- Salve Arcardia! Parnasul mi-a fost închis! strigă Gauss, cu paharul de vin ridicat.
Cunoscuții lui îi știau excesele ironice, cu dublu înțeles. În camera lui de student invitase pe câțiva amici, pentru a le spune noutatea. Ar fi fost pentru toți o surpriză. Îi trata pe toți cu cafea din Olanda și țigarete fine, vin franțuzesc, creasea o atmosferă festivă, demnă de eveniment. În surdină, doar pentru urechile lui, se auzea „Missa Solemnis” de Beethoven, ca și cum ar fi știut, că nimeni dintre invitați n-ar fi ghicit, ce se cânta. Gauss era de nerecunoscut: devenise slab, și disproporționat, capul lui de geniu ieșea în evidență în așa fel, de ai fi crezut, că nu-i aparține corpului. Gauss nu mai mânca, se hrănea, după spusele lui, decât cu cafea și țigări.
- Da, domnilor studenți, am rămas fără bani, după cum se poate observa. De aceea sunt obligat să părăsesc, nu numai studiul și acest oraș minunat, cât și visele mele, să părăsesc viitorul pe care credeam, că-l pot crea în această cameră ...infectă, spuse el plin de dezgust. Domnilor, după ce ai văzut Luvru, și ai fost ridicat pe culmile gloriei artei, de către un Poussin, Raffael, Leonardo sau Delacroix, trebuie să spun: Să ne întoarcem acum la oile noastre!
Piper tocmai se întorcea din oraș și auzi râsete și gălăgie dinspre camera lui Gauss așa că se îndreptă intr-acolo. Ușa era larg deschisă pentru toți. Piper recunoscu pe câțiva, printre care Tudor, care își îngăduise puțin vin, mai mult din curiozitate. Piper prinse doar ultimele cuvinte.
- Și prin oile mele, vreau să spun, că mă gândesc serios, să mă întorc acasă, în satul natal, să pasc oile tatălui, să mă întorc, după ani de pribegie și fără rost prin lume, fiul risipitor și nevolnic, acasă, poate bătrânul se va îndura de nemernicia mea și mă va primi din nou în sânul său larg, bogat și iertător. Domnilor, nu m-am simțit mai nenorocit ca acum, decât în ziua în care mi-a decedat motanul! (Râsete!) Spre dezonoarea mea trebuie să mărturisesc, fără frică de a-mi pierde capul, că am început mai multe studii, de la psihologie la înalta matematică, am frecventat o mulțime de seminare și colocvii, și altele și altele, fără să reușesc să temin nimic, cheltuind moștenirea părintească până la ultimul ban, deci sunt nevoit spre rușinea mea să mă ascund de ochii lumii și să-mi trăiesc zilele în sălbăticia munților, necunoscut de nimeni, pentru a-mi face restul vieții autocritica, aducându-mi aminte de aventurile unui idealist, care nu se poate descurca în societate. Pentru mine domnilor, așa cum a spus Caldéron, viața a fost un vis! Acum, după spusa lui Rousseau, m-am trezit! Acum e un coșmar!
Din nou râsete. Dintre toți, cei trei se găseau la o răscruce în viață, Gauss nevoit să renunțe definitiv la studii, Tudor, care se schimbase în cele din urmă, dintr-un adept convins al creștinismului, în așa fel, că s-ar putea spune, el a trăit visul acestui ideal, pentru ca în cele din urmă să se trezească la realitate, iar Piper, care și-a pierdut credința în oameni, trezindu-se și el din visul idealizării binelui în oameni.
Curând camera strâmtă a lui Gauss se goli, așa că rămăseseră, doar Gauss, Tudor și Piper, pentru un ultim rămas bun.
- Ce m-a deranjat la Sorbona, zise Gauss, a fost mic detaliu, cât se poate de inofensiv și de banal. Ce caută statuia lui Auguste Comte în piața Sorbonei? Apoi tăcu. Gândurile îi zburau mai departe. Nu se aștepta să răspundă nimeni la întrebare.
Beethoven îl făcea pe Gauss melancolic. Ultima parte a „Missei”, „Agnus Dei” se auzea deslușit, deranjată doar de repirațiile colegilor. Gauss ședea pe podea, cu spatele lipit de calorifer, cu ochii închiși, fuma țigară de la țigară, Tudor, la birou, se gândea, unde să găsească de lucru. Piper stătea rezemat de tocul ușii, fiindcă în cameră nu se mai putea respira. La întrebarea lui Gauss, aruncată în încăpere, parcă fără de nici o noimă, Piper făcu îndată legătura.
- Un avertisment? zise Piper enigmatic.
Gauss se încruntă și își intoarse capul leneș spre Piper.
- La Sorbona nu e loc pentru visători? zise Gauss plicitsit, fiindcă răspunsul îl avea deja, desigur.
Ca să-l provoace, Piper se hotărâ să-i spună o altă posibilitate:
- Ah, nu, mai degrabă: Păzea! Visătorilor li se va frânge gâtul!
Gauss îl privii parcă cu o oarecare admirație. Apoi închise ochii din nou, și se lăsă dus pe undele melancoliei.
Tudor, care până atunci nu zise nici un cuvânt, dat fiind gravitatea situație, el, care trecuse de o criză extremă, se dovedi a fii mai dârz, decât ceilalți doi cinici.
- E simplu: Nu te alungă nimeni de la universitate, n-ai decât să faci rost de bani. Poți lucra...
Gauss se înfurie.
- Eu nu mă duc să fiu sluga nimănui, ai înțeles! se răsti el. Să mă tăvălesc în noroiul gloatei? Nu știi ce vorbești! îl întrerupse acesta.
- Și atunci? zise Tudor, mai bine renunți la tot?
- Da, mai bine mort, decât să mă las insultat de vreun măgar de analfabet. Am vândut tot ce am, nu mai am nimic. Au mai rămas unele cărți...
- Păi, unele cărți, aș putea să ți le cumpăr, zise Tudor.
- Tu ai bani? Gauss era pe cale să-l lovească pe Tudor. Tu crezi, că eu iau bani de la un nenorocit ca tine? Ia-l afară, până nu-l ucid, se adresă el lui Piper, și se întoarse spre fereastră.
Tudor, rănit, indignat ,mai spuse:
- Am vrut, doar să te ajut, suntem doar prieteni.
- N-am nevoie de așa prieteni, zise Gauss. Nici tu te consider prieten, de fapt, ești de prisos. Eu fac prietenii doar cu persoane, de la care pot învăța ceva! De la tine nu se poate învăța nimic!
Fără un cuvânt, Tudor părăsi camera. Piper îl privea pe Gauss cu dezgust. Apoi plecă și el fără să-și ia rămas bun.
Hotărât să părăsească orașul universitar, Gauss vroia să rupă toate legăturile, care-l mai țineau de prezent. Își blestema și el soarta, ca oricare altul, care suferă un eșec. Alternativa ca sursă de melancolie și blocare: nu te poți hotărâ pentru altă soluție a vieții, când soluția dezirabilă este blocată
chiar de tine însuți: nu ai talentul necesar de a fii academician, iar alt fel de viață nu vrei să porți, ar fi un coșmar. Discrepanța de a dori să trăiești și realitatea vieții, care mai mult sau mai puțin te împiedică să trăiești așa cum ai putea să trăăiești între arta de a trăi și constrângerea de a trăi fără alternative. În groaza de ceea ce se va întâmpla cu el, nu mai se putea gândi la nimeni.
În timp ce Gauss părăsea universitatea, prietena lui, Sara, era la mare. Gauss dispăru dintr-o dată, fără nici o avertizare. Unii din studenți, vecini de cameră sau prieteni au găsit într-o zi, când se întorceau acasă, lângă ușă un teanc de cărți, mai multe sau mai puține, fiecare descoperii, că era un rămas bun din partea excentricului Gauss, în felul lui, iar cărțile erau cam pe placul fiecăruia. De exemplu Tudor, găsii printre altele, un volum de Pascal, „Pensées”, un volum de Sigmund Freud, Piper găsii și el cărțulii, de literatură. Dar de Gauss, nici urmă.
Sara, de natură mai robustă, mai practică, studiul ei era pe terminate, avea acum probleme cu norocul ei privat, fiindcă Gauss era pe punctul să o părăsească și pe ea. Sara a putut alege între a rămâne pasivă, a pleca în vacanță la mare, și de a lăsa lucrurile să se desfășoare de la sine, adică, să nu mai lupte pentru menținerea legăturii ei cu un om îndărătnic și negativist. Inițial ea îl rugase pe Gauss să o însoțească, dar acesta era prea revoltat, ca să-i stea gândul la vacanțe. Sara nu vroia să-și strice buna dispoziție și plecă singură. Pentru Gauss Sara nu mai exista. Va începe o viață nouă. Nu se simți dator să-i comunice hotărârea lui, așa că Sara nu știa nimic. Sara avea un presentiment, Gauss poate va lua o hotărâre radicală, și ea se va trezi singură. Aștepta zilnic după un semn din partea lui, dar degeaba. Își petrecea ziua singură, pe plajă, shopping, la solarium, dar cel mai mult își dorea să se întoarcă din nou la studii. Încercase să vorbească la telefon cu părinții lui, dar nu răspundea nimeni la telefon. Adevărul nu-l știa: Părinții lui Gauss făceau concediu în sudul Franței, iar Gauss nu răspundea la telefon. Nu vroia să știe de nimeni și nimic.
Trebuia să se prezinte la oficiul forțelor de muncă. Simțea cum cade cerul pe el, doar la gândul, să intre în acea clădire. Într-o dimineață se decise spre acest pas. O zi obișnuită, în care ar fi trebuit să se simtă bine, dar acum era cu moralul la pământ.
Gauss intră în sala de așteptare, fără să țină seama de lumea din jur. Oameni de toate vârstele, bărbați, femei, treziți cu noaptea-n cap pentru a fi primii. Când îi veni rândul, Gauss intră într-un birou cât se poate de banal.
Bună ziua. Bună ziua.
Un funcționar fără chef, îi spuse să ia loc, apoi luă un formular unde să noteze unele date personale.
Funcționarul: Numele d-voastră?
Gauss: Voinea, Constantin.
Funcționarul: Meseria.
Constantin: Nici una. Am studiat.
Funcționarul: Diplomă.
Constantin: Nu
Funcționarul: Atunci sunteți un student eșuat?
Constantin: Da, așa vine vorba.
Funcționarul: Poftim?
Constantin: Încă nu m-am dat bătut. Voi încerca un alt studiu.
Funcțonarul: Și?
Constantin: Încă nu m-am decis.
Funcționarul: Și, până vă decideți, vreți să lucrați?
Constantin se gândi un moment: Nu.
Funcționarul, plictisit: Înțeleg. Apoi mototoli foaia de hârtie și o aruncă la coș. Bună ziua. Bună ziua. Constantin se ridică și plecă. Ziua promitea să se îmbunătățească.