Am fost într-un ținut îndepărtat. Fusesem cu o seară înainte într-un club trăznit, la o petrecere a burlacilor. Nu prea știu ce s-a întâmplat la apogeul petrecerii, că tare sunt neserioși amicii mei. Brusc s-a pus o ceață de nu-mi pot aminti nici cât am băut, nici cât am fumat, cum de-am ajuns acasă. Mi-am spus că mi-ar prinde bine un weekend pe la munte. Printr-un loc neștiut de mulți, în care n-am mai fost niciodată în țară. M-am uitat pe hărți. A doua zi, de cu noapte, am purces la drum. Lăsasem totul baltă acasă. Nu mai știu când am pus piciorul în gara unde opreau numai personalele. Era undeva într-o zonă depresionară de la munte, fascinantă. M-au lăsat mască oamenii și unele fenomene pe care altundeva nu le poate nimeni întâlni. Paturi nu avea nici un localnic. Erau câteva, doar pentru turiștii care nu se înghesuiau să... mai apară. Nu era nevoie, pentru că s-ar fi produs multe accidente, mai ales în cupluri ori între mame și fiice, tați și fii, între frați etc.
Crescuseră un fel de articulații, degete fine de diferite mărimi direct din pământ și pe toate crengile arbuștilor, pomilor, arborilor, uneori și din tufele mai mari de măceș, liliac, trandafiri, în zmeuri. Păduceii, cornii, corcodușii roșii nu aveau fructele lor obișnuite; în fiecare an boala lor de lemn le lungea toată roada, căpătând un aspect foarte dizgrațios. Să vezi coarne lunguiețe de câțiva centimetri, boabe din păducel alungite și-n vârf cu mici porțiuni, pielițe întărite ori apetisantele corcodușe din frunzișul în întregime ruginit-grena întinzându-se pofticioase să se joace în părul tău când ai fi trecut pe sub ele, nu constituia ceva care să semene a joc gratuit, iar botaniștii începând cu John Ray, Carl von Linné, Jean-Baptiste de Lamarck nu știu cum ar fi reacționat, cum și-ar mai fi scris tratatele, operele științifice văzând aceste anomalii vegetale


Mai întâi, când am ajuns în Lignueția mi s-a făcut o sete teribilă. Am strigat eu la poarta unei case mai mari. Am strigat la cea de peste drum. La vreo alte cinci, șase. Am început să încerc porțile, poate s-ar fi deschis. Se vedea că nu erau lăsate gospodăriile în paragină, tocmai se măturaseră aleile de frunze, pentru că toată noaptea bătuse vântul și plouase mocănește, mărunt. Nu eram auzit, viii se trăseseră la un pahar de vorbă în pământ, aveau dopuri de tuberculi ori de rizomi în urechi.
M-am repezit în sfârșit la cișmea, bând apă ca spartul, umplându-mi și două peturi pe care le pusesem în rucsac. Mi-am dat și pe față, în cap, pe piept cu stropii răcoroși. Mi-am ținut degetele mult sub jet. Lângă mine era o tufă cu rozmarin. Bine că nu avea ce nu trebuie. Ce scârbos ar fi fost! Îmi place mult rozmarinul. Dar după ea, mă pândeau degetele unor afini și ai unor coacăzi. Se topeau după apa scursă. Am văzut alături de cișmea o stropitoare mare de tablă, am umplut-o și am început să ud tufele cu degete și rozmarinul. Mai era acolo și coriandru, ardei iute galben, roșu, verde din acela care nu crește prea înalt, ci rămâne pitic. Am mâncat câțiva cu roșii coapte, zemoase. Niște tulpini de fasole cățărătoare s-au aplecat de pe bețele lungi de lemn care le susțineau. Voiau și ele apă, dar au prins toarta stropitoarei și a trebuit să mă lupt ceva, s-o smulg și să mă îndepărtez de vrejul lui Jack. Cine știe unde bătea, poate că voia să mă prindă, să mă bage cu de-a sila în foișorul de vară de lângă plasa de sârmă și să mă ciufulească, să mă... smotocească, pentru că mă mirosiseră ciolanele mâinilor mele precum zmeul căpcăun.
Dintr-o dată am văzut-o! Nu se poate. M-am șters la ochi. Nu-mi venea să cred. Femeia se uita de mult timp la mine. Avea cam câți ani am și eu. Avea o rochie de casă, cu flori mari, cum se poartă la țară, cercei de aur în urechi. Dar stătea culcată pe burtă, cu mâinile întinse în lături. Nu, nu pot să le spun mâini. Din umeri femeii îi crescuseră încă din pântecele maică-sii ca două scânduri lungi și drepte de lemn. Semăna cu un planor de pe vremuri. Cine a citit „Sfârlează cu fofează” ar fi crezut că-i Mândruță. Număi că Mândruță avea mai multe kilograme de aur în mâini, coaste, picioare, nicidecum ceva din lemn; doar șuruburi și tije montate de către chirurgul cel milor fără copii care îl salvase și-l pusese pe picioare după căderea cu aparatul de zbor improvizat. Culmea este că manevrând mai greu niște arcuri la capete femeia cu mâinile de placaje reușea să introducă în pământ o formă de metal alungită ce semăna cu un cioc puțin curbat la mâner, ca să pună bețe tot mai groase la unele roșii ce creșteau ca nebunele, încărcate de flori galbene în vârfuri, dar și de niște inimi de bou tare frumoase.
- Mă scuzați, doamnă, i-am zis. Servus, bună ziua! Nu vă deranjez? Pot să v-ajut cu ceva? Văd că vă cam chinuiți să fixați parul acela lângă tulpinile de roșii.
S-a uitat râzând la mine. Mâinile îi lucrau precum niște bande rulante. Era uimitor cum putea să le ridice precum o insectă călugăriță și să lege cu arcurile acelea foarte elastice de la capăt, ba cu câte o sforicică albă, ba cu câte un șnuruleț roșu tijele plantelor, nerupând, nestrângând excesiv nici o ramificație care s-ar fi crăpat pe din două. Manevra ceva la niște tuburi de polistiren subțiri, reglând robineții fixați la coturi debitul apei ce trebuia să curgă printre straturi – tehnică avansată, care făcea inutilă udarea cu stropitoarea a întregii grădini și a livezii de-alături. Ploaia făcuse inutilă o udare abundentă a majorității porțiunilor din grădină pentru acea zi. Voia să se asigure că plantele nu vor face baie prea multă. Mai erau castraveți de toate felurile, din cei lungi, din cei mai groși, dar potriviți în lungime, precum și Cornichon, unii fiind culeși puieți, de doar un centimetru-doi. Îi pusese într-un coș de lângă ea. Rămăsese puțin în urmă, la vreo trei metri distanță, pe alee.
Femeia cu mâinile de scânduri mobile se ridică în picioare sprijinindu-se pe una dintre membrele sale superioare. O pusese cu muchia exterioară pe aleea de ciment și într-o clipă o văzui: era înaltă de un metru nouăzeci, foarte frumoasă. Avea niște ochi negri care-i străluceau dar și ceva îndurerat în ei se putea ghici, o licărire sumbră care mă intriga. Nasul era drept, poate o idee coroiat, cu nările lunguiețe. Fața avea pielița nebronzată, dar o roșeață dădea tenului alb un aer nobil, de parcă ar fi avut sânge lituanian, polonez, finlandez, de pe undeva dinspre Nordul și totodată Estul Europei.
- Voiam să culeg niște castraveciori și să-i pun în oțet. Te-am auzit strigând pe stradă, nu te sfii! Foarte bine că ai băut, că te-ai răcorit. Vezi că sunt și pepeni negri, cu miez roșu și sâmburi mici în partea dreaptă. Adu unul ca să-l tai. Te poftesc în casă. Scuze că sunt plină de pământ. Mă duc să mă spăl puțin. Ia loc la masă, te rog!
- Sunteți prea bună. Îmi permiteți să vă tutuiesc?
- Normal. Chiar mă întrebam când te hotărăști să nu mă mai domnești atâta. Mă cheamă Svetlana.
- Pe mine mă cheamă Vasile. Meseșan Vasile. Îmi pare nespus de bine că te cunosc. Aici locuiți de mult?
- De când mă știu. Mă scuzi te rog. Doar zece minute. Nu mai pot sta așa. Taie pepenele. Cuțitul e-aici. Farfuriile sunt în acel dulap. Pa!

Cu dezinvoltură, Svetlana a plecat spre etaj. Ca mă se asigure că totul este OK dăduse drumul unui casetofon de pe hol și am auzit un sunet metalic. Închisese cu cheia ușa de la baie.
În cinci minute am dat gata o felie mare de pepene. Mestecam sâmburii, dar mai mult îi înghițeam, fiind, cum am zis, foarte mici.
M-a chemat cineva de la poartă. A spus că este Vali Tudose, fratele Svetlanei. Mi-a spus că dacă vreau să mă răcoresc mai mult să mergem împreună la un lac de pe râu, unde-i și crescătorie de păstrăvi. Cu puțină părere de rău că o lăsam momentan pe Svetlana, dezamăgind-o că nu mâncasem și cu ea o felie din acel gustos pepene, am plecat pe un soare de ora unsprezece spre lac. Vali a luat cu el și două unidițe. Marfă, nu altceva. Sistem patentat de prindere a păstrăvilor. Aruncai cu ele greieri, lăcuste-n cârlige, iar păstrăvii ori te păcăleau furând momeala, ori se prindeau zbătându-se atât de strălucitori, că mi se făcea milă și-i aruncam înapoi în apă.
Am început să înot în apa adâncă de nu-i simțeam fundul. Apă dulce, ca de izvor, puteam bea din ea, cât pofteam. Credeam că Vali nu avea să se scalde. Fiind mult mai tânăr decât Svetlana, soră-sa și decât mine, nici chiar dintr-o altă generație, la un moment dat a terminat și el cu pescuitul, a pus minciogul în iarbă, cu grija de a nu fi deasupra sa niciun copăcel cu degete hămesite, nicio tufă mai lacomă, și-a dat jos boxerii, s-a lăsat în apă și… tuști! Înota, frate, de parcă-l făcuse mă-sa șalupă. Păi la cei aproape doi metri pe care-i avea și la lopețile sale frumoase, din care ieșiseră la capete un fel de palete ușoare din fibră de sticlă, ce se învârteau într-o veselie, ar fi întrecut pe departe pe cei mai mari campioni la înot.
- Îți place să înoți?
- Te asigur că da, i-am răspuns.
- De când, de la ce vârstă.
- Nu mai știu, oricum sunt născut la mare. Sunt om al țărmului mai mult decât al uscatului.
- Interesantă perspectivă: ai mereu tendința să te întorci pe undeva unde-i briză și se simte mirosul ăla sărat, de alge, nu? mă întrebă Vali.
- Nu, i-am răspuns mai tare, constatând că se-aude cam cu ecou. Râul ieșea dintr-un masiv înalt, iar pereții acestuia dădeau rezonanță, chiar dacă noi ne aflam printre ultimele stânci semețe.
Am făcut o pauză, pentru că simțisem că niște vietăți diferite de păstrăvii care mai mă atinseseră cu gurile ori cu aripile lor se atingeau din când în când de spatele meu. Nici nu știam de unde. Dacă erau din aer, însemna că sunt invizibile. Dacă erau tot din apă, atunci de ce erau mai reci, mult mai reci decât râul de munte ce alimenta lacul?