El Drac din Parc Guell a dispărut. Cum nimeni nu a îndrăznit să dea vina pe Sfantul Jordi, chit că legenda spune ca el ar fi ucis balaurul, spre veșnica reconoștință a catalanilor, care drept mulțumire i-au pus numele pe hoteluri și alte locuri nu tocmai creștinești, poliția a început să facă cercetari serioase. Au dat iama printre niște suporteri englezi ce sărbatoreau cu mult alcool și ceva iarba după ultimul meci cu Barça, dar în mod evident erau mult prea afumați pentru a putea presupune că ar fi putut să care măcar un vârf din coada monstrului cu solzi de faianță. Niște țigani români, aduși la sediul poliției pentru alte potlogării, povesteau cum că l-ar fi văzut pe El Drac plimbându-se agale pe lângă Columb, navigatorul, noaptea, prin port, dar cine să creada niste țigani români. Toată lumea știe că bietul Columb este astăzi statuie, și șade cuminte în port cu fața la ocean. Că va fi făcut vreo șotie vreun glumeț care o face pe statuia vie pe Rambla pentru distracția turiștilor, și s-ar fi îmbracat în chip de Cristofor Columb, poate ar mai crede cineva, dar să se târâie în chip de șopârlă, e imposibil de crezut.
Fără a aduce vreo critică bravei poliții catalane, o să vă spun eu povesta reală a dispariției lui El Drac, așa cum nu o veți găsi în rapoartele oficiale.
. . .

El Drac privea cu ochi sticloși ultimul vizitator din parc îndreptându-se spre ieșirea străjuită de căsuțele cu aspect de prăjitură.

"Japonez sau chinez?" încercă să ghicească.

El Drac este deștept. Nu a văzut el însuși prea multe, dar pe lângă el trec zilnic oameni din toată lumea. Unii au văzut cu ochii lor vârfurile Himalayei, alții ghețurile arctice, El Drac a învățat de la toți câte ceva.
Chiar și cum să deosebești un chinez de un japonez.
Totuși El Drac e încercat de un mare regret: deși știe atâtea, el nu fost nicăieri, de când l-a montat în parc Gaudi, acum vreun secol în urmă, nu face decât să se uite la cele două căsuțe cu aspect de prăjitură de la intrarea parcului.

"Încotro să o iau? Poate un călător experimentat știe ce să fac!" își zise, și cuprins de un iremediabil dor de ducă, El Drac se smulse din încremenirea seculară și o luă spre marea ce se întrezărea printre case.

Se strecură pe strazi secundare, cei cațiva trecători târzii erau prea absorbți de gândurile lor ca să remarce silueta de șopârlă strecurându-se prin colțuri întunecoase.

Catedrala se scurgea în forme fantastice sub lumina lunii și a luminației bogate din reflectoarele electrice. El Drac avea un oarecare respect pentru parintele său Gaudi, dar acum era pea grăbit spre destinul său de calator ca să mai stea sa admire volutele de piatră.

De pe o casă clipi un ochi de dragon. "Hmmm, deci nu sunt singrul dragon!" se bucură El Drac în sinea lui. Își promise să treacă altădată să clevetească cu acest confrate.

Rambla era pustie, nici statui mișcătoare, nici dansatori de tango, nici turiști neatenți, victime sigure ale șuților de profesie. Drum întins până la Columb. Mai bine zis la statuia lui.

El Drac fu dezamăgit. Sus pe coloana lui exploratorul era de piatră. Se tot chinui să-i atragă atenția, dar degeaba. Până la urmă trase de pulpana veșmântului după moda genoveză de acum câteva secole.

"Ce faci, señor, nu vezi că dorm!"protestă Columb.
"Asta faci de câteva secole. Am nevoie de ajutor!"
"Cum pot ajuta eu un dragon?!" întrebă exploratorul, care văzuse multe in viața lui.
"Vreau să călătoresc, să văd vârfurile Himalayei, ghețarii arctici, oceanele necuprinse, sălbatici fioroși. . ."
"Cu sălbaticii las- o mai moale. S-ar putea să te pună în frigare!"
"...Fie, fără sălbatici, mărite explorator." încercă să fie lingusitor El Drac.
"Lasă lingușeseala, nu sunt deloc un mare explorator. Mai ales că acum sunt în primul rând statuie."

Binevoi, totuși, să coboare de pe soclul lui prea înalt.

"Hai să facem câțiva pași spre Montjuic! Uite ce frumos e luminat, mereu am vrut să văd mai de aproape."

Și porniră. În întuneric i-ai fi luat drept un bătrân insomniac și animalul de companie.

"Zici că vrei să călătorești?" întrebă mai mult pentru sine Columb, după ce ascultă interminabile povești de călătorie pe care le reda cu entuziam El Drac. Oameni care meditau în munți inaccesibili până se făceau una cu universul, bogății fără număr ale sultanilor, palate cu grădini superbe unde se hârjoneau regii cu metrese preafrumoase, trenuri care zboara ca vântul, lipitori care pică din cer, oameni negri care râd până te molipsești de la râsul lor, oameni galbeni care mănâncă inimă de șarpe, și câte și mai câte povești auzite de El Drac de la călători care se opreau în fața lui să-l fotografieze, sau de la mame plictisite de insistențele copiilor de a se urca în spatele multicolor al dragonului.

"Vezi, prietene, eu sunt un mare explorator, după cum spune lumea, dar nu știu atâtea ca dumneata despre lume."

Și se întristă pentru că l-au ridicat așa sus pe coloană, încât copiii nu vin să se joace cu barba lui și nici turiștii nu stau să povesteasca nimicuri pentru urechile lui.

"Am umblat mult, e drept, dar nici măcar nu am știut că am descoperit America."

Suspină și aruncă o privire spre fortăreața de pe Montjuic, care se vedea acum clar din moment ce erau aproape de piciorul dealului, aproape de portul de unde pleacă vasele în croaziera.O luară înapoi. În curând avea să fie dimineața.
El Drac, deși era din piatră și faianță, era prea simțitor ca să nu înteleagă adânca tristețe a exploratorului. Așa că păstra o bucata de drum tăcerea.
"Deci, ce folos sa mergi intr-un loc, dacă nu știi ce este acel loc! Ce folos să descoperi America, dacă, de fapt, cauți comorile împăraților Chinei!"

Respiră adânc aerul diminetii. (Și statuile respiră, vă spun eu!)

"Cel puțin am vrut să merg la Montjuic, și acum am fost acolo."

Ajunseră din nou la soclu.

"După cum vezi, El Drac, îți pot fi de puțin ajutor. Se pare că destinul nostru e să fim statuie."

. . .

Ce a mai urmat nu sunt foarte sigur. Spre ușurarea poliției catalane, El Drac a apărut, după o zi, în locul său obișnuit. Câțiva specialiști au atenționat că reptilianul parcă ar zâmbi enigmatic acum. S-a acuzat tot un act de vandalism, cică ar fi de vină niște adolesceți germani, debarcați în Barcelona după multe nopți de chefuri la Ibiza.
Dar eu nu cred asta.