În atelierul său elegant de pe Champs Elysées, Claudiu Teodorini stătea trântit într-un fotoliu, în fața unui tablou la care privea lung. Părea frământat, își lua capul în mâini, vorbea pentru sine. Ce mi-o fi venit cu pictura asta, acum niște zeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fișa de înscriere la Facultatea de Arte. Și-o temă mai ușoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină”! Măcar n-am terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Și nici nu-mi dă pace. Ce nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm nopțile. Din cauza nenorocitului de Iuda, trădător împuțit! Nu-mi vine să cred că, nici până astăzi, n-am reușit să găsesc un model care să-mi pozeze pentru Iuda. Începu să se plimbe îngândurat prin atelier. Revenea obsedant la tabloul în cauză, se apropia, lua iar distanță, privea, pleca iar.
Nu prea înțelegea nici el ce-i venise tocmai azi cu pictura asta care zăcea de multă vreme uitată în mansardă, acoperită de o pânză. De ce tocmai azi se dusese la ea, dăduse cu frenezie pânza la o parte, hotărât că va lucra la ea. Și ce dacă nu-l am pe Iuda? Voi încerca un personaj din imaginație. Nț! Nu ține! Luă Evanghelia după Ioan și începu să citească a n-a oară pasajul trădării. Zicând acestea, Iisus S’a tulburat cu duhul și a mărturisit și a zis: „Adevăr, adevăr vă spun că unul dintre voi Mă va vinde. Atunci ucenicii se uitau unuii la alții, nepricepând despre cine vorbește. Iar unul din ucenicii Săi, cel pe care Iisus îl iubea, ședea la masă rezemat de pieptul lui Iisus. Deci Simon-Petru i-a făcut acestuia semn și i-a zis: „Întreabă-L, cine este cel despre care vorbește?!” Și aplecându-se acesta pe pieptul lui Iisus i-a zis: „Doamne, cine este?” Iisus i-a răspuns: „Acela este, căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da.” Și întingând îmbucătura de pâine, a luat-o și i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Și după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într-însul. Iar Iisus i-a zis: „Ceea ce vrei să faci, fă mai degrabă!...” dar nimeni dintre cei ce ședeau la masă n-a înțeles pentru ce i-a zis acestea; fiindcă unii, deoarece Iuda avea punga, gândeau că Iisus îi spune: „Cumpără ceea ce ne trebuie la sărbătoare!” sau să dea ceva la săraci. Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieșit. Și era noapte.”1)
„Iuda avea punga.” Așadar, Iuda avea pungă, era un om bogat, de vreme ce ucenicii se așteptau ca Iisus să-i spună să facă cumpărături sau să dea săracilor. Trebuie să am grijă de acest amănunt, când îl pictez. Nu trebuie să pară un sărăntoc. Atunci de ce – Doamne iartă-mă! – L-a mai vândut, pentru nenorociții ăia de arginți? Sau poate punga nu era a lui. Era a lui Iisus și o ținea Iuda, sau era o pungă comună. Înnebunesc!!! Mi-ai mâncat ficații, Iuda, blestematule! Nu puteai să nu ții tu punga aia, să fiu și eu lămurit acum? Și-apoi, eu, când surprind momentul pe pânză, înainte sau după ce a luat înghițitura? Satana a intrat într-însul după înghițitura de pâine, așadar. Deci, într-un fel arăta înainte, într-un fel - după. Nu! Am decis, înainte! Fix satană îmi mai lipsea, să n-am liniște. Piei, satană! Bun! Mai departe… Nu, nu pot trece mai departe. Nenorocita aia de pungă, nu mă lasă să trec mai departe. Pentru cel care pictează, e important amănuntul acesta. Sfinte Ioane, nu puteai să mă lămurești și pe mine cu aspectul acesta? Dacă n-am un model real, trebuie să-mi fie clar măcar portretul robot… va să zică modelul imaginar. Într-un fel arată expresia omului bogat, dar care trădează din alte considerente (invidie, răutate, etc), într-un fel, expresia calicului care te vinde pentru o bucată de pâine, într-alt fel bogatul care te vinde tot pentru bani, fiindcă nu se poate opri din agoniseli. Punga mă-sii! Să caut și în celelalte Evanghelii, să văd dacă apare amănuntul acesta.

David se plimba agale, fără vreun scop precis, pe marele și atât de cântatul Champs Elysées. Plecase singur la Paris, cu oarecari afaceri, dar nu voise să fie însoțit de nimeni, de data aceasta. Și, contrar obiceiului, când își rezolva afacerile între două zboruri, acum își spusese că vrea să mai stea, să fie ca un fel de vacanță, departe de vacarmul amețitor al Bucureștiului. Desigur, aici era un alt vacarm. Dar măcar acesta nu-l privea pe el. Prin toate locurile unde fusese, nu putea spune cu exactitate ce a văzut. Reținea cifre, nume, socoteli, dar uitase să mai caute și să se mai oprească o clipă în fața frumuseților lumii. Uneori îi era dor de liniștea din Mănăstire. Dar își alunga repede gândul. Viața lui se desfășura acum pe alte coordonate. Și învățase că, orice decizii ai lua, nu trebuie să rămâi ancorat în trecut. Nici dacă trecutul a fost bun, nici dacă a fost rău. Nu se mai plimbase demult, așa cum se plimbă oamenii. Mersul era doar o necesitate de deplasare dintr-un loc în altul. Și, de cele mai multe ori, substituit de mașină ori avion. Acum se bucura ca un copil, încetinind pasul, atent la amănunte. Încerca să nu se gândească la nimic, în timp ce descifra cu sârg numele firmelor aliniate de o parte și de alta a acestui magnific simbol parizian, străjuit la un capăt de Place de la Concorde, iar la celălalt de celebrul Arc de Triomphe. Triumful cui?, se întreba. Când poți afirma cu tărie că ai triumfat în viața asta? Ridicând ochii din niște stampe, pe care vânzătorii ambulanți le ofereau contra unei sume modice, un scris mare și drept îi atrase atenția: Claudiu Teodorinni – Studio de Peintre. Deși inerția îl determinase să treacă mai departe, ceva i-a sunat prea cunoscut în minte, oprindu-i pașii în loc. Claudiu Teodorinni? Să fie vorba de același Claudiu? Nu există decât o soluție de a afla.

Claudiu tocmai deschisese Evanghelia după Luca, dar n-a mai avut răgaz s-o studieze, că ușa atelierului s-a dat de perete, după o bătaie scurtă ce n-a mai așteptat răspuns. În prag, un domn bine îmbrăcat, la patru ace – costum, cravată – mai lipsea floarea de la buzunar, lucru prea puțin obișnuit ziua, pe străzile Parisului. Și, după toate astea, l-a mai salutat și românește. Oricum, capitala franceză era destul de cosmopolită, așa că nu se miră foarte tare, avusese doar o tresărire când auzise acel „bună ziua”, parcă și vocea purta un ecou cunoscut, asemeni unei amintiri vagi, venită de undeva de peste timp. Tipul zâmbea fericit, dând să se apropie, cu mâna întinsă, de Claudiu. Apoi rămase câteva clipe descumpănit, văzându-l pe acesta fără vreo reacție. După ce-l studie fugitiv, i se adresă, ca și când ar fi avut o revelație:
- Stați! Oricine-ați fi – probabil vreun client cu mulți bani venit să cumpere un tablou – orice veți dori, nu spuneți nimic înainte de-a spune „Da”!
- Pardon! Sper că n-am nimerit la Starea Civilă!
- Domnule, ați nimerit în atelierul Pictorului Teodorinni, celebrul Teodorinni care-a rupt pisica prin occident. Și gura târgului, cum se zice. Numai că, vedeți, oricât de împlinit și de fericit ar considera alții că sunt, eu n-am liniște din cauza unui trădător ordinar…
- Ei, toți avem trădătorii noștri…
- Domnule, eu nu vorbesc de trădători, nu zic de unul oarecare, eu vorbesc de însuși trădătorul. Tră-dă-to-rul! Pricepi?
- Nu. Chiar nu.
- Hmm… apropiați-vă.
Îl duse în fața pânzei.
- Această pictură vă spune ceva?
- Da, desigur.
- Și nu vi se pare că-i lipsește ceva? Sau cineva?
- Dacă mă uit atent, constat că lipsește un personaj. Să fie chiar Iuda? Aha, acum înțeleg. Tră-dă-to-rul.
- Exact! Mai bine zis, a lipsit. Căci dumneavoastră mi l-ați adus. De cum ați intrat pe ușă, am știut că l-am găsit. Asta era! De când vă aștept, de când vă aștept! V-am spus să ziceți „da”, să nu mă refuzați. Vă dau ce doriți, oricâte tablouri, numai să-mi pozați pentru el. S-a făcut?
David rămase înmărmurit, fără a schița niciun gest. Părea extrem de tulburat.
- Domnule, iertați-mă dacă v-am tulburat. Știu că nu e pentru nimeni un compliment să i se propună a poza în Iuda, însă am convingerea că sunteți om matur, nu vă mai lăsați sensibilizat de fleacuri. Îmi pare rău…
- Nu, nu e asta…
Apoi, privind drept către Claudiu:
- Claudiu, ce teatru-i acesta? Te știam pictor, nicidecum actor. Chiar nu mă mai recunoști???
Venise rândul lui Claudiu să pară înmărmurit.
- Domnule, ne cunoaștem? Iertați-mă, trebuie să fie o confuzie. E-adevărat, întâlnesc multă lume, dar, după cum știți sau măcar presupuneți, pictorii au memoria chipurilor foarte bună. E imposibil să ne fi cunoscut cândva și să nu-mi amintesc!
- Păi tocmai asta mă îngrijorează. Mai ales că nu ne-am văzut doar o dată, fugitiv. E drept, au mai trecut anii…
Se apropie iar de tablou:
- Spune-mi, cine ți-a pozat pentru Iisus?
Un zâmbet luminează fața lui Claudiu, ca de-o amintire dragă:
- O, e mult de-atunci, de altfel e primul personaj pe care l-am pictat. A fost modelul cel mai ușor de găsit. Nu că ar fi în general ușor de găsit model pentru Iisus; dar am avut un prieten, până când eu am plecat din țară. N-am mai păstrat de atunci legătura. El mi-a fost modelul. Priviți-l! Ce figură angelică. Pictura aceasta am început-o încă din anul I, eram plin de zel și de gărgăuni. Și totuși, a continuat până azi să mă obsedeze, chiar dacă între timp mi-am schimbat stilul ca, de altfel și „subiectele”, zise zâmbind și arătând către un nud de femeie. Apoi, revenind: La tabloul acesta m-am întors așa cum te întorci cu gândul la prima dragoste din tinerețe, sau mai degrabă ca la marea dragoste neîmplinită, aceea care-ar fi putut să fie… M-am întors la el obosit, frânt, lovit, umilit chiar, așa cum te întorci din marile metropole la țară, unde abia aștepți să iei o gură de aer, nu doar în plămâni, ci și în suflet. Înțelegeți? Nu pot renunța la el. Și, se-nțelege, nici n-am să-l vând. Mi-e drag precum amintirea copilăriei. Îmi amintește de tinerețe, de suita de idealuri pe care le târam după noi, de prietenul meu, de frumusețea vocii lui, de iubirile noastre inocente…
- Încetează! Încetează, Claudiu! Tu chiar nu mă recunoști? Îți mai aduci aminte cum se numea colegul din tinerețe?
- Ce-ntrebare! Bineînțeles că-mi aduc aminte. Îmi amintesc și că avea o aluniță după urechea dreaptă. Îl chema David. David Greceanu. Ce nume, David, parcă predestinat…
- Predestinat pe naiba! Încetează sporovăiala! Ori ești un idiot, ori eu m-am schimbat atât de mult! Na, aluniță!
Trase un pic de urechea dreaptă și-i arată semnul.
- Eu!!! Eu sunt David Greceanu! Tu, Claudiu Teodorini, prietenul meu, cum ai putut să arunci imaginea mea în podul cu vechituri?
Claudiu, vizibil șocat, ia o oglindă, i-o dă lui David, apoi îl apropie de Iisus din tablou:
- Acum că mi-ai spus, îmi dau seama, după voce, că ești tu. Dar uită-te și tu în oglindă și-ai să-nțelegi. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Unde este acel David pe care-l știu?
David s-a lăsat într-un fotoliu, răvășit. După un timp, revenindu-și, zise cu alt ton:
- Acel David a murit, Claudiu. Povestea e lungă. Dar eu crezusem că mi-a murit numai sufletul. Acum înțeleg că nu doar el, ci și chipul meu a murit în lumea aceasta, transformându-se în altul, într-unul care nu-i seamănă, dimpotrivă. E lungă, e lungă calea de la Hristos la Iuda. Dar ce lungă trebuie să fie calea inversă!


1) Ioan (13, 21-30), trad. Î.P.S. Bartholomeu Anania