Vorbește-mi despre vrăbii! Cred că ar vrea să știe ce părere am despre ea. O nouă zi e doar o altă zi și atât. Din locul în care stau acum pot să văd dealurile, prea departe ca să desprind vreun detaliu bun de scris aici, două, trei acoperișuri, pomi și un loc de joacă. Nu văd niciun om. Dar oamenii există. Asta ar putea fi o descoperire bună de trezit oameni. Pentru că oamenii încep să existe atunci când își dau seama că există. Ați auzit de aseitate? Suntem departe și asta nu e o invenție nici măcar pentru viitor. E teorie pură. Nu e pentru prima dată când vorbim despre lucruri pe care nu le putem experimenta.

Ce aș putea să îi spun unei vrăbii despre vrăbii? Parcă aș fi la un examen în care profesorii îmi cer să le vorbesc despre profesori. O materie despre profesori. Cine să predea o astfel de materie? În niciun caz un profesor! Vrabia e o pasăre, încep eu timid. Profesorul e un om. Sună aiurea. Trebuie să găsesc altceva. Îmi plăcea mai mult dalmațianul ăla mic. În fine, într-o zi, în locul mâinii aspre a apărut o mână albă, micuță, care a mângâiat câinele până la dispariție. Așa cum vă spun! În timp ce îl mângâia, din câine se desprindeau lent atomi de câine, până când în cușcă a rămas doar mâna. (Am scris atomi pentru că nu am știut ce altceva să scriu. Sau poate că îmi convine asta. De ce să cred că sunt făcut din același atom cu un câine? Poate că nu m-ar deranja dacă vrabia ar fi din același material cu dalmațianul. „... să dea pământul viețuitoare după soiul lor...” Poate că păsările sunt asemenea peștilor, nu sunt de-ale pământului. Cubul de sticlă e același. Încerc.)

Vrabia e doar o altă viețuitoare, așa cum e și câinele, o altă viețuitoare, cum e și peștele. Profesorul e același cu măturătorul de stradă, cu tipul de la morgă care mușcă din sandvici în timp ce se uită printr-un fost individ. Și are o sticlă de vodcă, jumătate goală, sub masa pe care e așezat obiectul muncii. Ãstuia nu îi pune nimeni fiola. Dacă ar veni cineva cu fiola, omul nostru ar împietri de mirare, ar depărta de la gură sandviciul fără să apuce să muște din el, și-ar da halatul jos și ar spune: bine, poftim, uite aici bisturiul, taie liniștit, mă întorc săptămâna viitoare ca să te găsesc nebun sau beat! Taie, ce mai stai? Nu, la ăsta nu vine nimeni cu fiola. Profesorul e doar o altă viețuitoare, cum sunt și eu. Poate că asta așteaptă vrabia. Profesorul nu ar fi de acord.

Deja mă enerveaza exercițiul ăsta. M-am așezat singur în partea de jos a scalei. Aș fi eu, apoi vrabia, apoi profesorul. Știi, ai dreptate: tu, profesorul și abia apoi eu. Chiar dacă ești doar o găină mică, chiar dacă ești oricine ai fi, eu sunt cel care m-am așezat acolo. O merit!
De data asta trezirea mă aruncă în partea de sus a orașului, aproape de Schit. De o partea a gardului oameni în haine negre, de cealaltă parte oameni cu pielea înnegrită de soare înoată în apa rece a bazinului. De o parte fericirea unora, de cealaltă fericirea altora. Mă uit la fericirile lor și nu spun nimic. Nu mă aliniez.

Nenea, căutați pe cineva? Haideți că vă duc eu la părintele, că mai ‘nainte a ajuns! Are ochi albaștri, cămașa portocalie, în carouri și pantaloni negri. Când vorbește parcă ar ciripi o vrabie. Vrabia de azi-dimineață. Încep să îi vorbesc despre el. Mă privește de parcă i-aș vorbi dintr-un cub de sticlă. Râd. Nu, mă, nu vreau să mă duci la părintele. Du-te singur! Zâmbește, nu știe ce să creadă.