asupra lui și încep să îl străpung, din toate direcțiile, cu baionetele. La fel se întâmplă și cu însoțitorul său... Scena e cutremurătoare, se repetă mereu ca un film în reluare, dar ce mă impresionează cel mai tare e sângele care se prelinge pe cruce. Pe acest fundal roș-galben-albastru, asocierea vine de la sine: atunci Iisus era răstignit pe o cruce, acum, nu îmi dau seama dacă bărbatul e crucificat ori crucea este cea răstignită... O singură certitudine am – călăul e un om al crucii! - Hmm, Corițe... Păi nu e vedenie, uite acolo pe panta aia de munte... Tocmai am ajuns, da’ acuma îi spune Korcea. Nu asta e important… Mai bine ia privește cine se apropie... Ce ai rămas așa cu gura căscată? E chiar omul despre care vorbeai! Bună ziua, bade Lambrule! Ia loc și ospătează oleacă cu noi... - Bună ziua! Ce noroc să mai întâlnesc vorbă strămoșască... Sânteți ramani de-ai noștri? M-oi așeza că sunt trudit, da’ de mâncat nu-mi priește când văd ce s-a ales de neamul ăsta-al meu! Ne-am bătut noi cu ei cât ne-am bătut, da’, până la urmă, tot ne-or prididit! Nu tu școală, nu tu biserică, sprijin de nicăieri… Și fără preot și dascăl între lupi… Au pieit horele, au pierit cântecele și descântecele care ne fereau de rele… Hainele de sărbătoare putrezesc în lada de zestere… Degeaba ne însemnam crucea pe frunțile copilelor la naștere, ca să nu ajungă în haremul musulmanilor, că nici ăl de sus nu prea ne-a ajutat! M-am întâlnit mai deunăzi cu niște puștani… M-a înfiorat graiul lor, nu m-am mai putut ține de-o parte și m-am băgat în vorbă. Da’ mai bine n-o făceam! Să fi văzut cum tremurau, bieții de ei… I-am întrebat dacă sunt greci, albanezi ori slavi și mi-au răspuns că nu-s. Au pus ochi-n pământ și mi-au zis, aproape șoptit, că ei sunt de alt neam… Deși îmi secaseră ochii tot mi-au dat lacrimile! Da’, bănuitori, n-au avut curajul să-și spună farsaloți, vlahi, ramani, cuțovlahi ori daci! Am încercat să mai aflu una alta, da’ s-au pornit... Priveau speriați în toate părțile și duși au fost! Ce le-or fi spunând părinții lor ? Habar n-aveau că pentru ei m-am sacrificat eu, ca să rămână neam de păstori și oameni liberi... Să-și păstreze limba și credința... Și eu și frati-miu, Sotir am murit degeaba! - Ei, bade... Lasă nu mai fi așa amarnic! Jertfa te-a făcut apostolul și sfântul românității balcanice, toți... - Pentru că pe ceilalți nu-i mai știe nimeni. Sfântul Haralambie, la cei o sută paisprezece ani ai săi, a suportat martirajul cu atâta seninătate că a convins-o până și pe fiica împăratului nost, Septimiu Sever, să se întoarcă la dreapta credință. Cine mai știe că sfântul Nicodin, cel care a colindat lumea, a săvârșit o mulțime de minuni și a vindecat-o pe fiica lui Sigismund al Ungariei de epilepsie era raman de aici din Prilep? După ce a întemeiat monahismul a ajuns la Tismana, unde l-a învățat pe domnitorul Mircea cel Bătrân să citească europenește. Se mândresc grecii cu sfântul Atanasie, da’ și el era tot de-al nost. Cuvioasa Petca Parascheva, sfânta fecioara cea fără prihană, Filofteia, sfântul Dimitrie Basarabov au ajuns bulgari, iar despre Maica Tereza toată omenirea știe că e albaneză. Totul se uită… spuneți-mi câți îl mai pomenesc, astăzi, pe marele Niceta Remesianul - plăsmuitorul imnului creștinătății? - Ai dreptate, părinte Belimace, nu se mai știe. Și pe mine m-au făcut got! Mai grav e că din cele peste patru milioane de aromâni, câți erau acum mai aproape de zilele domniei tale, oficial dacă mai sunt câteva sute de mii; parcă s-au unit cu toții și grecii, și slavii, și frații noștri albanezi să ne extermine. - Păi, nu hoardele de albanezii musulmanizați ai lui Ali Pașa Tepelin au șters de pe fața pământului cetatea de vis a românității balcanice, care îi făcea să înnebunească de invidie pe greci și pe slavi ? Ei, grecii și episcopii lor l-au instigat și l-au plătit, că le ședea în gât! Moscopole, cu cei șaptezeci de mii de locuitori, era cel mai mare și înfloritor oraș; măreața Atenă dacă mai avea vreo șapte mii de oameni și din ăia, grecii greci erau mai puțin de jumătate! De jur împrejurul nostru se aflau alte sate și localități cu mii și zeci de mii de locuitori – Gramosta, Nicea, Linca… Ocupam o zonă compactă aici, lacul Ohrida era considerat și denumit „marea vlahilor”! Erau disperați, și așa au rămas, să-și alipească Tesalia, Tracia, Macedonia și Epirul! Din ultimul stăpâneau Ioanina, jumătatea sudică și mai voiau și restul - Girokastra, expulzându-ne ori cumpărându-ne pe noi. Da, da… nu vă mirați, deși nu trecuseși niciodată prin Grecia și habar nu aveai de limba lor, era suficient să le accepți cetățenia, să te declari greco-valah și să nu îți mai vorbești limba că îți punea Dumnezeu, prin patriarhul și episcopii lor criminali, mâna în cap. Și de năravul ăsta nu s-au debarasat…Dacă le ședeai în cale, însă, uitau de creștinătate și de tot, te lichidau fără pic de milă și frică de cel la care, păcătos, se închinau, cum au făcut și aici în Korcea cu mine și cu mulți alții. Însuși mitropolitul Ghermanos, fie-i numele și neamul blestemat, a fost în fruntea asasinilor greci travestiți în musulmani albanezi! - Așa e, s-a umplut cerul de martiri și de sfinți valahi după Moscopole! A fost cel mai mare etnocid, primul mare pogrom din istoria civilizatei Europe și nimeni, dintre puternicii vremii, nu a reacționat; ce s-a întâmplat la cantonul Astropotamos, lângă pod, când, după ce și-au văzut soții uciși, toate cele peste două sute de neveste valahe, multe cu prunci în brațe, s-au aruncat în râul Ahelanos trebuia să cutremure planeta ori măcar Bucureștiul! - Ne-au luat tot, ne-au răpit pământurile, zeii, înțelepții și sfinții, ne-au siluit limba și credința, ne-au furat și numele că nici nu mai știm cine suntem. Tot ce-am avut mai bun au trecut pe numele lor. Nimeni, însă, nu își pune întrebarea de bun simț cum de, chiar, toți marii filosofi, istorici și creatori de artă, care uimesc și acum, sunt numai greci? Erau ei niște supraoameni, cum de e posibil ca celelalte nații, care respirau același aer, să nu fi dat nimic? Noi, iliro-traco-geții, singurii dintre toate neamurile născuți în aceste pământuri și dintotdeauna atotstăpânitori între Adriatica, Egee, Marea Neagră și din Pind până în Dalmația nici nu existăm pentru ei! S-au declarat state monoetnice… - Ai mare dreptate… Uite, acum mi-a venit – e o chestie extraordinară, la care nu m-am gândit niciodată! Un aromân zice: „Escu armân!”, adică „Eu sunt aromân!” Ori „Escu creștin al lui Cristolu!”, „Eu sunt creștin al lui Cristos!” Acest „escu” a trecut Dunărea și a devenit sufixul definitoriu pentru numele proprii românești: Eminescu, Antonescu, Constantinescu… Oare grecii, care trăiesc printre aromâni de câteva mii de ani, nu au luat nimic, nu și-au molipsit fibra cu nimic de la ei? În etnicitatea lor nu se regăsește și un pic de sânge armânesc; dacă da, de unde ura asta istorică impotriva noastră? - În boala lor de a greciza tot ce întâlnesc în cale, limba română a fost și a rămas cel mai mare obstacol și inamic pentru că prin ea ne diferențiem, avem o apartenență distinctă, identitate proprie și ne păstrăm memoria etnică. Cât timp va mai exista graiul românesc nu vor avea liniște; și ei, și slavii se vor simți niște străini, venetici în pământurile pe care le-au răpit. Limba română, doar prin simpla ei existență, e un martor acuzator, le provoacă insomnii, îi strivește cu sentimentul vinovăției, le amintește de crimele și etnocidul săvârșit! De aia, ținta principală a prigoanei și oprimării a fost școala și biserica româneacă! „Stinge limba în gâtlejul valah!”, e un imperativ odios pe care și-l transmit din generație în generație. În această strădanie, demnă de o cauză mai bună, nu ezită să apeleze la cozile de topor, pe care le răsplătesc generos. Este notoriu, printre aromâni, cazul trădătorului Cosma! Nu s-a inventat cuvântul care să înfiereze crima împotriva propriei limbi; acest nefericit, ajuns preot grec, a fost în stare să arunce anatema asupra conaționalilor care își rosteau limba maternă, motivând că prin ea Dumnezeu vorbește diavolului. Drept recompensă, pentru această blasfemie stăpânii lui l-au sanctificat! - Lipsa de unitate și a unor organizări proprii, chiar militare, i-au făcut slabi… - Am avut noi niște căpitănii… da’ ce mai poți să faci când grecizarea, slavizarea și islamizarea era politică de stat. Albanezii au supraviețuit pentru că s-au supus imamilor... Îmi vin în minte ramanii din Metova, care își considerau pământul atât de sacru încât, dacă un străin, un musulman trecea călare, la ieșire, trebuia să scoată potcoavele calului ca să nu se ia pe ele pământ nici cât încape sub unghie. Mă închin și nu pot să nu mă întreb cum de a fost posibil să piară un asemenea neam? - Iertat să-mi fie că îndrăznesc să mă amestec în vorba domniei voastre! Cred că nu e de mirare… Am citit acum în zilele noastre, pare-mi-se prin anul 1997, când Grecia e țară cu democrație europeană semnatară a documentelor ce protejază drepturile minorităților,într-un important cotidian atenian, cred că „Stohos” se numea, ceva ce nu-mi credeam ochilor. „Vitejilor palicari” le era adresat următorul îndemn: „Unde îi veți întâlni pe vlahi cu limba lor vlahicească – pe stradă, la locul de muncă, rupeți-le picioarele, smulgeți-le limba!” Am citit, m-am crucit și mi-am scuipat în sân... - Așa e, din stăpâni ai peninsulei am ajuns minorități la noi acasă... De la Basarab Întemeietorul până la Matei Basarab, prin secolul șaisprezece, domnii români s-au mai interesat de noi, ne considerau ai lor și ne mai construiau biserici. Apoi, i-a preocupat mai mult Muntele Athos și pe noi ne-au uitat. Ultimul care s-a mai interesat de soarta noastră a fost regele Carol Întâiul. La insistențele sale, unii spun că ar fi trimis chiar un ultimatum, sultanul a dat acea iradea prin care ne recunoștea niște drepturi, dar nu și pe cel mai important – acela de a avea propriile noastre biserici și proprii noștri ierarhi. - Ai pomenit trecutul mai îndepărtat… Istoria e o frumoasă poveste pe care o scriu întotdeauna învingătorii. Cândva inzii –rasa galbenă și traci –arienii albi reprezentau cele mai numeroase neamuri de pe pământ. Unde sau cine erau pe vremea aia romanii, grecii, rușii, germanii, englezii, spaniolii, americanii, francezii? Răspunsul e simplu, nu existau! Și totuși istoria actuală a lumii e istoria lor! Iliada a făcut dintr-o confruntare tribală locală, bătălia dintre troieni – populația unei cetăți și ahei – locuitori ai polisurilor, niște așezări negustorești înșirate pe țărmul mării, un eveniment universal. Toți beligeranții adunați la un loc nu însumau populația unui singur centru civic al civilizației ceramicii pictate de la Cucuteni, aflată în plină glorie cu peste trei milenii înainte de a se auzi de ei. Analiștii spun, însă, că e momentul când elenii și-au început ofensiva continentală. Istoria consemnează, cu admirație, isprava geopolitică a macedonenilor, unul dintre neamurile tracice din Balcani, pusă în operă de genialitatea lui Alexandru prin întemeierea unui imperiu ce se întindea pe opt milioane de kilometri pătrați. Grecia, atunci, continua să fie o înșiruire de polisuri ce își cumpărau protecția macedonenilor, care arbitrau disputele dintre ele și îi apărau de vecini. Regele Filip chiar le-a pedepsit pe câteva... Alexandru e cel care i-a scăpat de griji și de insomnii prin distrugerea celui mai mare inamic al lor, Imperiul Persan. Ce fac grecii după suspecta dispariție a Macedonului? Pun mâna pe imperiu și stapânesc, mai multe secole, teritoriile și popoarele cucerite, inclusiv Egiptul. Adică ei fac istorie în locul macedonenilor învingători, despre care, supuși unei crunte operațiuni de grecizare ca și alte neamuri tracice paleolatine, nu se se mai consemnează aproape nimic. Și așa niște polisuri negustorești, fără istorie și origine clară ajung mare putere imperială. Asta până se ridică Burebista cu geto-dacii săi, care ia sub protecție toate neamurile frățești dintre cele trei mări și îi forțează pe greci să-și satisfacă poftele hegemonice înspre sudul Italiei, Asia Mică și Nordul Africii. Între timp, în Italia nepoții latini ai Troiei, cucerite și distruse de greci, ridicaseră Roma și puneau la cale de un nou imperiu. După „experiența macedoneană”, dispunând de formidabila știință și abilitate de a lua în posese un imperiu făcut de alții, fără a scoate sabia, grecii își aduc aici infernala mașinărie a diversiunii și manipulării; prin diverse intrigi și savante mașinațiuni oculte orchestrează marea confruntare fratricidă dintre romani și geți, cele mai importante forțe ale vremii. Peninsula balcanică, locuită de către traci și polisurile grecești, înșirate, în continuare, pe malul mării intră sub stăpânire romană. Noua infuzie de latinitate revigorează întrucâtva elementul traco-macedonean, determinând o regresie temporară și aparentă a elenilor, care își mutaseră baza de operații, calul troian în mijlocul Cetății Eterne. Nu reușesc să-l încaiere direct pe Cezar cu Burebista, dar la Farsala îl ajută pe primul să-l înfrângă pe Pompei, aliatul getului. Cum am mai spus, începe o lungă dispută fratricidă, de câteva sute de ani, între romani și geto-daci în cadrul căreia este distrusă, mai întâi, Sarmisegetuza. Victoria finală, însă, va aparține dacilor, care odată ajunși în scaunul imperial mută capitala la ei acasă, fixând-o în final la Constantinopol, iar apoi cuceresc și Roma. Istoria scrisă de aceeași greci, asociați și cu irviții, consemnează deformat această epopee prin minimalizarea ori trecerea sub tăcere a unor momente decisive și mari fapte de arme ale dacilor și hiperbolizarea imperialilor. Nu este greu de imaginat câtă ură și umilință au adunat în ei, grecii, în perioada Imperiului de Răsărit de neam iliro-traco-get. Ca și în vremea lui Alexandru, au făcut tot ce-au putut ca să pună mâna pe el. Și prin această mașinărie diabolică, iudeo-creștinismul, până la urmă au reușit. Atunci a început răzbunarea și s-a declanșat revanșismul lor împotriva autohtonilor latini balcanici. Singura replică, mai viguroasă, pe care aceștia le-au mai dat-o a fost, între anii 1187- 1383, când vlahii fraților Asan, ajutați de bulgari, i-au snopit în bătaie și și-au creat propriul imperiu. Trufașii lor împărați Isaac Anghelos e luat prizonier, iar Alexis Comnen nevoit să le cerșească pacea. Ioniță, cel uns de însuși Papa, nu are remușcări în a-i spulbera, până la urmă, și pe cruciații acestuia, care ocupaseră chiar Constantinopolul. Ca să mai îndulcească înfrângerea politico-militară finală a latinității romane și a bizantinismului de către latinitatea traco-geto-dacă îl vor ajuta pe Papă să inventeze și să pună în scenă acea mascaradă a etnogenezei unui nou popor – românii, înlocuitor al neamului învingător al lui Decebal. Prin această invenție, nu mai avea cine culege laurii victoriei deoarece noul popor, născut din romanizarea dacilor, simboliza împăcarea celor două frății și propunea un final fără învinși și învingători. Pentru greci era o extraordinară găselniță: dacii nord și sud- dunăreni, în sfârșit, erau scoși din istorie și nu își mai puteau revendica victoria finală; românii, rezultați dintr-o amestecătură de latinitate cu barbarii cuceritori nu mai aveau nicio legitimitate să-și revendice moștenirea strămoșilor. Grecii aveau drum liber și vor profita din plin. - Până la Asănești a mai existat, însă, un moment de grație divină în care dacolatinitatea sud-dunăreană s-a simțit din nou, în Balcani, la ea acasă. Este vorba de vremea împăratului nostru Iustinian cel Mare! Acesta, constatând o creștere a ponderii și activismului religios al elementului grec, pentru a asigura mai multă autonomie și protecție neamului său, înființează Arhiepiscopia Justiniana Prima, cu centrul la Serdica, care cuprindea, printre altele, Dacia Mediterrana, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Moesia Secunda și Panonia Secunda; teritoriile de la nord de Dunăre nu erau nominalizate oficial, dar erau incluse și ele tot aici. Se refăcea astfel, după multă vreme, aproape în totalitatea sa, spațiul de continuitate al Marii Dacii a regelui Decebal. Și nu oricum, fiind și autocefală, ea marca prima manifestare de autonomie și oarece independență a latinilor carpato-balcanici; ca importanță, Arhiepiscopia dacică avea aceeași demnitate cu patriarhiile de la Constantinopol și Roma! Se realizase practic reunificarea lumii daco-getice de la nord și sud, în afară rămânând Scyția Minor și Moesia Secunda, care se întindeau de la gurile Nistrului, cuprinzând sudul Basarabiei, Dobrogea cu Cadrilaterul și în continuare părțile de sub fluviu până la granița Daciei Ripensis; acestea fuseseră desprinse din dioceza Traciei și aparțineau direct de Constantinopol, fiind subordinate unui questor imperial. Pentru asigurarea apărării împotriva barbarilor, împăratul a dispus construirea, aici, a peste șase sute de cetăți și fortificații. Slujbele se oficiau de către preoți daco-iliri, în limba proprie a majorității populației - dacolatina, predominanță având liturghia zalmoxiană; spațiul de manifestare al grecilor fusese restrâns numai la teritoriile unde ei erau majoritari! - Doamne, doamne… ce vremuri frumoase! Reînviase neamul ăsta al nostru obidit! - Mda… numai că ce e frumos trece precum clipa; lucrurile au durat așa numai până pe la anul 610! Grecii se dezmeticesc și, maeștrii ai intrigilor și manevrelor oculte îndelung exersate, pun mâna pe Imperiu și își proclamă limba drept oficială pe întreaga lui întindere. - Și de acum încep nenorocirile neamului geto-dac! Pentru a-i diminua ponderea și importanța, ca și pentru a-l înlătura total de la treburile Imperiului a fost pusă la cale cea mai cumplită mârșevie, împotriva lui fiind gândit primul holocaust din istorie. Până în anul 582, în vremea lui Mauricius, ingenioasele fortificații ale lui Iustinian rezistaseră cu mult succes, de ambele părți ale Dunării, asediului avarilor și slavilor; din senin, însă, grecii renunță la apărare, inclusiv la bastionul Novae, cea mai importantă componentă a sistemului defensiv. Prin această trădare, abandonați de greci, latinii rezistă eroic singuri împotriva năvălitorilor, dar sunt copleșiți de asediul continuu și superioritatea numerică a invadatorilor.Ba, mai mult, după penetrarea acestora în Imperiu, populația daco-iliră e lăsată la discreția ocupantului și încercarea băștinașilor de a continua rezistența declanșază împotriva lor unul dintre cele mai cumplite măceluri. Regiunea este trecută prin foc și sabie, întreaga organizare politică este dată peste cap, se produce un exod al populației spre alte zone mai sigure, mii și mii de oameni își părăsesc casele și pământurile ori se salvează refugiindu-se în munți, principalele centre administrative sunt desființate, bisericile arse, localități întregi sunt rase de pe fața pământului. Armata imperială refuză să intervină și așa, în spațiul care reprezenta patria daco-latinilor se așează slavii, care își întemeiază structuri administrative proprii, proces finalizat prin constituirea statului sârb. În această tentativă de dislocare completă și exterminare a elementului protoromânesc slavii sunt chiar sprijiniți de „frații” noștri întru credință prin creștinare, acest lucru semnificând recunoașterea oficială a noului statut obținut prin forță, crime și trădare. - Și așa, scăpați de daco-latini și simțindu-se pe cai mari, noii stăpâni politici și religioși ai Imperiului introduc în toate bisericile liturghia în limba greacă, preoților care scăpaseseră nealungați din biserică și îndrăzneau să mai oficieze în alt grai li se tăia mâna dreaptă și limba. Apoi, pentru a-și duce până la capăt nebunia, îi stârnesc în continuare pe slavi împotriva neamului românesc, le încurajază venirea și îi ajută să se consolideze în Balcani și dincolo de Dunăre. Alte momente decisive în lichidarea daco-latinilor balcanici și a credinței lor le reprezintă creștinarea rușilor și a celorlalte neamuri slave, introducerea oficierii evanghliei grecești în limba slavonă, precum și acceptarea și tolerarea bulgarilor în peninsulă; după creștinare, aceștia vor fi folosiți chiar în cadrul unor campanii de reprimare dincolo de fluviu. Prin această politică antiromânească, Dacia carpatină, unde elemental autohton nu a putut fi dislocat, va fi încercuită cu o centură de popoare slave și izolată complet de romanitatea occidentală. Deci, folosindu-i pe slavi ca masă de manevră, prin greco-slavizare, au reușit în final lichidarea Daciei Mari; în spațiul ei balcanic au apărut Bulgaria și cunoscutele state ale slavilor sudici, iar în partea panonică s-au așezat cehii și slovacii. România, nucleul ei dur, a rămas o insulă de latinitate în marea slavă. Destinul îi va fi, în mare măsură, influențat de interesele rușilor și grecilor, aliați istorici în regiune. - Da… Și pentru că Dumnezeu nu a mai răbdat atâta ură și nedreptate împotriva noastră, politica și strategia folosite s-au întors, până la urmă, împotriva lor. După succesul „experimentului slav”, grecii au încercat atragerea și folosirea turcilor pentru a-și rezolva până la capăt disputa internă cu daco-latinii peninsulari. Numai că, de această dată, în joaca asta a lor de-a geopolitica, li s-a înfundat; pe turci n-au mai reușit nici să-i creștineze, nici să-i țină sub control prin alte mijloace. De aici li se va trage, osmanlâii cucerind Constantinopolul și lichidând Imperiul Bizantin, îi va readuce pe greci la dimensiunile și condiția lor inițiale când erau înghesuiți în polisuri. Ba, mai mult, după înfrângerea aliaților slavi, mândra și perfida Eladă va intra, pentru aproape patru secole, sub stăpânire otomană. - Ocupație, ocupație… Da’, în stilul lor caracteristic, au reușit să se bage pe sub pielea turcilor, au inventat fanariotismul și aproape că au stăpânit în continuare alături de ei. Mai rău de noi, care am rămas pe cap cu moștenirea și cu toate belelele lăsate de ei până în secolul nouăsprezece. Moscova, devenită a Treia Romă, va face și ea cu pâmânturile și neamurile noastre dintre Caspică, Baltică și Marea Neagră ce ne-au făcut grecii în Balcani. - Mare adevăr grăiești…Haita de la sud s-a împerecheat pe pământuriile noastre strămoșești cu haita de la răsărit, această nuntire a greco-slavilor ne-a influențat istoria și etnogeneza, având efecte catastrofale asupra continuității teritoriale. Greaca și slavona au devenit pentru secole nu numai limbi ritualice de cult, ci și principale instrumente folosite în administrație pentru adâncirea și perpetuarea ocupației asupra noastră! Abia prin secularizarea decretată de Cuza, când această biserică înstrăinată de spiritualitatea carpatină a putut fi despărțită de stat și au fost recuperate o parte din imensele domenii și averi mânăstirești adunate prin jaf de înalții ierarhi și preoți neromâni în numele lui Dumnezeu, lucrurile s-au mai reparat întrucâtva. – Of, of, of… Nu știu dacă avem dreptul să vorbim de vreo recuperare când părțile noastre nordice și răsăritene se află în continuare sub slavi, când în Balcani, unde ciobanii noștri pășteau oile pe muntele Athos, ne-am împuținat până la dispariție. Aproape ne e și frică să mai pomenim că Odesa și Moscopole au fost așezări românești… Chiar în actualul nostru ritual bisericesc continuăm să păstrăm reminiscențe ale acelor vremuri de ocupație străină. Liturghia dacolatină a marelui nostru episcop, Niceta, încă nu a fost reîmpământenită; poate că nu am fi mai puțin ortodocși, nu ar fi un sacrilegiu dacă, drept omagiu adus limbii străbune, parte a recuperării propriei identități, în loc să spunem: „În numele Tatălu, al Fiului și al Sfântului Duh” am rosti „In nomine Patris, et Filii et Spiritus Sanct” ori am înlocui în formulele consacrate de rugăciune cuvintele „te cinstim”, „al slavei”, „mântuiește”, „veșnic”, prin originalele lor „te venerăm”, „ al gloriei”, „ și ne eliberează„, „etern”. Unele credințe și ritualuri importante, acum păgânizate, ale spiritualității noastre străvechi ar merita recuperate integral de către biserica noastră care își zice națională. Este vorba de sărbătoarea moșilor, unele obiceiuri privind copiii – ursitoarele, datul la grindă, tăierea moțului, cele referitoare la nuntă – adusul apei miresei, primirea miresei de către soacră ori cele ale durerosului moment al morții – ținerea lumânării, privegherea și stâlpul mortului, căratul apei și tămâierea, dezlegarea apei, pomenile. - Această restituire ar fi importantă, dar a devenit vital ca statul român să-și asume, măcar în al doisprezecilea ceas, misiunea ocrotirii insulelor de românitate care au mai supraviețuit. E greu să mai tragi pe cineva la răspundere pentru acest, cu adevărat, holocaust împotriva celui mai numeros neam după al inzilor. - Această reparație, că de o restaurație nu mai poate fi vorba, ar trebui începută prin demascarea celor două uriașe diversiuni istorice – romanizarea și creștinarea noastră de către alții! Prin ele suntem loviți în organicitatea noastră, ni se induce că fondul nativ, arian a fost destructurat și că noi cei de azi suntem niște metiși, o amestecătură din plămada veneticilor de aiurea care s-au scurs pe aici. Deci, suntem un popor inferior, lipsit de blazonul ce ți-l conferă vechimea și descendența dintr-o civilizație recunoscută. Fiecare și-au tras cenușa pe propria spuză! Romanii, din copii ai Daciei s-au revendicat în părinți ai românilor; adevărul de netăgăduit e că Romulus și Remus au supt la Lupoaica dacică și nu românii au fost alăptați la sânul Romei! La rândul lor evreii și grecii, care și-au originat etosul în mitologia biblică ori încă bâjbâie în a-și declara explicit descendența, își arogă merite pe seama celui mai vechi și mai merituos dintre neamuri. Că de… dacă eu l-am învățat carte pe profesorul meu înseamnă că sunt mai grozav decât el! - Da, da… Așa e, să o spunem răspicat, noi suntem români nu pentru că ne-a romanizat Traian și ne-au creștinat apostolii Pavel și Andrei ori așa ne-a declarat nu știu care „eminență” ori sfânt de pripas, ci pentru că suntem latini și creștini prin sângele, limba și trăirea zalmoxianismului nostru geto-dac. Dacii nu sunt doar statuile din marile muzee de artă ale lumii și cei de pe Columnă, dacii sunt pruncii ce se nasc din sufletul Kogaion-ului, flăcăii și fetele ce horesc încă în costumul mândrului Burebista și al Fecioarei, cea mai frumoasă și mai nobilă dintre misterioasele amazoane carpatine, mamele și tații care țes în pânză ori sculptează în lemn semnele zeiești prin care Cerul ne recunoaște, bătrânii care refac din oasele lor pămânurile ce ni s-au furat. Urme ale dacilor ajung până pe țărmurile Atlanticului și în insulele Mării Nordului, în megaliturile ce seamănă izbitor cu cele de la Sarmisegetusa ori lângă „zidul lui Hadrian” în fortul Banna, dăinuind la atâta timp după ce Imperiul a pierit, iar romanii i-au uitat acolo. Ce să mai spunem de acei misterioși urmași ai massageților, opt zeci de milioane de vorbitori ai unei limbi cu peste două mii de cuvinte neaoșe românești din Punjabul Indian? - Daci sunt ciobanii basci din Pirinei, în opincile lor legate-n nojițe, cu cântecele legănate ca o doină, bisericile din piatră și cimitirele pline de cruci cu semen solare, care încă înfruntă timpul și își afirmă demn existența într-o lume care îi vrea pieriți. La fel, cei aproape o jumătate de million de cehi oieri din Republica Autonomă Vlahă. Tot daci sunt romanșii din Alpii Orientali, încremeniți în graiul, veșmintele și viața lor pastorală pe care marele istoric Iorga, savant recunoscut în toată lumea, nu se sfia ca „istoricii” noștri de azi, să-i numească „frații mai mici”. – Așa e, tot daci sunt friulii, descendenți ai celților carpatini și alpini, ce încă își mai pasc oile în munții și dealurile din nord-estul Italiei și se simt mândri de rudenia lor cu românii. Și, la fel, ce să mai zici de ciobanii stră-români din Istria dalmațiană ori refugiați în unele insule exotice ale Adiaticii cu cântecul lor de lebădă – limba română, muzeu încă viu al străvechii limbi europene… - Iar oftez… Și mai ales daci sunt vlahii, care mai înconjoară la sud și la est, ca o centură a indolenței, trădării și neputinței noastre, țara mamă - Romania, cândva populația cea mai numeroasă din regiune. Nimeni nu are curajul să întrebe câți dintre miile de daco-români încă născuți pe teritoriul actualei Bulgarii ori pe Valea Timocului dispar zilnic prin extirparea memoriei etnice ca urmare a subtilelor politici de deznaționalizare. Dar despre dacii care, încă, rătăcesc prin munții Pindului, prin Rodopi ori prin Macedonia și Albania ce se mai știe cu adevărat? Măcar o pomană națională ar merita cele peste trei sute de mii de suflete românești, atestate prin recensământul de la începul secolului trecut în Bosnia, care nu mai pot fi întâlnite decât sub formă de cruci cu inscripții vlahe. – Ssst! Liniște vă rog… Să ascultăm… Bat clopotele în biserica Vlaska Crkva din Cetinje, veche capitală a Muntenegrului, întemeiată de un voievod vlah și nu sună a jale, ci a mustrare, de la cei care nu mai sunt, sună! Să păstrăm un moment de reculegere… Auziți-i cum din cimitire își strigă blestemul… Părinteasca diamandare ne sprigiura cu foc mare: „Frați di muma și di-un tata / Noi, armani di eta toata... / Blestem mari s-aiba-n casa / Cari di limba lui s-alasa / Cari-si lasa limb-a lui / S-lu-arda pira focului... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate