Ieri am fost la un prieten să-i cer să-mi dea niște bani. Cu împrumut. Aveam mare nevoie. Am sunat la ușă și am așteptat. Pași ușori, iar apoi, vizorul. Mă privea pe vizor fără să-i treacă prin minte că eu știu că el se uita pe vizor. Sau poate nu-i păsa. Am sunat lung, m-am sprijinit de sonerie. Sa vedem cine rezistă mai mult. Eu sunt tare rezistent. Și el părea să fie. Mă privea prin vizor și rezista. Apoi am renunțat. Era clar că nu voia să deschidă și, deci, nu avea să-mi dea nici un ban. Eram chiar pe zero, nu mai aveam nimic, nici țigări, nici mâncare, de băutură ce să mai vorbim. Femeile nu le pun aici, în aceeași oală. Încă nu am ajuns să dau bani și pe femei. De fapt, mai dau uneori, dar numai în zilele bune. Și d-ăstea am, în ultima vreme, destul de puține. Dar ieri, se părea că mi-a surâs totuși puțin norocul. Ziceam că am cedat eu și mi-am dezlipit degetul de pe butonul afurisitei de sonerii. Nu avea nici un rost. Trebuia să plec, trebuia să caut în altă parte. Atunci am auzit. Am urechile bune, chiar dacă nu sunt exagerat de mari. Ba chiar, așa cum am acum părul, nici nu se văd. Nici nu ar avea cum. Doar ochii se văd pentru că am avut grijă, din când în când, măcar părul de pe frunte să-l tai. Da nu de păr e vorba. Am auzit muzică. Nu contează ce muzică, muzică. L-am lăsat dracu’ pe prietenul meu, să stea în continuare și să se holbeze pe vizor și m-am dus lângă ușa liftului ca să aud de unde vine muzica. Eram ca un ogar ce-și adulmecă prada. De fapt, s-ar putea să fie o comparație tâmpită, nu știu ce dracu legătură aveam eu cu un ogar. Oricum, urechile mele funcționau ceas. Am dibuit destul de repede, era apartamentul 7 de la etajul doi. A trebuit să cobor trei etaje ca să ajung chiar în fața ușii de unde venea muzica. Se auzeau voci, era clar o petrecere. Exact ce-mi trebuia. Am coborât, am rupt niște flori din parc și m-am înființat în fața ușii. Apartamentul 7, iată-mă! Mi-a deschis un tip, cred că era la liceu sau avea o mutră foarte infantilă. Am îngăimat un la mulți ani și am dat să-i întind florile. El a zis nu, nu eu sunt sărbătoritul Vine imediat, a zis el și avea o voce subțire care te zgâria pe timpan. M-am bucurat că a plecat. Apoi a venit o blondă. Părea cam de-o seamă cu cel de dinainte, doar că se vedea că e puțin amețită. M-a luat tare cu dumneavoastră. Cu semnul întrebării la sfârșit. Adică eu ce doream. Ce credea ea că doresc? Am băgat placa cu la mulți ani și am întins buchetul de flori. A ezitat înainte să ia florile, da’ le-a primit în final. De cum le-a luat, am făcut un pas mare, pe lângă ea și gata, eram la petrecere. Blonda rămăsese acolo, la ușă și părea tare fâstâcită. Am ajutat-o eu, am închis ușa și i-am zis să se ducă dracu’ să pună florile alea undeva. M-a ascultat și a plecat în camera de unde se auzea muzică. M-am uitat în jur ca să mă acomodez. Ce să zic, era un apartament mișto. Nu era foarte mare, trei camere, știi cum sunt cele de la bloc. M-am dus întâi în sufragerie. De aici venea muzica. Întuneric, aproape beznă, doar lumina ce venea de pe hol. De fapt de la bucătăria care era alături. Doar acolo era lumină. M-am obișnuit cu întunericul și, ca la petrecere. Erau câțiva ce stătea pe jos, pe covor și fumau sau lingeau niște sticle. Două cupluri dansau. În rest, ca la petrecere. M-am dat înapoi și m-am regrupat spre bucătărie. Trebuia să-mi refac întâi spiritul. Aici, în bucătărie, era lumină. Și două fete foarte tinere la masă. Nu vorbeau, trăgeau cu sete din țigară. M-am uitat de frigider și l-am ginit imediat. La dracu’, era gol cu excepția unei sticle de lapte și a două ouă. Eu de lapte nu mă ating, așa că am luat ouăle. Le-am întrebat pe fete dacă știu ceva de o tigaie, dar ele erau ori surde ori mute. Nici nu au mișcat. Trăgeau însă din țigări parcă erau la întrecere. În fine. Apoi, ce să-ți spun, casă de blondă. După ce că frigiderul fusese așa cum fusese, de tigaie nici nu putea fi vorba. Dar ce zic eu tigaie. Nu avea nimic în care să prăjesc sau să fierb măcar ouălele alea. Și puteau să fie și clocite, poți să știi? Mă gândeam că, n-am ce face, și va trebui să le beau așa, crude. Ca tenorii. Atunci a venit unul din sufragerie. Tot tânăr și ăsta. Era clar un chef de liceeni sau cam așa ceva. Avea o sticlă în mână și, la experiența mea, am știut din prima clipă că-i țuică. Hei, moșule, paseaz-o și la mine puțin. Tinerelul mă privea ca pe un marțian. Sticla, i-am zis și, dacă am văzut că nu înțelege, am luat-o eu și am tras o dușcă bună. Normal că era țuică, când m-am înșelat eu? M-am așezat la masă, între cele două și am mai tras un gât. Era bună, nu era poșircă făcută din gâneaț. Am turnat și în doua pahare și le-am rugat și pe fete să bea. N-au zis nimic, parcă nici nu mă vedeau. Paguba-n ciuperci. Apoi una s-a ridicat și a ieșit din bucătărie. În locul ei a venit un tinerel. Părea destul de încurcat, de fâstâcit. Se uita la mine. Am crezut că-i vorba de sticlă. După ce am tras un gât lung, lung de tot din ea, i-am întins-o. Nu era asta. Mai târziu mi-am dat seama că era o problemă de poziție. Adică el ar fi vrut să stea pe scaunul care era lângă scaunul fetei. De priceput, am priceput mai târziu asta, așa ca el n-a avut ce face și s-a așezat pe celălalt scaun. Între ei, stăteam eu. Cineva îmi șoptește ceva de Isus, dar nu are nici o legătură cu asta. Ei nu erau tâlhari. Erau doar tineri și el voia să vorbească cu ea. Vorbea, de fapt, așa, peste mine. Îi spunea tot felul de dulcegării, mă făceam că nu aud. Eu nu pot să bag vrajă la o tipă când mai e cineva martor. Cred că sunt ridicol în momentele alea. Tinerelul era. Eu mă făceam că nu văd. Fata era de piatră. Era ceva cu ea. Putea să-i spună s-o lase dracului în pace, sau orice altceva, dar să-i spună ceva. I-am zis: las-o, omule, nu vezi că-ți răcești gura degeaba? Mai bine ia o țuică cu mine. A luat sticla și a tras un gât lung. Ho, nesătulule, i-am zis. S-a înecat, a tușit, era să-și dea ochii peste cap. Nu era obișnuit cu țuica. Era roșu ca o gulie, dar mi-era mila de el și nu i-am mai zis nimic. Apoi fata s-a întins și, tot așa, fără vorbe, a luat sticla și a tras și ea un gât. Se abonaseră la sticla mea. Am trecut-o din mână în mână între noi de câteva ori. Nu prea multe. Băiatul s-a ridicat brusc, răsturnând scaunul. A fugit apoi. S-a dus să borască, cred. Gagica nici măcar n-a clipit. Nu-i nimic, i-am zis, mai avem o jumătate de sticlă doar pentru noi. Pe băiat nu l-am mai văzut apoi. După plecarea lui fata a dat mereu la o parte sticla atunci când am întins-o spre ea. Pagubă-n ciuperci. Am clătinat recipientul, tristețe. Sticla era goală. Mâncare ioc, acum nici băutură nu mai era. Mi-am adus aminte de ăia care lingeau niște sticle de bere în sufragerie. Nu prea-mi place berea, dar în lipsă de altceva, e buna. Mi-e rău, a zis puștoaica. Vezi, putea să vorbească. A dat să se ridice. Am prins-o în brațe, altfel o adunam de pe jos. Era moale, dar caldă. Așa, în brațele mele, am dus-o în sufragerie. Fum și muzică lentă, dansam. Ea era cu capul pe umărul meu. Era bine. Dac-am mai fi avut și ceva de pileală… Apoi, o vreme, nu prea mai mi-aduc aminte. De, ca la chef. Apoi știu că eram iar în bucătărie. Făcusem iar rost de o sticlă, nu știu de unde. Acum nu mai împărțeam cu nimeni, era doar a mea. Erau mai mulți tinerei în bucătărie. Eu stăteam în mijloc, pe un scaun, ei în picioare, în jur. Recitam poezii, nu mai știu care, ei se scălămbăiau și se prăpădeau de râs. Nu râdeți, le-am zis, vorbesc serios. Ei râdeau și mai tare, dar nu mă deranja. Mai aveam trei sferturi din sticlă și o jumătate de noapte înainte. În definitiv, viața are și chestii bune. De exemplu sticla mea era unul din ele. Mai târziu s-au plictisit de poeziile mele și am rămas singur. Era mult mai bine așa. Nu-mi place gălăgia, nu-mi place aglomerația, în general nu prea mă dau în vânt după oameni. Nici ei după mine. E o chestie reciproca și asta e din nou bine. M-am servit din pachetul de țigări de pe masă. Chesterfield. Tutun bun, americănesc. Originale. Suflu fumul afară și fac cerculețe. Ce caut aici, mă întreb. Mi se întâmplă uneori , ca acum, să-mi pun întrebări, dar foarte rar îmi răspund. În general mă fac că nu aud. M-a cam luat de cap țuica. Mă ridic și mă car spre sufragerie. Poate mai găsesc vreo bere să mă dreg. Mă împiedic și cad. Mă lovesc cu tâmpla de ceva ascuțit. Hai, n-ai pățit nimic, îmi spun. Hai, nu te sclifosi. Mă șterg cu mâna la tâmplă. Mâna mi se umple de sânge, dar durerea nu e cine știe ce. Probabil o rană superficială. La dracu’. Iau un prosop și încerc sa opresc sângerarea. Dac-ar mai fi ceva în sticlă, aș putea tampona un pic. Să nu se infecteze. Hai, nu-i nimic, nu te mai plânge ca o babă. Apoi iar fata. Îmi aduc aminte cum îmi tampona tâmpla cu un prosop. Avea o mână mică și caldă și, dacă prosopul nu ar fi fost atât de tare, așa cum era, îmbibat cu sânge, ar fi fost chiar bine. O priveam și mă gândeam că, dac-aș fi avut o fată, ar fi putut fi chiar ea. Dar eu nu aveam nici o fată, așa că nu aveam de ce să-mi fac griji. Mai târziu a intrat în bucătărie și tinerelul. Parcă v-am mai zis de el. Cel care-i băga vrăjeală fetei. Asta înainte să i se facă rău și să se ducă să borască. Acum își mai revenise, dar se vedea că e încă mahmur. În plus, trecuse la o nouă etapă. Acum nu mai băga vrajă, acum se răstea. Nu eram atent la ce zice. Mâna fetei era așa de moale, cu toate că prosopul mă zgâria. Era plin de sânge și devenise ca o scoarță. Striga și fata acum. Se răstea la el și avea o voce care nu prea se potrivea cu ceea ce văzusem eu până acum la ea. Fata mea. Era destul de ridicol să stai și să asiști la cearta lor, dar nu prea aveam ce face. Aș fi vrut să mă ridic și să plec. Mi se luase de cheful acesta de adolescenți, de coșurile și de problemele lor menstruale. Mă simțeam obosit, sfârșit, aproape mort. Sângele de la tâmplă se oprise demult, dar fata continua să mă zgârie întâi cu prosopul, iar apoi să mă mângâie cu palmele ei fierbinți. Cred că o făcea mecanic, nu era atentă la ce făcea. Era din ce în ce mai ridicol totul. Eu chiar am vrut să mă ridic și să plec. Fata nu m-a lăsat. M-a apăsat cu palmele ei micuțe. Nu avea nici un pic de forță, era moale, pufoasă. Dar m-a pus din nou pe scaun. Strigau unul la altul și-și aruncau cuvinte urâte, iar mie îmi era milă de ei. Mă gândeam că se iubesc totuși, altfel nu le-ar fi păsat. Numai dacă iubești, poți să urăști cu adevărat. Mă gândeam că mâine , cînd se vor trezi și vor uita totul, se vor îmbrățișa și, la fel de violenți, își vor spune cuvinte de iubire. Copii. Eu n-o să mai fiu atunci între ei, ca să-i incomodez, o să fiu unde vreau eu, unde vreau. Poate că o să mă duc din nou la prietenul meu, să-i cer niște bani cu împrumut. Poate că o să-mi deschidă, sau poate o să mă sprijin din nou, cu tot corpul meu, de blestemata de sonerie. Să vedem cine rezistă mai mult. Apoi. Cred că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă ea nu s-ar fi așezat peste mine, în poala mea, în brațele mele. Fata mea. N-am știut ce să fac. Ce-aș fi putut face? Eram obosit, sfârșit, aproape mort. În plus, e tare greu să interacționezi cu tinerii din ziua de azi. Am rămas în continuare mut, orb, nemișcat, cu mâinile atârnând spre podea. Eram un fel de mobilă, un scaun pe care se așezase ea și care asista, inert, la cearta lor de dragoste-ură. Apoi s-a întâmplat. El i-a dat o palmă, iar ea a alunecat de pe genunchii mei și s-a lungit pe gresia bucătăriei. În cădere s-a lovit de ceva, de colțul mesei cred, căci în dreptul părului ei blond, pe podea s-a întins o mare pată roșie. Părul răvășit, fusta scurtă aproape complet ridicată, piciorul drept într-o poziție destul de ciudată. Nemișcată, doar pata roșie lățindu-se pe podea. Tânărul încerca să o ridice, îi vorbea, o scutura, plângea. Eu i-am întins prosopul meu năclăit de sânge. Nu-mi mai trebuia. Am luat pachetul de pe masă, m-am ridicat și am părăsit bucătăria. Nu-mi mai trebuia nimic, absolut nimic. Undeva, departe, răsăreau zorile. Am ieșit clătinându-mă din apartamentul cu numărul 7. Eram sfârșit, aproape mort. Am stat în cumpănă dacă să mă duc la prietenul meu să-i cer niște bani cu împrumut. Nu. Nu m-am mai dus. Nu mai avea rost. Răsăriseră zorile.