poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-06-13 | |
Vlad își luă ghiozdanul și porni către școală, fără a se grăbi deloc, deși știa foarte bine că era important să nu întârzie la prima oră; avea teză la limba română.
Și mai erau doar cinci minute până începeau orele. Totuși, nu se grăbea deloc. Învățase sau nu prea... Mai mult superficial; nu se ostenise prea tare. O teză... Ce conta? Va lua el măcar nota de trecere. Nici n-avea nevoie de mai mult. Iată-l ajuns și la școală. Se sunase deja de intrare, iar curtea era pustie, semn că elevii intraseră deci la ore. Dar el tot nu se grăbea. Ciudat! De obicei, nu proceda astfel; era un elev sârguincios... Ce-l apucase oare tocmai acum, în această zi, când avea teza? Se opri în dreptul ușii. Ascultă. În clasă era liniște. Era clar că profesoara intrase deja. Și ce dacă?! Întârziase deci nițeluș. Mare scofală! Nu era nici primul, nici ultimul. Prin urmare, își făcu totuși curaj și ciocăni la ușă, așteptând răspunsul. Doar nu-l va trimite înapoi, acasă... Pentru că glasul profesoarei îi permise trecerea, intră în clasă. Colegii îl priviră fugitiv. Scriau de zor. Doamna profesoară îl dojeni câtva pentru întârziere, apoi îl pofti să ia loc în bancă și să-și înceapă lucrarea; subiectele erau trecute pe tablă. Nu-i rămânea decât să le copieze, apoi să le rezolve. Vlad porni agale spre locul său, de parcă n-ar fi întârziat deloc. Ce contau însă vreo zece minute? Doar aveau două ore la dispoziție, iar dacă punea la socoteală și pauza dintre ore, era numai bine. Avea timp suficient să-și termine lucrarea. Cu acest gând se așeză în bancă. Scoase caietul de teză și pixul, apoi își îndreptă privirea spre tablă și începu să copieze subiectele: „1. Scrieți un text de maxim 20 de rânduri, în care să explicați importanța utilizării ciocanului în activitățile umane.” Vlad nu mai copie restul subiectelor. Își desprinse privirea de pe tablă. Colegii săi scriau de zor, cu înverșunare, de parcă erau conectați în vreo cine știe ce rețea ciudată... Îi lăsă în pace, să-și vadă fiecare de lucrarea sa și privi spre caietul său. Copiase de pe tablă enunțul primului subiect. Se gândi să înceapă rezolvarea lui, apoi va copia și restul subiectelor de pe tablă și le va rezolva pe rând. Subiectul părea simplu, deși... Să scrie un text de 20 de rânduri, în care să explice importanța utilizării ciocanului?! Ce naiba era asta? Vreo glumă de prost gust a doamnei profesoare? Ce importanță?! Totuși începu: „Ciocanul...” și se opri încurcat aici, continuând cu fel de fel de întrebări banale în gând: „Ciocanul?! Ce importanță ar putea avea? E doar un obiect banal, o unealtă, cu o coadă de lemn mai lungă sau mai scurtă și cu partea metalică dură de diferite dimensiuni, care folosește la a bate cuie în perete, în mobilier de lemn sau în alte locuri. Pe vremea comunismului, alături de seceră, era o stemă... Și totuși... Ce importanță ar putea avea?! În 20 de rânduri? Ciocanul... Hammer... Ciudat!” Se plictisi tot gândindu-se ce-ar putea scrie despre acest subiect și încet, încet, fără a-și da seama, își încrucișă brațele peste caietul pe care scrisese doar enunțul primului subiect, iar la rezolvare scrisese doar „Ciocanul...”, își așeză ușor capul peste brațe, iar gândul îl purtă în afara clasei... Ușa se deschisese sau poate că nu. Colegii scriau de zor, în timp ce doamna profesoară îi supraveghea de la catedră. Deși nu se ridicase deloc din banca lui și nici nu scria nimic, gândul îl purtă pe Vlad dincolo de ușa clasei. Ajunsese pe culoar. Aici era liniște deplină. Vru să pornească spre ieșirea din școală, dar cum făcu un pas, alunecă, mai-mai să cadă. Privi uimit în jos. Podeaua era albă, alunecoasă, ca și pereții holului lung. Îi atinse cu degetele. Ciudat, erau reci, foarte reci și se topeau încet la atingerea lui. Nedumerit, constată că într-adevăr, chiar erau de gheață, atât pereții, cât și podeaua. În plus, dispăruseră ușile claselor și ferestrele, întregul hol părând a fi acum doar un soi de peșteră lungă, întunecată și înghețată. Ce însemna oare acest lucru? Nu putea să-și explice! Ah, de-ar fi avut un ciocan cu care să spargă gheața aceea din jurul lui... Porni încet, precaut, străduindu-se să nu alunece, să nu cadă. Înaintă astfel destul de mult, până ce ajunse în dreptul locului unde știa că ar fi trebuit să se afle secretariatul, cancelaria și biroul directorului. Nu zărea nici uși, nici ferestre, totuși, de undeva era lumină; o lumină slabă, blajină, a cărei proveniență nu și-o putea explica, nezărind prin apropiere nici o sursă de iluminare. Părăsi holul lung și se îndreptă spre cancelaria profesorilor. Dar se opri încurcat. Nici urmă de așa ceva! Aici nu mai era deloc gheață, însă înaintea lui se întindea un eleșteu imens, căruia nu-i putea zări capetele. El se oprise pe mal. Nu existau uși, ferestre, altceva care să-i amintească faptul că s-ar mai afla încă în clădirea școlii. Totuși, în loc de obișnuitul cer, deasupra părea a fi un tavan alb, suspendat cumva bizar, în neant. Din ce în ce mai straniu! Mai ales că, privind spre apa neobișnuit de limpede, zări, în loc de peștișori vioi, o multitudine de fete, deosebit de frumoase, cu plete lungi, ce înotau delicat, cu mișcări unduitoare, în apropierea lui. Erau blonde, brunete, șatene, roșcate... Privind cu mai multă atenție, distinse în apa aceea limpede că trupul li se continua cu cozi de pește, ceea ce le oferea un plus de farmec. Iar ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, acele ființe încântătoare începură să cânte duios, cu glasuri ca de zâne... „Nereide... Fiice ale zeului mărilor Nereu și ale soției acestuia, zeița Doris, ea însăși fiica zeului primordial Oceanos...” își aminti Vlad ceea ce citise de curând despre asemenea ființe. Chiar aveau chipuri și glasuri divine, de zeități... Din câte-și amintea el, marinarii le numeau sirene, iar cei ce le zăreau și mai ales le auzeau cântând, nu mai reveneau în lumea noastră... Legende... Frumoase... Oare doar atât?! Era ceva real în ele? Vlad nu-și dădea seama! În acel moment, nu știa decât că erau niște creaturi deosebit de frumoase, greu de descris în cuvinte și el avea nesperata ocazie de a le vedea de aproape, cu ochii lui... De el se apropie una dintre sirene, șatenă, cu ochii căprui, suplă, fină... Divină! Cânta duios, iar la un moment dat, lui Vlad i se păru că aude îndemnul: „Hai! Vino cu mine! Curaj! Urmează-mă! Haide, Vlăduț!” Privi cu mai multă atenție spre cea din imediata lui apropiere. Nu! Nu i se părea deloc! Chiar lui i se adresa acea zână a mărilor, zeiță, sirenă, nereidă sau ce-o fi fost... Și chiar asta spunea șoptit, cu glasul ei melodios, de zeitate. S-o urmeze sau nu?! Unde?! Și de ce?! Conta oare?! Mult mai bine și interesant decât să scrie 20 de rânduri despre importanța utilizării ciocanului la teza de la limba română. Se aplecă ușor și încercă apa cu degetul. Nu era deloc rece. În plus, în mod ciudat, nici măcar umedă, de parcă n-ar fi fost totuși apă. Se ridică. Nehotărât, încercă să facă un pas. Glasul divin îl îndemna în continuare: „Hai cu mine! Vino! Urmează-mă în lumea mea! Nu te teme!” S-o urmeze?! De ce nu?! Fie ce-o fi! Ce avea de pierdut? Teza la română? 20 de rânduri despre importanța utilizării ciocanului? Hm... Dă-o încolo de teză! Intră în apa aceea limpede; mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt; un pas, doi... Intrase deja până la glezne, dar apa nu-i invada deloc adidașii din picioare și nici nu-i uda pantalonii, câtuși de puțin. Se simțea doar înviorat, încercându-l o senzație puternică, plăcută, de parcă apa aceea i-ar fi purificat brusc, în întregime, sufletul. Continuă să înainteze încet, dar sigur, spre cea care-l chema la ea. Intrase deja până la genunchi, apoi până la brâu, până în dreptul umerilor. Percepea în mod plăcut mișcările ușoare ale apei, unduitoare, dar nici hainele, nici pielea nu i se udau deloc, câtuși de puțin. Ajunsese în dreptul sirenei respective. Pe neașteptate, aceasta îl prinse de mână. Acea atingere, a unei creaturi atât de delicate fu mai mult decât doar plăcută, mai presus de orice... Vlad își ținu răsuflarea de emoție și de abia reuși să articuleze câteva cuvinte șoptite: - Ci-ci... Cine ești? - Sunt oricine vrei tu să fiu... - Cumva... O nereidă? - Și așa, dacă vrei tu... - Lămurește-mă! Ești o sirenă? - Repet, orice dorești... - Nu pricep... Ce vrei de la mine? - Urmează-mă! Vino cu mine! - Unde? - Oriunde... - Și de ce? De ce te-aș urma? - Vei vedea... - Ce voi vedea? - Nu mai tot pune astfel de întrebări banale și inutile! Tu doar vino cu mine! Hai! Urmează-mă! Vino! Nu vei regreta! Vlad ezită dacă s-o urmeze sau nu, făcu nehotărât un singur pas, dar se opri brusc, zicând categoric: - Nu! - Cum adică „nu”? - Nu merg nicăieri cu tine! - Cum să nu mergi?! - Nu ești reală! Ești o iluzie, o nălucă, o amăgire; nu exiști de fapt... - Cum să nu exist?! Ai privilegiul de a mă vedea și nu crezi în existența mea? - Nu! Nu cred! Nu cred nimic... - Sunt lângă tine, atât de aproape... - Nu! Nu ești! Ești doar o idee, o părere... Un vis, o nălucire, o închipuire... înșiră Vlad grăbit. - Nu-i adevărat! Hai cu mine și-ți voi dovedi că te înșeli. Vei vedea... - Nu înțeleg... De ce insiști să te urmez? - Am motivele mele. Îți voi explica în momentul în care vom ajunge... - Unde? - Acolo unde trebuie... - Nu! Nu merg nicăieri! - Nu mai poți da înapoi! E prea târziu pentru tine! - Târziu?! Cum adică?! Sirena îl trăgea de mână. Vlad se opuse înaintării. Apa deja îi trecuse de bărbie, dar tot nu-l udase deloc. El însă nu mai dorea deloc s-o urmeze pe sirena cu glas ademenitor, trup divin și chip angelic. Dorea să se întoarcă la mal. Cum să procedeze însă? Cum să se împotrivească? Cum să evite ca apa să nu-i treacă peste cap? Încercă să se opună, însă era foarte greu. În ciuda aspectului ei delicat, sirena era foarte puternică, nu fragilă, firavă, plăpândă, cum părea. Băiatului îi năvăliră în minte cuvinte fără sens: „Mitologie antică greacă și romană... Ulisse, Iliada, Odiseea, Nereide, Nereu, Triton, Poseidon, Neptun, marinari, sirene... Sirena... Sirena...” - S... s-s-s... Irena! Irena! strigă el clar, tare, într-un târziu, când apa era cât pe ce să-i treacă peste gură și se trase un pas, doi înapoi. - Cine-i Irena? întrebă sirena. - Prietena mea, Irena. Vreau să mă întorc acum la ea. - Mă tem că nu vei putea. E prea târziu... - Ba nu-i deloc prea târziu! Ce tot îi dai zor cu chestia asta? Plec chiar acum! Vlad mai reuși doi-trei pași înapoi, deși sirena îl tot trăgea spre ea. Încet, încet, ajunse în zona unde apa-i venea pân’ la brâu. Sirena schimbă tactica, rostind cu glas rugător: - Nu te mai prosti! Vino cu mine! Nu vei regreta deloc! - Nu merg nicăieri cu tine! Vreau să mă întorc la Irena chiar acum! Ea e reală; tu ești doar o iluzie, o amăgire... - Nu-i adevărat! se împotrivi sirena. Sunt pe cât se poate de reală. - Nu zău?! Și atunci ce-i în neregulă cu apa asta? Nu mă udă deloc! - Nu-i nimic în neregulă. E așa cum ar trebui să fie. - Cum să nu?! Și faptul că încă ne aflăm în clădirea școlii cum îl mai explici? - În clădirea școlii?! Așa crezi? - Nu cred! Așa este! - Mai gândește-te! - Ești prea ciudată. Și prea frumoasă pentru a fi o făptură reală. Prefer să mă întorc la mal, până când într-adevăr nu va fi prea târziu, zise Vlad și izbuti să mai pășească vreo câțiva pași îndărăt, spre mal. Sirena mai slăbise din strânsoare, dar se străduia să nu-i dea drumul. Insistă cu glas mieros, poate pentru ultima oară: - Haide, Vlad! Nu fi prostuț! Ai ocazia unică de a păși într-un tărâm fermecat și tu ce faci? Îi dai cu piciorul? De ce ești îndărătnic? - Fermecat?! Nu cred în așa ceva! Un astfel de loc nu poate exista, nici măcar în vis! Nu poate fi real! Astea-s basme, numai bune de adormit copiii mici. Ori, eu cred că am depășit de mult faza asta. Așa că lasă-mă-n pace! Dă-mi drumul! Vreau să plec! Să mă întorc în lumea mea, cea reală! - Ești tare prostuț! zise sirena, încercând să-l tragă spre ea. Când îți vei da seama ce ai ratat, numai datorită nesăbuinței tale, vei regreta! Dar va fi prea târziu! - Nu, nu voi regreta deloc! Nimic! zise hotărât băiatul, în timp ce se gândi: „Dac-aș avea un ciocan la îndemână, aș scăpa rapid de sirena asta cicălitoare, cu o singură lovitură...” Totuși, reuși în cele din urmă să scape, smucindu-se brusc, ceva mai tare. În acel moment, apa iazului se transformă într-o mlaștină oribilă, urât mirositoare. Privind o clipă îndărăt, nici urmă de vreo sirenă. Zări însă o mână slabă, uscățivă, cu degete noduroase, întinzându-se după el, iar din mlaștină își ridică spre el capul o ființă îngrozitoare, cu un chip hâd, cum nu mai văzuse până atunci. „Ce să fie asta? Asta-i sirena de mai înainte?” se sperie băiatul și porni în fugă către mal, străduindu-se să nu fie ajuns de acea creatură oribilă. Temător, se întrebă în gând de ce oare sirena aceea neasemuit de frumoasă se transformase brusc într-un fel de muma-pădurii, teribil de urâtă. Dar acea ființă nu mai putea înainta spre el, apa sau mlaștina fiind prea puțin adâncă în acel loc. Prin urmare, din câțiva pași făcuți îndărăt în mare grabă, Vlad ajunse în sfârșit la mal. Reușise! Scăpase! Blugii nu i se murdăriseră deloc din cauza mlaștinii și nici nu i se udaseră. Temător, privi din nou în urma sa. Însă nu mai exista nimic, nici iaz, nici sirene, nici mlaștină, nici acea creatură dezgustătoare din final. Acum era un câmp înflorit, pe care zburdau voioase fetițe drăgălașe, cu aripioare și rochițe albe, culegând floricele, iar deasupra se întinsese un splendid curcubeu. Băiatul nu-și dădea seama ce-ar putea însemna toate acestea, însă n-avea de gând să se mai întoarcă spre acel loc, oricât de ademenitor ar fi părut el. Era hotărât să plece de acolo. Înainte însă, se gândi: „Ce frumos! Parcă ar semăna cu Câmpiile Elizee, Raiul din mitologia antică greacă...” Cum însă decisese să plece fără a mai sta pe gânduri, așa și procedă. În acest scop, nu mai privi deloc în urmă. Se îndreptă numaidecât spre holul care ducea către clasa lui. Aici însă, nu mai era peștera înghețată; dispăruse, fiind înlocuită de altă priveliște. În mijloc era o fâșie îngustă de teren pietros, denivelat, mărginit de șanțuri adânci, lunguiețe, prin care se scurgea lavă fierbinte, fumegândă, înălțându-se din când în când flăcări până aproape de nivelul potecii înguste. „Locul ăsta seamănă cu Tartarul, Infernul din mitologia antică, împărăția zeului grec Hades, Pluto la romani...” gândi Vlad și porni precaut în direcția în care știa că ar trebui să fie clasa lui. Totuși, din curiozitate, mai aruncă o ultimă privire spre locul pe care de abia-l părăsise. Ciudat! Zări sala școlii, cu ușile cancelariei, ale secretariatului; nimic din cele anterioare. Dar nu se întoarse într-acolo, continuând drumul pe care pornise, având grijă să nu se împiedice, sau să se dezechilibreze din cine știe ce motiv și să cadă în lava fierbinte care se scurgea dedesubt. „Irena... De abia aștept să te revăd!” se gândi el. În sfârșit! Ajunse la capătul drumului, iar coșmarul se sfârși brusc! Dispăruse fâșia îngustă și șanțurile cu lavă și iată holul binecunoscut al școlii, cu ferestre mari, înalte, luminoase și ușile claselor. Răsuflă ușurat și reintră în clasa lui. Teza la limba română... „Importanța utilizării ciocanului, în 20 de rânduri...” - Vlad! Vlad... Trezește-te! auzi glasul profesoarei de română; deschise năuc ochii, iar doamna profesoară continua să-l certe: S-au sfârșit ambele ore, iar tu ai dormit mereu! Ce ai făcut acasă? Nu te-ai odihnit deloc? Ai venit la școală ca să dormi la ore? N-ai scris nimic în teză! Și sper că știi care va fi nota ta! Ai punctul care se acordă din oficiu asigurat, în rest... Ce-aș putea oare adăuga? Ai scris doar „Ciocanul...” și atât. Păcat! Erai un elev bun. Ce-ai pățit oare?! Tăcu rușinat, neștiind ce să-i spună doamnei profesoare. Ce să-i răspundă? Își lăsă privirea în jos. Văzu totuși cum doamna profesoară închise caietul lui și-l luă de pe bancă. Ce ciudat! Într-adevăr doar atât scrisese: „Ciocanul...” și copiase enunțul primului subiect de pe tablă. Oare ce se întâmplase cu el? Știa destul de bine, nu era prost. Ar fi putut rezolva totul, măcar de nota 8 sau chiar 9. Dar așa... 1 în teza la română? Cum să le spună așa ceva părinților, acasă? Și cum să le explice ce se petrecuse de fapt, când nici el nu știa prea bine, nu-și dădea seama... Nu era deloc obosit, se odihnise suficient. „Ciocanul...” 1... Poate că ciocanul semăna cu un 1. Ce frumos! Luase deci „un ciocan” la teză la română. Bine că totuși avea note mari, peste 8 și nu rămânea corigent, nici pe semestrul II. Totuși, 1 în teză?! La română?! Un elev ca el? Nu era unul mediocru, ca să aibă astfel de „rezultate” la învățătură. Doamna profesoară terminase de strâns toate caietele și părăsise deja clasa. Colegii nu-l cicăliră cu întrebări incomode și nici nu făcură haz pe seama lui, pe motiv că adormise la ore. În schimb, hotărâră să plece acasă, să nu mai rămână și la următoarele ore, fără a se învoi de la profesori sau de la doamna dirigintă, deși nu erau deloc niște ore de neglijat; ar fi urmat matematică, biologie, geografie, fizică, chimie... Dar Vlad nu se opuse! Se alie tacit cu colegii săi. Își luă deci ghiozdanul și porni îngândurat spre casă. Pe drum se întâlni cu prietena lui, Irena. Cum?! Și ea chiulea de la ore?! Pleca acasă? Ciudat! O știa o elevă sârguincioasă. Parcă n-avea obiceiul ăsta... O ajunse din urmă. - Salut, Irena! surâse băiatul voios, realizând parcă în acel moment că, dacă în timpul orelor de română, gândul nu l-ar fi purtat la prietena lui, poate ar fi urmat-o pe acea sirenă în lumea ei acvatică fermecată, în care aceasta dorea să-l conducă și ar fi rămas veșnic acolo, adică n-ar mai fi reușit să se trezească, să revină în lumea noastră, cea reală; poate că în final ar fi ajuns fie în Câmpiile Elizee, adică Raiul din mitologia antică, fie în Tartar, Infernul, care-l așteptau parcă... - Vlad... Ce-i cu tine? Pari cam abătut, remarcă Irena. - Păi... Tocmai am avut teza la română. - Știu. Ce-ai făcut? - Nimic. - Cum adică? - N-am scris decât „Ciocanul...” și atât. - „Ciocanul...”?! păru uimită fata. - Da. Despre asta trebuia să scriem la primul subiect, care era cam așa: „Scrieți un text de maxim 20 de rânduri, în care să explicați importanța utilizării ciocanului.” Am copiat enunțul de pe tablă, am început rezolvarea lui și m-am blocat. Nu știu ce s-a petrecut cu mine! Iar restul subiectelor nici măcar nu le-am mai văzut. În plus, doamna profesoară m-a asigurat că 1 e al meu în teză, adică un „ciocan” la română... Ce frumos! - 1?! surâse Irena, apoi adăugă: Lasă, nu-i nici o pagubă! Ai scăpat de orice ciocan. - Cum adică? Păi, eu ce-o să le spun părinților mei? Chiar dacă nu voi rămâne corigent la română, cum o să le explic acest rezultat la teză? - Nu va fi nevoie să le explici nimic. - Nu înțeleg... - N-ai aflat ultimele noutăți? - Nu... Care? - Datorită unor nemulțumiri, care nu s-au putut rezolva deloc altfel, profesorii au înghețat anul școlar. - Cum?! se miră Vlad. Tocmai acum, când mai era puțin și se încheia anul? - Da... Luăm deci vacanța de vară puțin mai devreme anul ăsta. - Păi... Și noi? Cum rămâne? O să repetăm toți întreg anul, de parcă am fi rămas repetenți? - Nu știu. Probabil că nu. Ar fi păcat. Cine știe? Dacă se vor rezolva neînțelegerile, probabil vom fi rechemați la școală în timpul vacanței sau ni se va încheia situația la începutul anului școlar următor. Vom fi anunțați. - Zău?! - Serios! întări Irena. - Ah, de aia plecai tu mai devreme acasă, de la ore? - Da. Altfel cum?! - Aha... păru a se mai dezmetici cât de cât băiatul. - Oricum, ai noroc! 1 al tău va fi... un ciocan înghețat! - Înghețat?! murmură băiatul îngândurat. Asta ar mai explica peștera aceea înghețată, dar ce era cu iazul fermecat, sirena, mlaștina, câmpul înflorit, îngerașii, lava, restul... - Vorbești ciudat! aprecie nedumerită fata. Ce peșteră, ce iaz, ce sirene? - Ah, nimic... Lasă, îți explic altădată. - Bine. Cum vrei... Ce-o să faci în vacanța asta? - Nu știu. Nu m-am gândit încă. A sosit mai devreme. Eu n-am planificat nimic. Dar tu? - Nici eu nu știu nimic sigur. Nu încă. Deocamdată, stau pe acasă... Să vedem, poate se răzgândesc profesorii și... „dezgheață” în ultimul moment anul școlar, să ne încheie situația la învățătură. - Ar fi bine... Deși în cazul ăsta, poate mi-ar „dezgheța” și mie 1 din teza la română. - Nu cred că ți l-ar „dezgheța”. Ziua de azi nu era valabilă, ar fi trebuit să fie deja „înghețată”. Probabil că ați da din nou teza, cu alte subiecte, nu cu aceleași. Deci, sigur, fără ciocan! - Mi-ar conveni mie. Aș scăpa de... orice ciocan. Atunci... Ne mai vedem noi! Păstrăm legătura. Poate te sun mai târziu, sau îți dau un beep. - Desigur. Pa, Vlad. - Pa, zise băiatul și-și continuă tăcut drumul spre casă, cu ghiozdanul în spate. Nu mai avea mult până să ajungă. Tocmai când să intre în blocul lui, unde-și avea apartamentul, neatent, se împiedică de ceva, un obiect solid. Privi nedumerit în jos și se aplecă să-l ridice. Ciudat! Era un... ciocan! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate