Cărămida

Acasă. Pentru mine acasă reprezintă gaura de mormânt al pivniței. Zidul de cărămidă albit de var se înălța de-a lungul celor 2 metri și a celor 5 metri în lungime. Puzzle-ul era confecționat dintr-un aranjament de 24 de rânduri de la solul prăfuit. În partea vestică a zidului se afla canapeaua mea ruptă, veche și plină de acarieni, păianjeni și alte insecte care sosesc zilnic, neîntrerupt, la masa ce constă din câteva grame de sânge pe care le sug din plin, străpungând duritatea elastică a pielii prea slabe.
Deasupra mea, dincolo de tavanul de lemn, acolo unde începe podeaua familiei, camera luminoasă e îmbogățită de mizeria și sărăcia lucie, dar călduță, așa cum e oferită de termenul atât de drag instituției asistențiale a societății – cămin.


Conversație nocturnă
„ Aș vrea să fiu un mort. Să nu mai trăiesc infernul ăsta în care m-a aruncat zeul tău!” – send file.
„ Nu mai spune asta! Ce s-a întâmplat?” – recive file.
„Știi ce? Nu ai vrea să ne vedem la cafea dimineață? La 10 e bine la...Redal?”- recive file.
„ Ok”- send file.




Universul
Lumina lunii urcă ca o calotă glaciară pe cerul întunecat. Prin cele două ferestre murdare, nespălate niciodată, lumina se filtrează ostentativ și cade pieziș pe un cerc format din 4 cărămizi cadaverice.
Ochiul privește atras ca o molie la culoarea mortuară a celor 4 cărămizi. Între rosturile de beton, mâncate și ele de timp, se plimbă un păianjen imens cu o cruce pe spate. Este gras și liniștit așa cum sunt prădătorii tăcuți ascunși în întunericul vieții. În umbrele lăsate de crepusculul minții mele se mai văd furnici și purici ce fac salturi acrobatice printre sunetele apocaliptice ale țânțarilor ce vin să se adape din apa și sângele meu. E un bine și în acest lucru; e un bine pentru că fiecare devine conștient de faptul că în lumea țânțarilor, doar femelele se hrănesc cu sânge. Masculii, mai apropiați de puritate se hrănesc cu vegetale. E bine, deci, să știu că întotdeauna voi ucide femelele. Chiar și la purici, vreau să cred că se păstrează schema existențială.
Una din cărămizile luminate mă atrage în mod deosebit. Așezată la îmbinarea dintre colțul superior stâng, în formă de T, această cărămidă pare să spună că ...
E o cărămidă. O simplă cărămidă. Nu are nimic altceva. Silicați, praf supus focului, pământ, nisip aruncat în mijlocul unui vulcan controlat de alții. Înfierată între pereții de metal probabil, s-a născut din placenta focului ce a înnegrit-o și pe care apoi am vopsit-o ca să observ ca într-un laborator capcanele mortale ale bolilor și insectelor ce se plimbă pe al lor bulevard umezit de așezământul subteran în care mi-am aflat culcușul vremelnic.
Iată, piatra din capul unghiului, mi-am spus gândindu-mă la cuvintele unui tâmplar. Iată pe ce se construiește temelia unei familii. Piatra părăsită a fost aflată de ochiul plictisit de existența luminată de orbirea lunară. Ar putea fi cărămida care ar împlini profeția cântecului de copii fredonat în depărtările abisului neîmplinirilor, când în loc de „Primăvară, primăvară”, spuneam: aș vrea să-mi cadă-n cap o cărămidă!, cu ritmul unui cântec de dor neștiind atunci ce este dorul.
Nu vreau să mă gândesc la pustietatea dealului de unde s-a dezlipit bucata de lut ce a devenit ea, cărămida, și nici la mâinile ce au înmuiat-o în apă sau la cuptorul în care a ars, însă vreau să mă gândesc la câte aș putea uita dacă cineva ar azvârli-o spre moalele capului meu. Câtă fericire în uitarea de sine, câtă plăcere în abisul necunoștinței, în faptul de a fi o legumă fără sentimente, fără dorințe, fără viață...
Oh, da, această cărămidă lunară, este centrul sicriului meu, al orașului meu, al acestui sicriu luminat de numele-i supra cultural de Sibiu în care deșertul saharian e aidoma imensului pustiu în care mărșăluiesc spre cristalele solidificate ale ochilor ce văd natura din interiorul lor, orbi la vidul înconjurător.
Câtă viață e pe această cărămidă, observ în nopțile lipsite de somn. Sparg barierele de praf și văd mobilitatea statică a moleculelor ce sunt ordonate în miliarde de straturi, umplând goluri infinitesimale cu cristalele silicaților aprinse de focul sacrul al cuptoarelor umane. Un univers într-o cărămidă albă, un univers viu în care gena divină se află în cel mai pur stadiu existențial, la fel de singulară ca și individualitatea solitară a existenței însăși ce rămâne imobilă în fața timpului spre care aspir și eu acum când stau cu cărămida în mână, dislocată de la locul ei.
Ecce homo, i-am spus cărămizii în care am aflat divinitatea mută. Ecce dios, i-am spus minții în timp ce am spart bariera dintre elemente.

Sângele șiroia abundent de-a lungul gâtului, stropind cărămida albă sacralizând jertfa care deschide o nouă fereastră spre înțelegerea neînțelesului, legând punți între manifestările aceluiași Unu din care toate au luat ființă.