În liniștea serilor târzii își putea auzi gândurile și amintirile în camera mică în care se mutase de câțiva ani. Casa era mare și veche dar el prefera să stea într-o mică cameră, căreia îi spunea bucătăria de iarnă. O cameră călduroasă iarna și răcoroasă vara, dar cu ferestre mici prin care abia intra soarele. Singura sursă de lumina mai puternică era televizorul vechi alb negru, dar și pe acesta îl deschidea rar și numai la știrile de seara. Dulapul afumat de fumul și focul din soba veche, avea câteva sertare și două uși care se mai țineau fiecare numai în câte o balama ruginită, iar pe dulap era așezat cel mai de preț obiect din toată cameră. Un telefon clasic cu fir, cu receptor în furcă si disc cu cifre care era acoperit cu un ștergar din pânză rară, ce-l proteja de praf. Camera avea un miros specific caselor vechi de țară, rece si umed, amestecat cu cel al uleiului de candelă arsă și al busuiocului de la icoane. Erau multe icoane, cate una pe fiecare perete iar deasupra mesei acoperite de o mușama tocită, era una și mai mare, peste calendarul bisericesc, mâzgălit cu pixul în unele locuri. Aici stătea Tataia Stan, căci despre el este vorba. Nu-l mai văzusem de mulți ani.
Demult el era un bunic în putere al unui bun prieten, la care îmi petreceam verile, la țară. Cu mulți ani în urmă tataia Stan ne pregătea dimineața , chiar înainte să ne trezim noi, un mic dejun haiducesc, în mare parte din șuncă și caș de țară, alături de roșii proaspete culese în aceeași dimineață. Înaintea meselor, vrut sau nevrut, ne băga pe gât țuică făcută chiar de mâna lui. Chiolhanurile noastre care durau toată noaptea în curtea lui, la care veneau baieți și fete de la 40 de kilometri, tocmai din Focșani, erau susținute cu grătare din găinile cotonogite chiar de el din propria ogradă, și cu vin de butuc, păstrat în magazia prăfuită, în butoaie foarte mari, din care scoteam vin direct în găleată. Vesel nevoie mare, tataia Stan avea povești fermecătoare despre vecini, despre ceea ce i se întâmplase cu mulți ani în urmă, sau despre nepoții tineri care făceau și ei, ca și noi, liceul la Focsani.
…..........................................................................................................................................
Într-o zi goneam ca nebunul pentru o sarcină importantă de servici între două orașe mari din România, când am văzut un indicator: Cioraști 15km. Am tras dreapta de volan, și cei 15 kilometri mi s-au părut foarte frumoși. Mai fusesem pe acolo, și fiecare kilometru avea o amintire, avea un pod peste un râu în care făcusem baie și prinsesem pește cu mâna goală, avea un podeț pe care stăteam până seara târziu, fete și băieți grămadă, avea o discotecă uitată de țară în care, cândva dansasem.
Era aproape seară. Am ieșit de pe strada principală ca să intru pe o uliță parcă specială pentru căruțe, întrucât era plină de gropi. Mergeam încet , prin gropi, cu mașina. Rămăsesem cu geamul uitat deschis întrucât toată ziua fusese căldură mare, și pe drumul de țară vroiam să savurez aroma de țară amestecată cu răcoarea serii ce se apropia. Aveam ochelarii pe nas, ritmuri de muzică ieseau zgomotoase pe geam și umpleau ulița până atunci liniștită. Mi-am dat seama târziu că eu cu mașina mea cu număr de București eram subiectul de discuție al celor care stăteau pe băncuțele de la porți. Prea târziu însă. Ajunsesem la poarta lui tataia Stan. Acesta a ieșit cât de repede a putut la poartă. M-a văzut, și o clipă am crezut că nu mă recunoaște. M-a recunoscut, știa că sunt prietenul nepotului lui, dar nu ăși mai aducea aminte numele. Oricum a fost nespus de bucuros. Era bucuria sincera. Eram cel mai de seamă moment al zilei. Nu am stat mult, dar cât am stat a vrut să întindă masa, a vrut să scoată un pahar de vin, a vrut să îmi dea mere să am pe drum după ce voi pleca. Am refuzat politicos. Vroiam doar să văd ce mai face vechiul meu prieten, adică nepotul lui. Am mai aflat că lui tataia Stan îi murise nevasta acum ceva timp și el a rămas singur la 81 de ani. Prietenul meu, adică nepotul lui, e plecat în Italia cu toată familia, tata, mama, frați, verișori, unchi și mătuși, adica toți nepoții, fii și ficele lui tataia Stan sunt în Italia. Vin în România o dată pe an, mai precis în concediu în luna august. Când a auzit mașina la poartă, tataia Stan a crezut că sunt băieții lui și sau întors din Italia. Din păcate era abia iunie. Tataia Stan mai avea două luni de așteptat până să-i vină copii și nepoții acasă.
Demult, în spatele casei era Suru, un cal alb dar bătrân, dar care trăgea la căruță cuminte. Mai era o văcuță care venea singură acasă după ce păștea toată ziua pe malul Râmnicului, și câteva oi care behăiau disperate de fiecare dată când intra cineva în țarc. Acum nu mai are nimic. A rămas doar cu grădina, fiindcă, de animale nu mai putea îngriji, pentru că nu-l mai duceau picioarele. Mândria lui era acum o tufă de roșii, care avea o producție pe vrej de patruzeci și două de roșii. Mai avea și alte tufe, dar nu mai era nici una ca asta.
42 de rosii pe vrej, 2 ani de când nevasta i-a murit, a trăit 81 de ani, mai sunt 2 luni până când se vor întoarce copii din strainătate și nu se știe timpul până când telefonul acoperit cu stergar va suna, iar o voce de la capătul celalalt al firului îi va spune ''Saru'mâna Tataie''.
Tataia Stan așteaptă într-una, fiindcă doar așteptarea i-a mai ramas.