Petru și-a strâns încă o dată legăturile la sandale. Drum lung din Antiochia până în Italia. Chiar și pentru un pescar obișnuit cu legănatul valurilor nu e ușor. Acum, cu ajutorul Domnului era iarăși pe pământ bun. Nu era mult deosebit de ce știa de acasă. Piatră colțuroasă ițindu-se dintre brazde subțirele. Nici în Galilea nu era altfel, așa că mulți se făcuseră pescari ca să agonisească câte ceva, căci de pe urma pământului slabă speranță.
Doar crângurile de măslini ce mai înveseleau privirea cu verdele lor.
Cald, tare cald ….
Din față se auziră murmure. Tâlhari sunt peste tot și Petru se trase mai spre margine, gata să se ascundă în livadă.
Un bărbat corpolent era dus în lectică cărată pe umeri de câțiva sclavi bine legați. Din urmă veneau alți sclavi mergând pe jos, fiecare cărând desagi mari. Petru dădu binețe în grecește, grai pe care îl cunoștea prea bine din Antiochia., așteptând umil să treacă alaiul.
„Călătorule, astăzi divinul Hermes este în toate bune, și privește cu bunăvoință spre tine. Dacă ai drum spre Hydrus abia aștept să te însoțești cu noi și ard de nerăbdare să-ți ascult poveștile. Servitorii duc în desagă vase de argint cu apă proaspătă și poame răcoritoare, ba chiar unii au gheață învelită în paie păstrată de astă iarnă în munții Lucaniei și poame răcoritoare. Așa că nici Zeus în Olimp nu ne trezește invidia. Dacă ar binevoi ar putea coborî să ne țină și el companie , găzduirea noastră nu ne-ar face de rușine. Dacă nu mergi la Hydrus, atunci binevoiește să guști din apă, căci în mod sigur ești însetat și nu-ți cer ca plată decât să spui ceva despre domnia ta”
Acest discurs înflorat fu rostit în grecește cu pricepere în mlădierea limbii cum numai cineva ce studiase mult și cu sârguință pe Homer putea fi în stare. Totul însoțit cu gesturi largi și teatrale, ale unui om sigur pe el, căruia nu i se refuzase nimic.
Petru să strădui să răspundă și el pe măsura . Inelul de pe mâna bărbatului îi dezvăluia că personajul avea rangul de cavaler, și prin urmare trebuia să-i acorde tot respectul.
”Mult prea ilustre și nobile cavaler, se pare că zeii pe care îi onorezi nu sunt chiar atât de binevoitori cu mine. Cu mare plăcere te-aș însoți în cale, dar eu tocmai vin de la Hydrus și merg spre Roma. Mă numesc Petru și vin din Iudea, și mărturisesc că nu pot decât să-ți mulțumesc pentru generoasa ofertă de a împărți din comoara ta de apă rece cu un biet călător ca mine.”
Bărbatul se cutremură de râs.
„Grăbit să imit stilul eroilor din vechime am uitat să mă prezint. Sunt Lucius și multă lume de pe aici îți poate povesti despre familia mea. Dar să lăsăm amabilitățile, căci într-adevăr trebuie să-ți fie sete. Deși merg la Atena să aprofundez retorica, nu pot să nu mă gândesc că toți eroii și zeii din cărțile cele vechi stau atât de mult la taclale unii cu alții, încât e ușor de explicat de ce războiul Ilionului a durat 10 ani.”
Un servitor nici nu mai așteptă semnul stăpânului și scoase din desagă un vas mare de argint din care turnă într-un pahar mai mic gravat cu inscripții de mulțumire lui Bachus.
„Și cum nu am timp ca Odiseu să bântui mările o viață, bunule călător, îți urez un drum ușor și fără primejdii! Þine minte că în fața ta se află un târg, Galatini, unde poate găsești o pivniță să te adăpostești la amiază, căci soarele la acest timp este ucigător”
Petru vru să mulțumească, dar nu mai avu cui, căci alaiul se pusese deja în mișcare.
Merse mai departe mai cu inima. Intr-adevăr, pe un deal se vedea deja o așezare. Târgul nu avea ziduri,dar casele așezate una în alta, orientate spre curți interioare, cu ziduri oarbe spre în afară, formau ele însele un fel de fortăreață. Nu erau prea mulți oameni pe străduțele înguste și strâmbe. Cei pe lângă care trecea se uitau cu neîncredere la el, dar nimeni nu îl oprise să meargă mai departe. Într-o margine, în fața unui templu al Liberei se deschidea o piață mai largă. După mirosul pătrunzător în mod sigur se ținea târg de vite acolo.
Și era și un han, cu umbrar din paie. Și poate și o pivniță
„O cafea va rog!”

Stop! Nu, visul ăsta nu e bun. Păi cum să ceară Sfântul o cafea? Nu cred că se bea cafea pe vremea romanilor. Sau cine știe? Să ne imaginăm pe Nero făcând vocalize stând la o cafea cu amicii. Nu, nu merge. Sau pe Traian distribuind soldaților care trec Dunărea nu vin, ci cafea! Seamănă cu niște corporațiști în pauza de prânz. Nu a legiuni victorioase. Sau pe Marcus Aurelius încălzindu-și legiunile în ținutul Germaniei cu cafea?
Or fi găsit arheologii vreo amforă cu cafea în loc de vin?
E cald.

„O cafea va rog!”
Doamnele se uitară speriate unele la altele. Privirile se îndreptară spre doamna Maria. Aceasta zâmbi către toți, își aranjă șalul de damasc, și privindu-și soțul în ochi spuse cu dojană:
„Raimondello, aici nu suntem printre păgâni! Unele dintre nobilele doamne aici de față nici nu știu să fi auzit de cafea, și poate se gândesc deja la un lucru diavolesc.”
Raimondello se uită descumpănit împrejur. Raimondo Orsini Del Balzo, mare conetabil al Regatului Neapolelui, Conte de Soleto, Duce de Benevento, Principe de Taranto, Conte de Lecce, Duce de Bari, senior a încă nu știu câte ținuturi și târguri printre care si acest Galatina, nu prea arătos, dar îmbogățit din comerțul cu vite strânse din tot ținutul, nu era obișnuit să i se stea împotrivă. Chiar și regele se temea de el. Dar în același timp era și un soț îndrăgostit. Deși se luase cu doamna Maria d'Enghien la porunca regelui, se plăcuseră și se prețuiseră de la început.
Un paj care ducea bastonul de conetabil îl scoase din încurcătură:
„Să-mi fie iertată îndrăzneala, dar nu e nimic diavolesc în asta. Parfumul acestei băuturi e de-a dreptul Dumnezeiesc, și ar fi păcat ca de acest dar al divinității să se bucure numai păcătoșii. De aceea vă spun că eu știu aici, în Galatina pe un jupân venit din Salonic, fugit de spaima necredincioșilor, care ține în târg o tarabă cu bunătăți. Și printre ele și cafeaua.”
Lui Raimondo nu-i rămânea să facă decât ceea ce se pricepea el mai bine: să poruncească!
„Atunci să mergem!”
Și o lua cu pas hotărât spre ieșirea din iatacul doamnelor.
Doamnele, cam îmbufnate că lăsau răcoarea iatacurilor pentru zăpușeala târgului, se puseră în urma pajului. De prin cotloane, văzând că stăpânul se duce, ieșiră cavalerii și se puseră la drum, în urma stăpânului. Se făcu alai mare, spre bucuria a tot felul de pierde vară ce se găseau în cale. Orășenii se strânseră cu mic cu mare, că aveau ce să vadă. Așa mulțime de cavaleri împodobiți și doamne gătite mai rar. Iar în frunte chiar stăpânul lor Raimondo mândru nevoie mare la braț cu doamna sa. Și lucru și de mai mirare, toți mergeau pe jos prin praful drumului de țară. Au ce să povestească și la nepoți. Copii se hlizeau printre picioarele celor mari, bătrânii târgului se pregăteau să iasă înaintea stăpânului cu plecăciuni, cu frica în sân că ce-o vrea să fie și asta, nu cumva lui Raimondo i s-a cășunat vreo răzbunare pe bieții târgoveți de vine așa fără ceremonie, sau poate o fi vreun nou bir.
Însă Raimondo nu le dădu atenție, ci se duse cu pas mare spre târgul de vite. Spre disperarea cochetelor doamne, care se strâmbau neobișnuite cu mirosul.
Grecul cu taraba când văzu că toți se îndreaptă spre el, mai să se facă nevăzut de spaimă, însă pajul fu mai sprinten și-l prinse de cămașă, și reuși să-l liniștească. Doar o cafea, adică. De prin case se scoaseră scaune ca să șadă nobilii oaspeți, dar oamenii nu erau prea bogați, așa că mulți rămăseseră în picioare.
Raimondo luă cana de cafea și o gustă cu ochii închiși, să-i simtă mai bine parfumul. Era așa cum își amintea din pelerinajul în Þara Sfântă, când fusese oaspete la niște nobili sarazini.
Oare cum să-l răsplătească pe tarabagiu?
Se lăsase liniște. În târg se strânsese tot poporul cu ologi și cerșetori cu tot. Toți tăceau parcă așteptând să se întâmple vreo minune. Atunci Raimondo se ridică și spuse spuse cu vorbe cumpănite și tare ca să-l audă cât mai mult popor:
„Cum știți Sfântul nostru părinte, Urban, ca mulțumire pentru ajutorul ce a primit de la noi in războaie, mi-a dat drept de a construit un convent pentru pomenirea Sfintei Caterina din Alexandria. Anunț acum si aici, ca moaștele Sfintei ce am adus din pelerinaj cu multa truda și primejdie vor rămâne în orașul Galatina unde se va construi o biserică, pentru folosul tuturor credincioșilor chiar aici pe locul acestui târg.”
Doamna Maria se uită cu admirație la bărbatul ei: cum știe să fie el mândru și stăpân în orice situație.

Stop! O biserică mândră construită... la o cafea. Parcă e vorba de un copil făcut la beție. Cald, tare cald. Iar musculițele astea zăpăcite de căldură nu îmi dau pace.

O cafea...
Giovanni încercă să-și adune gândurile și să fie atent la slujba. Preoții se învârteau unii în jurul altora după reguli numai de ei știute. Căldura și mirosul tămâiei îi moleșiseră pe toți.
Simți o pișcătură pe umărul stâng. Să se scarpine sau nu ? Toți ochii din biserică erau pe duce. Se cuvenea ca ducele să se scarpine în timpul slujbei? Viteazul Giovanni, fiul lui Skanderbeg, spaima turcilor, chinuit de un purice?
Se hotărî să rabde, ca să mai uite de lighioana pripășită prin cutele cămășii își îndreptă privirile spre judecata de apoi pictată pe peretele de apus. Chinurile păcătoșilor ajunși în iad îl consolau că până la urmă puricele nu e chiar atât de rău. Flăcările iadului îl întăreau să suporte căldura.
Îi plăcea biserica asta din Galatina. Sfânta Caterina din Alexandria. Îi arătaseră relicvariul cu un os al sfintei, adus de un anume Raimondo în vechime tocmai de la Muntele Sinai. Mare coțcar acest Raimondo, adică să săruți sfintele moaște numai ca să iei în gură un os și să-l duci ascuns așa acasă. Biserica era ctitorită de cest Raimondo și era frumos pictată ca și bisericile din munții de acasă de lângă Croia natala. Sfinții erau liniștiți și palizi așa cum le stă bine unor sfinți. Până și păcătoșii din iad își primeau caznele cu demnitate. Nu cum pictează frâncii acum bisericile cu madone durdulii, care te duc cu gândul mai mult la păcat decât la evlavie.
Oftă. I se făcuse dor de munții săi de dincolo de mare. O să-i mai revadă?
Au căzut toate în mâna turcilor, și munți și cetăți, și Croia cu ele. Regele Ferrante îl primise bine, îl protejase cât fusese tânăr și lipsit de apărarea părintelui său, dar speranțele de a primi o armată cu care să se întoarcă la Durazzo să-i fugărească pe turci erau mici. În Italia era o încrengătură de dușmănii, aragonezi împotriva angevini, ghibelini împotriva guelfilor, venețieni împotriva genovezilor, și câte și mai câte. Cine să aibă grija munților săi sălbatici și a turcilor.
Acolo era tot timpul răcoare, o plăcere să pui armura pe tine și să pleci să descăpățânezi câțiva turci.

„O cafea vă rog”
O cerere simplă care poate da bătăi de cap în orice loc din Italia.
Iar acum locul se numește Galatina, mai precis o cafenea ci înfățișarea modestă, dar bine situată în mijlocul orașului.
Pentru italieni cafeaua are multe nuanțe, o cafea cu lapte nu e același lucru cu unespresso machiato, espresso e rege, un italian adevărat își dovedește bărbăția doar în confruntarea cu un espresso suficient de consistent ca să stea lingurița dreaptă în el, otravă dulce-amară binevenită sub cerul albastru al Italiei, iar caffe americano este disprețuită încât poți să primești ,eventual , o cafea după gustul general european, dar și o chestie diluată până la confuzia cu o cană cu apă opărită cu orice.
Deci: „O cafea, vă rog”
Și începe deja o analiză psihologică a barmanului. Sa dau explicații suplimentare? Va înțelege acest dibace mânuitor al mașinăriei de cafea că vreau ceva care să fie nici ucigător ca un espresso, dar nici prea aproape de apa chioară ca în caffe americano?
De data aceasta eu sunt cel analizat. Proprietarul cafenelei eu un bătrânel impasibil prin fața căruia au trecut în mod sigur sute de mii, dar ce zic eu, poate milioane, de personaje care i-au cerut o cafea. Pentru el nimeni nu mai prezintă secrete. Deși am cerut în italiană, accentul ne dă de gol că suntem străini. E absolut sigur de el și se îndreptă spre mașină fără să mai bage în seamă explicații suplimentare. Ne-a cântărit deja cu un ochi de expert. Doar la Judecata de Apoi voi mai fi cântărit de un ochi mai experimentat ca acesta.
Ceștile se așează pe farfurioară, vede în noi nerăbdarea de a apuca cafelele și a merge la o masă pentru siestă. „Nu, nu!” și ne oprește pentru că alături de cafea trebuie să fie paharul de apă.
…
Nu știți ce bună e cafeaua făcută „pe măsură”, băută la umbră la amiază, în centrul unui mic orășel pierdut pe harta Italiei.