Bună seara...da, iertați-mă că ies așa. Aș avea o rugăminte, știu, cam bizară...și sunt, ca atare, și foarte încurcat.
Vroiam să vă rog ceva, să rog pe cineva, oricine, dacă se poate și își găsește timp, să se bucure de viața mea.
Nu, nu e o viață rea, nu-i așa, altfel cum v-aș ruga să vă bucurați de ea...e doar...bizară.
Bunăoară...
Un moment din existența mea am crezut că sunt cel mai important om din lume.
Asta a fost, da, da, ați ghicit bine, cu mult timp în urmă.
Simțeam așa, că am să fac ceva, că mie o să-mi iasă ceva ce nu le-a ieșit altora, că nu am cum să dau greș, că voi putea aborda viața ș-o voi putea aduce în curtea mea și va curge acolo într-un șuvoi bogat.
Se pare că n-a fost așa mare. Curtea, zic. Viața dă pe din afara din ea și tot timpul am sentimentul că nu mă aleg cu nimic și alerg în neștire după ea.
Bunăoară...
Nu credeam că sunt așa plictisitor, că toate florile din curtea mea vor privi la un moment dat cu jind spre drum, cu dor de ducă, să le văd cum își apucă rădăcinile și pleacă. Una în curtea vecinului, alta și mai departe și una, cea mai mică, pur și simplu în drum, numai și numai să nu fie la mine. Asta s-a întâmplat vara trecută. E adevărat, toate lacrimile mi le plânsesem după primele, așa că multă apă n-a mai rămas în fântână, prin urmare o înțeleg și pe ea, că acolo, în drum, prinde măcar ploaia.
Nu, că la mine în curte nu plouă. Nu are cum. Mi-am pus un acoperiș peste curte ca iarba să crească fără să fie lovită de grindină, ca trandafirii –- ei îmi sunt cei mai dragi –- să nu fie năpăstuiți.
Normal, și gardul l-am tot înălțat de la an la an. Înainte creșteau niște meri minunați în curte, moștenire de la fostul proprietar, un moș cărunt și vesel, dar care nu se prea gospodărea, toate le lăsa în voia lui Dumnezeu - zicea el. Dar nu se poate așa! Omul trebuie să facă el ceva. Mă rog...
Merii aceștia atrăgeau tot felul de copii, iar eu și soția mea, înainte de a-l avea, am zis ca nu am vrea să se amestece copilul cu cine știe ce derbedei, îl vom ține departe de ei. Așa că am ridicat prima dată un gard mai mic și pe măsură ce copilul creștea gardul se înălța. Îl proteja, umbrea...tot așa. Până la urmă ca să escaladezi gardul trebuia să vii cu mascații, dar nici ei nu mai prea îndrăzneau... Da, la câte o hărmălaie mai mare s-a întâmplat de câteva ori să se declanșeze alarma (la început o setasem și pe senzori de sunet) și trebuia ca cineva să intervină... Cum nu aveam nimic de declarat (plângerile se consumau în liniște) poliția ne-a clasat. Așa că mi-am luat un câine. Apoi doi și tot așa, nu știu cum am ajuns la haita asta.
La început mă amuza să le dau carne crudă, îi făcea să schelălăie. Pe primii. Ultimii nici nu știu dacă au mâncat altceva și nici nu îndrăznesc să le dau bobițe sau alte chichițe. Se uită la mine și mârâie. Vă spun pe cuvânt, când îi văd așa!... Nici eu nu mai prea ies în curte unde acum nici n-aș avea ce vedea. Măruntaiele rămase de pe la prânzuri și petele de sânge nu sunt o priveliște prea frumoasă.
Ieșirea din casă mi-am tăiat-o pe undeva prin perete, mai lateral, nu spre drumul principal. Mă mai strecor din când în când pe ea și o iau aiurea prin oraș, poate întâlnesc un prieten.
Cu care nu discut. Despre ce? Doar nu ne-am mai văzut de mult, de cand eram copii, de cand eram adolescenți, de când filozofam beți de alcool și tinereți, când ne luam de precupețe, de când pescuiam în miez de noapte sperând că o să prindem știma apelor și ne sfătuiam ce să faceam cu ea, de când mergeam prin păduri să căutăm șerpi și să le bem veninul ca să fim mai puternici, de când o mie de albine ne înțepau și prindeam aripi, de când poeziile ne zburau de prin buzunare și ne ascundeam duminica pe după altare ca să vedem Sfântul Duh cum se scoboară, de când ploaia venea să ne caute pe câmp și să ne ducă acasă, de când, înarmați cu fulgere, tunam dreptatea veșnică, frumoasă, de când pe limbi ni se topeau rugăminți de fete cuminți, de când prin vene ne curgeau stele și-n ochi ne strălucea crucea nordului și noi mergeam după ea să ajungem negreșit acolo unde ne era...
Vă spuneam, viața mea nu este rea, dar aș vrea să se bucure altcineva de ea iar eu să pot pleca.