Mica povestioară ce urmează să o spun are rădăcini adânci, de fapt sunt niște cicatrici vechi. Sunt urme ale unor întâmplări care au început a se întâmpla demult în copilăria mea, continuându-se ani buni iar finalul lor marcându-mi sfârșitul adolescenței. Sentimentele atât de puternice trăite la final au fost un click pe care îl presupun că m-a aruncat în viața de adult, prima înfrângere, prima renunțare, primul compromis, prima ignorare, prima uitare și totusi fapte ce nu le voi putea uita niciodată.
Dar să încep în mica povestioară. Toți au trecut prin micul oraș de provincie în care nu se întâmplă niciodată nimic. Copil fiind, am crescut în blocurile cenușii comuniste cu etaje puține dar cu vecini prietenoși și rude mai depărtate sau apropiate. Acești vecini și-au trăit și ei copilăria, dar prin satele din jurul orașelului și au fost la rândul lor vecini la sat. Industrializarea i-a strămutat pe toți la oraș, făcându-i vecini iarași, dar de scară, bloc sau stradă. Eu și cu cei peste treizeci de copii câți eram la cele trei scări de la blocul M, fiind copii lor, eram condamnați la rândul nostru să perpetuam prieteniile apropiate ale părinților noștri. De când am început să fim lăsați afară de părinți, singuri de capul nostru, cu cheia la gât, s-au legat între noi prietenii nedezlegate de trecerea timpului, de diferențele de caracter sau gen. Băteam mingea ziua toată, jucam Ascunselea sau Flori, fete și băieți, până noaptea târziu când ne trageau părinții de urechi în apartamentele mici și înghesuite. Aveam o bază sportivă lângă bloc, cu un mic părculeț ce era locul nostru secret de joacă și mai târziu locul în care ne ascundeam să poștim câte zece puștani, o tigară furată din pachetele parinților sau să ne giugiulim cu fetele pe înserat, asta până le strigau părinții de la geam, ''-Loredana treci în casă că e zece!''. După ea era strigată Flori, Dana apoi toate celelalte fete. Cu băieții părinții, parcă erau mai îngăduitori.
Uite așa, am crescut într-o lume în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și boacănele copiilor aveau o viteză de circulație uluitoare. Maică-mea afla că eu am fost la un râu din afara orașului, înainte să ajung eu acasă. Cum fiecare părinte are o metoda specifică de corectare a odraslei, a mea mă tragea de urechi de-mi auzeam zgârciurile pocnind. Cănd ma uit in oglinda și acum îmi aduc aminte de urecheli, dar nu ca de un lucru rău, ci ca o slabă încercare de a corecta poznele unui copil ștrengar de către o mamă iubitoare. Vecinii se împrumutau între ei cu tot felul de lucruri. Noi copii eram cărăușii perfecți. Parcă și acum o aud pe mama cel puțin de două ori pe zi: '' - Du-te la Tanti Geta și cere-i o cană de ulei, și vino repede''. Alergam patru scări cu o nenorocită de cană în mână, cu grijă să nu vărs uleiul acoperit cu ceolofan. La rândul ei, Tanti Geta îl trimitea după zahăr pe Bogdan, vărmiu, cam gras și cretin din punctul meu de vedere, ajuns acum șef la Administrația Pieții, dar la fel de gras și cretin. În afară de ulei și zahăr se mai tranzacționau murături, pungi goale, frunză de viță, fierastraie, becuri și alte lucruri care nu vă trec prin cap.
Dar am început povestirea cu alte gânduri. În mica mea lume se aflau Carmen și Camelia. Doua verișoare, sau cel puțin așa spuneau ele, fiindcă erau tot timpul împreuna, dormeau una la alta, mergeau la școală împreună, iar mamele lor, erau mame singure, una asistentă medicală iar cealaltă profesoară de desen. Despre soții lor nu am auzit niciodata nimic și nici măcar din bârfele vecinelor nu am tras vreo concluzie. Tot ce e important de știut e că ele erau mereu împreună, și pe mamele lor de multe ori le-am văzut oprite și vorbind, dar niciodata mergând una lângă cealaltă în aceeași directie, ceea ce ar putea fi ciudat cumva. Unele voci mai în șoaptă spuneau că cele doua fete ar putea fi chiar surori. Pentru noi copii, nu conta. Am crescut în clasele primare toți cei peste treizeci de copii la grămadă. La gimnaziu deja se formaseră trei, patru grupuri, aproape la fiecare scară câte unul. Ușor, ușor și acele grupuri s-au împărțit și de multe ori erau chiar certuri sau conflicte.
Cred că de prin clasa a zecea eu făceam parte din două grupuri. Primul grup era format din câțiva baieți veseli care alergau la toate balurile bobocilor de la toate liceele din oraș, și cel de-al doilea grup era format din mine, Carmen și Camelia. Despre cel de-al doilea aș vrea să vă povestesc puțin. Numele fetelor era foarte apropiat încât cei care nu le cunoșteau bine le încurcau adeseori. Ele în schimb erau ca Polul Nord si Polul Sud, alb și negru, blondă și brunetă, veselă și tristă, guralivă și tăcută, spontană și rațională , asta ca să vă dați seama ce caractere diferite aveau. Cu toate astea toți trei râdeam și ne puneam piedici aiurea, mergeam ținându-ne de mână, iar semnul prieteniei noastre supreme era atunci când ne pupam la despărțire, direct pe buze într-un mod amical, dar plin încărcătură specială, un pupat echivalent cu o bombă care e la punctul maxim de explozie, dar care totuși nu explodează spre dezamăgirea tuturor.
Carmen își făcea prieteni baieți în liceu foarte ușor. Seara după liceu ne vedeam toți trei pe băncile din tribunele complexului sportiv, mai rupte de la an la an, stând nu cu fundul pe bancă, ci cu picioarele pe ea și cu fundul pe spătar și dezbateam viața ei, fiindcă eu și Camelia nu prea aveam o viață sentimentală tumultoasă cum era cea a lui Carmen. Camelia era cea care trăgea concluziile existențiale, eu venind doar cu o opinie de băiat fiindcă viața trebuia analizată din toate punctele de vedere și nu trebuia să o lăsam pe Carmen să-și piardă cumva mințile și să se îndrăgostească aiurea. Aveam planuri mari. Camelia vroia să se facă psiholoagă sau doctoriță și era singura care citea filosofie și multe alte carți din care ne povestea idei atât de natural încât credeam că sunt ale ei. Eu vroiam să călătoresc, să văd lumea și să merg la munte cu cortul. Carmen râdea mereu și făcea mișto de noi. Ea nu vroia niciodată nimic. Doi ani, trei ani, nu îmi aduc aminte exact câți au trecut, dar știu că vara era cel mai frumos anotimp de stat la povești până târziu. Lângă baza sportivă era o unitate militară în curtea cărei săream gardul, eu, seara pe furiș să fur mere și vișine pe care să le mâncăm toți trei. Ele țineau de șase cu toate că puteau face rost de ele mult mai simplu făcând cu ochiul soldaților care erau de garda. Cu toate astea ele preferau merele mele furate.
Spre sfârșitul clasei a doi'șpea, mi-am luat inima în dinți și am reușit cu propoziții din care jumatate mi-au rămas în gât să îi spun lui Carmen că sunt îndragostit de ea. Nu îmi aduc aminte ce a spus, în schimb îmi aduc aminte dezamăgirea, tristețea, părerea de rău și cum mi-am înabușit câteva zile plânsul. A venit bacul, balul de absolvire, o excursie nebună cu baieții la munte și spre sfârșitul verii nu mai simțeam lipsa celor două verișoare. Se apropia plecarea mea la facultate la București. Mă aștepta noua viață și eu o așteptam pe ea. Despre fete știam că Camelia luase la facultate la Iași, iar Carmen mai avea de așteptat un an în oraș să termine liceul. La începutul lui septembrie Camelia a sunat la ușă. I-a răspuns mama. O cunoștea bine fiindcă până să fie episodul declarației mele de dragoste, noi, cei trei mușchetari urmăream împreună, când la unul când la celalalt seriale TV de genul Sunset Beach sau Beverly Hills, în timp ce mâncam gogoșile făcute de mame care nu aveau timp să se răcească. Camelia vroia să vorbească cu mine. Ne-am dus pe bănci în tribune. Chiar dacă începuse toamna, zăpușeala era încă în aer. Foarte puține mașini treceau atunci pe strada de lângă noi. Eram curios să aflu de ce vroia să vorbeasca cu mine. Am crezut că are vreun mesaj de la Carmen. Nu mi-a răspuns imediat când am întrebat-o de ce m-a scos din casă. Mi-a spus doar că sunt un prost și apoi a tăcut. A tăcut mult timp. După cateva minute am început să simt cât de fierbinte era liniștea dintre noi, când, pe neașteptate, Camelia mi-a spus că mă iubește. Să nu vă așteptați la finaluri ca în filme. La câteva secunde după această declarație, cea mai mare poveste de iubire a adolescenței mele am încheiat-o cu cea mai tâmpită replică posibilă: '' Și ce ai de gând să faci cu asta?''.
Nu sunt suficienti anii care au trecut ca să mă opresc din a mă întreba ''Ce-ar fi fost dacă aș fi raspuns altfel?''. În fond le iubeam pe amândouă la fel, numai că am avut curaj doar pe jumătate. Jumătatea care nu trebuia.
Acum Carmen e la un capăt al lumii iar Camelia e la celalalt, ambele măritate și cu copii iar eu sunt iarăsi la mijloc. Un mijloc tăcut de data asta, în care nimeni nu mai spune nimic atunci când adevarul a fost spus. Au zburat plăcutele vremuri în care nu ne mai opream din vorbit fiindcă ne lega pe toti trei ceva mai presus de o prietenie, ne lega o iubire mută.
Au trecut încă o dată anii pe care îi aveam atunci. Dacă ar fi să mai trăiesc o dată acea poveste aș trăi-o la fel. Nu am găsit nici acum o replică bună de final, probabil fiindcă nu vreau ca acea poveste să se sfârșească vreodată. Le port în mine pe amândouă, fiindcă zilele îmi sunt energice și pline de minciuni vesele care îmi aduc zâmbetul pe buze precum Carmen, iar serile îmi regăsesc sufletul și privesc adevărurile triste precum Camelia.