În adolescență, și asta datorită unor circumstanțe pe care le voi prezenta ulterior, un cumul de idei îmi creaseră mentalitatea (pe care o doream ideologie). Stăpînit de un patriotism caracteristic acelei vîrste, influențat de scrierile socialiste ale lui Marx și Engels, simțeam o oarecare schismă sufletească, o încercare de a acoperi planurile diferite ale existenței, așa cum o percepeam, împreună cu adaptarea sentimentelor personale la o lume profund nedreaptă pe plan social. Limitarea orizontului cunoașterii ținea strict de orînduirea socială, pe cît de rigidă pe atît de opresivă și de cenzura impusă cetățenilor în zona artelor și a științei. Descoperirea unor scrieri din domeniul sferelor oculte a venit ca revelație, pasiunea pentru înțelegere a devenit obsesie, iar căutatea scopul suprem. O cărticică a lui Serge Hutin părea capodoperă absolută, scrierile lui Eliphas Levi revelație supremă. Dogma și ritualul mi-au luat ani din viață în încercarea totalei lămuriri de sine. Tarotul, magia, cabala, acestea păreau singurele posibilități de înțelegere dincolo de limitele obscure ale științei. Mai tîrziu, încercînd să ies din negura evului mediu, unde pseudoștiințele, condamnate de societate, erau singurele încercări de cunoaștere, singurele forme de manifestare non sau chiar împotriva canoanelor religiei, am făcut un salt curajos în studierea ocultismului modern. Pasul acesta s-a datorat, desigur, unei deschideri a noii societăți către fragila democrație constituțională. Iată că puteam experimenta în voie, fără teama de a fi hăituit de cine știe ce structuri politice. Și, dacă pînă în momentul deschiderii sociale mă asemănam rosicrucienilor (convins fiind că mai există alte persoane asemeni mie, iubitoare de cunoaștere și iluminare), de acum puteam comunica atît ideile cît și practicile acelea obscure pe care însumi le practicasem. Încercările repetate de a lua legătura cu Emi, prietenul meu din astral, răspunsurile mai mult sau mai puțin lipsite de logică, m-au depărtat încetul cu încetul de practicile esoterice. Descoperirea zodiacului european, mai aproape de înțelegerea rațională a secolului nostru a fost cu adevărat o supapă pentru sufletul veșnic aflat în căutare. Fascinația lecturii m-a scos într-o lume de suprafață, o lume a științei și practicării sistematice. Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, iată surse autentice în drumul sinuos spre descoperirea de sine. Religia nu îmi mai părea frîna permanentă spre cunoaștere, nici măcar un obstacol mărunt, ci practicile ascunse deveniră pentru mine principala frînă spre devenire.

Chiar dacă studierea cărților importante deveni principala mea activitate, atracția spre practicare mă împingea să caut zona ascunsă, calea îngustă spre mîntuire. Uneori îmi apăreau atît de vii anumite experiențe trecute, cum ar fi aceea a părăsirii propriului corp, sau levitația conștientă a obiectelor, încît o spaimă punea stăpînire pe mine, corpul îmi îngheța și așteptam cu spășință pedeapsa aplicabilă damnatului. Asemeni lui Adam mușcasem din mărul cunoașterii atunci cînd nu eram pregătit, iar șarpele s-a încolăcit pentru o vreme în jurul gîtului meu. Urma rece și lipicioasă o mai simțeam în acele momente și frica mă țintuia minute în șir. Atunci am descoperit rugăciunea, o rugăciune personală adresată unui zeu personal. Și pentru că funcționa ca medicament absolut, i-am recunoscut puterea și m-am întărit.

Pentru că nu aveam un buget stabil, m-am hotărît ca pelerinajul să fie mai cu seamă lăuntric, așa că m-am închis mai întîi în sine, apoi într-o cameră părăsită, o fostă pivniță a comunității evanghelice, situată chiar lîngă biserica din centrul orașului. Pe atunci nu aveam trebuințe mari, iar lipsa acestora mi se părea o virtute. Erau suficiente cele cîteva donații ale oamenilor cu suflet pentru a-mi putea continua lupta spre propria cunoaștere. Încă nu mi-am ales cu adevărat calea, simțeam însă că poarta spre aceasta era atît de aproape. Peste toate speranța, chiar dacă pe atunci încă nu știam că este una dintre virtuțile creștine.