De te-aș fi privit atunci la fel cum ai privit-o tu pe ea, cu siguranță că m-aș fi descompus într-o spuză de praf. Da, casa mea, cubul meu fără plămâni, pe care l-am îngrijit atâția ani, atâta amar de timp, ultimul nostru cub, lumina ochiului meu stâng ce mi-a fost cât tu nu erai, pe care acum nu o mai am, globul meu de baltă călduță acum mă lăsa. Era ea, ea era de vină, femeia. Mai întâi și-a scos mâna stângă dintr-una din laturi, la încheietură îi zornăiau brățări de argint, subțiri, în număr de nouă. Și brățările vorbeau ca paharele de cristal, se loveau una în cealaltă click, click, de parcă ar fi fost greieri, de parcă și-ar fi spus capilarele unui basm, „Da, cu siguranță, brațul ei stâng este foarte frumos…”, mi-am spus eu atunci, înmărmurită. „ Este frumos precum paharele de cristal care zumzăie într-o carie adâncă de munte, sau într-un vechi magazin, așteptând ziua în care cineva le va scoate din vitrina ce le ascunde după manechinele fără straie”. Apoi din cub a ieșit și mâna dreaptă, știam că celelalte cuburi vecine acum pocneau, mâna ei dreaptă și pocnetele celorlalte cuburi m-au trezit din amorțeala mea de cub. Era un braț ca oricare altul, nu aș fi putut spune că semăna cu primul, părea un accesoriu banal al primului, ultima brățară a primului braț, cea de-a zecea brățară, și tocmai pentru că era perechea primului, părea, de te-ai fi depărtat suficient, la fel de frumos; la fel de felin; la fel de aromat ca migdalele; și astfel a străpuns liniștea mea de cub și cea de-a zecea brățară. Picioarele femeii au ieșit amândouă deodată prin alte două laturi ale cubului, goale, subțiri, epatante. Emanau o vitalitate exacerbată, și aș fi putut jura că ea ar fi purtat șort, erau cu siguranță niște picioare care s-ar fi lăsat descoperite cât de mult, cât de felin, până la linia șortului. Le priveam umbrită de parcă aș fi fost iederă, de parcă aș fi fost mușchi de copac, dar înăuntru neliniștea mea era un șarpe subțire de apă ce s-a unduit pe Styx într-o zi ploioasă de vară din anul dragonului cu solzi de argint. Rămăseseră acum doar două laturi, cubul meu văduvit respira acum doar prin două bătăi de inimă, prin doi plămâni ce n-ar fi existat decât acolo, în bălțile văduvite de nuferi. „Ale cui să fi fost ultimele două bătăi ale inimii?” Nu știu răspunsul la această întrebare, nu o voi ști niciodată, așa că trebuie să revin la mine, eu cea care sunt din nou atât de înghesuită, de parcă aș fi eu însămi o zvâcnire către moartea cubului, sau către a doua lui naștere, ceea ce ar fi însemnat exact același lucru. Acum rămăseseră doar două laturi, care trebuiau să îmi facă și mie loc să fug, să scap, să escaladez această lipsă de spațiu; pe una din ele străjuia un tablou vechi, cu marginile aurii scorojite de vreme. L-am privit, încă destul de curioasă, nu-l observasem până atunci, cu atât mai mult că el reprezenta două trupuri goale, un bărbat și o femeie, surprinse într-o ipostază poznașă. Câteva minute am reușit să îi privesc, și nu aș putea spune cu siguranță acum ce ghiveci sentimental clocotea la mine în piept. Apoi tabloul s-a rupt, chiar la mijloc, drept prin inima lui, și din el a ieșit un sân imens, ca un măr gigantic, da, semăna bine cu un măr de proporții, care mi-a apăsat întreg trupul, împingându-mă înspre singura latură a cubului care rămăsese neatinsă. M-a înghesuit și m-a strâmtorat tot mai mult, aerul începea să se împuțineze, cât despre mine, deveneam cu fiecare secundă tot mai subțire, tot mai cameleonică, încercând să mă ascund de sfârcul rozaliu care-mi împungea o coastă, refuzând încă să îi privesc carnea, încercând cu disperare să scap. Cine era acea femeie, și de ce încerca să mă omoare prin sufocare? Ultima latură a cubului. Măcar o ferestruică să fi rămas, așa aș fi putut fugi, aș fi putut părăsi acest cub de casă care mirosea acum a formol și a apă de colonie. Dintr-o disperare adâncă, mi-am privit palma, încercând să caut în linia vieții vreun indiciu, și timpul curgea pe nesimțite. Unde ești, Mihai? Am împins cu brațele amândouă ultimul perete, însă cubul părea el însuși o alchimie a durității, și îmi hohotea, impasibil, în urechi. Nu știu cât timp să fi trecut. Cert este că acum am murit, am rămas doar un melc fără cochilie, și în urma mea rămâne doar urma care se scapă ușor ușor înapoia mea, cu tot sângele ei cubic, cu tot zahărul ei grunjos împrăștiat în bălți, și propria-mi urma încă mă privește mereu, și mereu, ca și așchiile, ca și schijele, cu aceeași uimire adâncă, pe lângă petale de nufăr de mult ofilite, tu însuți, dragostea mea, le privești tăcut, din depărtarea ta abisală, din de-păr-ta-rea-ta-de-a-bis…