- Þucu! Ai pus trusa cu periuțele de dinți?
- Am pus.
- Piper?
- Da.
- Bocancii mei?
- Normal!
- Oprește mașina să verific.
Până am ieșit din Cluj ne-a luat o oră întreagă și din păcate stăm la periferie. De două zile facem bagaje având la bază trei liste. Prima făcută de ea s-a pierdut, adică am pierdut-o eu, pardon!, va citi și ea ce scriu. A doua listă, creație personală, a ieșit foarte bine structurată, grație logicii mele de fier. Era concepută pe categorii: mâncare, veselă, haine, încălțări, instrumente utile și diverse.
- Nu găsesc nimic pe lista asta. Unde mi-ai pus ochelarii de soare?
- La diverse.
- La diverse! Nu știi că fără ei mă dor ochii?
Da. Nu m-am gândit să fac și o categorie intitulată "Lucrurile ei importante!". Așa s-a născut a treia listă.
Mâncarea a fost o altă aventură.
- Ce luăm atâtea conserve? N-ai promis că mâncăm la restaurant?
- E numai unul dragă, dacă se închide?
- Ai vrea tu!
- ...luăm și supe la plic?
- ...
Am umplut holul de bagaje. Am făcut cinci drumuri până la mașină, de fapt șase ca să-i aduc înapoi pantofii cu toc care nici astăzi nu pricep ce căutau în hol și nici de ce a fost nevoie de atâta scandal. Obosit, dar nu înfrânt, m-am urcat la volan, mi-am aranjat șapca pe cap, am pus un DVD cu AC/DC, am strigat un "THUN-DER!", și am dat să pornesc, dar nici acum nu mi-a zâmbit norocul, pentru că după nici cinci metri am simțit că am uitat ceva, m-am uitat în oglindă și am văzut-o stând pe trotuar, cu mâinile în șolduri, într-o consternare aproape admirativă. Degeaba am asigurat-o că eram profund convins că-i în mașină, a trecut o oră până a vorbit cu mine.
- Bani ai luat?
- Am luat 500 de lei, dar mai am pe card.
N-a trebuit să mai spună nimic, am întors la primul giratoriu.
Sar peste celelalte mici scăpări, tot ce trebuie subliniat este că în final am trecut de patru ori pe lângă același autostopist. A doua oară a fost surprins, a treia s-a enervat că nu-l luăm, a patra s-a îmbunat și ne-a făcut cu mâna, ba chiar ne-a arătat la niște trecători. În orice caz, la ora 12 eram în Florești, în drum spre Huedin, când sună telefonul. Cu o voce conspirativă, prietenul Csongor mă previne asupra unui mare pericol:
- Vezi că drumul de Răchițele e închis, lucrează la un pod. A trebuit să mă întorc. Du-te prin Mărișel, apoi Poiana Horii, Doda Pilii, Ic Ponor și ai ajuns în Padiș.
- Ce?!
Viețuind prin Cluj am auzit de vreo două denumiri, dar să le mai și localizez!...
Nu-i nimic, cu puțină voință toate se rezolvă. Scot și montez GPS-ul pe bord, apoi îi dau soției harta rutieră a județului. O deschide foarte circumspectă, ca pe o veche carte de vrăjitorii și o analizează cu mare băgare de seamă, până o apucă răul de mașină și o aruncă pe bancheta din spate. Lasă că până la Mărișel îmi amintesc drumul: din Gilău o țin tot pe asfalt, pe lângă lacurile de acumulare de pe Someșul Cald și în 45 de minute ar trebui să ajungem în vestitul sat de munte. De acolo mă ajută GPS-ul. Înarmați cu un asemenea plan, avem în sfârșit senzația că a început concediul. Ne relaxăm și admirăm peisajul, drumul e plăcut, povestim și despre amicul Csongor, ce om de treabă, altul poate nu ne suna să ne anunțe. Trecem pe lângă niște gherete cu suveniruri, îi atrag atenția asupra unor prosoape foarte mari și colorate, mi-ar prinde bine la bazin. Îmi atrage la rândul ei atenția că sunt prosoape cu tipe goale și e bine de știut că am ajuns la nivelul ăsta. Situația impune maximă concentrare la drum. Am și motive întemeiate, dată fiind proasta sa calitate. Mă mir că atâția clujeni laudă drumul spre Mărișel, nici vorbă să fie bine întreținut, e plin de gropi și asfaltul e tot mai puțin vizibil. Din cauza hopurilor dialogul în mașină devine din ce în ce mai sacadat, până când dispare complet. Tot ce mai pot remarca este faptul că barajele de pe Someșul Cald sunt foarte bine ascunse, pe vremea copilăriei le vedeam din mașină, acum nici urmă, or mai fi crescut copacii, cine știe? Urcăm vreme de două ore și decorul devine tot mai pitoresc, coaste de munte cu case construite parcă în ciuda gravitației, vaci și capre, câte un bețiv pe drum...
- Măi Þucu, oare nu urcăm noi cam de mult timp?
- Ei și tu, ăsta e drumul, nu vezi ce lat e?
Mai trece jumătate de oră și câteva sute de gropi.
- Dar auzi iubire, satul ăsta prin care trecem, era pe ruta noastră?
- Nu știu, n-am văzut cum îi spune. Ai văzut tu?
- Da.
Și iarăși calm și seninătate și capre și vaci și draci!!
- Și cum îi spune, iubire?
După o pauză saturată de sadism:
- Răcătău.
Ai, fir-ar și dregu-ți, și băga-mi-aș și scoate-mi-aș și toate acțiunile vulgare care se pretează situației! Orice pui de clujean știe că Răcătău înseamnă în limbajul uzual "la dracu-n praznic", bine că aflu acum, norocos m-ai făcut mamă, mai bine nu mă...opresc mașina, unde naiba au ascuns ăștia Mărișelul?!
De peste un gard mă privește fascinat un bou, nu de om, chiar un bou care și-a întrerupt pentru câteva clipe rumegatul pentru a ne cerceta îndeaproape. Pornesc GPS-ul. La primele două încercări îmi dă eroare. Boul mugește. Îmi vine să plâng. În sfârșit își revine, pun adresa Mărișel -"centru oraș" și imediat vocea suavă a Mariei (că este și Marcel, dar nouă ne place de Maria), mă îndrumă cu blândețe: "În 800 de metri, încadrați-vă pe banda stângă". Ce bandă, femeie, că sunt în plină sălbăticie, mă bucur că văd case și copaci, altfel nici n-aș ști care-i șoseaua. Mai mergem călăuziți de Maria încă un ceas, până dăm de un drum forestier, perfect amenajat din perspectiva unui raliu profesionist, nu Paris-Dakar și alte glume proaste. Acum să te ții, mămică! Hârtoape cât roțile, bolovani ascuțiți, râpă în stânga, pădure în dreapta. De-ar afla francezii prin ce mi-am băgat eu Logan-ul, ar tripla prețul peste noapte. Și când am simțit că din următoarea tranșee nu mă mai scoate nimeni decât cu tractorul, se trezește și Maria la viață "La următoarea intersecție, întoarceți-vă!". Amândoi deodată:
- Taci, curvă!!
Am băgat spatele într-un zmeuriș și m-am întors, ce era să fac? Peste câteva minute am dat de o țărancă.
- Bună ziua! Mergem bine spre Mărișel?
Își pune o mână la gură.
- Vaaai, dragii mamii, rău ați vinit. Apoi pe aicea numai ciobanii umblă și țâganii la afine și ciuperci. Nu-i binie.
- Și cum să ajungem la Mărișel?
- E greu maică, mai bine luați-mă cu voi, că tot vroiam de mult să mă duc la o soră de-a me, așa îi duc și niște caș și ți-oi arăta io.
Am avut noroc cu lelea Floare, s-a dovedit mult mai iscusită decât Maria noastră. E adevărat că zeama din caș s-a scurs pe bancheta din spate și ne-a impregnat-o cu un parfum autentic de stână pentru următorii doi ani, dar ce nu înghite și miroase omul ca să-și atingă scopul!
Ei, din Mărișel a fost simplu. Am lăsat-o pe Floare pe capul surorii care a belit niște ochii ca la urs și și-a scos baticul crezând că a murit cineva. Adevăru-i că mocanii ăștia nu se văd decât la nunți și înmormântări și nici nu mă miră. La așa drumuri, cine se poate deplasa pe o rază mai mare de doi kilometri? Acolo unde i-a abandonat mașina, oamenii și-au ridicat gospodării, s-au căsătorit, au făcut copii și trăiesc în armonie cu natura. Noi am ratat la mustață o soartă similară când am trecut prin albia unui torent vijelios, în apropiere de Ic Ponor.
Ne-am continuat călătoria, cu inima strânsă de dorul GPS-ului uman, dar și de umbrele înserării care se lărgeau de la o clipă la alta. Partea bună a fost că restul drumului ni s-a părut o glumă în comparație cu râpele urcate până la Mărișel. Mai târziu, toți apropiații noștri se mirau cum de n-am făcut pană între Poiana Horii și Doda Pilii. Auzi vorbă! De frica întunericului m-am rodat în așa hal că depășeam și mașinile de teren, asta după ce, în prealabil, le claxonam exasperat. Pușa stătea cu harta-n mână și "Curbă bruscă stânga, bagă a-ntâia, nu dormi, frână, hai a treia! Ce face dobitocul ăsta?"
La nouă seara eram în Padiș, unde pe ultimii doi kilometri dăm de...asfalt. Asfalt proaspăt. Da, se lucrează de trei ani la drum și așa s-au gândit constructorii, firmă serioasă din Ungaria, să înceapă lucrul din vârf, unde este esențial ca șoferul să circule elegant ca pe bulevard. Între hotel și restaurant, că doar nu sunt ei chiar proști.
Dar să revenim: asfalt! Oh Doamne, nu suntem vrednici... Am simțit că zburăm, că ne-am injectat heroină, pluteam! Păcat că numai doi kilometri, dar i-am promis partenerei perpetue de suferință că vom reveni cât de curând. A urmat primul zâmbet duios al zilei.
Mi-am ținut promisiunea.
În jurul orei 1 noaptea, după o cină îmbelșugată din supă-plic și slănină cu ceapă, Pușa își sprijinea capul pe umărul meu, Logan-ul șerpuia domol pe sub Calea Lactee, crestele munților scăpărau în lumina lunii, și amândoi ascultam vrăjiți cauciucul roților torcând pe stratul de uzură, proaspăt așternut pe asfalt.
Asfalt...