-Cineva trebuie să rezolve chestia asta, îți spun. Nu mai merge așa.
-Cred ca o să se rezolve de la sine. Iarna trecută, nu știu dacă ți-am povestit ...
-Nu, nu mi-ai spus...
-Cu ăla cu mașina ... de-i arunca din mașină... și ei trosneau ...
-Nu mi-ai spus...
-Era un ger ... Și a oprit unu, cu o mașină neagră, parcă-l văd. A coborât din mașină, a deschis portbagajul și a început să scoată ceva de acolo. Scotea ceva ca niște saci și-i trântea pe asfalt. Sacii, sau ce erau, trosneau izbindu-se de pământ. Erau mulți și trosneau când se loveau de pământ. Când am ajuns mai aproape, am văzut ce erau cu sacii aia. Nu erau saci. Erau câini morți. Erau înghețați, ți-am spus că era tare frig și d-aia trosneau când se loveau de asfalt. Iar ăla scotea mereu de părea că nu se mai termină. După ce a plecat m-am apropiat și am studiat grămada de cadavre. Erau împușcați, dar nu cu alice, ci știi, cu cartușe de război. Ce zici?
-E un caz izolat. Asta nu rezolvă problema.
-Da, ai dreptate, e nevoie de altceva.
-Oricum, e clar că nu se mai poate. A devenit o problemă foarte serioasă.
Stăteau în fața ușii apartamentului cu numărul 19. Bărbatul fuma gânditor, în timp ce femeia îl privea cu o admirație nedisimulată. Din când în când, alți oameni urcau scările, ajungeau în fața lor, spuneau acele cuvinte ce păreau mai mult o parolă decât un fel de salut, iar apoi intrau pe ușa deschisă a apartamentului.
-Cine era? Îi cunoșteai?
-Nu, cred că ceva rude. Ai văzut că femeia părea plânsă.
-Femeile plâng și dacă nu sunt rude.
-Ai dreptate.
-Pe de alta parte, problema devine pe zi ce trece mai complicată. Sunt din ce în ce mai mulți. Sunt haite întregi în tot orașul.
-În Ucraina autoritățile au luat măsuri dure dar necesare. Au decis stârpirea tuturor maidanezilor din orașele lor. Folosesc ditilina pentru asta. Ai auzit de ditilină?
-Nu, ce-i aia?
-E o otravă care atacă plămânii animalului. Îi sfâșie în bucăți, înțelegi. Îi rupe plămânii așa, în interiorul corpului. Îți dai seama? Au pus otrava asta peste tot, prin toate orașele, dar apoi a apărut o altă problemă. Străzile erau pline de cadavrele câinilor. Blocau marile artere cu trupurile lor înțepenite. S-a apelat imediat la armată pentru a săpa niște gropi imense la marginea orașelor. Cu toate astea, cadavrele erau atât de multe, că armata nu reușea să țină pasul, iar hoiturile câinilor se împuțeau și ... îți dai seama. Focar de infecție, etc., etc. Atunci a apărut primarul unui orășel, parcă Pisichansk sau cam așa ceva. Ãsta a găsit soluția. Din banii comunității locale a cumpărat un crematoriu mobil. O chestie așa, ca un camion, care poate fi dus acolo unde e nevoie de el. Echipajul crematoriului câinesc este compus dintr-un șofer, un operator al substanțelor letale care se ocupă de manipularea otrăvii și un hingher care face munca de a arunca hoiturile în cuptor. În clipa în care greutatea animalelor depășește 100 de kilograme, cuptorul se închide automat și se aprinde focul. În maxim 15 minute, din câteva zeci de câini nu mai rămâne decât o găleată de cenușă. Aceasta este aruncată apoi în canalizarea orașului. Mașinăria a avut atât de mult succes încât alte orașe au cerut ca aceasta să plece în turneu prin toate orașele Ucrainei.
-Ma scuzați că mă bag în vorbă neîntrebat ...
Tânărul oprit în cadrul ușii apartamentului numărul 19 îi privea așteptând parcă o confirmare din partea lor că poate să continue. Apoi, nepăsător la privirile lor nedumerite, își aprinse tacticos o țigară, după care, părăsind tocul ușii și ieșind și el în holul blocului, continuă:
-În primul rând că Ucraina se confruntă cu foarte puternice proteste internaționale. Se poate merge chiar până la boicotarea Campionatului European de Fotbal ce se va desfășura în Polonia și Ucraina.
Cei doi îl priveau muți de uimire. Cine era? De unde apăruse? Bine, ieșise din apartament, dar ei nu-l văzuseră intrând și ... cine era. Și cum îndrăznea să se bage așa în vorbă cu ei? O tăcere grea se așternu ca un văl marcat ritmic de zgomotul pe care-l făcea starterul neonului ce clipea deasupra lor. Foarte de departe părea a se auzi plânsul unei femei. Tot din depărtare, zgomotul străzii ajungea ca un murmur până la ei. Și zgomotul expirării aerului când, după ce trăgeau din țigară, suflau afară din plămâni fumul albăstrui.
Doi bărbați și o femeie, toți îmbrăcați în costume negre de doliu, doi bărbați și o femeie, fiecare singur cu el însuși în lumina albă a neonului din scara blocului, doi bărbați și o femeie care încercau să se gândească la orice altceva decât la moarte, la moartea lor care putea surveni oricând. Căci plutea în aer miros de moarte, de cadavru în descompunere și nici măcar fumul gros de țigară nu-l putea acoperi. Lumânările de lângă tocul ușii se stinseseră demult, dar ei nu observaseră asta, prea ocupați cu propria lor singurătate. Nu se priveau, încercau să evite privirile celorlalți. Vocea tânărului îi făcu să tresară pe ceilalți doi.
-De altfel, există și alte metode. S-ar putea începe cu eliminarea gunoaielor din orașe. Astfel ar dispărea principala sursă de hrană și, în acest fel, numărul câinilor s-ar reduce în mod natural. De altfel, oamenii de știință au ajuns la concluzia că primii câni nici măcar nu au fost domesticiți de oameni ci s-au autodomesticit. Da, adică ei , lupii la vremea aceea, au descoperit o importantă sursă de hrană în preajma oamenilor și, treptat, treptat, apropiindu-se de aceștia din urmă, s-a stabilit o legătură. Era probabil vorba și atunci tot de gunoaie, de resturi pe care oamenii le aruncau la marginea așezărilor lor, iar lupii găseau astfel mâncare fără efort. Acești câini timpurii erau folosiți pentru curățarea adăposturilor de resturi și gunoaie și pentru exterminarea rozătoarelor. Apoi au fost folosiți și pentru alungarea prădătorilor. Am uitat, încă de la început, în China de exemplu, lupii domesticiți erau deseori mâncați de primii lor stăpâni, servind nu doar ca paznici eficienți, dar și ca importantă sursă de hrană pentru comunitățile primitive. Și trebuie avut în vedere că acest câine preistoric avea o talie impresionantă. În Peștera Goyet cred, din Belgia, s-au descoperit rămășițele unor câini preistorici care, deși semănau cu specia Husky aveau talia unui Saint Bernard fiind în stare să atace și să omoare cai sălbatici, boi moscați și chiar cerbi uriași. Aveau craniul mai mare decât al lupilor de azi, iar colții aproape de două ori mai mari.
-Nu văd ce legătură ar putea avea câinii preistorici cu problema actuală a câinilor vagabonzi. Cred ca încercați să îndreptați atenția într-o altă direcție pentru a nu se vedea care e adevărata problemă.
-Ba deloc. Eu vreau doar să arăt că omul poartă toată responsabilitatea, încă de la începuturi și că nu se poate descotorosi cu atâta ușurință de ei. Nu trebuie să procedăm și noi astăzi așa cum a făcut Mao Tze Dun în China atunci când, prin decret prezidențial, a hotărât că le este interzis chinezilor să mai dețină câini, din cauză că acesta e un obicei burghez și , de altfel, câinii nu mai sunt utili în noua societate comunistă. Căci, în societatea comunistă, nimeni nu mai fură de la aproapele său, deci câinele nu mai are de cine să te apere.
-Totuși, ăstea sunt doar vorbe. Vorbe, vorbe, vorbe. Bănuiesc ca ai auzit de Boschito. Și asta ca să dau doar un exemplu mai mediatizat. Dar sânt sute de exemple de același fel. Am văzut o statistică în care se arăta că în fiecare zi zece persoane sunt mușcate de câini vagabonzi. Ce ar trebui să facem ? Să învățăm să fugim mai repede decât ei, sau să mușcăm mai tare decât ei? Sigur că oamenii sunt vinovați de situația asta, dar pentru asta trebuie eu să mă las mușcat de vreun comunitar?
-S-a constatat că această agresivitatea a câinilor este generată, ca și la oameni, de o scădere a nivelului de serotonină în sânge. La oameni, acest lucru duce la depresii și anxietate, iar la câini duce la agresivitate. Pentru asta s-a și găsit un tratament eficace, un Pet Prozac cu aromă de carne de vită.
-Dumneata glumești cu lucruri foarte serioase.
-Nu, deloc. Câinii agresivi sunt mai degrabă depresivi și anxioși, manifestându-și prin violență aceste suferințe.
-Mi se pare ridicol să amestecăm lucrurile. Boli psihice la niște patrupede ... Cred că exagerezi. Vi și înșiri tot felul de gogoși și nici măcar nu te-ai prezentat. Cine ești dumneata, apărătorul animalelor?
Atmosfera devenise peste măsură de tensionată, astfel încât apariția unui alt tânăr în cadrul ușii creă o supapă prin care situația se liniști brusc.
-E nevoie de tine, spuse noul venit către celălalt tânăr.
Apoi amândoi dispărură în interiorul apartamentului.
Ceilalți rămaseră tăcuți. Interlocutorul nepoftit îi iritase, le stricase cheful de a se vedea în viață, de a se bucura de clipele care trec, de a fi mulțumiți că respiră. Alături, în apartamentul cu ușa căscată ca un hău, trupul nemișcat care începuse să se descompună nu se mai putea bucura de nimic. Și asta trebuia să-i facă pe ei să se simtă mai vii, mai conștienți decât oricând de flacăra din ei. Dar tinerelul ăsta le stricase tot cheful. Bărbatul stinse țigara strivind-o cu talpa, iar apoi se pregătiră să se întoarcă la priveghi.
Bărbatul o pofti politicos pe femeie să intre prima, iar apoi, intrând, mirosul de moarte îi izbi amețindu-i. Calcau încet, parcă încercând să nu trezească pe cineva. Parcurseră holul și intrară apoi în camera mare unde, pe o masă, era așezat sicriul. În cameră erau destul de multe persoane care se foiau prin jurul sicriului. Ei se retraseră undeva, lingă perete, privind triști pe sub sprâncene. Văduva stătea pe un scaun, în celălalt capăt al camerei, la căpătâiul mortului. Părea mult mai bătrână, ofilită și slăbită. Nu plângea, dar se vedea că plânsese mult înainte. Ochii obosiți căutau la fiecare chip din cameră încercând parca, fără succes, să-i recunoască. Cu excepția ochilor, era complet nemișcată. Doar din când în când, suspina adânc și părea că o podidește din nou plânsul. În spatele ei, un tânăr o mângâia pe păr.
Mirosuri amestecate de tămâie, lumânări arse și formol, căldura care începea să se simtă.
-Pe la ce oră trebuie să vină preotul? întrebă cineva.
-Pe la 9 și jumătate, zece, răspunse altcineva.
În rest liniștea dimineții, zgomotul ușor al respirației, șoapte, suspine și oftaturi uneori și, mai ales, bătaia de ceasornic a inimii înăuntrul pieptului.
Cineva le aduse scaune și ei se așezară gravi, continuând să privească încruntați spre sicriu.
-Apropo de ce vorbeam înainte, șopti bărbatul fără să se întoarcă, de parcă-și vorbea sieși, Apropo mai ales de prostiile pe care le-a debitat tânărul ăla insolent. Dacă e să facem un recurs la istorie, apoi prima escala, cred eu, mai ales având în vedere împrejurarea de față, prima escală zic ar trebui făcută la porțile Infernului, porți care erau păzite de ... Cerber, un câine cu trei capete. E adevărat că, unii autori, l-au prezentat cu două, trei sau un cap, iar alții cu până la 50 de capete, dar cred că astea sunt amănunte. Cerber a avut trei capete și păzea Poarta Infernului. Asta e cert. Ne vorbesc o mulțime de autori antici despre el. E suficient să-i amintim pe Homer, Platon, Virgil și Hesiod. Ca să-i amintim doar pe cei mai importanți. Ar fi multe de spus despre semnificația cifrei trei care reprezintă și numărul capetelor acestei fiare pentru cei mai mulți autori, dar este o problemă pe care aș vrea să o abordez mai târziu. Aș vrea mai curând, pentru că ne aflăm la un priveghi, să-ți vorbesc despre legătura acestui animal cu moartea. Căci nu doar Cerber păzește pragul morților în mitologia greacă. Anubis pentru egipteni, Xolotl pentru azteci, Garm în mitologia nordică, toți câini mitici a căror principală dimensiune este legătura tainică cu tărâmul de dincolo.
Astfel, Anubis, la vechii egipteni, zeul cu trup de om și cap de șacal, de câine care se hrănește cu cadavre adică, Anubis era de asemenea păzitorul morților, zeul lumii de dincolo care, mumificându-l pe Osiris a devenit și zeul îmbălsămării.
La azteci, Xolotl , reprezentat printr-un schelet uman cu cap de câine, era călăuza sufletelor moarte către Mictlan, adică spre lumea de dincolo. El avea, de asemenea, rolul de a păzi soarele, după ce acesta apunea. Adică, așa cum credeau aztecii, păzea soarele care murise și care se scufundase în lumea de dincolo.
Înspăimântătorul Garm, în mitologia nordică, este paznicul ținutului morților. Garm, cu pieptul năclăit de sângele celor care au ajuns până la gaura Gnipa, poarta în ținutul Helheim, e legat cu un lanț gros pe care, dacă l-ar rupe, s-ar năpusti asupra lumii.
Căci ei sunt, dincolo de simbolul facil al cifrei trei, cu adevărat definiți de cifra doi, de cifra dualității și a gemelității. Ei sunt, pe de o parte, legătura dintre cele două lumi, a viilor și a morților, dar reprezintă, de asemenea, și dualitatea, căci Cerber are un frate, pe Orthrus, câinele demonic, așa cum, câinele în general are un frate, un frate demonic, lupul, un frate renegat dar care reprezintă, în același timp, păcatul originar al acestei specii animale, imposibil în grotescul lui, căci fratele îi e și tată, în același timp: un fel de Hamlet zoologic și inversat. Pas de înțelege ceva. Imaginează-ți un câine cu un craniu de om în lăbuță și lătrând a fi sa a nu fi.
Chicotesc amândoi amuzați, apoi, dându-și seama că râsul lor, chiar și așa de puțin zgomotos, nu era potrivit cu evenimentul la care participau, își duseră amândoi mâna la gură, luând din nou o atitudine gravă, încruntată, privind mereu un punct fix aflat undeva, pe sicriul din mijlocul camerei. Rămaseră apoi multă vreme tăcuți, rușinați de gestul nepotrivit pe care-l făcuseră.
-Ar fi trebuit, sparse tăcerea femeia, să fie aici tinerelul de adineauri, să te audă și el. Să audă și el toate câte le spui. Să vedem dacă-i mai dădea mâna să debiteze toate năzbâtiile alea. Să vedem.
-Lasă, lasă.... șopti bărbatul făcând un gest a lehamite. Nu, ceea ce spunea el nu era în totalitate greșit. Doar că, dacă pui problema așa, adică istoric, atunci nu mai poți opera cu mijloacele materialiste, căci problema s-a dematerializat devenind una metafizică. Asta încerc să-ți explic acum și îți dau doar simbolul metafizic al câinelui mâncat de lup, simbolul alchimiștilor pentru care simboliza penultima etapă a transformării metalului în aur. Vedem și aici dualitatea, această dualitate care este, așa cum am văzut și înainte, o dualitate contrară de tip viață-moarte, bine-rău, etc., dar o să-ți arăt mai târziu că această dualitate este chiar mai profundă, căci ea ascunde de fapt o dualitate identică, o dualitate gemelară, o dualitate... Îmi aduc aminte că ai citit și tu cartea aia ... cum îi spunea ... Meteorii parcă. Þie nu ți-a plăcut, dar ție nu-ți plac în general cărțile astea filosofice. Aici, în cartea asta, e foarte bine explicat termenul ăsta de dublu, de identic, de gemelar. Dar, o să vezi, lucrurile stau întocmai și în cazul câinelui originar. Căci, după cum vei vedea, el nu e făcut doar din contrast, ci și din identitate.
În limba Nahuatl, Xelotl înseamnă uneori „câine”, alteori „frate geamăn”. Este fratele geamăn al lui Quetzalcoatl, este cel care trezește Lumina, Luceafărul de Dimineață. La fel, Apuat este fratele lui Anubis, Orthrus este fratele lui Cerber, iar Ragnarok îi corespunde lui Garm. Dar ceea ce voiam să-ți spun și, daca ai fi citit cu atenție cartea lui Turnier ai fi înțeles și singură, e faptul că gemelitatea are mai multe straturi, așa ca o ceapă. La exterior, primul strat ne arată lucrurile ca fiind identice, fără posibilitatea de a le deosebi. Dar, cu cât dăm la o parte mai multe foi, cu atât vom găsi în interior mai multe deosebiri. Și nu trebuie să fii mirată dacă, la un moment dat, vei descoperi antiteza, vei vedea că ceea ce la început ți s-a părut identic, acum se relevă ca fiind antinomic. La fel e și în cazul acestor frați gemeni mitici. Această dualitate este motivul pentru care câinele reprezintă în același timp prietenia, loialitatea și dreptatea, pe de o parte, dar și, în aspectul lor opus, dușmanii ascunși, trădarea și injustiția.
Pe de altă parte, așa cum ți-am zis deja, rolul lor este acela de a ghida sufletul mortului către lumea de dincolo. De aceea îl vedem pe unele fresce din Teotihuacan, purtat de către Quetzalcoatl în coșul său, semnalându-i drumul. Aceasta deoarece câinele ghidează întotdeauna Cavalerul, Inițiatul Gnostic, conducându-l pe cărarea îngustă care conduce de la Tenebre la Lumină, de la Moarte la Imortalitate. Și acum gândește-te. La ce sunt câinii folosiți azi? Exact. Ai văzut și tu de multe ori orbi care sunt conduși de câini spre … Evident că te duci cu gândul la Agharta, la lumea subpământeană, la cealaltă lume. Vezi, aici poate că au dreptate cei care văd peste tot semne ale complotului universal…
-Dacă vreți să mâncați ceva… va rog să poftiți la bucătărie.
O fetiță bucălată, îmbrăcată într-o rochiță neagră le arăta cu mâna ușa bucătăriei.
-Da, mulțumim, spuse femeia ridicându-se. Venim de pe drum și nu am prea avut timp să mâncăm.
Nu reușesc să ajungă în bucătărie deoarece pe ușa sufrageriei intră preotul urmat de cântăreț. Sunt nevoiți să meargă de-a-ndăratelea pentru a le face loc.
Preotul este îmbrăcat cu o sutană neagră destul de decolorată peste care epitrahilul, probabil absolut nou, pare strident, mult prea curat și strălucitor.
- Cu duhurile drepților celor ce s-au săvârșit, odihnește, Mântuitorule, sufletul adormitului, robului Tău, Gheorghe, păzindu-l pe dânsul întru viața veșnică. Întru odihna Ta, Doamne, unde toți sfinții Tăi se odihnesc, odihnește și sufletul robului Tău, că Însuți ești iubitor de oameni.”
- Slavă.
- Miluiește-ne doamne pe noi, Dumnezeule, continuă preotul după ce sorbi o gură mare de vin din paharul aflat pe masa pe care era așezat sicriul, după mare mila Ta, rugându-ne Þie, auzi-ne și ne miluiește...
- Doamne miluiește, doamne miluiește, doamne miluiește, îi răspunde cântărețul.
- Încă ne rugăm pentru odihna sufletului adormitului, robul lui Dumnezeu Gheorghe și pentru ca să se ierte lui toată greșeala cea de voie și cea fără de voie.
- Doamne miluiește, doamne miluiește, doamne miluiește, îi răspunde din nou cântărețul.
- Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol l-ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne, odihnește sufletul adormitului robului Tău Gheorghe în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, necazul și suspinarea și toată greșeala ce a făcut el cu fapta sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă-l. Că nu este om care să nu viețuiască și să nu greșească, că numai Tu Însuți ești fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul. Domnului să ne rugăm.
- Doamne miluiește.
- Că tu ești învierea și viața și odihna adormitului robului Tău Gheorghe, Hristoase Dumnezeul nostru și Þie slavă înălțăm, împreună și Părintelui Tău, Celui fără de început și prea Sfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
e foarte greu să asculți slujba, o moleșeală te cuprinde în tot trupul, pleoapele atârnă grele, e poate căldura de vină, poate oboseala acestor nopți de priveghi, sau a acelora de dinainte, când stăteam lângă patul lui ascultându-i zgomotul respirației, sau monotonia vocilor celor doi e de vină, a preotului, nazală, deși mult mai subțire decât te-ai aștepta la un preot, și a cântărețului ce-i răspunde, de ce ar trebui preotul să aibă o voce groasă, baritonală, nu știu, așa-mi imaginam, o prostie probabil, sau poate mirosul morții, mirosul acesta ce a intrat în toate, a dizolvat totul, am citit undeva că s-au făcut tot felul de studii, mirosul acesta cică e format din mai multe gaze, cadaverina, putrescina, indolul, scatolul și altele asemenea, gaze produse de tot felul de microbi ce descompun carbohidrații din corp, proteinele și acizii grași, dar, ca de obicei, lucrurile sunt cu mult mai simple decât le explică ăștia, e vorba de duhoare, de miros, de putoare, ce mai, am auzit undeva expresia peștii și oamenii put întotdeauna după trei zile, mi-ar fi prins bine acum o țigară, cred ca am trei ani deja de când nu mai fumez dar continui să le visez, mă trezesc dimineața cu buzele țuguiate și, dacă dau cu limba, simt un vag gust de tutun amestecat cu trestie de zahăr, îmi plăceau țigările cubaneze, fără filtru, Popular parcă le zicea, ce mai contează, fumul țigării, fumul din cădelniță, tămâie și smirnă, probabil acesta e rolul lor, să acopere mirosul, sau e vorba de un vag efect euforic, e posibil să aibă și un astfel de efect, ceva în genul unui drog ușor, nu știu, popa a mai dat o dușcă de vin, pe căldura asta, altul s-ar fi matolit deja, dar el nu, iertarea păcatelor adormiților întru buna credință, o muscă s-a așezat pe nasul mortului, cineva o alungă, zadarnic, încăpățânată, musca se întoarce iar și iar, nu știu, probabil tot mirosul o atrage, e cu totul altfel decât cel din momentul morții, acesta e dens, aproape că îl poți vedea prin aer, seamănă totuși un pic cu celălalt, duhoarea asta are ceva din aroma aia dulceagă a celuilalt, eram singur în cameră, ora trei si jumătate dimineața, atunci s-a sfârșit, a suspinat doar și s-a dus, o secundă, sau poate mai puțin, dar suficient pt. a simți, pentru ca mirosul morții să ajungă la mine, așa am știut că a murit, după miros, abia apoi am verificat pulsul și celelalte, întâi am simțit mirosul, mirosul morții, un miros un pic dulceag, greu de definit, nu știu, să zicem mirosul de clătite vechi cu sirop, cu sirop de coacăze, da, acela era mirosul pe care l-a lăsat sufletul când a plecat din trup, unii spun că ar fi din cauza opririi anumitor organe, rinichii, ficatul, alții spun că ar veni din plămâni, ultima respirație adică, o substanță, acidoză sau cam așa ceva, asta pare mai aproape de adevăr căci sufletul e pe undeva pe acolo, un miros dulceag de clătite vechi, asta rămâne după noi în clipa aia, apoi, după încă trei zile, alt miros, daca ești atent, tot puțin dulceag, dar cred că s-au stricat de tot clătitele alea, până la urmă asta rămâne din noi, o duhoare în aer, țin privirea ațintită pe pantofii de lac pe care-i avea pregătiți de multă vreme, ce ne-am mai muncit să-i băgăm, i se umflaseră picioarele și nu mai intrau, a trebuit să-i ungem cu ulei, dar le-a prins bine, sunt mai lucioși decât atunci când i-a cumpărat, încerc să nu-mi dezlipesc privirea de la pielea lor lucioasă, nu pot face la fel cu urechile, vocea nenaturală a preotului, răspunsurile cântărețului, plânsul șoptit al ei, gemetele și oftaturile teatrale ale celorlalți, și cu privirea am o problemă, alunecă, e foarte greu să o țin priponită de pantofii mortului, alunecă, plutește sfioasă prin cameră, ea parcă nu e din filmul acesta, ce caut eu aici, apoi, parcă cerându-și scuze, se întoarce pe tocul pantofului drept, apoi examinează șireturile, calitatea pielii, cusăturile, culoarea, mirosul, nu, mirosul nu, aproape că aș da și eu o dușcă, mai că-mi vine să-i zic popii să-mi paseze sticla, aproape că simt moleșeala lichidului scurgându-se pe gât, îmi întinde mâna, condoleanțe, nu reușesc să spun nimic, dau din cap, nu știu ce ar trebui să-i răspund, mulțumesc părinte, reușesc să îngăim, pasează sticla aia trebuia să-i spun, Dumnezeu să-l ierte zice el, scuturându-mi mâna, apoi cântărețul, același ritual, credeam că urmează să plece dar ei s-au luat la vorbă, popa s-a așezat pe un scaun și s-a făcut cerc în jurul lui, de ce aia, părinte, de ce ailaltă, fiecare s-a găsit să pună o întrebare, vă rog doar câte una să se ajungă la toți, vocea pițigăiată răspunzându-le, afectare, pauze lungi, Părinte, ce înseamnă chestia asta cu nu ne duce pe noi în ispită, ce, adică Dumnezeu poate să ne ducă în ispită, pauză lungă, efect studiat, teatru, apoi vocea lui de popă scopit, vedeți dumneavoastră, doamnă, ispitirea are foarte multe fețe, bla, bla, bla, vedeți dumneavoastră, doamnă, simplul fapt de a fi pus într-o anumită situație te poate expune ispitirii, pe când, daca ești ferit de a ajunge acolo, ești ferit și de ispitire, îi place să vorbească, să se audă vorbind, logonarcisism, vedeți dumneavoastră, doamnă, de exemplu daca ești pus în situația de a vedea o femeie care nu e soția ta și care e, ca să ne exprimăm mai elegant, mai puțin îmbrăcată, suntem cu mult mai expuși ispitei decât dacă nu am vedea-o, și numai Bunul Dumnezeu ne poate feri de astfel de situații, ispitirea are nevoie, scumpă doamnă, dincolo de slăbiciunea noastră omenească și de un cadru, de o stare aproape teatrală i-aș putea zice, golește pahar după pahar și nu dă nici un semn ca ar vrea să mai plece, în fine sună telefonul de sub sutană, vocea pițigăiată este cu mult mai precipitată acum când vorbește cu receptorul lipit de buze, probabil preoteasa care nu îl duce pe el în ispită, ci îl izbăvește de cel viclean, îl ajutăm toți să se ridice, din nou strângeri de mână, din nou condoleanțe, adormitului robului lui Dumnezeu, au plecat, în fine au plecat întru pomenirea si iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiți intru buna credință: a strămoșilor, a moșilor, a părinților, a fraților... a celor dintr-o rudenie, a celor dintr-o seminție cu noi, si a tuturor celor care au adormit întru nădejdea învierii si a vieții veșnice, amin.
-Îmi cer scuze, vă invitasem la bucătărie, iar apoi a venit părintele și …
+Mulțumim, spuse femeia ridicîndu-se din nou de pe scaun. Venim de pe drum și…
-Hai, dragă, îi spune bărbatul luând-o de mână și pleacă amândoi spre bucătărie.
De alături, o doamnă grasă repetă de câteva ori:
-Ce slujbă frumoasă.
Observația ei se vrea adresată femeii mult mai tinere de lângă ea, dar, de fapt, având în vedere tonul și afectarea exagerată a vocii, observația e făcută pentru toată lumea, pentru ca toți să o audă.
-Nu am mai auzit o slujbă atât de bună de la moartea răposatului … s-a prăpădit săracul când l+au prins…
Face o pauză lungă, pentru a crește efectul. Mai multe capete se întorc spre ea. Priviri curioase o măsoară din cap până în picioare încercând să ghicească, din înfățișarea, din ofilirea trupului ei, motivul trecerii răposatului menționat la cele veșnice.
Doamna cea grasă le satisface într-un final curiozitatea. Le deapănă o poveste neverosimilă cu blesteme și farmece, cu vrăjitoare și amantlîcuri în care femeia se transformă noaptea în șarpe și suge sângele bărbatului cu care împarte patul.
Asistența ascultă cu gura căscată. Sunt povești neverosimile, basme de adormit copiii, dar aici, în jurul sicriului din care mirosul morții îi învăluie pe toți făcându-i, fără să vrea, să se gândească la propria moarte, aici monștri au sens, au noima aproprierii de moarte, au înțeles căci pragul e atât de aproape, iar noaptea abia a început. Unii dintre ei vor sta toată noaptea aici să vegheze la căpătâiul mortului, își vor învinge oboseala vorbind, sfărâmând în fiecare secundă care trece, prin lupta lor cu somnul, amenințarea morții ce se apropie, inexorabil, de fiecare dintre ei.
Alături, în mica bucătărie, același spectacol, dar în alt registru. Ca o bucată muzicală cântată la un alt instrument. De fapt e același instrument, doar că aici, în loc să se audă glasuri, șoapte, vorbe, aici se aude trosnetul regulat al fălcilor, zgomotul repetării obsesive, zgomotul masticației. În jurul unei mese încărcate de platouri, oamenii care mănâncă de parcă aceea e ultima lor masă. O foame ancestrală i-a cuprins pe toți, o foame a veacurilor le devorează măruntaiele. Încearcă zadarnic să umple golul dinăuntrul lor îndesând cu disperare mâncare, căci gaura care s-a căscat e nesfârșită, e gaura trecerii dincolo, e damful lumii de dincolo ce se simte până aici și otrăvește bucatele.
Pe masă, nemișcat în sicriul lui, mortul nu mai are nevoie de nimic. Poate doar de o mână, o mână a cuiva care să alunge musca ce se încăpățânează să se așeze pe fața lui. Sau poate nici măcar de atât. Musca și orice altceva nu mai există decât pentru ceilalți, numai pentru ei mai poate însemna ceva, afurisită muscă, dom’le, nu vrea să plece deloc, pentru el care, stând întins pe masă în sicriul lui, privește de undeva, de sus, dintr-un colț al camerei scena propriului său priveghi. Privește de undeva de sus, de la câțiva metri, iar distanța asta, sau poate altceva, îi dă un soi de detașare, de răceală, de neimplicare. Privește totul ca pe un teatru prost, un teatru în care actorii nu-și dau deloc silința să intre în rol, o scenă care nu te poate implica emoțional nici măcar când știi că cel de pe masă, din sicriu, ești tu.

Privește de sus, de la câțiva metri, dintr-un colț al camerei și, poate din cauza distanței sau poate din cauza fumului de tămâie, sau, cine știe, poate că, prin moarte, ochii și-au pierdut acuitatea obișnuită, nu reușește să deslușească fețele, gesturile par neterminate și nici chiar sunetele nu ajung întregi până la el. E foarte cald și carnea se degradează repede, mirosul, dar nimic nu mai ajunge până la el, un simplu spectator la propriul său priveghi.
E noapte de mult și în jurul sicriului au rămas doar câțiva oameni. Ei trebuie să păzească mortul în ultima lui noapte în casa aceasta care, înainte, a fost a lui. Trebuie să-l păzim, a glumit tânărul îmbrăcat în costum atunci când a fost întrebat dacă poate să rămână toată noaptea, trebuie să-l păzim ca să nu plece, a zis el, ceilalți nu au râs dar nici nu i-a atras nimeni atenția, așa cum poate s-ar fi cuvenit, că astfel de glume sunt complet nepotrivite.
Noaptea curge încet și, chiar daca e vară, fereastra lăsată special deschisă ca să se mai ducă mirosul, nu reușește să răcorească atmosfera. Ca întotdeauna, în astfel de împrejurări există cineva care simte nevoia să spargă liniștea și să se audă vorbind, să-și dovedească lui și celorlalți că trăiește, vorbesc deci exist, întotdeauna există un astfel de personaj care ignoră plictiseala din privirile celorlalți, căscatul ascuns discret de palma ce acoperă gura, pleoapele care atârnă grele peste ochii celor din jur. El vorbește, povestește netulburat,de multe ori el chiar vorbește pentru el, pentru propria plăcere.
Ceilalți ascultă, dau uneori din cap a aprobare sau intervin și ei în discuție, plictisiți, obosiți, agasați poate de limbarița celuilalt, dar toți, chiar dacă unii nu vor să o recunoască, sunt bucuroși că iată, e cineva care sparge liniștea și care face ca noaptea să treacă mai ușor. Se vorbește de toate. Se începe cu amintiri despre cel dus. În general, sunt imagini și fapte care le reamintesc celorlalți, prin pilda unor întâmplări al căror erou a fost, despre calitățile lui, nemaipomenitele lui calități. Ceilalți aprobă, unii chiar își aduc aminte de aceste fapte, alții moțăie, cuvintele le susură amăgitor la urechi. Apoi discuția alunecă lent, glisează în alte registre, face slalom printre subiectele cele mai diverse, de la transformarea larvei în fluture, de exemplu, până la, inevitabil, femei. E vorba de femei, dar nu femei în general, ci femei care sunt foarte particulare pentru fiecare din ei. Sunt femei cu chip, cu nume, cu vârstă și cu un anumit moment în care și-au intersectat viața cu ce a vorbitorului. Și dacă acesta din urmă vorbește de Ana, ceilalți se gândesc imediat la o Ana a lor, oricum ar fi chemat-o pe fiecare, undeva, în amintirea fiecăruia, e vorba de bărbați evident, în timp ce ele, femeile care au rămas la priveghi, în număr de două, mai pudice poate sau mai în vârstă și cu imaginația mai puțin fertilă, se gândesc doar ptiu, ce păcătos a fost și ăsta, mă scuzați, doamnelor, și-a desfăcut cracii în fața mea, povestește el netulburat, ceilalți își imaginează scena, gândindu-se la femeile ce au făcut gestul acesta în viața lor, și tocmai când…, mă-nțelegi, a sunat telefonul, pe noptieră, lângă noi, tocmai atunci, i-am zis să-l lase dracu, să nu răspundă, așa a făcut, dar vezi, sunetul acela, era un sunet enervant, de clopoțel de școală primară, enervant,, cred că de la el, na că n-am mai putut să fac nimic, vezi dumneata, eram cu o femeie superbă după care alergasem aproape doi ani, făcusem o grămadă de eforturi, strategii de cucerire și iată, când în sfârșit puteam și noi să facem ceva, din cauza unui clopoțel tâmpit, a unei sonerii de telefon, mă-nțelegi, nu mai puteam, stăteam ca prostul și mă uitam la țâțele ei, la corpul ei gol și uite, nu puteam să fac nimic, m-am enervat, am luat telefonul și am răspuns, eram nervos peste poate, m-am răstit, aproape am strigat, ce dracu vrei, dom-le, ce dracu vrei, stupoare, era nevastă-mea, la început n-am înțeles, abia apoi, era telefonul meu, se jucaseră ăia mici la el și-mi schimbaseră melodia, era nevastă-mea, dom-le, ce crezi, au ele un simț așa, ca pisicile, simt pericolul și tot așa și a mea, a simțit mirosul ăleilalte și și-a scos ghearele, adică telefonul, adică m-a sunat și, vezi bine, nimic, n-am mai făcut nimic, da dragă, pe la birou, da, am multă treabă, da, te sunt eu mai târziu, da, pa, te iubesc și eu, da, pa, vezi bine că n-am mai făcut nimic nici dup-aia, între timp ea se îmbrăcase, se dusese să facă o cafea, îmi vorbea din nou cu dumneavoastră, doi ani s-au dus, doi ani în care am făcut eforturi, strategii, de flori nu mai vorbesc.