Ne-a luat mai întâi mama. A târcolit-o pe când eram la școală. Noi o știam bine, iar ea nu putea, nu avea cum să ne spună cum era, că nu era de spus. Era ca o suferință pe care nu o vezi când crește. Te trezești cu ea cât casa, dai să o smulgi dar, ea are rădăcinile lungi, atât de bine înfipte încât te doboară. Mai tai tu cu niște foarfeci ascuțite. Mai tai azi, mai tai mâine și ea, tot mai deasă și mai crudă, năpădește. Se tocesc și foarfecele și răbdarea și puterea.
Iar ea, cuprinsă de aceste bălării de viață, tăcea și tăcerea ei devenise o altă lume în care nu intra nimeni. Nici pe mine nu voia să mă primească; de câte ori nu am încercat să mă strecor prin desiș! Greu. Nu vedeam nici cer, nici pământ.
Pe când noaptea avea o culoare neinventată de pictori și printre crengile ei reumatice clipeau două stele pereche-rătăcită, se făcea că văd o joimăriță prin fereastră. Că aud acea tăcere la ușa ființei sale. Încetinel, cum ți-ar crăpa timpanele. Am ciocănit abia atingând buricele și am lipit urechea. Se auzea ceva, cumva ca o inimă înceată. Am încercat clanța, dar se încuiase pe dinlăuntru. Credea că nu o simt. Însă, aerul ei făcea rotocoale de tristețe până la mine. Ajungeau prin fisuri neștiute cercuri dense și mari, ca niște aure nerisipite. Plecam cu toate acele inele pe degete prelungite de umbre și ele se destrămau în aerul nedumeririi mele. Numele ei aburos pierea și el ori ochii mi se împăienjenau, nu-mi mai aduc aminte bine. Deodată, mă striga o singurătate: hai să vorbim! Și coboram pălimarul. Alunecam iute, ieșeam din radiația sufletului ei care mă făcea mereu să tremur și de la care am și acum arsuri. Fugeam cât vedeam cu ochii. Singurătatea, după mine. Sărea într-un picior. Era copilandră rău. Am crescut împreună. Am trecut bacul, am luat la facultate printre primii. N-am avut nicio restanță. Iar băieților li se cam scurgeau privirile. Dar noi... nedezlipite.
În pod aveam un cufăr plin de cărți. Noaptea se sfârșea cucernic, printr-o lumânare de pomenire. Autorii nu muriseră. Jucau pe-o carte destinul lor, sub ochii mei cât ai acelei păsări. Singurul lor spectator, mimul trăirilor lor, în ciob de lună fața mea transpusă se maturiza în clipa trăită. Singurătatea îmi mai dădea câte-un cot, cică prea mă exaltam. Dar vă spun cu mâna pe inimă: așa eram eu, nu-mi trădam prietena de-o viață.
De fapt, o deplângeam pe ea, făptura fără de sine, cu sufletul șters din istorii. Pângărit. Exilată într-un fel de a fi care nu-i aparținea. Îi întindeam o mângâiere, iar ea nu voia să o guste. Și dorințele mele făceau ca ielele...
Apoi ne-a luat grădina și casa. A venit ca un potop, mânios și hotărât să nu mai rămână nimic din urmele carului și ale potcoavelor, ale tălpilor noastre bătătorite, ale agoniselilor, ale vremurilor ținute în zidăria purtătoare de tainele cele mai vechi, din acest templu țărănesc...
Acum vrea să ne ia și pe noi. Cu toate eforturile de supraviețuire. Cu vecinii, cu politica, seceta, tsunamiurile dintre noi, cu șomajul, cu banii luați fie pe taxe, fie din salarii, fie din pensii, cu tot ce înseamnă bani, cu anotimpurile și cele mai firave și cele mai aprige, cu vai de mama noastră de viață, că stau și mă întreb: unde le-o depozita pe toate astea, că eu n-am putut decât pe rând și la intervale mari de timp, că niciodată nu mi-a plăcut aglomerația și suceala și dădăceala... Cu iubirile noastre ce-o fi făcând, cu oamenii de lângă noi?!...
Că, între timp, singurătatea murise și am îngropat-o cu mare pompă, așa cum merită ea, la marginea lumii, colo, pe drumul care duce spre nicăieri...
Și i-auzi cum ne jupoaie de noi înșine ca pe niște miei cu privirile umede și scâncetul scăpat dintr-o smerenie.

(25 oct. 2012)