Nimeni nu-l mai văzuse până atunci pe Anselm Morritz, un baiat pe la vreo cincisprezece ani, cu o statură impunătoare și o privire sălbatică. A fost găsit zăcând aproape inconștient pe marginea unui râu din apropierea Wiesbaden-ului de azi, un ținut care pe la 1876, era un tărâm roditor, plin de toate bucuriile pe care le putea dărui Dumnezeu oamenilor. Viața părea că se scurge mai încet aici, în acest ținut uitat de Providență, ținut sub auspiciile unei groaznice secete ce dăinuia de aproximativ 10 ani. Bătrânul Leopold, care atunci avea înțeleapta vârstă de 86 de ani, încă un om în putere după cum apreciau vecinii, îl văzu pe micul Anselm zăcând fără cunoștință lângă râul pe care, cu o vigilență statornică de aproape 40 de ani, avea grija să-l curețe de frunzele ce cădeau alene în voia apei.
Nu poate fi decât un sac aruncat de oameni pe malul râului meu drag, își spunea Leopold ca pentru sine căutând în același timp o soluție pentru a-l ridica de acolo. În timp ce se apropia, silueta tânărului se contura fantomatică pe cerul însângerat de toamnă târzie. Imediat ce înțelese despre ce era vorba, bătrânul Leopold se grăbi, ba chiar alergă până la locul cu pricina, în pofida vârstei sale înaintate și a piciorului beteag.
Apucă copilul de ambele mâini și-l trase într-o parte pentru a se putea uita mai bine la fața lui. I s-a părut a fi cel mai frumos copil pe care-l văzuse vreodată, el însuși îndurerat după pierderea, înainte de vreme, a celui mai frumos cadou pe care bătrâna lui soție, și ea moartă de 15 ani, a putut să i-l facă, tânărul Frederick, mort în urma unei aprigi lupte cu tuberculoza. Când baiatul se trezi, în jurul sau sfârâia focul unei sobe, prea mici și prea prăfuite.
-Văd că te-ai trezit dragul meu, spuse bătrânul cufundat în lecturarea uneia dintre puținele cărți pe care le mai avea după ce sacrificarea lor pentru întețirea focului s-a dovedit a fi iminentă în iarna ce i-a precedat celei care aștepta să apară, probabil la fel de aprigă precum cea din urmă. Trăsăturile bătrânului deveniseră contorsionate la lumina dată de cele câteva scântei de foc care se ridicau semețe în vatra sobei, urmând ca mai apoi să se topească încercând să-și mențină existența. Privirea lui, calmă de obicei, acum avea note de asprime amestecată cu durere.
-Cine ești băiatul meu și cum de ai ajuns până aici? întrebă bătrânul a cărui privire îl aținti pe tânărul Anselm.
Așteptându-se probabil la un răspuns, care a intârziat să apară, ochii bătrânului îl sfredeliră pe băiat și-l întoarseră pe toate părțile, cercetându-l pedant.
Singurul răspuns pe care l-a primit a fost o bâiguială tăcută urmată de un țipăt sfâșietor, ca de pisică. Privirea sălbatică a tânărului Anselm avea expresia unei nebunii suprimate, înglobate în rama unei tristeți abominabile.