„Numele îți va fi pecetluit în Carte și numai Vocea, cînd îl va rosti, te va elibera”
Profeția a patra.


Pe scări, la intrarea în bucătăria de vară, stătea tolănit motanul Pufi. Numele i l-am dat într-un moment de revelație, era pui și, alături de frații și surorile sale, părea un ghemotoc simpatic, nefiresc de simpatic pentru o persoană lipsită de orice simțire artistică. Așa că l-am adoptat imediat, am urmărit dacă mă vede cineva și l-am șparlit, ascunzîndu-l în sîn. Abia peste cîteva luni, cînd era deja împlinit, am aflat că este de rasă și valorează o mică avere. Un vecin stăruia să îl adopte. O s-o ducă mai bine la mine, zicea, eu mai am cîteva exemplare frumoase. Mai, mai să mă convingă scoțînd din buzunar o sută de dolari. Și, cum un nătîng stăruitor în ale celor trupești, așa mă aflam pe atunci (și cred că nici în zilele acestea nu sînt altfel), eram gata să lepăd frumusețea de pisică, ba privind cu jind hîrtia verde ce-mi trăgea cu ochiul, ba mogîldeața ce constituia subiectul tranzacției, mă trezii copleșit de adorația cu care mă privea bietul animăluț. Jur că niciodată pînă atunci, și nici de atunci pînă azi, nu am simțit o milă așa de profundă, nici o simpatie pornind din ceea ce unii ar denumi suflet. Și numai spaima de sentimentul acela irațional mă determină să zic nu.
Casa e pe strada Cosminului, la numărul 12 bis. Cred că erau superstițioși cei care au ridicat-o, pentru că multă vreme nu am avut vecini pe partea dreaptă. Puteau să-i zică 13, oricum e situată pe rîndul celor fără soț. De aici o seamă de probleme. Dacă ar avea loc un incendiu? Pompierii ar fi cu siguranță derutați, casele fără soț nu au ce căuta printre cele cu soț și viceversa. Dacă se va întîmpla vreodată, numai blestemul primei familii, cea care a pus piatra de temelie, acela va fi de vină pentru urmări. Are două camere spațioase, o bucătărie, un hol lung din care pătrunzi în toate aceste încăperi și o baie, singura renovată pe gustul secolului. Bucătăria de vară e o clădire separată, undeva în spatele curții, vopsită într-un albastru pe care-l numesc de Voroneț. Cam strident pentru gusturile mele, dar așa a ieșit iar costurile pentru o renovare îmi depășesc bugetul. Toate acestea sînt înconjurate de un gard din beton, alb, cu locuri știrbite de vreme, și o poartă uriașă, metalică, puternic scîrțîitoare la cea mai ușoară boare de vînt.
Zic unii că globalizarea s-a încheiat în secolul XX, că însăși plasa aceasta politico-economico-culturală ar fi rezultatul acesteia. Pe strada Cosminului parcă e altfel. Chiar dacă, pe o stradă lăturalnică, la vreo 15 case spre sud, s-a ridicat un supermarket. De acolo obișnuiesc să-i cumpăr granule pentru pisici lui Pufi.
Dar să revin la una din zilele trecute. Ziceam că Pufi stătea tolănit pe trepte, înaintea clădirii albastre, așteptînd să primească binemeritata hrană cumpărată de la supermarket. Mă urmărea cu privirea, așa grăsun nu dădea semne că ar binevoi să se ridice. Cînd să mă aplec spre farfurioara așezată strategic lîngă vasul cu palmier (am un palmier pe care vara îl scot spre deliciul copiilor din vecini), Pufi țîșni brusc spre peretele de vest al casei celei mari. Începu să sară spre acesta, să-l zgîrie cu labele, să-l dărîme, nu alta. Nici nu se sinchisea de țipetele mele, de gesturile disperate pe care le făceam, nici măcar bunătatea de la magazin nu-i atrăgea atenția. Pesemne, dincolo de zidul învechit de ani, o făptură dintr-un alt timp își fredona melodia, gata-gata să iasă la iveală și să-și înfăptuiască oribilele păcate ce o țintuiseră în lumea aceasta.