Satul nostru are fântâni, cam câte una la fiecare răspântie. Răspântia asta e un loc unde se întâlnesc străzile și se ceartă. Tot acolo se opresc și oamenii și rămân pe gânduri, atunci când nu știu pe unde s-o apuce. Fântânile sunt și ele bune. Cele mai bune! Din ele, cu ajutorul unei găleți legate cu o sârmă de baloți, cobori cumpăna, apoi o salți și bei apă până te saturi. Iar apa e dulce. Are miros de mâl. Iar mâlul ăsta e un fel de pământ căruia i-au putrezit oasele de-atâta întuneric și umezeală. Căci e întuneric în fântâni. Câteodată, în loc de apă, poți scoate numai negură. Sau suflete de înecați, care sunt totdeauna triste.
În fântâni, se îneacă numai fetele mari. Ele, mai întâi, fug de-acasă, aproape goale. Înainte de a se arunca în fântâni, fetele mari tot așteaptă la ferestre să fie răpite de Făt-Frumos. Dar Făt-Frumos vine arareori. De regulă, vine Zmeul, care are șapte capete și tot atâtea guri, pe care și le adapă la mat. Pe nări, însă, scoate fum de la chiștoace. Stă mult timp acolo, până nu mai știe ce vorbește, apoi pleacă și-ncepe să i se încurce ulița printre picioare. Iar fetele mari nu vor să fie măritate cu zmei. Nu vor să fie măritate nici măcar cu oamenii de la oraș, care au degete lungi și unghii curate, de parcă le-au săpunit toată viața. Ele îl vor doar pe Făt-Frumos, dar ăsta nu prea vine în satul nostru, căci el își are palatul pe un tărâm, iar noi suntem pe un altul. Ca să poată veni, el trebuie, mai întâi, să urce prin fântâni, dar numai vara, când ele seacă și miros a fluturi. Altfel apa ar bolborosi și toți ar prinde de veste.
Fetele mari, de regulă, se satură de atâta așteptat. Deodată devin galbene, ca felinarele văzute de morți, iar ochii lor încep să semene cu strălucirea stelelor, atunci când plouă. Și se aruncă în fântâni numai noaptea, căci atunci Zmeul doarme dus. Bufnește și sforăie de se scorojește varul. După ce se aruncă în fântâni, fetele mari ajung pe tărâmul lui Făt-Frumos, care e o țară unde cresc foarte multe păpădii și unde iepurii nu trebuie să se-ascundă de frică să nu fie vânați. Acolo trăiesc păsări care știu să vorbească în limba oamenilor și care, dacă ești cuminte, îți îndeplinesc trei dorințe. Iar fetele mari sunt extrem de fericite când ajung acolo. Se îmbracă în mirese și părul lor devine roșiatic, de parcă au fost cotropite de brumă și toamnă. Când e secetă și câmpia crapă de sete, miresele ies din fântâni, la răspântii, după care încep să se-ntreacă cu sperietorile. Fug prin lanurile năpădite de ciulini și urlă precum locomotivele cu aburi. Eu zic că sunt alergate de zmei.
Dar mama nu crede toate astea. Numai prostii ai în cap, măi băiete. Apoi se apucă să facă salată orientală. În fiecare seară face salată orientală. Adică fierbe trei cartofi, sparge o ceapă, fierbe și un ou, apoi taie totul mărunt-mărunt, pune amestecul într-un vas, pune sare deasupra, puțin ulei de la candelă și gata mâncarea. Ar pune și oțet, dar nu mai avem. Iar oțetul ăsta vine și el din Țara Oțetului, adică de la oraș, dintr-un loc care se numește alimentara. Dar nu-i simte nimeni lipsa. O lingură Mihăiță, o lingură eu. Salata orientală e cea mai bună. Cartofii sunt dulci și cleioși, iar ceapa te ustură pe nas. Și oul e bun. Din ou ies, de obicei, păsări. El trebuie pus, mai întâi, la clocit, vreme de trei ceasuri. Înăuntrul lui crește puiul de pasăre, care devine tot mai puternic. În cele din urmă, are o așa forță că poate sparge coaja cu ciocul. După care iese și începe să cânte. Din ou se fac găinile, curcile, gâștele și rațele. Ereții, însă, nu se fac din ou, ci din aerul care e între doi nori. Vrăbiile, însă, se fac din streșini, în vreme ce guguștiucii se fac numai din lemn de salcâm.
E seară și mama citește din Biblie. Zmeul e tot la mat, bea cu șapte guri și pufăie chiștoace. Într-un târziu, până să vină somnul, încep și fântânile să bolborosească.