Toate bune și frumoase, mrejile și farmecele copilăriei, până când m-am ridicat și eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spuneam eu adesea cu amărăciune. Viața nu a mai fost la fel, iar moartea s-a mutat de la oraș să secere, cu nemiluita, printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.

Înainte de baraj, Oltul era năvalnic și înspumat ca un armăsar nărăvaș scăpat din buiestru. Aproape în fiecare an apele acopereau lunca până către Valea Scoreiului, un afluent mic și el umflat, ieșindu-și din firea de altfel domoală. Dacă trebuia să mergem la gară, bunicu mă aburca în cârcă, glumind după cum i-era felul, eu mă țineam desigur prea strâns cu călcâiele, de teamă să nu alunec, și treceam împreună peste ape. Bătrânii din sat spuneau că prin anii cinzeci Oltul îngheța mai bine de un metru și că odinioară spălau vara cânepa în apa râului sau prindeau pești mari și dulci. Erau vremuri de poveste, înainte de combinatele chimice care au înnegrit apa râului, tulbure mai apoi și pe vreme senină. Dar mulți ani, până când barajul a fost gata, sătenii și alți călători prin locurile acelea atunci mai curate, treceau pe puntea îngustă care se legăna între doi stâlpi, încât uneori te treceau fiori de teamă. Mai putrezea, mai lipsea câte o scândură, și când era polei trebuia să fii tare. Din când în când mai venea zvon că se mai înecase vreun om acolo. Sau altfel apele își luau birul în vieți de cai, uitați pe vreun ostrov înainte să năvălească potopul. Căruțele, și mai târziu mașinile Dacia, treceau Oltul pe bacul alunecând pe o funie groasă de oțel. Câte un țigan învârtea manivela și trecea „corabia” de la un mal la altul. Dormea într-o colibă de chirpici pe malul dinspre sat. Ultimul, Niculae sau Lae Chioru cum îl porecleam eu în glumă, s-a pierdul în lume de unul singur după ce au ridicat barajul. O victimă în plus.

Aveam în familie doi ingineri: unul lucra chiar la hidroenergie și a vizitat odată satul, demult, când eram încă mică. Al doilea era tata. Tata era inginer de drumuri și poduri și a venit odată în sat dezvăluind într-o seară ceea ce el aflase ca secret din planurile guvernului, că vroiau să construiască pe Olt acolo un baraj și chipurile satul urma să fie demolat. Bunicii nu credeau, dar parcă tot s-au speriat puțin. Anii au trecut și s-a dovedit că într-un fel tata avea dreptate, nimic nu a mai fost acolo ca pe vremuri, paradisul ascuns al copilăriei mele a dispărut precum peștii de odinioară, odată cu oamenii locului și livezile lor.

În vara lui 1984 a fost în sat acea tradițională „întâlnire a fiilor satului”, cu bere și mici, cu tineri și bătrâni, consăteni sau invitați sau chiar fii ai satului plecați pe alte hotare mai demult, oameni dornici de discuții, muzică și dans. În luncă ne-am adunat mai mulți, eu printre copii și tineri mai mari decât mine. Lucrările barajului erau deja începute, îmi amintesc grămezi de pietriș și iarba rară. Dar noi, copiii, nu aveam griji. A fost prima oară când am gustat bere, că nu era suc de vânzare. Următoarea întâlnire de acest fel a urmat doar peste 27 de ani, când oamenii, mult mai puțini, au venit în sat pe drumul construit peste baraj. Nu mai erau nici corabia, nici podul pe care băieții necăjeau fetele legănându-l, de unde unii dintre ei se aruncau direct în ape să înoate. Casa noastră, situată în capul satului, fusese printre ultimele la care ajungeai pe drumul vechi, azi este printre primele după ce cotești drumul de la baraj spre sat. Odinioară nicio mașină nu ajungea pe ulița prăfuită, doar urmele vechi de șine de căruță se uscau laolaltă cu baligile vitelor, copiii pășeau uneori desculți sau făceau papalașcă din praful de pe drum și apă din fântânile numeroase. Atunci praful era cuminte, o dâră în urma carelor cu roți de lemn, apoi era ridicat de-a valma de mașinile care veneau la rude în sat. În ultimul timp și acestea au fost puține.

O vedeam adesea când eram mică. Lelica Ileana sau Leana cum îi ziceau mulți. Era surdă și răspundea în doi peri. Lua apă de la fântâna din uliță, ea nu avea una în ogradă. Zâmbea larg, până la colțul năfrămii și vorbea tare. Purta cosițele împletite cum era obiceiul din bătrâni, dar renunțase la ia tradițională. Câteodată mă speriam de ea, nu îmi plăcea să mă sărute pe obraz. Cum eram acolo copil mic și cuminte, mă trezeam cu ea că vine la noi la poartă cu șorțul sumecat, plin cu pere mălăiețe și dulci de toată minunea. Era bună cu mine lelica Ileana, vecină cu noi, dar și vecinii mai din capul satului, care erau puțini la număr. Printre ei Mărcuț sau lelica Ana sau sasul Hanț, care ne repara pantofii și unde am gustat prea multe dulciuri pregătite de soția lui. Când am mai crescut, copiii mai năzdrăvani din sat, cu care mă jucam serile, propuneau câte o aventură mai puțin cuminte, de pildă să mergem să furăm pere din grădina lui Mărcuț. Eu în sinea mea nu eram de acord, dar nu puteam să stric cheful celorlalți. Am mers pe lângă ei, privindu-i cum sar peste gardul de piatră și cum se întorc speriați de vreun câine sau plouați că perele erau prea crude.

Apoi am aflat vestea care m-a cutremurat. Unul dintre fiii lui Mărcuț, lucrător într-o topitorie, a murit fiert de viu în cazanul fabricii, nu mai îmi amintesc cum ajunsese acolo. Știu doar că întreaga viață mi-am amintit de moartea aceea, un accident care se imprimă în mintea unui copil. Mă gândeam ce mult trebuie să fi suferit bietul om.

După mulți ani, în anii nouăzeci, a fost gata și barajul. Apoi s-au dus repede câțiva dintre oamenii mai tineri rămași în sat, dar și bătrânii. Generația mamei plecase în majoritate la oraș. Puțini oameni din alte locuri au mai venit în sat. Una după alta, casele vechi cu cruci amprentate pe zid sub tencuială rămâneau cuiburi goale, cu tablele de la ferestre trase. Din motive incerte, țiganii au tâlhărit și omorât preotul satului. Alte bande de hoți au umblat prin casele pustii și au prădat biserica. Apoi a fost renovată și refăcută. Într-o zi am aflat o veste care m-a umbrit din nou: Oltul își cerea drepturile înapoi. Bătrâna lelică, cea care îmi aducea pere mălăiețe, s-a înecat în nămolul de lângă baraj. Dumnezeu știe ce vroia să adune, poate uscături pentru foc sau poate se rătăcise, cu gândurile la lumea de demult, unde în acel loc era prund uscat și apoi începea răstoaca mirifică. Mi-am amintit atunci de omul înecat în cazan, amândoi erau oameni din capul satului de odinioară, ca și noi. Și amândoi au murit înecați în altceva, nu în apă.

Au mai fost inundații și după terminarea barajului, dar acum Dumnezeu i-a pedepsit mai mult pe țiganii din capul satului, care aveau acolo mici colibe în jurul unui alt afluent al Oltului. Apele au luat și casa lui Hanț, cizmarul de odinioară, unde acum stătea altcineva.

Ce mi-a mai rămas? Din ce a fost mai demult, nimic. Bunicii mei se odihnesc și ei în țintirim. Am vizitat satul și am văzut că zona din jurul barajului a devenit rezervație de faună și floră protejată. Pe marginea albiei este sârmă ghimpată. Pe marginea lacului de acumulare au venit pescari și vin mereu din diferite locuri. Oameni necunoscuți au cumpărat terenuri și au ridicat case noi în afara satului, pe marginea apei.

Casa noastră e una dintre puținele clădite între trei fântâni. Dar poate niciodată apele nu vor urca în pivnițele acum goale. Înclin să cred că într-o zi toate vor seca, în afară de Oltul acum îmblânzit. Lumea de acolo este parcă din nou liniștită, mai liberă de automobile sau alte surse de zgomot și praf. Aerul tot mai curat, munții din zare tot mai albaștri.