Andrei ținea plicul în mână neîndrăznind să-l deschidă. Expeditorul, o firmă de avocatură din Timișoara, îi dădea un sentiment de frică. Nu fusese niciodată acolo și nu cunoștea pe nimeni din acea parte a țării. "Ce treabă am eu cu avocații din Timișoara?" Se plimbă prin camera mică de apartament încercând să facă o legătură între activitățile sale din ultima vreme și plic, oricât se strădui, nu găsi nimic suspect.
La cei 22 de ani ai săi, Andrei era student în ultimul an la Informatică în Iași și nu ținea minte să fi avut probleme cu legea sau să fi făcut vreun împrumut pe la vreo bancă sau altundeva pentru ca vreo firmă de avocatură să-i trimită vreo scrisoare. Și de ce Timișoara? Ce legătură avea Iașiul sau Doroteia - satul bucovinean unde fusese născut - cu Timișoara? Mai privi odată adresa și o reciti. Într-un sfârșit se decise să deschidă plicul. "Ce-o fi, o fi!" se gândi el."Și așa trebuie să-l deschid." Citi. Scrisoarea îl înștiința de moartea unui anume Vasile Florea și că el era singurul menționat în testamentul acestuia ca moștenitor al său. În loc să se bucure, cum dealtfel ar fi făcut orice om "cu scaun la cap", acesta rămase pe gânduri. Florea era numele de fată a mamei sale, dar de cineva cu numele de Vasile Florea nu auzise. Era sigur că este o greșeală și că s-a făcut doar o asociere dintre nume. Mama lui nu mai avea frați sau surori și nici de alte rude ale ei cu acest nume care să fie în viață nu știa. Dealtfel, Vasile Florea se numise bunicul său, tatăl mamei sale, dar acesta era mort demult. Puse foaia pe masă cu gândul s-o rezolve cât mai curând cu asta. Era mai mult ca sigur că el nu putea fi adevăratul moștenitor și în ciuda a tuturor defectelor sale, Andrei era o persoană sinceră și cinstită.
Era în vacanța de vară, dar tânărul locuia tot în Iași în apartamentul de două camere pe care părinții lui i-l cumpăraseră în primul an de facultate ca și cadou pentru că luase examenele. Mergea în Doroteia doar în vizită și nu stătea niciodată mai mult de o săptămână. Se obișnuise cu viața în oraș. Nu-l mai atrăgeau munții copilăriei sale. Se considera și chiar era un citadid. Îi plăcea zgomotul, mulțimile și aglomerațiile orașului. Când mergea la Doroteia, liniștea de acolo îi dădea mereu o stare de somnolență și parcă nu mai avea energie în el. Pe el orașul, deși poate pare bizar, îl încărca cu energie și poftă de viață. Nu se gândea nicio clipă la satul lui atunci când era în Iași, dar când se afla în sat dorința lui continuă era să evadeze cât mai curând posibil și să se piardă în tumultul Iașiului. Îl enerva faptul că trebuia să salute pe toți cei pe care îi întâlnea pe ulițele satului, pe când la oraș era o "piesă" ce putea "activa" fără să depindă de altele. Asta iubea el și nu numai. Avea o plăcere nebună să privească la produsele de obicei smartfonuri sau lep-top-uri, ce erau expuse în vitrinele magazinelor, visând să le aibă pe cele mai performante. De aici venea "ciuda" pentru cei bogați ce-și cumpărau mașini scumpe sau haine pentru animale de la case de modă cu renume mondial considerându-le inutile, dar nu se gândea dacă lui i-ar fi fost mai util un smartfone în locul unui telefon normal. La asta nu se gândea, iar atunci când își dădea seama foarte vag că la fel de egoist era și el ca și cei pe care el îi critica, dădea a lehamite din cap și alunga aceste gânduri refuzând cu toată puterea să le creadă.
Acest tânăr, ca mai toți tinerii zilelor noastre, chiar dacă se credea altfel, era la fel ca toți. Avea aceleași dorințe "moderne". Zic "moderne", dar, chiar dacă bătrânii de azi au devenit "mielușei" și critică tot ceea ce fac tinerii de azi, ieri ei au fost "lupii" și părinții lor "mielușeii". E adevărat că activitățile sunt diferite având în vedere evoluția atât a științei cât și a viciului, dar asta nu face cu nimic mai josnice viciile de azi ca cele de ieri. Oare bătrânii de azi, dacă ar fi avut ieri la îndemână ceea ce azi este, ar fi spus "nu" tentațiilor? Puțin probabil. Totuși, Andrei se diferenția de cea mai mare parte a celor de vârsta lui printr-o autoestimare a sa față de ceilalți și pe care nu făcea nicio excepție s-o arate. Acest fapt făcu ca Andrei să nu aibă prieteni. De fapt avea doi amici care îl acceptau așa cum e, sau poate doar dădeau această impresie având ceva de câștigat de pe urma lui. În ciuda faptului că era încrezut și flegmatic uneori, Andrei avea un suflet mare. Dădea celor ce-i cereau și ultimul bănuț lăsându-se pe sine în lipsă, iar de aici, Florin, unul din prietenii săi, avea ce câștiga. Acesta era un ligușitor de primă clasă. Cu o statură înaltă, îl depășea pe Andrei cu aproape un cap și nici acesta nu putem zice că era scund la cei 1,77 ai săi, și la fel de încrezut ca acesta, dar cu o capacitate enormă de a juca teatru când era cazul și când avea ceva de câștigat. Atunci se comporta ca un ucenic cu maestrul său, gudurându-se la "picioarele" celui ce putea să-i ofere ceea ce el avea nevoie, iar de la Andrei avusese numai de câștigat: bani, mâncare și un loc unde să petreacă vacanțele fără să plătească, căci nici acesta nu mergea acasă pe timpul vacanțelor. Nu mai avea unde. Părinții lui se despărțiră. Mama lui se duse în Italia unde se mărită cu un italian, iar tatăl său după doi ani de autocompătimire, slab din fire fiind, se îmbolnăvi și murise de dorul femeiei iubite. De atunci și ura lui Florin exprimată, față de "sexul frumos". De la 14 ani fusese crescut de bunici, iar de doi ani murise și aceștia. Nu mai avea pe nimeni cu excepția unei mătușe a lui care îi plătea școala și alte cheltuieli, dar nu din banii ei, ci mama lui îi trimetea fără să știe Florin. Dacă ar fi știut, nu ar fi acceptat ajutorul ei preferând să stea la mila străinilor. Pe Florin nu-l vedeai niciodată în compania vreunei fete. Le evita chiar și la cursuri, iar atunci când Andrei sau altcineva se afla cu vreo fată, evita să intre în vorbă cu ei. Nici măcar nu-i saluta. Se prefăcea că nu-i vede chiar dacă ar fi trecut la o jumătate de metru de ei. Prin această manifestare fățișă, aș zice, declanșa o formă de protest împotriva femeilor și chiar o discriminare de care dealtfel nu-l putea acuza nimeni. Atât timp cât era doar distant și nu manifesta nicio insultă sau dizgrație față de ele, nu-l putea obliga nimeni să aibă vreo relație cu femeile. Acest fel de a fi a sa, nutri în capul lui Andrei și nu numai, că acesta ar fi homosexual, dar acest fapt nu-l făcu pe Andrei să-l deteste cum dealtfel se întâmplă în cercurile tinerilor când apare un astfel de sentiment. Îi respecta orientarea sexuală, chiar dacă nu știa cu certitudine că ceea ce el gândea așa și era.
- Ce-i asta? îl întrebă Florin care tocmai ce intrase și văzu plicul pe masă.
- Nici eu nu știu încă îi răspunse acesta cu indiferență, sau poate că în acel moment îl interesa doar propria perspană, cum s-ar zice. Les absents ont toujours tort, cum zice francezul.
Trebuia să lămurească aceste lucruri, dar încă nu știa cum. Îi era greu să gândească, iar acum că venise și Florin îi era și mai greu. Știa că în prezența lui numai avea chip să aibă liniște. Florin era un guraliv înnăscut. Turuia vrute și nevrute amețind omul, iar dacă nu-l lăsai să vorbească singur părăsind camera, aveai impresia că nu se va opri niciodată..
- Waw!!! ești moștenitorul unui anume Vasile Florea. E minunat, nu!? Ar trebui să mergi și să vezi despre ce-i vorba, dar cine-i de fapt ăsta?
"A început" se gândi Andrei. "De acum Adio liniște". Se apropie de el și îi smulse foaia din mână.

- Nu știu. Nu am auzit de el.

Luă plicul de pe masă și o vârî înăuntru.

- Cred că e o greșeală. Dă-o dracu'. O rezolv eu.

Florin făcu o față prelungă a mirare, iar ochii i se măriră "supraomenește".

- Ești nebun!!!? E numele tău scris acolo. Cum poate fi o greșeală!? Trebuie să existe vreo legătură, ceva. Gândește-te!

- Nu este. Și acum trebuie să plec. Am treabă.

Florin i se așeză în față blocându-i calea.

- Cred că ai luat-o razna, omule.Și dacă ar fi o greșeală, ce-ți pasă? Ai primit înștiințarea, deci moștenirea e a ta.

- Ba îmi pasă. Se vede că tu gândești cu buzunarul. Nu e a mea și acum dă-te la o parte te rog. Tebruie să plec.

Florin se feri din calea lui părând spășit, dar nu era. În inima lui ar fi vrut să-i dea o mamă de bătaie "prostănacului" de Andrei de să o țină minte și când semna ultima hârtie din actele de proprietate. "Ce dacă nu-l cunoaște pe decedat? E moștenitor și cu asta basta. De ce nu mi s-a întâmplat mie asta?" își spuse el cu amărăciune.