poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2103 .



casa welshire
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alsohere ]

2005-09-09  |     | 



Casa Welshire

«Sunt un laș, nu pot îndura suferința de a fi fericit. »
Keats




Zgomotele permanente ale mașinilor anunțau mereu o nouă apariție în acea liniște puțin bizară, dar mai cu seamă funebră și solemnă. Chiar acum se putea vedea automobilul doamnei Johnson, o bună prietenă a celui ce fusese directorul Băncii Naționale, dar care, « Dumnezeu să-l odihnească », renunțase într-o manieră inexplicabilă la postul său și se retrăsese aici, în liniștitul sat de lângă Cambrige. Femeia aceasta care te uimea prin energia nespecifică vârstei de 70 de ani, căci atât împlinise dna Johnson de curând, se vedea venind tot mai repede spre conac, apăsând accelerația și ocolind din când în când bolovanii ieșiți în cale. Domnul Mattew realiză că în cel mult cinci minute aceasta va ajunge în fața impozantei uși din lemn a casei Welshire. Nu ar fi vrut să plece din cămăruța lui, din fața geamului prin care superviza tot și care îl făcea să uite de toată agitația din casă, dar în calitate de gazdă a acestui eveniment, dacă putem numi așa o înmormântare, se vedea obligat să primească oaspeții adunați aici. Funeraliile se anunțaseră încă de o săptămână pe paginile mondene ale ziarelor de scandal, purtând titluri care mai de care cu note sentențioase la subsol. Ziarul din living avea un articol de o asemenea întindere, pe măsură să acopere întreaga viață a directorului și poate și puțin din viața de după.
Fost director al Băncii, decedat în condiții suspecte, lasă o avere impresionantă nepotului său Mattew Doherty, se auzi o voce deodată dintr-o camera din multele ale casei.
Scuză-mă, prietene, dar sunt așteptat. N-ai auzit soneria ?
Nu așteptă nici un răspuns din partea lui Matt și se năpusti spre ușa de la intrare chiar înainte ca bătrâna să mai sune încă o dată. Ușa se deschise încet, trosnind din toate încheieturile, anticipând sincerele condoleanțe, primele cuvinte care aveau să fie spuse. Și așa și fu, auzi pentru a nu știu câta oară același lucru răsunând ca un ecou într-un șir infinit de silabe și litere stridente. Acea reîntâlnire formală aducea parcă cu celelalte, la fel de rece și încărcată de reguli de conduită, amplificând puțin câte puțin tensiunea ce avea să se stingă o dată cu citirea testamentului din acea după-amiază. O invită pe doamna Johnson să se așeze în living lângă ceilalți și o trimise pe servitoare să vadă dacă cineva, un călător obosit, mai are nevoie de un pahar de brandy în plus. Tocmai când se pregătea să se retragă în cămăruța lui, cea de la capătul scărilor în spirală, soneria bătu din nou.
Mattew se pregătea pentru același ritual monoton, ca niște picături de ploaie care se lovesc de geam doar pentru a-ți accentua indispoziția cauzată de vremea mohorâtă. Mergea spre intrare la fel de încet, cu pași măsurați și gravi, într-o cadență insesizabilă din cauza vacarmului din sufragerie. Deschise ușa și pentru o secundă rămase încremenit, alb, asemeni unei fantome. În fața lui se afla Emma, prietena, iubita, sora, singura femeie care făcea parte din el. Aceasta sări la gâtul lui, veselă ca întotdeauna, de parcă toți anii aceia care trecuseră de la ultima vară petrecută împreună nici nu ar fi existat. Și poate că așa și era, doar el i-a dilatat până la extrem, i-a încărcat cu regrete și scrisori fără destinatar. Îi luă puțin să se dezmeticească și o îmbrățișă și el.

Emma înțelese totul dintr-o singură privire, văzu cu ochii ei mari și negri dorul, durerea, dar mai ales neliniștea care se contura dincolo de acea față infatuată pe care tânărul moștenitor trebuia să o afișeze tuturor celor care veneau astăzi în casa Welshire.
Se eliberă repede din strânsoare, își luă pălăria de pe cap și se repezi vioaie spre cuier, nelăsând-o pe servitoare să-și îndeplinească îndatoririle. Emma era o nonconformistă, mereu sigură de schimbările pe care le aducea ei și celor din jur, la curent cu tendințele de la Paris și citind în cercuri restrânse cei mai în vogă scriitori, unii dintre ei considerați mult prea promiscui pentru acea vreme. Dar ei nici măcar nu-i păsa de imaginea pe care o lăsa, cred că nici măcar nu era conștientă de imaginea de rebelă pentru un timp în care principiile nu lăsau loc de interpretări, iar bârfele de compromisuri. Poate de aceea Mattew o iubea așa de mult pe verișoara sa, deoarece el era un temător, gata să se ascundă în brațele ei albe și pline de grație, la pieptul ei, cât mai aproape de inimă, din dragoste. Încă din copilarie ea era cea care avea inițiativa marilor aventuri, iar el o urma fascinat, lipsit de orice putere, de parcă ar fi fost în transă. Așa se putea contura starea în care se afla acum, undeva între realitate și halucinație, într-o beție a unei îndelungate boli care îl sleise până și de puterea de a închide lumii marea ușă de lemn.
Închide și tu ușa, doar nu vrei să furi tot soarele de afară, cu toate că aici e cam frig, îi atrase atenția Emma pe tonul ei caracteristic.
Își dădu seama că avea dreptate și că din acea clipă orice moment căpăta o semnificație încă necunoscută și inexplicabilă pentru el. O invită în living, lângă ceilalți, dar îl refuză politicos și-i spuse că ar vrea să revadă camera verilor ei de aici, de lângă Cambrige. Urcară șușotind, mai mult alergându-se pe scările în spirală, până la cea de-a treia ușă a primului etaj. Când ajunseră, Emma fugi direct spre patul alb și mare cu baldachin și se tolăni între trei perne mari de puf. Mattew o privea uimit, observând fiecare cută a rochiei negre de șifon, perfect călcată atunci când ea intrase în casă și vedea pentru prima oară imagini ale copilăriei dezlănțuindu-se în fața lui. Îl chemă lângă ea prin gesturi, căci se simțea cu întregul trup atras de această fată, nu, femeie care se lăsa văzută în această ipostază naivă și copilărească.
Hai, vino aici lângă mine ! Vreau să îți zic atâtea. Mai știi când veneai noaptea la mine să-ți spun o poveste atunci când nu puteai să dormi ?
Desigur, Emma. Cred că mi-ai spus « Spărgătorul de nuci » de o mie de ori.
Așa și era. În fiecare noapte, timp de trei veri, Emma îi spusese aceeași poveste care îl vrăjea cu adevărat. Dar nu era vorba de poveste în sine, ci mai cu seamă de felul cum o spunea, de cum pronunța numele spărgătorului de nuci, de efectul pe care îl avea asupra lui. Începu să îi povestească planurile ei, marile experiențe pe care le visase încă de când era mică, de gândurile care duceau spre Egipt, spre piramide, dar mai ales de nevoia ca Mattew să o însoțească. Când ea rostea aceste cuvinte tânărul părea să se piardă, să uite de el și de viitorul lui de avocat și se simțea obligat de sentimente să îi răspundă cu un « Da » tuturor viselor prostești care deja purtau numele de planuri de viitor ale domnișoarei Emma Wilson. Stătură mult așa, povestindu-și viețile, dându-și sfaturi, dar mai cu seamă construindu-și un viitor împreună. Când servitoarea ciocăni, cei doi deja hotărâseră ca peste o săptămână să plece spre Londra și de acolo la Cairo. Părea ca totul căpătase sens după mult timp, iar moștenirea aproape sigură pe care Mattew urma să o primească le asigura un trai bun și un punct de plecare spre o călătorie în jurul pământului.
Mă scuzați, domnule Doherty, dar ați cerut să fiți anunțat atunci când executorul testamentar va sosi.
Să înțeleg că e aici. Emma, să mergem jos. Aștept să mi se confirme titlul de moștenitor al averii bătrânului Ethan Doherty, spuse triumfător tânărul fără urmă de teamă sau de neliniște.
Cei doi coborâră urmați îndeaproape de servitoarea Georgiana, o tânără firavă originară din South Hampton și care își ingropase o bună parte din tinerețe în acest conac, alături de ilustrul fost director al Băncii ,care, așa cum spunea ea, devenise în ultimii ani ai vieții un om dedicat studiului. Se îndreptară spre living, anunțând pe toți cei prezenți că urmează a se da curs citirii testamentului și că ar dori ca toți să ocupe un loc și să facă liniște pentru ca această tristă zi să se termine mai repede. El și Emma luară loc în capătul mesei lângă domnul Henry care avea să citească ultimele dorințe ale bătrânului înainte de moarte.
« Dragii mei,
Bănuiesc că deja mă aflu în cavoul familiei, în dreapta mamei mele, unde sper să îmi găsesc liniștea pe care atâția ani am căutat-o. Nu vreau să mă plângeți, cu toate că nu doresc nici să fiu uitat, așa că, pentru a mă asigura de asta, am decis să împart averea celor patru persoane care au fost alături de mine înainte de ceasul morții. Domnului Henry, aici de față, îi las suma de 50.000 de lire, împreună cu pușca mea de vânătoare pe care mereu a admirat-o și care i-a adus înfrângerea în repetate rânduri. Servitoarei mele, Georgiana, îi las ca moștenire 30.000 de lire pe care sunt sigur că va știi să-i folosească așa cum trebuie, mulțumindu-i astfel pentru că a îndurat un moș ipohondru ca mine. Prietenei mele de o viață, dna Johnson, care sper că se află aici, îi las casa mea de lângă lac, împreună cu suma de 100.000 de lire. Iar nepotului meu îi las restul averii, împreună cu această casă și pământurile din jurul acesteia. »
Tânărul mulțumi bătrânului pentru grija pe care a avut-o în ceea ce-l privește și vru să încheie această după-amiază cu un toast în memoria domnului Doherty, însă executorul îl întrerupse brusc.
-Domnule Mattew, aș vrea să citesc și nota de la subsol pentru a-mi încheia datoria morală pe care o am și pentru a cinsti memoria vechiului meu prieten.
-Mă scuzați, domnule Henry, vă rog să continuați. Fiți sigur că aceleași intenții le am și eu.
-Atunci pot să continuu : « Tânărul Doherty va putea intra în posesia întregii averi doar cu condiția de a-mi continua studiile și de a le publica o data încheiate. Tot ce va avea nevoie va găsi în bibliotecă și în jurnalul meu. » doamnelor și domnilor, aceasta a fost tot. Permiteți-mi să mă retrag.
Mâna Emmei, care până atunci se încleștase pe cea a lui Mattew, căzu deodată fără putere. De asemenea nici el nu putea să schițeze o împăcare cu sine sau cu soarta care îl aștepta, ci doar să afișeze ogrimasă plină de nemulțumire. Cu câteva ore în urmă ar fi acceptat fără să stea pe gânduri o astfel de onoare, aceea de a continua munca de o viață a unchiului său, dar după ce o revăzuse pe Emma, după ce își făcuseră planuri de viitor și întrezărise speranța că într-o zi îi va putea mărturisi ceea ce simte pentru ea, îl făcea să tremure de nervi și de neputință. Cei doi erau captivi ai unei stări de deznădejde fără seamăn, ai unei deziluzii care poate avea menirea să-i trezească în fața unei realități potrivnice. Deodată însă Emma îi cuprinse din nou mîna și îl liniști, promițându-i că va rămâne aici cu el, chiar de ar fi pentru totdeauna. Însă Mattew îi răspunse dur,alungând-o, cerându-i să plece cât mai departe și să uite de el. Toți cei prezenți rămaseră înmărmuriți în fața acestei răbufniri și deciseră să se retragă, lăsându-l pe tânăr să se odihnească și să privească partea bună a lucrurilor, faptul că acum el va putea deveni un ilustru cercetător. Unul câte unul cei prezenți plecară, până când în conac se lăsă liniște. Emma decise să rămână peste noapte, deoarece nu avea tren spre Londra decât în zorii zilei următoare și se retrase în camera ei imediat după plecarea ultimului musafir.
Era trecut de 11 și Mattew tocmai sorbea ultima picătură din paharul fin de cristal, dar gol, fapt care îl nemulțumea cu desăvârșire. Până și trabucul era pe sfârșite, abia mai fumega în scrumiera în care era prins, lăsând în cameră o ceață densă, pe care tânărul o atribuia paharelor în plus pe care le băuse toată seara. Vru să se ridice și o făcu, după câteva gesturi neîndemânatice, pășind întortocheat până la scările în spirală. Urcă până și câteva trepte până căzu. Servitoarea ieși din nu știu ce cotlon al casei și vru să îl ajute, dar Mattew bălmăji ceva și ea înțelese că nu era nevoie de prezența ei acolo la acea oră. Într-un sfârșit ajunse în pat unde adormi aproape imediat, așa îmbrăcat în hainele de înmormantare care miroseau a ceară. Dupa vreo două ore se trezi amețit și bântuit de insomnie, fapt care îi permitea să se gândească la Emma, la felul cum stătea ea în pat, sub cearșafurile de satin, cu brațele ei lungi strângând o pernă îmbrăcată în același material. Parcă o vedea și își putea imagina și visele pe care aceasta le avea, plimbări în jurul piramidelor, în interiorul lor, descoperind vestigii de o frumusețe unică. Toate aceste gânduri care gravitau în jurul ei îl făcură să meargă până în dreptul camerei ei. Se văzu nehotărât : să ciocăne și ea să-și ascundă trupul cu cearșafuri sau să intre pur și simplu și să o surprindă în neglijeu. Această turnură a imaginației lui îl nemulțumi și decise să se ducă în biblioteca unchiului său și să caute blestematul de jurnal. Aprinse o lumânare și se puse pe fotoliul din spatele biroului, căutând printre documente obiectul acestei incursiuni nocturne. Deodată căzu o foaie pe care observă un mesaj pentru el prin care îl liniștea, spunându-i că munca lui nu va fi laborioasă și nu va dura mai mult de două zile.
Nu-mi vine să cred ! În sfârșit o veste bună după această zi de calvar. Se pare că trebuie doar să pun în ordine tot materialul și să îmi trec numele pe el.
În același moment se hotărî să înceapă lucrul chiar din acea noapte, sperând că timpul nu e pierdut și că încă mai poate pleca cu Emma departe, spre tropice. Dar totul căpătă o notă puțin bizară și comică atunci când văzu că textul era scris într-o limbă cu totul neobișnuită, pe care el nu o putea citi sau asemăna cu o alta. Într-adevăr, găsi tot ce avea nevoie în acel birou, o foaie pe care erau traduse toate numerele din sanscrită, căci despre această limbă uitată era vorba, iar foile erau de asemenea numerotate, așa că în cel mult două ore fu gata. Atunci, oare de ce unchiul său spusese că are nevoie de două zile, când el terminase în două ore ? Poate se gândise că va fi captivat de textul pe care nu îl putea traduce sau oricum va vrea să se asigure că semnează un document cu adevărat important. Așa și era. Deja prin minte îi treceau tot mai multe întrebări care păreau că se învârt haotic în jurul uneia centrale : care e scopul întregii șarade ? Lumina fitilului dădu naștere unor umbre înfiorătoare pentru acele ore și inima lui Mattew îngheță. Avu impresia că cineva se afla alături de el în cameră, suflându-i în ceafă, urmărindu-i fiecare mișcare. Mai mult i se păru cam straniu faptul că a găsit tot ce avea nevoie într-un timp așa de scurt. Parcă cineva îi trimisese toate informațiile în niște gânduri succesive, lăsându-i gândurile proprii într-o stare latentă, abia acum revenindu-și în fire. Privi spre tabloul unchiului său, care părea că prinsese viață și îi înfruntă privirea de pe pânză cu mult curaj. Adunase tot curajul pe care îl avea și care se pierdu într-o clipă când pe zid apărură scrijelite rând pe rând litere care se transformară într-o propoziție : Trust me.(Ai încredere în mine). Dădu să plece într-o goană ce amintea de nebunie, dar ușa era închisă pe dinafară. Simți cum pământul îi fugea de sub picioare, ca și cum fantoma unchiului său îl chinuia și îl urmărea. Nu era departe de adevăr, dar frica îi distorsionase anumite sentimente care îi parveneau în acele momente și care se transformau în gânduri. Se simțea încolțit ca un animal. Deodată auzi o voce care patrula de colo pâna colo prin cameră.
Niciodată n-am știut cum să mă apropii de tine și cum să îți vorbesc. Așa e când te trezești părinte peste noapte al unui băiat de numai cinci ani. Crezi că ar fi fost mai bine să îți vorbesc din prima clipă în loc să îți las mesaje ?
Unchiule, tu ești ?
Da, da… acum zi-mi ce ai aflat până să intervin eu în ecuație ?
Eu, eu… trăiești ?
Lasă acum melodrama și încearcă să te aduni. Ceea ce am să îți spun și ceea ce ai să descoperi e mult mai important decât tânguielile tale. Acum, zi-mi !
Am aflat doar că e un mesaj trimis prietenilor tăi despre care nu știam nici că există. E ceva despre o reușită.
Bravos. Ai dreptate. E vorba despre cea mai mare reușită a unui european de când Columb a descoperit America. Dragul meu, după cum poți să vezi, eu trăiesc cu toate că nu am corp. Îmi amintește de omul invizibil a lui Welles. Dar e cu totul altă poveste. Eu am reușit să dezlipesc sufletul de carne cu toate că mi-am asumat un mare risc și am experimentat totul pe mine. Acum vreau să revin la vechile « haine », dacă mă înțelegi, dar văd că nu se mai poate. Mă gândisem să împrumut trupul unuia dintre cei ce au venit la înmormântarea mea, dar cine știe ce s-ar fi ales de mine și ce gânduri ar fi trebuit să aflu. Nu vreau să fiu indiscret și să aud tot ce se zice despre mine, cu toate că îmi pot imagina. Așa că textul pe care îl ai în mână nu consemnează numai imensa reușită, ci e și un mesaj de ajutor. Dacă în timp de două zile nu găsesc un trup o să mă îndrept spre Shambala. Nu că nu aș vrea asta,dar nu acum înainte de a face cunoscută experiența prin care am trecut.
Dar pot eu face asta. Nu e motivul pentru care sunt aici?
Dragul meu… pe tine cine o să te creadă ? Oamenii au nevoie de dovezi palpabile, nu de studii care ar putea sfârși prin a fi privite ca romane de acțiune. Motivul prezenței tale… Vreau să te rog să îmi împrumuți corpul tău pentru câteva zile. Nu mai mult. O să mă întorc și o să îți înapoiez ceea ce e de drept al tău peste cinci zile. O să fie o experiența extraordinară. Îți garantez.
Nu știu ce să spun… Ești sigur că nu voi păți nimic ?

Bineînțeles că bătrânul Doherty era sigur de ceea ce urma să se întâmple. Trecuse și el prin asta și ajunsese dincolo de moarte păcălind timpul și simțurile și o dată cu acestea pe toți ceilalți. Trecuse prin cea mai uimitoare experiență de transmigrație a sufletelor, vedea sunetele în culori și aromele le auzea de parcă ar fi fost note muzicale. O prajitură putea fi o partitură de Vivaldi, așa cum un cântec i-ar fi amintit de Picasso. Mattew se hotarî să încerce, iar încercarea lui îl făcu să treacă prin durerile facerii ca și cum ar fi părăsit o viața pentru o alta. Însă nimic nu îl impiedica să urmeze ritualul până la capăt. La urma urmei, era la fel de orgolios ca și unchiul său. O dată ce schimbul avu loc, totul păru în ordine, ca și cum s-ar fi restabilit un echilibru universal. Bătrânul îi dădu ultimele indicații, interzicându-i să părăsească biroul pentru a nu crea panică, pentru că oricând suflul său putea fi auzit de Georgiana. A doua zi auzi glasul tuturor celor care stăteau în casă, inclusiv al Emmei care îl făcu să regrete pentru un moment decizia luată. O voia lângă el, să participe și ea la această călătorie mult mai stranie decât cea pe care o vor face în Egipt. Apoi se lăsă liniște, o liniște apăsătoare de care uita doar prin intermediul cărților. Avea atâtea cărți cât să-i ajungă pentru o eternitate. Așteptă o zi, două, până joi când Doherty îi promisese că se întoarce, dar nu apăru nimeni. Nervos, tremurându-i până și sufletul, dându-și seama că a fost înșelat, ieși din birou cercetând fiecare ungher al casei. Trecu prin pereți, iar drumul cunoscut nu mai părea la fel. Casa se transformase într-un imens deșert fluid până când întrezări ușa mare din lemn. În fața ușii găsi un ziar care într-adevăr spunea povestea lui Doherty de după moarte. Trecuseră cinci ani, iar pentru Mattew păruseră doar cinci zile. Casa fusese vândută aproape imediat, dar nimeni nu trecuse pe acolo căci se auzea că ar fi bântuită. Oftă. După un timp auzi pe cineva intrând în casă. Era Emma cea care acum părea mult mai în vârstă, mai demnă. Văzu o verighetă pe degetul ei și înțelese că totul era pierdut. Până și ultima speranța pe care o mai avea se stinse. Se gândi să-i spună tot, dar nu îndrăzni să o tulbure pe cea pe care o iubise dintotdeauna, pentru că i se paru nedrept ca ea să iubesca ceva ce nu era palpabil, o fantomă, o umbră a unui corp ce nu-i aparține. Așa că o lăsă să plece nu înainte de a o săruta încet pe obraz, ținându-și respirația pentru ca ea să nu se îngrozească. Nu mai avea acum decât răbdare până când următorul om ce avea să pătrundă în casă să fie prins în aceași capcană a Shambalei pe care el o trăia aici pe pământ.






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!