1.
Daphne

"Și totuși sînt mîndru de umilirea mea, iar fiindcă sînt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sînt, cred, pe cit îmi pot aminti ca om, unica ființă din speța noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie."

Cam așa scria, într-un stil prețios și nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cît se pare.
De cîte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scîndură, cu fața în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare și cu gîtul întins într-o poziție nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării și, cu siguranță, cuprins de febră? Scrisorile nu spun și lasă să se creadă că de o veșnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supraviețuit arșiței lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atît de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteșug al naturii.
Nu era în stare să țină socoteala timpului, dar cred că marea se liniștise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvîrlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobișnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp cînd la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, pînă ce curenții îl făcuseră să se oprească în golf.
Era noapte, ațipise și nu-și dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, pînă ce, cu o zguduitură, scîndura nu se izbise de prora lui Daphne.
Și pe cînd ― la lumina lunii pline ― observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atîrna o scăriță de frînghie nu departe de lanțul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forță să strige (dar gîtlejul îi era ca pîrjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete și să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă șerpii în leagăn. Roberto e confuz cînd notează această întîmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă pînă la urmă se afla la turnul de proră, se agățase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat cîte puțin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a tîrît peste parîme, a găsit ușa de la turn deschisă... Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, pînă la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănțug. Și a băut cît a putut ridicîndu-se apoi sătul, poate în înțelesul deplin al cuvîntului, fiindcă apa aceea conținea pesemne nenumărate gîngănii înecate, încît să-i țină și de foame și de sete.
Trebuie că dormise douăzeci și patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deșteptat el în toiul nopții, aproape renăscut. Deci era iarăși noapte, dar nu de tot.
El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzînd de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atîrnat deasupra cuptorului.
Încăperea avea două uși, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei șarturile bine strînse, vinciul de ancoră, arborii cu pînzele lăsate, cîteva tunuri la borduri, și silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereții vasului, și drept în față zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe țărm foșnind în bătaia brizei.
Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, așa cum se întîmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.
Se dusese împleticindu-se pînă la celălalt bord și întrevăzuse ― dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului ― vîrfurile unui alt profil, mărginit și acela de două promontorii. În rest numai mare, așa încît dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecînd printr-un canal larg ce despărțea cele două porțiuni de uscat. Roberto hotărîse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranță că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse și alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atît de largi încît să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în fața a două uscaturi gemene. Așa că, neștiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.
Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid și cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mîna. Însă Roberto nu știa să înoate, peste puțin avea să descopere că la bord nu era nici o șalupă, iar curentul între timp dusese departe scîndura cu care sosise el. De aceea la ușurarea simțită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătății aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate și a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoștea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morți cu toții. Și niciodată nu se exprimase ― el care era așa de generos în asemănări ― atît de literal. Sau pe-aproape și chiar despre asta aș vrea să vorbesc, dar nu știu de unde să-ncep.
De fapt, am și început. Un om plutește istovit pe ocean și apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu
greu în bucătărie și găsește acolo o lampă și un amnar, de parcă le:ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lîngă coș sînt două culcușuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, privește în juru-i și găsește multă mîncare: pește uscat și pesmeți, doar puțin mucegăiți de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi ușor cu cuțitul. Peștele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belșug.
Pesemne că-și recîștigase repede puterile, sau că era în puteri pe cînd scria despre asta, pentru că se lungește la scris ― doct, nevoie mare ― asupra deliciilor festinului lui: nicicînd n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adînc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viață... Iar cele de mai jos sînt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:

Soare al umbrei mele, lumina nopții mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănțuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?
Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ți-o scriu, și ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ți, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurîndu-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-și împlinește calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întîi se subțiază în chipul secerei ce-i curmă viața, apoi, ca un opaiț tot mai lînced, se topește cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuiește forme eroice și embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ți, sînt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbești, și fără memorie pentru că nu mă ai în minte.
Și doar trăiesc, opacitate arzîndă și flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu așijderea în această trîntă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvîndu-mi viața în astă fortăreață de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemența cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, rîvnesc cu disperare să te văd într-o zi.
Doamnă, eu scriu ca și cum ți-aș oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veștedă a nefericirii-mi. Și totuși sînt mîndru de umilința-mi și, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atît de crudă: sînt, cred, pe cit omenește-mi dau seama, singura făptură din speța noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.

Dar oare-i posibil? Judecind după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găsește hîrtie și pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Și totuși trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-și recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întîi încearcă sâ-și dea seama unde a nimerit, și scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce știe, bănuiește și se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată și că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mîngîiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E și așa greu să reconstitui gesturi și sentimente ale unui personaj care cu siguranță arde de iubire adevărată, dar nu știm niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce știm noi despre diferența dintre pasiunea simțită și pasiunea exprimată, și care din ele se manifestă mai întîi? Atunci sta și scria pentru sine, și asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmărește un vis imposibil, brăzdînd foaia cu lacrimi, nu din absența celeilalte ființe, care tot pură imagine fusese chiar și pe cînd era prezentă, ci din înduioșare de sine, îndrăgostit de iubire...
Am avea din ce scoate un roman aici, dar, iarăși, de unde să începem?
Eu cred că scrisoarea asta, prima a scris-o mai pe urmă, și că mai întîi s-a uitat prin jur ― iar ce anume a văzut va spune abia în scrisorile următoare. Dar și așa, cum să tălmăcim jurnalul cuiva care vrea să redea vizual, prin metafore pline de perspicacitate, ceea ce vede cu greu umblînd pe acolo noaptea și cu ochii bolnavi?
Roberto spune mai încolo că-l dureau ochii din timpul cînd glonțul acela îi ștersese tîmpla la asediul de la Casale. Și e posibil, dar în alt loc sugerează că îi slăbiseră mult mai mult din cauza ciumei. Roberto era de bună seamă cam firav și, din cîte intuiesc eu, mai era și ipohondru ― deși doar într-o măsură; jumătate din fotofobia lui probabil că se datora secrețiilor bilei negre, iar jumătate vreunei forme de iritare, probabil întețită de preparatele domnului d'Igby.
Călătoria pe Amarilli pare sigur că a făcut-o stînd tot timpul sub covertă, pentru că, fotofobia aceea, dacă n-o avea din naștere, intra cel puțin în rolul pe care-l avea, de a supraveghea manevrele din cală. Cîteva luni petrecute toate pe întuneric sau la lumina feștilei și apoi timpul scurs pe epavă, orbit de soarele ecuatorial sau tropical, cum o fi fost. Cînd urcă la bordul lui Daphne, așadar, bolnav sau nu, nu suferă lumina, își petrece prima noapte în bucătărie, se pune pe picioare și încearcă o mică inspecție în cea de a doua noapte, iar apoi lucrurile merg aproape de la sine. Lumina zilei îl neliniștește, nu numai ochii n-o suportă, dar nici arsurile pe care le avea, probabil, pe spate, deci se pune la adăpost. Frumoasa lună pe care o descrie în nopțile acelea îl despăgubește, ziua cerul e ca pretutindeni, noaptea descoperă noi constelații (forme eroice și embleme misterioase, mai precis), e cum ai fi la teatru: se convinge că aceea va fi viața lui pentru mult timp și poate chiar pînă la moarte, își recreează Doamna lui pe hîrtie ca să n-o piardă, și știe că n-a pierdut nimic mai mult decît ceea ce nici n-avusese.
Așa stînd lucrurile, se refugiază în veghile-i nocturne ca într-un uter matern, și cu atît mai mult hotărăște să fugă de soare. Poate citise despre strigoii aceia de prin Transilvania, din Livonia sau din Valahia, care umblă de colo-colo fără odihnă între asfințit și zori, ascunzîndu-se apoi în criptele lor la cîntatul cocoșului: rolul ăsta putea să-l atragă...
Roberto începuse probabil numărătoarea timpului din cea de a doua seară. De acum strigase destul ca să fie sigur că nu era nimeni la bord. Dar ― și de asta se temea ― ar fi putut da de cadavre sau de vreun semn care să justifice absența oamenilor. Umblase cu băgare de seamă, iar din scrisori e greu de spus în ce direcție: numește nu prea precis corabia, părțile ei și obiectele de la bord. Unele-i sînt familiare și le-a auzit menționate de marinari, altele necunoscute, și le descrie cum îi apar lui. Dar chiar și pe cele cunoscute, semn că pe Amarilli echipajul era adunătură, de pe toate mările pămîntului, probabil că le auzise numite de unul în franc.eză, de altul în olandeză, de altul în engleză. Așa că zice uneori staffe ― cum îl învățase probabil doctorul Byrd ― pentru instrumentul de măsurat unghiurile; greu de înțeles cum odată se află pe turnul de la pupă sau pe coverta dintre pupă și catargul mare, iar altă dată pe "gagliardul de dinapoi", care-i un franțuzism ca să spui același lucru ― pe teugă; zice saborduri, și i-o îngădui bucuros, pentru că-mi amintește de cărțile vechi de marinarit pe care le citeam noi cînd eram copii; vorbește de "papagal", care pentru noi, italienii, e o velă de trinchet, dar cum pentru.francezi perruche este vela de artimon care stă pe catargul mare de la pupă, nu se știe la ce anume se referă el cînd zice că stătea "sub papagală".
Ca să nu mai spun că uneori numește catargul mare de la pupă și artimone, ca francezii, dar atunci ce-o fi înțelegînd el cînd scrie mizzana, care pentru francezi e trinchetul (dar, vai, nu și pentru englezi, pentru care mizzenmast este mezzana noastră," adică brigantina, cum a vrut Dumnezeu să fie)? Iar cînd vorbește de streașină sau gronda, probabil că se referă la ceea ce noi, italienii, am zice ombrinale, jgheabul acela pentru evacuarea apei de pe o corabie. Așa încît eu iau o hotărîre: am să caut să-i descifrez intențiile, și pe urmă am să folosesc termenii care ne sînt nouă mai familiari. Dacă greșesc, nu-i nimic: povestea nu se schimbă.
Acestea fiind zise, am stabilit că în cea de a doua noapte, după ce a găsit o rezervă de hrană în bucătărie, Roberto a purces cum-necum să străbată puntea la lumina lunii.
Amintindu-și prora și flancurile bombate, văzute nedeslușit cu o noapte mai înainte, judecind după puntea sveltă, după forma teugii și după pupa strîmtă și rotunjită, și făcînd comparație cu Amarilli, Roberto ajunge la concluzia că și Daphnc era tot un fluyt olandez, sau flaut, sau flute, sau fluste sau flyboat, sau fliebote, cum în fel și chip se chemau corăbiile acelea de comerț de capacitate mijlocie, de obicei echipate cu vreo zece tunuri, ca să-ți descarci conștiința în caz de vreun atac al piraților și care, la dimensiunile acelea, puteau fi conduse cu vreo duzină de marinari, și puteau îmbarca mult mai mulți pasageri, dacă renunțai la confort (și așa, foarte scăzut), suprapunînd culcușurile pînă te-ncurcai în ele ― și să te ții boleșniță, de la toate miasmele, dacă nu erau găleți de ajuns. Era așadar un flaut, dar mai mare decît Amarilli, avînd peste tot puntea aproape înlocuită cu un grilaj, ca și cum căpitanul s-ar fi temut să nu ia apă la orice talaz mai iute.
În orice caz, faptul că Daphne era un flaut i se părea un avantaj, Roberto putea să se miște cunoscînd destul de bine felul cum nava era împărțită. De exemplu, ar fi trebuit ca în centrul covertei să se afle șalupa mare, capabilă să cuprindă tot echipajul: iar faptul că nu era acolo lăsa să se creadă că echipajul era în altă parte. Dar asta nu-l liniștea pe Roberto: un echipaj nu lasă niciodată corabia nepăzită și în voia mării, chiar dacă-i ancorată cu velele strînse într-un golf liniștit.
În seara aceea o luase drept spre cartierul de la pupă, deschisese ușa turnului cu sfială, ca și cum ar fi trebuit să ceară permisiunea cuiva... Busola aflată lîngă bara timonei îi spuse că acel canal dintre două uscaturi se întindea de la sud la nord. Apoi se găsise într-un loc pe care astăzi l-am numi careu, o încăpere în formă de L, iar o altă ușă îl introdusese în odaia căpitanului, cu fereastra ei mare de deasupra timonei și cu intrările laterale dînd pe galerie. Pe Amarilli cabina de comandă nu era totuna cu aceea în care căpitanul dormea, pe cînd cei de aici păreau să fi economisit spațiul ca să facă loc și pentru altceva. Și într-adevăr, în timp ce în stînga careului se deschideau două cămăruțe pentru doi ofițeri, în dreapta fusese obținută încă o încăpere, aproape mai mare decît aceea a căpitanului, cu un culcuș modest în fund, însă aranjată ca o odaie de lucru.
Masa era înțesată cu hărți, ce i se părură lui Roberto mai multe decît se obișnuiește pe o corabie, pentru navigat. Părea că-i colțul de lucru al unui savant: la un loc cu hărțile se aflau în diferite poziții așezate, niște lunete, un frumos astrolab de aramă ce-și trimitea lucirile roșcate de parca avea în el o sursă de lumină, o sferă armilară fixată de tăblia mesei, alte foi acoperite de calcule și un pergament desenat cu cercuri în negru și roșu, în care recunoscu, pentru că mai văzuse unele Ia fel pe Amarilli (dar mai stîngaci întocmite), un fel de reproducere a eclipselor lunare după Regiomontano.
Revenise apoi în cabina de comandă: ieșind pe galerie puteai vedea Insula, deci puteai ― scria Roberto ― să ațintești cu ochi de linx tăcerea-i. În fine, Insula era tot acolo ca și înainte.
Trebuie că ajunsese la corabie aproape gol: cred că primul lucru pe care l-a făcut, desfigurat curr era de sărătura marină, a fost să se spele în bucătărie fără să se mai întrebe dacă aceea era singura apă de la bord, iar apoi a găsit î'ntr-un cufăr o uniformă frumoasă de-a căpitanului, anume cea care se păstrează pentru debarcarea finală. Poate chiar s-o fi împăunat cu ținuta lui de șef, iar faptul că și-a tras și cizmele a fost un motiv ca să se simtă iarăși în elementul său. Numai în felul acela un om de condiție bună, îmbrăcat cum se cuvine ― și nu un naufragiat supt și scofîlcit ― poate să ia oficial în primire o corabie părăsită, fără să i se mai pară asta o violare, ci un drept, lucru pe care Roberto îl și făcu: căută pe masă și descoperi, lîngă pana de gîscă și călimară, jurnalul de bord deschis ca și cum fusese lăsat întrerupt. Din prima filă află repede numele vasului, dar în restul filelor se înșiruiau fără nici un înțeles cuvinte ca anker, passer, sterre-kyker, roer, și nu prea se bucură aflînd despre căpitan că era flamand. Totuși ultimul rînd menționa o dată cu cîteva săptămîni mai în urmă și, după vreo două-trei cuvinte neînțelese, se lăfăia, subliniată, o expresie în limba latină: pestis, quae dicitur bubonica.
Iată o urmă, o însemnare ce explică totul. La bordul vasului izbucnise o epidemie. Această știre nu-l tulbură pe Roberto: ciumă avusese și el cu treisprezece ani în urmă, și se știe că cine a avut boala asta a dobîndit un fel de grație cerească, de parcă șarpele acela nu cuteza să intre a doua oară în rărunchii celor ce-l mai găzduiseră o dată.
Pe de altă parte, însemnarea aceea nu explica mare lucru, și lăsa loc pentru alte îngrijorări. Bine, muriseră cu toții. Insă atunci ar fi trebuit să se găsească împrăștiate la întîmplare pe punte, cadavrele ultimilor dintre ei, admițînd că aceștia le-ar fi dat creștinescul mormînt în mare celor care muriseră primii..
Mai era și lipsa șalupei: fie ultimii, fie toți, se îndepărtaseră de vas. Ce anume face dintr-o corabie de ciumați un loc amenințător fără de scăpare? Poate șobolanii? Lui Roberto i se păruse că distinge în scrisul ostrogotic al căpitanului un cuvînt asemănător cu rottenest (gherlani, șobolani de canal?) ― și se întorsese iute înălțînd lampa, pregătit să zărească ceva furișîndu-se pe lîngă pereți și să audă chițcăitul acela ce-i îngheța sîngele în vine pe Amarilli. Străbătut de un fior, își aminti că într-o seară o vietate păroasă i se atinsese de față în timp ce tocmai sta s-adoarmă, iar țipătul lui de groază îl adusese în goană pe doctorul Byrd. Pe urmă rîseseră cu toții de el: chiar și fără ciumă, pe o corabie sînt tot atîția șoareci cîte păsări într-o pădure, iar cu șoarecii trebuie să te înveți, dacă vrei să străbați mările.
Însă, cel puțin în turn nu era nici urmă de șoareci. Poate că se grămădiseră în santină, cu ochii lor roșii pe întuneric, așteptînd carne proaspătă. Roberto își spuse că, dacă erau, trebuia știut imediat. Dacă erau șoareci obișnuiți și nu prea mulți, se putea sta. Dar ce altceva puteau fi? se întrebă el, însă nu vru să-și dea răspuns.
Roberto găsi o pușcă, o sabie mare și un cuțitaș. Fusese soldat: pușca era un caliver ― cum le ziceau englezii ― cu care se putea ținti fără furcă; se uită dacă cocoșul e-n ordine, mai mult ca să capete curaj, nu pentru că avea de gînd să doboare o turmă de șoareci cu cartușe mari, și de fapt își pusese la brîu și cuțitul, care însă pentru șoareci nu-i de nici un folos.
Hotărîse să exploreze coca vasului de la proră pînă la pupă. Întors în mica bucătărie, pe o scăriță ce cobora prin spatele bompresului pătrunse într-o magazie (sau cămară, așa cred), în care erau stivuite provizii pentru o lungă călătorie pe mare. Și pentru că nu puteau fi păstrate pe toată durata călătoriei, echipajul făcuse de curînd alte provizii pe vreun pămînt ospitalier.
Erau coșuri cu pește, afumat de curînd, piramide de nuci de cocos, butoaie cu niște tubercule de o formă necunoscută dar cu aspect comestibil, și se vedea că-s bune de ținut la păstrare mult timp. Erau și fructe, din cele pe care Roberto le văzuse apărînd.la bordul lui Amarilli după primele acostări în ținuturi tropicale, rezistente și ele la trecerea timpului, pline de țepi și solzi, cu arome puternice promițînd să fie cărnoase și bine apărate, dulci și zemoase pe dinlăuntru. Și tot vreun produs de prin insule păreau să fie și sacii aceia cu făină cenușie, cu miros de tuf, din care probabil făcuseră și pîine, care pusă pe limbă amintea de tuberculii fără de nici un gust cărora indienii din Lumea Nouă le zic cartofi.
Mai în fund văzu și vreo zece butoiașe cu cepuri. Îl desfundă pe primul și văzu că era apă încă nealterată, ba chiar pusă de curînd și tratată cu pucioasă ca să se păstreze mai mult. Nu era multă, dar, socotind că și fructele aveau să-i țină de sete, ar fi putut rămîne îndelung pe vas. Și totuși aceste descoperiri, ce-i dădeau de-nțeles că pe corabie n-avea să moară de foame, îl nelinișteau și mai mult ― cum de altfel se-ntîmplă cu firile melancolice, pentru care orice fel de noroc promite lucruri nefaste.
Să naufragiezi pe o corabie părăsită e și așa un semn nefiresc, dar de-ar fi fost măcar părăsită de oameni și de Dumnezeu ca o epavă nefolositoare, fără obiecte din natură sau de artă care să facă din ea un adăpost primitor, ar fi fost ceva în firea lucrurilor, știut din cele povestite de navigatori; dar s-o găsești așa, gata pregătită, ca pentru un oaspete drag și așteptat, ca pe un dar plin de insinuări, asta cam mirosea a pucioasă, mai abitir decît apa. Lui Roberto îi veniră în minte felurite povești pe care i le spunea bunica, iar unele, scrise în cea mai aleasă proză, erau citite prin saloanele pariziene ― unde prințese rătăcite în pădure intră într-o cetățuie și dau peste încăperi bogat împodobite, cu paturi și cu baldachine, cu dulapuri pline de veșminte scumpe, sau chiar cu mese întinse... Însă era știut, ultima încăpere trebuia să-ți dezvăluie taina diavolească a vreunei minți ce-ți întindea capcana aceea.
Atinsese o nucă de cocos de la baza mormanului și-i stricase tot echilibrul, iar umbrele acelea cu coajă păroasă se prăvăliseră în avalanșă, ca niște șobolani ce stătuseră nemișcați pe jos (sau așa cum se atîrnă liliecii de-a-ndoaselea de grinzile unui tavan), gata să i se urce acum pe trup și să-i adulmece fața sărată de sudoare.
Trebuia să se asigure că nu era vorba de vreo vrajă: Roberto învățase în călătorie cum se umblă cu fructele de dincolo de mare. Folosind satîrul ca pe o secure, deschise dintr-o lovitură o nucă de cocos, îi bău lichidul proaspăt, apoi sparse coaja în bucăți și roase partea albă ascunsă sub coajă. Totul era așa de bun și de dulce, că-l duse și mai mult gîndul la o capcană. Poate că, își spuse el, mă aflu deja în prada iluziei, gust nuci dar de fapt îmi înfig dinții în rozătoare, acuma sorb duhul lor, peste puțin mîinile au să mi se subțieze, au să capete gheare încovoiate, trupul o să mi se acopere cu o blăniță mirosind a acru, spinarea o să mi se arcuiască și o să fiu primit cu țipete sinistre de bucurie de locuitorii respingători de pe lotca asta a Acheronului.
Dar, ca să sfîrșim ce avem de spus despre prima noapte, alt semn de groază avea să-l surprindă pe exploratorul nostru: ca și cum rostogolirea nucilor de cocos ar fi deșteptat niște făpturi adormite, ajunseră pînă la el prin peretele de scînduri ce despărțea cămara de restul spațiului de sub punte, nu un chițcăit, ci un piuit, un cotcodăcit, niște rîcîituri cu ghearele. Prin urmare tot capcană era, niște făpturi ale nopții țineau sfat pe ― acolo, prin vreun ungher.
Roberto se întrebă dacă nu cumva trebuia să înfrunte pe loc, cu pușca în mînă, Armaghedonul acela. Inima-i bătea, se învinui de lașitate, își spuse că mai curînd sau mai tîrziu, ori în noaptea aceea, ori în alta, tot avea să-i înfrunte pe Dumnealor. Șovăi s-o facă, urcă la loc pe punte, și din fericire văzu cum lumina zorilor albea ca ceara pe metalul tunurilor, mîngîiate pînă atunci de razele lunii. Se crapă de ziuă, își spuse el ușurat, și era de datoria lui să fugă de această lumină.
Ca un strigoi de prin Transilvania aceea, străbătu în fugă coverta și se întoarse în turnul de la pupă, intră în încăperea care era de-acum a lui, trase zăvorul, închise ușile dinspre galerie, își puse armele la îndemînă, și se grăbi să se culce ca să nu vadă Soarele ― călăul care taie cu paloșu-i de raze al umbrelor grumaz.
Tulburat, își visă naufragiul și-l visă ca un om de talent, care, chiar și în vise, și mai ales în ele, e nevoit să facă în așa fel încît orice cuvînt să înfrumusețeze subiectul, amănuntele să-l învigoreze, legăturile misterioase dintre lucruri să-l facă dens, iar observațiile profund, exagerările mai elevat, aluziile disimulat, iar metamorfozele subtil.
Mi-nchipui că pe timpurile acelea și pe mările respective mai multe erau corăbiile naufragiate decît cele ce se-ntorceau în port; însă cui i se întîmpla asta pentru prima oară, experiența trefiuie că-i era izvor de coșmaruri repetate, pe care obiceiul de a le plăsmui cum trebuie le făcea probabil pitorești ca pe niște Judecăți de Apoi.
Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, și parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului și schița depărtări ale unor ținuturi nedeslușite.
Roberto, ale cărui măruntaie de mult profețeau iminenta grozăvie, se-aruncă în așternut, legănat acum de o doică de ciclopi, ațipește printre vise nedeslușite pe care le visează în visul de care vorbește, și-o epopee-ntreagă-n sînu-i larg primește. Se deșteaptă în bubuitul tunetelor și în urletele marinarilor, apoi puhoaie de apă îi inundă așternutul, doctorul Byrd apare venind în fugă și-i strigă să se ducă pe punte și să se agate zdravăn de orice lucru ce stă o clipă locului mai bine decît el.
Pe punte vălmășag, vaiete și trupuri, ca ridicate de o mînă dumnezeiască și azvîrlite în mare. Pentru un răstimp Roberto se ține strîns de vela de la catargul mic (sau așa înțeleg eu aici), pînă cînd aceasta se sfîșie ruptă de fulgere, stindardul se ia la întrecere cu arcul fugitiv al stelelor, iar Roberto e aruncat ca din praștie la rădăcina catargului mare. Acolo un marinar cu inimă bună, ce se legase de catarg, neputîndu-i face loc, îi azvîrle o frînghie și-i strigă să se lege de o ușă de la turn, ce ieșise din balamale și ajunsese pînă la ei, și bun lucru a fost pentru Roberto că ușa aceea, cu parazitul de el cu tot, alunecă apoi către balustradă, fiindcă-ntre timp catargul mare se rupe de la jumătate, și o prăjină cade și crapă în două capul celui ce-l ajutase. Printr-o spărtură a bordului Roberto vede sau visa-acum că văzuse ― cicladele de umbre ca fulgere-n mănunchiuri ce fug rătăcitoare pe cîmpi unduitori, lucru ce mi se pare o prea mare îngăduință pentru citatul prețios. Dar nu-i nimic de făcut, Amarilli se înclină pe partea unde naufragiatul stă gata să naufragieze, iar Roberto cu ușa lui alunecă într-un abis deasupra căruia el zărește, în timp ce cade, Oceanul ce liber urcă să-nchipuie prăpăstii, printre genele-i înecate vede ivindu-se piramide căzute, se pomenește că-i o cometă apătoasă ce aleargă pe orbita acelui vîrtej de umede ceruri. Pe cînd fiece val fulgeră cu o nestatornicie scînteindă, ici se înconvoaie un abur, dincoa o bulboană se-nvîrte și cască un izvor. Mănunchiuri de meteoriți înnebuniți țin isonul văzduhului răzvrătit și spart de tunete, cerul e o alternare de lumini de străfunduri și de năruiri de bezne, iar Roberto zice că a văzut Alpii înălbind de spumă prin brazdele rînjite, ce bruma lor de-avere și-o adunau în snopi, apoi pe mîndra Ceres cu flori încununată printre luciri albastre ca piatra de safir, iar în estimp opale se prăvăleau cu huiet, de parcă Proserpina, telurica ei fiică îi ocupase tronul și-acum o alungase pe roditoarea-i mamă...
Și printre fiare ce mugesc rătăcind împrejuru-i, pe cînd fierb săratele argintării în clocot vijelios, Roberto dintr-o dată încetează să mai admire spectacolul, devenindu-i un actor insensibil, își pierde cunoștința și nu mai știe nimic de sine. Numai după aceea va presupune visînd că scîndura, prin vreo lege generoasă, sau din instinctul oricărui lucru plutitor, intră-n hora aceea potrivindu-i-se, și așa cum coborîse urcă firește înapoi mulțumindu-se cu o sarabandă mai lentă ― fiindcă în mînia elementelor se răstoarnă pînă și regulile unui ritm de danț civilizat ― iar cu perifraze din ce în ce mai largi, îl depărtează de ombilicul acelei vîrtelnițe, în care se afundă în schimb, prefâcută-n sfîrlează în mîinile fiilor lui Eol, nefericita Amarilli, cu bompresul îndreptat către cer. Și odată cu ea, orice suflet viu aflat în încărcătura ei, evreul menit să afle în Ierusalimul Ceresc Ierusalimul pamîntesc și la care n-avea să mai ajungă niciodată, cavalerul maltez despărțit pentru totdeauna de insula Escondida, doctorul Byrd cu acoliții lui și ― în sfîrșit, sustras de binefăcătoarea natură îngrijirilor artei medicale ― acel biet cîine ulcerat la nesfîrșit, despre care de altfel n-am avut încă ocazia să vorbesc, pentru că Roberto va scrie despre el abia mai tîrziu.
Dar, în fine, bănuiesc că visul și furtuna făcuseră ca lui Roberto somnul să-i fie limitat, după toate probabilitățile, la un timp foarte scurt, căruia trebuie să-i urmeze o veghe războinică, într-adevăr, el, acceptînd ideea că afară era ziuă, reconfortat de faptul că prin vitraliile opace ale turnului pătrundea puțină lumină, și bizuindu-se că putea coborî în spațiul de sub punte pe vreo scăriță interioară, își făcu curaj, își luă din nou armele, și porni cu temerară teamă să descopere obîrșia acelor sunete nocturne.
Sau, mai bine zis, nu se duse imediat. Cer iertare, dar Roberto e acela care, povestindu-i Doamnei, se contrazice ― semn că nu povestește la rînd ce i s-a întîmplat, ci încearcă să construiască scrisoarea ca pe o povestire mai mult, ca pe o ciornă a ceea ce putea deveni scrisoare și povestire, și scrie fără să hotărască ce va alege pe urmă; desenează, ca să zicem așa, piesele pe eșichierul său fără să stabilească pe loc pe care anume le va muta și cum le va aranja.
Într-o scrisoare spune că a ieșit ca să se aventureze sub covertă. Însă în alta scrie că, abia deșteptat cînd se albea de ziuă, a fost izbit de un concert îndepărtat. Erau sunete ce proveneau cu siguranță de pe Insulă. Mai întîi Roberto și-a închipuit o turmă de indigeni ce se urcau claie peste grămadă în niște canoe lungi ca să ajungă la corabie, și a pus mîna pe pușcă, apoi concertul acela i s-a părut mai puțin bătăios.
Era dimineață, soarele nu bătea încă în geamuri: se duse pe galerie, simți mireasma mării, crăpă puțin canatul ferestrei și, cu ochii întredeschiși, încercă să se uite țintă spre țărm.
Pe Amarilli, unde ziua nu ieșea pe punte, Roberto îi auzise pe pasageri vorbind despre aurore atît de aprinse de parcă soarele abia aștepta să străpungă lumea cu săgeți, însă acum vedea fără să lăcrămeze culori pastelate: un cer înspumat cu nori întunecați și abia mărginiți de o culoare albicioasă de perlă, pe cînd o nuanță, o amintire de roz, urca acum în spatele Insulei ce părea zugrăvită în verde-albăstrui pe o coală de hîrtie aspră.
Dar tablouașul acela aproape nordic îi era de ajuns să înțeleagă că silueta aceea, ce i se păruse informă pe timp de noapte, era dată de contururile unei coline împădurite ce se oprea printr-un coborîș abrupt pe o fîșie de coastă acoperită de arbori cu tulpini înalte, pînă la palmierii care încununau plaja albă.
Încet, încet, nisipul ieșea la lumină și de-a lungul țărmurilor se zăreau pe margini un fel de păianjeni mari, parcă mumificați ce-și tot mișcau membrele lor scheletice prin apă. Roberto îi luă de departe drept niște "vegetale umblătoare", dar în momentul acela sclipirea, acum prea puternică, a nisipului, îl făcu să se retragă.
Descoperi că acolo unde ochii îl slujeau mai puțin, auzul nu-l putea trăda, și se încrezu în el, închizînd aproape de tot canatul și ciulind urechea la zgomotele care veneau dinspre uscat.
Deși obișnuit cu zorii de pe colinele de la el de-acasă, înțelese că pentru prima oară în viață auzea cu adevărat păsările cîntînd și că în orice caz, nu mai auzise niciodată atît de multe și de felurite.
Cu miile salutau apariția soarelui: i se păru că recunoaște, printre țipete de papagali, privighetoarea, mierla, ciocîrlia, un număr infinit de rîndunele, și pînă și țîrîitul ascuțit al greierului și al lăcustei, întrebîndu-se dacă auzea cu adevărat niște viețuitoare din speciile acelea, sau niște rude de-ale lor de pe la antipozi... Insula era departe, și totuși avu impresia că sunetele acelea aduceau cu ele un miros de flori de portocal și de busuioc, ca și cum aerul de peste tot golful ar fi fost îmbibat cu parfum ― iar pe de altă parte domnul d'Igby îi povestise că, în cursul uneia dintre călătoriile lui, recunoscuse apropierea uscatului după cum zburau pe deasupra atomi înmiresmați aduși de vînt...
Însă, pe cînd adulmecînd ciulea urechea la mulțimea aceea invizibilă, ca și cum ar fi privit de pe meterezele unui castel sau prin barbacanele unui bastion o armată cum se aranja vociferînd în formă de semicerc între coborîșul colinei, cîmpia din față și fluviul ce apăra zidurile, avu impresia că mai văzuse o dată ceea ce auzind își închipuia și, în fața imensității ce-l împresura strîns, se simți asediat, și aproape îi veni să ducă pușca la ochi. Era la Casale, iar în fața lui se desfășura armata spaniolă cu huruitul carelor ei de transport, cu țăcănitul armelor, cu vocile de tenori ale castilienilor, cu gălăgia napoletanilor, cu larma răgușită a lăncierilor, iar pe fundalul acesta cîte un sunet de goarnă ce ajungea la el înăbușit, și pocnetele înfundate ale cîtorva focuri de arhebuză, cioc, puf, taa-bum, ca plesnitorile de la sărbătoarea vreunui sfînt.
Ca și cum viața lui s-ar fi desfășurat între două asedii, unul fiind întruchiparea celuilalt, cu singura deosebire că aici, unde se încheia cercul celor doi lustri plini de evenimente, fluviul era prea lat, dar tot circular și el ― încît făcea imposibilă orice ieșire ― Roberto retrăi zilele petrecute la Casale.



2.
Despre cele petrecute în Monferrato

Roberto ne lasă să înțelegem destul de puțin despre primii săi șaisprezece ani de viață de dinaintea acelei veri din 1630. Amintește de episoade din trecut numai cînd i se pare că ele arată vreo legătură cu prezentul petrecut de el pe Daphne, iar eu, cronicarul celor scrise în răspăr în cronica lui trebuie să spionez printre pliurile discursului. Dacă m-aș lua după năravul lui, aș apărea ca un autor care, ca să amîne dezvăluirea criminalului, îi lasă cititorului numai cîteva indicii. De aceea, fur și en, de pe ici, de pe colo, cîte o mențiune, ca un delator.
Pozzo di San Patrizio era numele unei familii din mica nobilime, ce stăpînea întinsul ținut Griva mărginit cu cel al Alecsandriei (care pe timpurile acelea ținea de ducatul milanez, și prin urmare era teritoriu spaniol), dar ca geografie politică, sau din înclinare sufletească, se considera vasală marchizului din Monferrato. Tatăl ― care vorbea franțuzește cu nevasta, în dialect cu țăranii și în italiana cultă cu străinii ― cu Roberto se exprima în diferite chipuri, după cum îl învăța vreo lovitură de spadă sau îl lua cu el călare pe cîmpuri blestemînd păsările care îi stricau recolta. În rest băiatul își petrecea timpul fără prieteni, visînd în închipuire la țări îndepărtate pe cînd rătăcea plictisit printre vii, sau la arta de a dresa șoimi atunci cînd vîna lăstuni, la lupte cu balaurul cînd se juca cu cîinii, sau la comori ascunse pe cînd explora încăperile micului lor castel sau conac, c-o fi fost. Aceste hoinăreli ale minții i le stîrneau romanele și poemele cavalerești pe care le găsea acoperite de praf în turnul de miazăzi.
Deci nu era lipsit de educație, și avea pînă și un preceptor, chiar dacă numai cîte o bucată de timp. Un carmelit, despre care se spunea că ar fi călătorit prin orient, unde ― murmura mama făcîndu-și cruce ― unii insinuau că se făcuse musulman, o dată pe an sosea în regiune cu un argat și cu patru catîri scunzi încărcați cu cărți și cu alte hîrțoage, și era găzduit pe trei luni. Ce anume îl învățase el pe elevul său nu știu, dar cînd a ajuns la Paris, Roberto se făcuse remarcat și, oricum, învăța cu mare ușurință tot ce auzea.
Despre carmelitul acesta se știe un singur lucru, și nu-i o întîmplare că Roberto pomenește de el. Într-o zi Pozzo cel bătrîn se tăiase pe cînd curăța o spadă, și ori că arma fusese ruginită, ori că-și vătămase vreun loc mai sensibil la mînă sau la degete, că rana îi dădea niște dureri foarte mari. Atunci carmelitul luase sabia, o presărase cu un praf pe care-l ținea într-o cutiuță, și îndată Pozzo jurase că se simte mai bine. Fapt e că a doua zi rana era aproape cicatrizată.
Carmelitului îi făcuse mare plăcere uimirea tuturor și spusese că secretul acelei substanțe îi fusese dezvăluit de un arab, și că era vorba de un leac mult mai puternic decît cel pe care spagiriștii creștini îl numeau unguentum armarium. Cînd îl întrebaseră de ce nu se punea pulberea aceea pe rană și nu pe tăișul care o produsese, răspunsese că așa lucrează natura, și că printre forțele ei cele mai puternice se află simpatia universală, care guvernează acțiunile la distanță. Mai adăugase că, dacă lucrul putea să pară greu de crezut, n-aveau decît să se gîndească la magnet, care-i o piatră ce atrage la sine pilitura de metal, sau la munții aceia mari de fier, care acoperă nordul planetei noastre, și care atrag acul busolei. Tot așa, unguentul armariu, lipindu-se bine de spadă, atrăgea acele virtuți ale fierului pe care spada le lăsase în rană și care împiedicau vindecarea acesteia.
Orișice făptură care în copilăria ei a fost martoră la una ca asta, nu poate decît să rămînă marcată pe toată viața de ea, și curînd o să vedem cum destinul lui Roberto a fost hotărît de atracția ce-o simțea el pentru puterea atrăgătoare a prafurilor și a unguentelor.
Dealminteri nu-i acesta episodul care a marcat cel mai mult copilăria lui Roberto. Mai există unul și, la drept vorbind, nu-i un episod, ci un fel de refren pe care băiatul l-a păstrat în memorie într-un mod ciudat. Deși se pare că tatăl, care desigur ținea mult la acel fiu, chiar dacă-l trata cu asprimea tăcută a tuturor bărbaților de prin partea locului, cînd și cînd ― dar mai ales în primii lui cinci ani de viață ― îl ridica de jos și-i striga cu mîndrie: "Tu ești întîiul meu născut!" Nimic nelalocul său, de fapt, decît poate un ușor păcat de redundanță, dat fiind că Roberto era unicul fiu. Numai că crescînd, Roberto începuse sași amintească (sau se convinsese el că-și amintea) că la manifestările acelea de bucurie paternă chipul mamei sale lua o înfățișare de neliniște și plăcere, ca și cum taică-său făcea bine cînd zicea fraza aceea, dar faptul că o auzea repetată îi redeștepta o grijă de mult ațipită. În închipuirea lui, Roberto își dăduse mult de furcă în jurul tonului acelei exclamații, trăgînd concluzia că tatăl său nu o pronunța ca și cum ar fi fost o afirmație evidentă, ci uri fel de învestitura inedită, accentuînd pe acel "tu", ca și cum ar fi vrut să spună: "tu, și nu altul, ești fiul meu întîi născut".
Nu altul sau nu celălalt? în scrisorile lui Roberto apare mereu cîte o referire la un Altul care-l obsedează, iar ideea asta pare că i s-a născut chiar atunci, cînd el se convinsese (și cu ce putea să-și frămînte creierii un copil pierdut printre bastioane pline de lilieci, printre vii, șopîrle și cai, neștiind cum să se poarte cu țărănușii cam de aceeași vîrstă cu el și care, cînd nu asculta niște povești spuse de bunică-sa, le asculta pe cele ale carmelitului?), că pe-acolo, pe undeva, dădea tîrcoale un alt frate, nerecunoscut, care trebuie să fi avut o fire rea, din moment ce tatăl său îl repudiase. Roberto era la început prea mic, iar pe urmă prea rușinos, ca să se întrebe dacă acesta era frate cu el dinspre tată sau dinspre mamă (și, în ambele cazuri, asupra unuia din părinți ar fi plutit umbra unei greșeli mai vechi și de neiertat): era un frate, care, într-un fel sau altul (poate unul supranatural), era cu siguranță vinovat de repudierea pe care o suferise, și de asta bineînțeles că îl ura pe el, pe Roberto, cel preferat.
Umbra acestui frate dușman (pe care, cu toate acestea, ar fi vrut să-l cunoască, ca să-l iubească și să se facă iubit de el) îi tulburase nopțile de copil; mai tîrziu, adolescent fiind, răsfoia prin bibliotecă volume vechi ca să găsească ascunse printre ele, știu și eu, vreun portret, vreun act al judecătorului, vreo mărturisire revelatoare. Își făcea de lucru prin poduri deschizînd cufere pline cu veșminte de-ale străbunicilor, cu medalii ruginite sau cu vreun pumnal maur și zăbovea întrebător pipăind cu degetele nedumerite cămășuici de pînză fină ce îmbrăcaseră cu siguranță vreun prunc, dar cine știe cu cîți ani sau cu cîte secole mai înainte.
Cu timpul, acestui frate pierdut îi dăduse și un nume, Ferrante, și prinsese să-i atribuie unele mici păcate de care era învinuit pe nedrept, cum ar fi furtul dulciurilor sau datul drumului din lanț unui cîine cînd nu trebuia. Ferrante, avantajat de faptul că fusese șters din scripte, acționa pe la spatele lui, iar el se ascundea după Ferrante. Ba chiar, puțin cîte puțin, obiceiul de a-l învinui pe acest frate inexistent de ceea ce el, Roberto, nu avea cum să facă, se transformase în năravul de a-i pune în cîrcă și lucruri pe care Roberto le făcuse cu adevărat, și de care-i părea rău.
Nu că Roberto le spunea celorlalți vreo minciună: ci, luîndu-și în tăcere și cu un potop de lacrimi pedeapsa pentru propriile-i năzbîtii, reușea să se convingă de propria-i nevinovăție și să se simtă victima unei samavolnicii.
Odată, de pildă, Roberto, vrînd să încerce o secure nouă pe care faurul abia o predase, în parte și din ciudă pentru nu știu ce nedreptate credea el că i se făcuse, tăiase un pomișor bun de rod pe care tată-său îl plantase de puțin timp cu mari speranțe pentru anii viitori. Cînd își dăduse seama de gravitatea prostiei făcute, Roberto îi prevăzuse niște urmări cumplite, cum ar fi, pe puțin, vînzarea lui la Turci, care aveau să-l pună să vîslească toată viața pe galerele lor, și se pregătea să fugă de-acasă și să-și continue viața ca un bandit pe coline. În căutarea unei justificări, se convinsese foarte repede că cel ce tăiase pomul era cu siguranță Ferrante.
Însă tatăl său, descoperind fapta, îi adunase pe toți băieții din împrejurimi și zisese că, pentru ca mînia lui să nu cadă asupra tuturor, vinovatul ar fi făcut mai bine să mărturisească. Roberto se simțise plin de milă și generozitate: dacă l-ar fi învinuit pe Ferrante, sărăcuțul de el ar fi suferit o nouă repudiere și, în fond, nenorocitul făcea rele pentru a-și răscumpăra părăsirea lui de orfan, mîhnit să-și vadă părinții cum îl copleșeau pe un altul cu mîngîieri... Făcuse un pas înainte și, tremurînd de frică și de mîndrie, spusese că nu voia ca nimeni să fie învinuit în locul lui. Afirmația aceasta fusese luată ca o mărturisire, chiar dacă nu era. Tatăl, zburlindu-și mustățile și uitîndu-se spre mamă, zisese pînă la urmă printre multe bîlbîieli și tușind încurcat că, desigur, fapta era foarte gravă, pedeapsa inevitabilă, dar că nu putea să nu aprecieze că tînărul "senior della Griva" făcea cinste tradiției familiei, și că așa trebuie să se poarte întotdeauna un gentilom, chiar dacă are numai opt ani. . Apoi decretase că Roberto n-avea să ia parte la vizita de pe la mijlocul lui august la verii lui din San Salvatore, care era desigur o pedeapsă grea (La San Salvatore locuia Quirino, un făcător de vinuri care știa să-l urce pe Roberto într-un smochin de o înălțime amețitoare), dar cu siguranță mai ușoară decît pe galerele Turcului.
Nouă povestea ni se pare simplă: tatăl e mîndru că are o odraslă care nu minte, se uită spre mamă cu o mulțumire greu ascunsă, și pedepsește în mod blînd, atîta cît să salveze aparențele. Însă Roberto a tot brodat la evenimentul ăsta îndelung, ajungînd la concluzia că tatăl și mama sa intuiseră că vinovatul era Ferrante, apreciaseră eroismul fratern al fiului lor preferat, și se simțiseră ușurați că nu trebuie să dea pe față secretul familiei lor.
Poate că eu sînt cel care brodează pentru că am puține indicii, însă și pentru că prezența asta a fratelui absent va avea o anume importanță în povestirea noastră. Din jocul acela pueril vom regăsi urme în comportamentul adult al lui Roberto ― sau cel puțin al lui Roberto, cel din momentul în care-l găsim pe Daphne, lovit de un val al soartei care, s-o spunem pe drept, ar fi băgat spaima în oricine.
În orice caz, divaghez; tot n-am stabilit cum ajunge Roberto la asediul de la Casale. Iar aici e cazul să dăm frîu liber fanteziei și să ne închipuim cam cum s-a petrecut.


La Griva știrile nu prea ajungeau la timpul lor, însă de cel puțin doi ani se știa că succesiunea ducatului de Mantova provoca multe încurcături pentru Monferrato, și un fel de asediu avusese deja loc. Pe scurt ― iar asta-i o istorie pe care a mai povestit-o și altul, fie și într-un mod mai fragmentat decît mine ― în decembrie 1627 murea ducele Vincenzo al II-lea Mantovanul și în jurul patului de moarte al acestui desfrînat care nu putuse și el să facă copii se desfășurase un balet de patru pretendenți, cu agenții și cu protectorii lor cu tot. Cîștigă marchizul de Saint-Charmont care reușește să-l convingă pe Vincenzo că moștenirea se cuvine unui văr din ramura franceză, Charles de Gonzague, duce de Nevers. Bătrînul Vincenzo, între două horcăituri, face sau lasă ca Nevers să se însoare în cea mai mare grabă cu nepoată-sa, Maria Gonzaga și-și dă sufletul lăsîndu-i ducatul. Acuma, Nevers era francez, iar ducatul pe care-l moștenea cuprindea și marchizatul Monferrato cu capitala acestuia, Casale, fortăreața cea mai importantă din Italia de Nord. Situat, cum era, între pămîntul milanez care era sub stăpînire spaniolă și pămînturile familiei de Savoia, Monferrato permitea controlul cursului superior al Padului, al trecătorilor dintre Alpi și sud, al drumului dintre Milano și Genova, și pătrundea ca o perniță între Franța și Spania ― nici una dintre cele două puteri neputînd să se încreadă în cealaltă perniță, anume ducatul de Savoia, unde Carlo Emanuele I făcea un joc pe care am fi prea toleranți dacă l-am numi dublu. Dacă Monferrato îi revenea lui Nevers, era ca și cum i-ar fi revenit lui Richelieu și, deci, era evident că Spania prefera să-i revină oricui altcuiva, să zicem ducelui de Guastalla. Aparte faptul că avea ceva drept la succesiune și ducele de Savoia. Dar pentru că exista un testament, și îl desemna pe Nevers, celorlalți pretendenți nu le mai rămînea doar să spere că Sacrul și Romanul împărat German, căruia ducele de Mantova îi era formal vasal, nu va ratifica succesiunea.
Spaniolii erau însă nerăbdători și, pe cînd așteptau ca împăratul să ia o hotărîre, Casale fusese deja asediat pentru prima oară de către Gonzalo de Cordoba, iar acum, pentru a doua oară, de o impunătoare armată de spanioli și de imperiali comandată de Spinola. Garnizoana franceză se pregătea să reziste, în așteptarea unei armate franceze de sprijin, care era încă ocupată în nord și care Dumnezeu știe dacă avea să sosească la vreme.


Lucrurile stăteau mai mult sau mai puțin așa, cînd bătrînul Pozzo, pe la jumătatea lui aprilie, adună în fața castelului pe cei mai tineri dintre țăranii lui, împărți toate armele ce se găseau în ținut, îl chemă pe Roberto și le ținu tuturor această cuvîntare, pe care și-o pregătise pesemne în timpul nopții: "Oameni buni, ascultați-mă. Pămîntul ăsta al nostru de la Griva a plătit totdeauna tribut Marchizului de Monferrato, căci de mult timp e ca și cum ar fi ducele Mantovei, care însă a devenit acuma domnul de Nevers, și dacă cineva vine și-mi spune mie că Nevers nu e nici mantovan, nici din Monferrato nu-i, eu îi dau un picior în cur, pentru că sînteți niște mîncăi ignoranți care din lucrurile astea nu pricepeți nici pe dracu' și așa că-i mai bine să tăceți din gură și să-l lăsați pe stăpînul vostru să vorbească, pentru că el știe cel puțin ce-i aia onoare. Dar cum voi onoarea vi-o atîrnați în locul ăla, știți voi unde, aflați că dacă imperialii intră în Casale, ăia sînt oameni pe care nu-i poți lua cu binișorul, de viile voastre o să se-aleagă praful, iar de femeile voastre mai bine să nu vorbim. De-aia ne ducem să apărăm Casale. Eu nu oblig pe nimeni. Dacă e vreun tăntălău de trîntor care nu-i de părerea asta, s-o spună acuma și-l spînzur de stejarul de colo". Nimeni de pe-atunci nu putea să fi văzut gravurile în acva-forte ale lui Callot cu ciorchini de oameni ca și ei care atîrnau de alți stejari, dar pesemne că ceva dădea tîrcoale prin aer: toți înălțară, care muschetele, care lăncile, care niște prăjini cu cîte o seceră legată la vîrf și strigară "Trăiască Casale, jos cu imperialii". Ca un singur om.
"Fiule", îi spuse Pozzo lui Roberto pe cînd călăreau ei peste coline, cu mica lor armată ce-i urma pe jos, "Nevers ăla nu face nici cît una din fuduliile mele, iar lui Vincenzo, cînd i-a trecut lui ducatul, nu-i mai umbla nici păsăroiul, dar nici mintea, care însă nici înainte nu-i umbla. Dar i l-a trecut lui, și nu făcălețului ăluia de Guastalla, iar noi, alde Pozzo, sîntem vasalii seniorilor legitimi din Monferrato încă de pe cînd era bunica fată. Așa că ne ducem la Casale, iar dacă trebuie, ne lăsăm și omorîți pentru că, dar-ar dracii, nu poți să fii cu cineva numai cît lucrurile merg bine și pe urmă să-l lași baltă cînd e cu gîtul în laț. Însă dacă nu ne omoară e mai bine, așa că fii cu ochii-n patru".
Drumul acelor voluntari, de la marginile ținutului Alecsandriei și pînă la Casale, a fost bineînțeles unul dintre cele mai lungi de care amintește istoria. Bătrînul Pozzo își făcuse o socoteală, în felul ei exemplară: "Îi cunosc eu pe spanioli", spusese el, "sînt oameni cărora le place să meargă comod. Așa că or s-o ia spre Casale străbătînd cîmpia de la sud, că umblă mai bine convoaiele de muniții, tunurile și alte calabalîcuri. Așa că noi, dacă înainte de Mirabello, o luăm către asfințit și ținem drumul peste dealuri, facem cu o zi sau două mai mult, dar ajungem fără să dăm de bucluc, și înainte să ajungă ei".
Din nefericire Spinola avea idei și mai întortocheate despre cum ar trebui pregătit un asediu și, în timp ce la sud-est de Casale începea să ocupe Valțnza și Occimiano, de cîteva saptămîni îl trimisese la apus de oraș pe ducele de Lerma, pe Ottavio Sforza și pe contele de Gemburg, cu vreo șapte mii de infanteriști, să încerce să ocupe repede castelele din Rosignano, Pontestura și San Giorgio, ca să blocheze orice ajutor posibil care ar veni dinspre armata franceză, pe cînd, pentru a-l strînge într-un clește, de la nord traversa Padul spre sud guvernatorul Alecsandriei, don Geronimo Augustin, cu alți cincizeci de mii de oameni. Și toți se înșiruiseră de-a lungul traseului pe care Pozzo îl credea pustiu ca-n palmă. Cînd află gentilomul nostru de la niște țărani lucrul ăsta, nici că mai putea schimba drumul, pentru că la vest erau acum mai mulți imperiali decît la est.
Pozzo zise cu simplitate: "Noi nu ne abatem nici atîtica. Eu cunosc părțile astea mai bine ca ei, și trecem prin mijloc ca niște nevăstuici". Fapt ce presupunea să te tot abați și să tot cotești. Atît de mult, încît puteai să-i întîlnești pînă și pe francezii din Pontestura, care între timp se opriseră și, cu condiția să nu se mai întoarcă la Casale, li se îngăduise să coboare către Finale, de unde ar fi putut să ajungă înapoi în Franța pe mare. Cei din Griva îi întîlniră pe lîngă Otteglia, riscară să tragă unii în alții, fiecare crezînd că ceilalți erau dușmani, iar Pozzo află de la comandantul lor că, printre condițiile predării, se stabilise și ca grîul din Pontestura să fie vîndut spaniolilor, iar aceștia aveau să trimită banii casalezilor.
"Spaniolii sînt niște nobili, fiule", zise Pozzo, "și-s oameni cu care-i o plăcere să te bați. Din fericire nu mai sîntem pe timpul lui Carol cel Mare și al Maurilor cînd războaiele erau un omoară-mă că te omor. Astea-s războaie între creștini, ce Dumnezeu! Acum ăia au de lucru cu Rosignano, noi le trecem pe la spate, ne strecurăm printre Rosignano și Pontestura, și sîntem la Casale în trei zile".
După ce zise aceste cuvinte pe la sfirșitul lui aprilie, Pozzo ajunse cu ai săi lîngă Casale la 24 mai. A fost, cel puțin în amintirile lui Roberto, o plimbare de toată frumusețea, tot abătîndu-se de la drumuri și poteci de catîri și tăind-o peste cîmpuri; la urma urmei, zicea Pozzo, cînd e un război totul se duce dracului, iar dacă nu stricăm noi recoltele, le strică ei. Ca să supraviețuiască făcură jaf prin vii, livezi și cotețe: la o adică, zicea Pozzo, ăla era pamîntul celor din Monferrato și trebuia să-și hrănească apărătorii. Unui țăran din Mombello, care protesta puse să-i tragă treizeci de bețe, spunîndu-i că dacă nu e nițică disciplină războaiele le cîștigă alții.
Lui Roberto războiul începea să-i pară o experiența nespus de frumoasă; aflau de la drumeți povești grăitoare, cum era aceea despre un cavaler francez rănit și capturat la San Giorgio, ce se plînsese că i s-a furat de către un soldat un portret la care ținea nespus; iar ducele de Lerma, auzind aceasta, poruncise să-i dea înapoi portretul, îi dăduse îngrijiri, trimițîndu-l apoi, cu un cal, Ia Casale. Iar pe de altă parte, cu toate devierile acelea în spirală pînă la pierderea oricărui semn de orientare, bătrînul Pozzo reușise să facă-ntr-așa fel încît oastea lui să n-apuce să vadă o bătălie adevărată.
Așa că a fost mai mare ușurarea, dar și nerăbdarea celui ce vrea să ia parte la un praznic îndelung așteptat, cînd într-o bună zi, din vîrful unei coline, au văzut la picioarele lor și în fața ochilor lor, orașul, blocat la nord, adică la stînga lor, de fîșia lată a Padului, care exact în fața castelului se frîngea în două mari insule pe la mijlocul apelor, și care se sfirșea aproape în formă de săgeată spre sud cu cetățuia masivă cu margini stelate. Bucurîndu-se de turnuri și clopotnițe pe dinăuntru-i, pe dinafară cetatea Casale părea de-a dreptul de necucerit, semeață cum era și crestată de bastioane cu creneluri zimțuite, de parcă era un balaur din cei ce se văd prin cărți.
Era chiar o priveliște de-a mai mare dragul. De jur împrejurul Cetății, soldați în veșminte multicolore trăgeau mașinării de asediu, printre pîlcuri de corturi împodobite grațios cu stindarde și cavaleri cu pălării cu pene cît toate zilele. Din loc în loc se vedea prin verdele pădurilor sau prin galbenul cîmpiilor cîte o fulgerare neașteptată care-ți lua ochii: erau gentilomi cu platoșe argintate care parcă glumeau cu soarele, și nici măcar nu se înțelegea de partea cui erau, și probabil se foiau așa doar ca să-și dea aere.
Plăcut tuturora, spectacolul îi plăcu mai puțin lui Pozzo, care zise: "Oameni buni, de data asta am cacarisit-o." Iar lui Roberto care întreba de ce, dîndu-i un bobîrnac în țeastă, îi zise: "Nu fi nătăfleț, ăia sînt imperialii, doar n-ai să crezi că sînt casalezii atît de mulți și că se flutură așa în văzul lumii pe dinafară zidurilor. Casalezii și francezii sînt ăi dinăuntru, care trag în sus baloturi de paie și se caca pe ei din cauză că nu sînt nici două mii, pe cînd ăia de jos sînt cel puțin o sută de mii, ia uită-te și pe dealurile alea din față". Exagera, căci armata lui Spinola număra doar vreo optsprezece mii de pedeștri și șase mii de călăreți, dar erau și așa destui.
"Atunci ce facem, tată?" întrebă Roberto. "Facem așa", zise tatăl, "că ne uităm bine unde sînt luteranii, și p-acolo nu trecem: in primis, nu se-nțelege o iotă din ce vorbesc, in secundis, întîi te omoară și pe urmă te-ntreabă cine ești. Uitați-vă bine unde seamănă a fi spaniolii: ați auzit că ăia sînt oameni cu care se poate cădea la învoială. Și să fie spanioli de familie bună. În lucruri dintr-astea ceea ce contează e educația."
Băgară de seamă un loc de trecere de-a lungul unei tabere cu însemnele majestăților lor prea-creștine, unde scînteiau mai multe platoșe și coborîră încredințîndu-se lui Dumnezeu. În învălmășeală, putură înainta o bucată bună printre rîndurile dușmanului, fiindcă pe vremurile acelea uniforme n-aveau decît unele corpuri de elită, cum sînt mușchetarii, iar pentru rest nu pricepeai cîtuși de puțin care sînt de-ai tăi. Dar la un moment dat, și tocmai cînd nu mai aveau de străbătut decît o porțiune a nimănui, dădură peste un avampost și fură opriți de un ofițer care-i întrebă cuviincios cine erau și-ncotro se duceau, în timp ce la spatele lui un mănunchi de soldați stăteau cu mîna pe trăgaci.
"Domnule", zise Pozzo, "aveți bunătatea și ne lăsați să trecem, căci noi trebuie pentru ca să cătăm un loc bun din care pe urmă să tragem în domniile voastre". Ofițerul își scoase pălăria, făcu o plecăciune de salut de mătură praful la vreo doi metri dinaintea sa, și zise: "Senor, no es menor gloria vencer al enemigo con la cortesia en la paz que con las armas en la guerra." Apoi, curat italienește: "Treceți, domnule, dacă un sfert dintr-ai noștri ar avea jumătate din curajul domniei tale, am învinge. Să-mi acorde cerul plăcerea de a vă întîlni pe cîmpul de bătaie și onoarea de a vă ucide".
"Fisti orb d'an fisti sece", murmură printre dinți Pozzo, ceea ce în graiul de prin părțile lui mai este și astăzi o expresie optativă, prin care se urează, așa, aproximativ, ca interlocutorului mai întîi să-i piară vederile și imediat după aia să-l apuce răpciugă. Dar cu glas tare, făcînd apel la toate resursele-i lingvistice și la iscusința-i retorică, zise: "Yo tambien!" Salută cu pălăria, dete ușor pinteni calului, deși nu chiar așa cum cerea teatralitatea momentului, mai ales că trebuia să lase timp alor săi să-l urmeze pe jos, și se îndreptă către ziduri.
"Poți să zici ce vrei, dar sînt niște gentilomi", făcu el întorcîndu-se către fiul său, și bine făcu că întoarse capul: căci evită un glonte de archebuza ce fusese tras de pe bastioane. "Ne tirez pas, conichons, on est des amis, Nevers, Nevers!" strigă el ridicînd mîinile, apoi către Roberto: "vezi, sînt oameni lipsiți de recunoștință. Nu că zic eu, dar spaniolii sînt mai ceva".


Intrară în cetate. Probabil că cineva îi semnalase de îndată sosirea aceea comandantului garnizoanei, adică domnului de Toiras, vechi frate de arme al bătrînului Pozzo. Avură loc multe îmbrățișări și o primă plimbare pe bastioane.
"Dragă prietene", zicea Toiras, "din registrele de la Paris rezultă că eu am în mînă cinci regimente de pedestrași de cîte zece companii fiecare, adică cu totul zece mii de fanți. Dar domnul de la Grange are numai cinci sute de oameni, Monchat două sute cincizeci, iar cu totul pot conta pe o mie și șapte sute de oameni fără cal. Mai apoi șase companii de cavalerie ușoară, patru sute de oameni cu totul, chiar dacă-s bine echipați. Cardinalul știe că am mai puțini oameni din ăștia, dar susține că am trei mii opt sute. Eu îi scriu dîndu-i dovezi împotrivă și Eminența sa se preface că nu înțelege. A trebuit să recrutez un regiment de italieni cît s-a putut mai buni, corsicani și monferrini, dar, dacă-mi dai voie, nu-s buni luptători, și închipuie-ți că a trebuit să poruncesc ofițerilor să-i pună într-o companie separată pe valeții lor. Oamenii domniei tale or să se adauge regimentului italian, la ordinele căpitanului Bassiani, care-i un bun om de arme. l-l vom trimite și pe tînărul De la Grive, să meargă la luptă, înțelegînd bine ordinele. Cît despre domnia ta, dragă prietene, o să te alături unui grup de gentilomi viteji care au sosit la noi din voința lor, ca și domnia ta, și care fac parte din suita mea. Domnia ta cunoști țara și poți să-mi dai sfaturi bune".
Jean de Saint-Bonnet, senior de Toiras, era înalt, brunet și cu ochii albaștri, în plină vigoare la cei patruzeci și cinci de ani ai săi, repede la mînie, însă generos și înclinat să-i treacă repede, cu apucături cam brutale, dar la urma urmei afabil, chiar și cu soldații. Se distinsese ca apărător al insulei Re în războiul contra englezilor, dar lui Richelieu nu-i era simpatic, și nici la curte se pare. Prietenii lui șopteau despre un dialog al lui cu cancelarul de Marillac, care-i aruncase cu dispreț că se puteau găsi două mii de gentilomi în Franța, capabili să conducă tot așa de bine lucrurile în insula Re, iar el i-o întorsese că se găseau alți patru mii capabili să țină sigiliile mai bine decît Marillac. Ofițerii lui îi mai atribuiau și altă vorbă de duh (care, după alții, aparținea însă unui căpitan scoțian): într-un consiliu de război din La Rochelle, părintele Joseph, care nu era altul decît faimoasa eminență cenușie, și se dădea mare strateg, pusese degetul pe o hartă spunînd: "Vom trece rîul pe aici", iar Toiras obiectase cu răceală: "însă, prea sfinte părinte, degetul vostru nu-i un pod."
"Asta-i situația, cher ami", spuse Toiras, continuînd să vorbească în timp ce parcurgeau gradenele fortificației și arătînd în jurul său. "Teatru-i splendid, iar actorii sînt ăi mai prima din cele două imperii și din multe feude: avem în față și un regiment florentin, și încă. comandat de un Medici. Noi ne putem încrede în Casale, înțeles ca oraș: castelul, din care controlăm partea dinspre fluviu, e o fortăreață pe cinste, fiind apărat de un șanț strașnic, iar la ziduri am ridicat un val de pămînt care le va permite apărătorilor să-și facă datoria. Citadela are șaizeci de tunuri și bastioane în toată regula. Sînt slabe în cîteva locuri, dar le-am întărit cu posturi în formă de semilună și cu baterii. Toate astea-s foarte bune ca să reziști la un asalt frontal, însă Spinola nu-i un novice: uită-te la forfota aceea de jos, se pregătesc să facă galerii de mină, și cînd vor ajunge cu ele aici, dedesubt, va ii ca și cum am fi deschis porțile. Ca să împiedicăm lucrările, va
39
trebui să coborîm în cîmp deschis, însă acolo sîntem mai slabi. Și îndată ce dușmanul o să-și aducă mai în față tunurile acelea, o să înceapă să tragă asupra orașului, și aici intră în joc umoarea tîrgoveților din Casale, în care mă încred foarte puțin. Pe de altă parte, îi înțeleg: țin mai mult la salvarea orașului lor decît la domnul de Nevers și încă nu s-au convins dacă-i cazul să moară pentru culorile Franței. O să trebuiască să-i facem să înțeleagă că și cu principele de Savoia, și cu spaniolii și-ar pierde libertățile lor, iar Casale n-ar mai fi o capitală, ci ar deveni o fortăreață oarecare, cum e Susa, pe care Savoia e gata s-o vîndă pentru un pumn de scuzi. În rest, o să improvizăm, altfel n-ar mai fi o comedie în stil italian. Ieri am ieșit cu patru sute de oameni către Frassineto, unde tocmai se îmbulzeau imperialii și ăia s-au retras. Dar pe cînd eu aveam de furcă acolo, niște napolitani s-au instalat pe dealul de colo, exact de partea opusă. Am pus să-i bată cu artileria vreo cîteva ceasuri și cred că i-am tocat bine, dar nu au plecat. Cine a cîștigat pe ziua de ieri? Jur pe Domnul nostru Isus Hristos că nu știu, și nici Spinola n-o știe. Însă știu ce-o să facem mîine. Vezi căsuțele alea de pe cîmp? Dacă le-am avea sub control, am ține sub tirul nostru multe posturi inamice. O iscoadă mi-a spus că sînt pustii, iar ăsta-i un bun motiv să ne temem că se ascunde cineva în ele -tînărul meu domn Roberto, nu-ți lua figura aceea disprețuitoare și învață, rogu-te, teorema întîi, că un comandant de ispravă cîștigă o bătălie folosindu-se bine de iscoade și, teorema a doua, că o iscoadă, dat fiind că-i un trădător, nu stă la gînduri să-l trădeze pe cel ce-o plătește ca să-i trădeze pe ai săi. În orice caz, mîine infanteria o să se ducă să ocupe casele acelea. Decît să ții trupele să mucezească între ziduri, mai bine să le expui focului, fiindcă-i o școală bună. Nu fremăta de nerăbdare, domnule Roberto, n-o să fie asta ziua domniei tale: însă poimîine regimentul lui Bassiani va trebui să treacă Padul. Vezi zidurile acelea de colo? Sînt o parte dintr-un fortuleț pe care începuserăm să-l construim înainte ca să sosească ăștia. Ofițerii mei nu-s de acord, însă cred c-ar fi bine să ni-l luăm înapoi înainte să-l ocupe imperialii. E nevoie să-i ținem sub tirul nostru în cîmpie, așa încît să-i sîcîim și să întîrzie construirea galeriilor, în fine, o să fie glorie de-ajuns pentru toți. Iar acum haidem la cină. Asediul e la început și încă nu ne lipsesc proviziile. Abia mai tîrziu o să mîncăm șobolanii".



3.
Saraiul cu Minunății

Să scape el din asediul de la Casale, unde pînă la urmă, cel puțin, nu trebuise să mănînce șobolani, ca să urce apoi la bordul lui Daphne, unde poate că șobolanii aveau să-l mănînce ei pe el... Meditînd plin de temeri la acest contrast izbitor, Roberto se pregătise în cele din urmă să exploreze locurile acelea în care cu o seară înainte auzise venind pînă la el zgomote nedeslușite.
Hotărîse să coboare prin castelul de la pupă, iar dacă totul ar fi fost ca pe Amarilli, știa că trebuia să găsească vreo duzină de tunuri pe cele două laturi și saltelele de paie sau hamacele marinarilor. Pătrunse, din încăperea timonei, în cea de dedesubt, străbătută de bara ce se legăna cu un scîrțîit ușor, și ar fi putut ieși imediat pe ușa care dădea sub punte. Dar, ca și cum voia să se familiarizeze mai întîi cu zonele mai adînci înainte de a-și înfrunta dușmanul necunoscut, printr-un chepeng coborîse și mai jos, unde în mod obișnuit ar fi trebuit să se afle alte provizii. Însă acolo găsise aranjate cu mare economie de spațiu culcușuri pentru vreo duzină de oameni. Deci cea mai mare parte a echipajului dormea acolo jos ca și cum restul ar fi fost păstrat pentru alte trebuințe. Culcușurile se aflau în ordine perfectă. Dacă fusese deci epidemie acolo, pe măsură ce murea vreunul, cei rămași în viață le aranjaseră la loc după toate regulile, ca să le poată spune celorlalți că nu s-a întîmplat nimic... Dar la urma urmei, cine spusese că marinarii erau morți, și chiar toți? Și încă o dată gîndul acela nu-i dădea pace: ciuma, care omoară întregul echipaj, e un fapt natural, după unii teologi uneori e providențial; dar vreo întîmplare care să pună pe fugă același echipaj, și încă lăsînd vasul în ordinea aceea a lui cu totul nenaturală, putea fi cu mult mai îngrijorătoare. Poate că explicația se afla sub punte, trebuia să-și facă curaj. Roberto urcase din nou și deschisese ușa care dădea spre locul temut.
Înțelesese abia acum rostul acelor grătare largi care se deschideau în covertă. Prin această prevedere spațiul de sub punte fusese transformat într-un soi de naos, luminat printre gratiile acelea de lumina zilei, acum deplină, ce cădea pieziș, încrucișîndu-se cu cea care venea de la saborduri, luînd o culoare cam ca fildeșul de la tunuri.
La început Roberto nu zări altceva decît fîșii de soare, în care se vedeau agitîndu-se nenumărați corpusculi, și cum îi văzu, nu putu să nu-și amintească (și ce se mai întinde el la vorbă punînd la bătaie amintiri docte ca s-o facă pe Doamna lui să se minuneze, în loc să se mărginească să povestească) cuvintele cu care Canonicul de Digne îl poftea să observe căderile de lumină ce se răspîndeau în bezna unei catedrale, însuflețindu-se înlăuntru-le de o mulțime de monade, de semințe, de naturi indisolubile, de stropi de tămîie masculină ce se spărgeau spontan, atomi primordiali încleștați în lupte, în bătălii, în încăierări de escadroane, cu întîlniri și despărțiri nenumărate ― dovadă evidentă a alcătuirii înseși a universului ăstuia al nostru, care nu-i compus din altceva decît din corpuri prime ce furnică în gol.
Imediat după asta, aproape ca să-i confirme că toată creatura nu-i altceva decît opera acelui dans de atomi, avu impresia că se află într-o grădină și își dădu seama că, de cum intrase acolo, fusese asaltat de o mulțime de miresme cu mult mai puternice decît acelea care mai înainte ajunseseră pînă la el dinspre țărm.
O grădină, un fel de pomet acoperit: iată ce anume creaseră oamenii dispăruți de pe Daphne în zona aceea, ca să ducă cu ei în patrie flori și plante din insulele pe care tocmai le explorau, făcînd în așa fel ca soarele, vînturile și ploile să le ajute să supraviețuiască. Roberto nu putea spune dacă micul vas j putea sau nu să păstreze luni de zile de călătorie comoara aceea silvestră, sau dacă prima furtună n-avea s-o otrăvească cu sărătură, dar ,cu siguranță, faptul că natura aceea era încă vie confirma presupunerea ― ca și în cazul mîncării ― că rezerva fusese făcută de curînd.
Flori, arbuști, arbori pitici fuseseră transportați cu rădăcinile și cu pamîntul lor, și aranjați în cutii și lăzi de factură improvizată. Dar multe dintre cutiile acelea se dărăpănaseră, pamîntul se vărsase pe jos formînd între ele un strat umed în care acum se înfipseră lujerii altor plante, încît părea că te afli într-un Eden ce lăstărea chiar din podelele lui Daphne.
Soarele nu mai era așa de puternic încît să supere ochii lui Roberto, dar era de ajuns ca să poată scoate la iveală culorile frunzișului și să facă să se deschidă primele flori. Privirea lui Roberto se oprea pe două foi care mai întîi i se păruseră ca o coadă de rac, din care îmboboceau flori albe, apoi pe o altă frunză verde-crud care se forma un fel de jumătate de floare, dintr-o chită de jujube fildeșii.
Un damf neplăcut îl atrăgea către o ureche galbenă în care parcă se înfipsese un mic știulete, alături coborau niște ghirlande de cochilii de porțelan, albe ca zăpada și cu vîrful bătînd în roz, iar dintr-un alt ciorchine atîrnau niște pîlnii sau niște clopoței cu gura în sus, mirosind parcă sfios a mușchi. Văzu o floare de culoarea lămîii, pe care, în zilele următoare, avea s-o descopere cum se preschimba, pentru că devenea de culoarea caisei după-amiaza și roșu-închis la apusul soarelui, iar altele,vșofranii în centru, decolorîndu-se într-o albeață lilială. Descoperi niște fructe brăzdate de riduri pe care n-ar fi îndrăznit să le atingă, dacă unul dintre ele, căzînd pe jos și desfăcîndu-se de copt ce era, n-ar fi dat la iveală o roșeață de granat. Îndrăzni să guste din altele și le judecă mai mult cu limba cu care vorbim decît cu cea cu care gustăm, fiindcă le definește ― pe unul burdufior de miere, mană închegată-n rodnicia ramului ei, juvaier de smarald plin cu rubinele cele mai mărunțele. Însă eu, citind printre rînduri, aș îndrăzni să spun că descoperise ceva foarte asemănător cu un smochin.
Nici una dintre florile sau fructele acelea nu-i era cunoscută, fiecare părea născută din fantezia unui pictor care ar fi vrut să violeze legile naturii ca să inventeze neverosimilități convingătoare, frînturi de delicii și minciuni minunate la gust: ca de pildă corola aceea acoperită ca de o catifea alburie ce țîșnea dintr-un pămătuf de pene viorii, sau nu, o primulă spălăcită ce dezvelea un apendice obscen, sau o mască ce parcă acoperea un chip sur sub niște bărbi de capră. Cine putuse să scornească arbustul acesta cu foile pe o parte verde-închis, cu ornamente primitive roșu-gălbui, iar pe partea cealaltă roșii ca flacăra, garnisite pe margine cu frunze de un verde crud ca mazărea, cărnoase și aduse în formă de ghioc încît mai purtau în ele apa de la ultima ploaie?
Captivat de farmecul locului, Roberto nu se întreba de la ce ploaie mai păstrau frunzele apă, din moment ce de trei zile cel puțin, nu plouase în mod sigur. Miresmele ce-l îmbătau îl făceau să creadă că-i cu putință orice vrajă.
I se părea natural ca un fruct muced și holbat să miroasă a brînză fermentată, iar un fel de rodie violacee, cu o gaură la capăt, cînd o scuturai, să lase să se audă înlăuntru-i o sămînță dănțuitoare, ca și cum nu de o floare era vorba, ci de o jucărioară, nici nu se uimea de o floare în formă de ghimpe, cu fundul dur și rotunjit. Roberto nu mai văzuse niciodată un palmier plîngător, de parc-ar fi fost salcie, dar îi stătea în față, cumpănindu-se pe rădăcini multiple pe care se înălța un trunchi ce ieșea dintr-o tufă compactă, în timp ce frunzele acelei plante menită plînsului se plecau istovite de propria-le bogăție florală. Roberto nu văzuse, iarăși, vreun tufiș care să dea foi așa de late și de cărnoase, întărite de o nervură centrală ce părea de fier, ca niște farfurii și tăvi gata de servit, în timp ce alături mai creșteau niște frunze în chip de linguri răscroite cu îndemînare.
Neștiind bine dacă se preumbla printr-o pădure mecanică sau printr-un paradis pămîntesc, Roberto se-nvîrtea prin Edenul acela care-l chema cu miresme aiuritoare.
Cînd însă îi povestește Doamnei despre asta, va vorbi de rustice frenezii, de năzăriri ale grădinilor, de protei frunzoși, de cedri (cedri?) înnebuniți de blîndă furoare... Sau o va retrăi ca pe o peșteră plutitoare plină de automate înșelătoare, din care, încins cu sfori amarnic răsucite, ieșea fanatic vreun cotor de hrean, vlăstar umflat de prin barbara sihlă... Va scrie despre opiul simțurilor, de un tîrcol de elemente putregăite ce, închegîndu-se-n esențe impure, îl dusese pînă la antipozii încumetării.
La început atribuise acelui cîntec care venea de pe insulă, impresia că niște glasuri învăluite în pene se făceau auzite printre flori și plante: dar deodată i se făcu pielea de găină la trecerea unui liliac care aproape îi atinse fața, și îndată după asta trebui să sară într-o parte ca să evite un șoim, ce se aruncase asupra prăzii doborînd-o cu o lovitură de plisc.
Pătrunzînd sub punte în timp ce auzea în depărtare păsările de pe Insulă, și convins că le mai auzea și acum prin deschizăturile chilei, Roberto auzi sunetele acelea dintr-o dată mult mai apropiate. Nu puteau veni de la țărm: alte păsări, așadar, nu prea departe, cîntau dincolo de plante dinspre proră, din direcția acelui fund de vas, de unde cu o noapte mai înainte auzise zgomotele.
I se păru, înaintînd, că sera aceea se termina la baza unui trunchi de stîlp înalt care perfora puntea superioară, apoi înțelese că ajunsese mai mult sau mai puțin în centrul vasului, pe unde catargul mare își trimitea nervurile pînă în părțile cele mai joase ale lui. Dar în momentul acela artificiul și natura erau pe punctul de a se confunda atît de tare, încît putem înțelege tulburarea eroului nostru. Asta și pentru că, tocmai în clipa aceea, nările lui începură să adulmece un amestec de izuri, de pămînt mucegăit și de miros animal, ca și cum, pe nesimțite, el trecea dintr-o grădină într-un staul.
Și trecînd dincolo de trunchiul catargului mare spre prova văzu și voliera.
Nu putu numi altfel mulțimea aceea de colivii din stinghii bătute în crengi solide ce țineau loc de suporturi,'locuite de vietăți zburătoare ce căutau să ghicească răsăritul acela din care lor le venea doar un prinos de lumină și să răspundă cu glasuri răgușite semenelor lor care cîntau libere pe Insulă. Puse pe jos sau legănîndu-se atîrnate de gratiile punții, coliviile erau răspîndite prin acest al doilea naos ca niște stalactite și stalagmite, însuflețind o altă grotă a minunățiilor, în care vietățile dînd din aripi făceau să se legene coliviile, iar acestea se-ncrucișau cu razele soarelui, care creau un filfîit de culori înaripate, o fulguială de curcubee.
Dacă pînă în ziua aceea nu mai auzise niciodată cu adevărat păsările cîntînd, Roberto nu mai putea spune nici dacă mai văzuse vreodată, cel puțin unele atît de felurite, încît se întrebă dacă acestea erau așa cum le-a făcut natura, sau mîna unui artist le pictase și le împodobise pentru vreo pantomimă, sau pentru a închipui o oaste la paradă cu fiece pedestraș și călăreț învăluit în propriu-i stindard.
Pus în încurcătură ca Adam, n-avea alte nume pentru ele decît cele ale păsărilor din emisfera lui; uite un bîtlan, își zicea, un cocor, o prepeliță... Dar era ca și cum i-ai zice gîscă unei lebede.
Aici, niște prelați cu cozi albe ca de cardinali și cu ciocuri în formă de alambic, deschideau aripi de culoarea ierbii umplîndu-și cîte o gușă purpurie și descoperind un piept albastru-deschis, psalmodiind aproape omenește, dincolo o mulțime de cete se foiau în mare turnir încercînd să ia cu asalt cupolele prea joase care le mărgineau arena, printre țîșniri de fulgere chinuitoare și tăișuri roșii și galbene, ca niște drapele pe cafe un stegar le-ar fi azvîrlit și le-ar fi prins din zbor. Călăreți încordați cu picioare lungi și nervoase, într-un spațiu prea strimt, nechezau indignați, cra-cra-cra, șovăind din cînd și cînd pe cîte un picior și privind neîncrezători în juru-le, vibrîndu-și moțurile de pe capetele întinse înainte... Singur într-o colivie construită pe măsura-i, un mare căpitan, cu mantie azurie, cu haina-i strimtă pînă la genunchi, roșu carmin ca și ochii și cu un panaș de albăstrele pe coif, scotea un geamăt de porumbel. Într-o colivie mică de alături, trei cătane de rînd stăteau jos, lipsite de aripi, ca niște șomoioage săltărețe de lînă noroioasă, cu niște boticuri ca de șoarece, cu mustăți la rădăcina ciocurilor lor lungi și întoarse cu care micii monștri adulmecau ciugulind larvele întîlnite în cale... Într-o colivie ce se lungea ca un maț cu ochiuri mari, o barză mică cu picioare ca morcovul, cu pieptul ca apa mării, aripile negre și ciocul vinețiu, se plimba șovăind urmată de cîțiva boboci în șir indian și, acolo unde i se termina cărarea, croncănea nemulțumită, mai întîi îndîrjindu-se să rupă ceea ce credea ea că-i doar vreo împletitură de cîrcei, oprindu-se apoi și făcînd cale-ntoarsă, cu progeniturile-i ce nu știau cînd trebuie să-i meargă în față și cînd în spate.
Roberto era împărțit între ațîțarea descoperirii, mila pentru prizonierii aceia, dorința de a deschide cuștile și de a-și vedea catedrala deschisă de acei heralzi ai unei armate a aerului, ca să-i cruțe din asediul la care Daphne, la rîndu-i asediată de alți semeni ai lor din afară, îi obliga. Crezu că le era foame și văzu că prin colivii se mai zăreau doar niște fărîmituri de hrană, iar vasele și căușele care trebuiau să aibă apă în ele erau goale. Dar descoperi alături de colivii niște saci cu grăunțe și pește uscat, pregătite de cei ce vroiau să ducă prada aceea în Europa, căci o corabie nu umblă pe mările din îndepărtatul sud fără să aducă mărturii despre lumile respective la curțile regale sau la cademii.
Pășind mai încolo, găsi și o despărțitură făcută din scînduri, cu vreo duzină de păsări ce rîcîiau, pe care le categorisi în specia galinaceelor, chiar dacă la el acasă nu văzuse unele cu penele ca acestea. Și ele păreau flamînde, însă găinile depusesera șase ouă (și sărbătoreau evenimentul ca toate suratelor lor din lumea asta).
Roberto luă îndată unul, îl găuri cu vîrful cuțitului, și îl sorbi cum obișnuia încă de copil. Apoi și le puse pe celelalte în poala cămășii, și ca să le răsplătească pe mame și pe foarte rodnicii tați care-l fixau încruntîndu-se nevoie mare și scuturîndu-și gușile, împărți apă și mîncare; și făcu așa colivie cu colivie, întrebîndu-se ce providență îl adusese pe Daphne tocmai cînd vietățile erau la capătul puterilor. Trecuseră de acum două nopți de cînd era el pe corabie și probabil cineva se îngrijise de voliere cel mult cu o zi înainte de sosirea lui. Se simțea ca un invitat care ajunge el, e adevărat, cam tîrziu la un banchet, însă exact cînd ultimii oaspeți abia au plecat, iar mesele n-au fost încă strînse.
Dealtfel, își spuse, faptul că înainte a fost cineva aici, iar acum nu mai este, e lămurit. Că a fost cu o zi sau cu zece înainte de sosirea mea, asta nu-mi schimbă cu nimic soarta, cel mult o face și mai de rîs: naufragiind cu o zi mai înainte, aș fi putut să mă alătur marinarilor de pe Daphne, oriunde s-or fi dus ei. Sau poate că nu, aș fi putut să mor cu ei, dacă-s morți. Scoase un oftat (cel puțin nu era vorba de șobolani) și trase concluzia că avea la dispoziție și pui de găină. Se gîndi iar la ideea lui de a da drumul bipedelor de rasă mai nobilă, dar conveni că, dacă exilul său avea să dureze mult timp, s-ar fi putut dovedi și ele bune de mîncat. Frumoși și pestrițați erau și hidalgii aceia din fața orașului Casale, gîndi el, și totuși noi trăgeam în ei, iar dacă asediul ar mai fi durat, am fi ajuns să-i și mîncăm. Cine a fost soldat în războiul de treizeci de ani (zic eu așa, însă cei ce-l trăiau pe atunci nu-l numeau astfel, și poate nici nu înțelesesera că era vorba de un singur război lung în care cînd și cînd cineva mai semna cîte o pace), a învățat să fie tare de cuget.



4.
Fortificarea dată la Iveală

De ce oare Roberto evocă iarăși Casale ca să-și descrie primele lui zile pe corabie? Sigur, e ― aici gustul asemănării: asediat atunci, asediat și de data asta, dar de la un om din veacul său am cere ceva mai mult. La o adică, din similaritatea asta, îl puteau fascina diferențele, rodnice în antiteze subtile: în Casale intrase din voia lui, pentru ca alții să nu intre, iar pe Daphne fusese aruncat și nu aștepta decît să plece. Dar aș spune mai curînd că, pe cînd trăia o întîmplare plină de penumbre, el relua firul unor peripeții țesute dintr-un vălmășag de fapte trăite la lumina soarelui, așa încît zilele înfocate ale asediului, pe care memoria i le restituia, să-l despăgubească pentru preumblarea aceea fără rost. În prima parte a vieții lui, Roberto avusese numai două perioade în care învățase ceva despre lume și despre modul de a viețui în ea, vreau să zic cele cîteva luni ale asediului și anii petrecuți la Paris: acum trăia cea de a treia etapă de formare, poate și ultima, la sfîrșitul căreia maturitatea avea să coincidă cu dispariția, și căuta să ghicească mesaju-i tainic văzînd trecutul ca pe-o figură a prezentului.
Casale fusese la început o poveste cu multe ieșiri la luptă. Roberto o istorisește Doamnei, transfigurînd, voind parcă să spună că, fiind el incapabil să-i ia cu asalt fortăreața imaculată ca neaua, atinsă dar nu și mistuită, de soarele dublu și arzător al ochilor lui, la flacăra altui soare fusese totuși în stare să se ia la luptă cu cei ce-i asediau citadela din Monferrato.
În dimineața de după sosirea celor din Griva, Toiras trimisese cîțiva ofițeri izolați, cu carabinele pe umăr, să observe ce anume instalau napoletanii pe colina cucerită cu o zi înainte. Ofițerii se apropiaseră prea mult, urmase un schimb de focuri, și un tînăr locotenent din regimentul Pompadour fusese ucis. Tovarășii săi îl aduseseră înapoi între ziduri, iar Roberto văzuse primul mort căzut în luptă din viața lui. Toiras hotărîse să ocupe casele acelea despre care fusese vorba cu o zi mai înainte.
Se putea urmări bine de pe bastioane înaintarea a zece oameni cu muschete care, la un moment dat, se împărțiseră în două ca să înconjure ca un clește prima casă. De pe ziduri porniră ghiulele de tun ce trecură pe deasupra capetelor lor și ajunseră să distrugă acoperișul casei: ca un roi de gîndaci ieșiră din ea cîțiva spanioli și-o rupseră la fugă. Mușchetarii îi lăsară să fugă, luară în stăpînire casa, se baricadară în ea și începură un foc împrăștiat spre colină.
Era potrivit ca operația să se repete și cu celelalte case: se vedea acum pînă și de pe bastioane că napoletanii începuseră să sape tranșee îngrădindu-le cu fascii de nuiele și cu gabioane. Dar acestea nu mărgineau colina, ci se întindeau spre cîmpie. Roberto află că așa se începea construirea unor galerii de mină. Odată ajunse la ziduri, aveau să fie apoi înfundate, în ultima clipă, cu butoaie de pulbere. Trebuiau să-i împiedice permanent ca săpăturile să nu înainteze în așa măsură ca apoi să continue pe sub pămînt, altfel, din momentul acela, dușmanii puteau să lucreze la adăpost. Tot jocul era ăsta: să prevină de afară și în cîmp deschis construirea galeriilor, și să sape galerii de contramină, pînă ce avea să sosească armata de sprijin, și atîta timp cît ar fi durat proviziile și munițiile. Într-un asediu nu-i nimic altceva de făcut; le strici celorlalți socotelile și aștepți.
În dimineața următoare, așa cum făgăduiseră, veni rîndul micului fort. Roberto se pomeni strîngîndu-și pușca în mîini într-un pîlc de oameni fără căpătîi care, pe-acolo pe la Lu, la Cuccaro sau la Odalengo n-aveau chef să muncească, și de corsicani morocănoși, înțesați în bărci ca să treacă Padul, după ce două companii franceze atinseseră deja celălat mal. Toiras cu suita lui supraveghea de pe malul drept, iar bătrînul Pozzo îi făcu fiului un semn de salut, mai întîi din mînă, un "du-te, curaj", apoi ducînd arătătorul la pleoapa de jos ca să-i spună "cască ochii!"
Cele trei companii își făcuseră tabăra în micul fort. Construcția nu era gata pe deplin, iar parte din lucrările terminate se prăbușiseră. Trupa își petrecu ziua umplînd golurile din zidărie, dar fortulețul era bine apărat de un șanț, dincolo de care fură trimise cîteva sentinele. La căderea nopții, cerul era așa de luminat încît sentinelele trăgeau a somn, iar ofițeri nu credeau nici ei c-ar fi posibil vreun atac. Însă la un moment dat se auziră zgomote de trăgaci și se văzură apărînd călăreții spanioli.
Roberto, pus de căpitanul Bassiani să stea în spatele unor baloturi de paie ce umpleau o spărtură a zidului împrejmuitor, nu pricepu deîndată ce anume se petrecea: fiece cavalerist avea în spate pe cal un om cu muschetă și, cum ajunseră aproape de șanț, caii începură să-i dea roată în cerc în timp ce mușchetarii trăgeau eliminînd puținele sentinele, apoi fiece mușchetar sărise de pe crupa cailor dîndu-se rostogol în șanț. În timp ce cavaleriștii se așezau în semilună în fața intrării, obligîndu-i pe apărători să se adăpostească printr-un foc strîns, mușchetarii ajungeau nevătămați la poartă și la spărturile mai puțin apărate.
Compania italiană, care era de gardă, își descărcase armele și apoi se împrăștiase cuprinsă de panică, iar pentru asta avea să fie multă vreme defăimată, însă nici comapaniile franceze nu putură face ceva mai bun. Între începutul atacului și escaladarea zidurilor trecură doar cîteva minute, iar oamenii fuseseră surprinși de atacatori, acum intrați în incintă, cînd nici n-apucaseră să-și ia armele.
Dușmanii, profitînd că-i luaseră fără veste, îi masacrau acum pe cei de la intrare, și erau atît de numeroși încît, în timp ce unii se grăbeau să-i culce la pămînt pe apărătorii aflați încă în picioare, alții se aruncau să-i prade pe cei căzuți. Roberto, după ce trăsese asupra mușchetarilor, pe cînd își reîncărca cu greu pușca, fusese surprins de asaltul cavaleriștilor iar copitele unui cal ce-i trecea deasupra capului prin spărtură îl îngropaseră printre dărîmăturile baricadei. A fost un noroc: apărat de baloturile căzute, scăpase de acea primă ciocnire mortală, iar acum, trăgînd cu ochiul din ascunzișul său de paie, vedea cu groază dușmanul dînd ultima lovitură celor răniți, tăind vreun deget ca să scoată un inel sau o mînă pentru vreo brățară.
Căpitanul Bassiani, ca să spele rușinea oamenilor săi care fugeau, rămăsese să se bată cu curaj, dar fu înconjurat și trebui să se predea. Cei de la fluviu își dăduseră seama că situația era crtitică, iar colonelul La Grange, care abia părăsise micul fort după o inspecție întorcîndu-se la Casale, încerca să sară în ajutorul apărătorilor, ținut pe loc de ofițerii săi, care-l sfătuiau să ceară mai bine întăriri din oraș. De pe malul drept porniră alte bărci, în timp ce, deșteptat chiar atunci din somn, sosea în galop Toiras. Înțeleseră în scurt timp că francezii erau înfrînți și singurul lucru rămînea să-i ajute, cu tiruri de acoperire pe cei scăpați cu viață, să ajungă înapoi la fluviu.
În vălmășagul ăsta îl văzură pe bătrînul Pozzo care trepăda făcînd drumul între statul major și locul unde acostau bărcile și căutîndu-l pe Roberto printre fugari. Cînd fu aproape sigur că nu mai erau bărci de sosit, fu auzit scoțînd un "Dare-ar sfinții!" Și, ca unul care cunoștea bine toate cotloanele fluviului, și dîndu-i de rușine pe cei care se omorîsera pînă atunci vîslind, alesese un loc din dreptul unei insulițe și-și îndemnase calul în apă, dînd pinteni. Trecînd printr-un vad, fu pe celălalt mal fără ca măcar calul lui să înoate, și se repezi ca ieșit din minți, cu spada ridicată, spre fortuleț.
Un grup de mușchetari inamici îi tăie calea pe cînd tocmai se albea de ziuă și fără să priceapă cine era atacantul acela răzleț: trecu peste ei scoțînd din luptă mai bine de cinci inși cu lovituri sigure, se ciocni de doi călăreți, își puse calul în două picioare, se aplecă într-o parte evitînd o lovitură și brusc se îndreptă făcînd cu spada un cerc prin aer: primul adversar se abandonă în șa cu mațele curgîndu-i de-a lungul cizmelor, pe cînd calul fugea; al doilea rămase cu ochii ieșiți din orbite, cătîndu-și o ureche care, încă lipită de obraz, îi atîrna sub bărbie.
Pozzo ajunsese lîngă fort și atacatorii, ocupați cu jefuitul ultimilor fugari loviți pe la spate, nu băgară de seamă nici măcar dincotro venea. Intră în împrejmuire strigîndu-și cu voce tare fiul, răsturnă încă patru oameni făcînd tot timpul un fel de morișcă cu spada și dînd în toate punctele cardinale; Roberto, țîșnind din paie, îl văzu de departe, și înainte de tatăl său, îl recunoscu pe Pagnufli, calul părintesc cu care se juca de ani de zile. Își vîrî două degete în gură și scoase un șuierat pe care animalul îl cunoștea bine, fiindcă într-adevăr se încordase ciulind urechile, și ducîndu-l pe taică-său spre spărtura aceea. Pozzo îl văzu pe Roberto și strigă: "Acolo te-ai băgat? Urcă, nătărăule!" Și pe cînd Roberto săltă în crupa calului apucîndu-l de mijloc, zise: "La dracu, tu niciodată nu ești uhde-ar trebui să fii". Apoi, îndemnîndu-l pe Pagnufli, se aruncă în galop către fluviu.
În clipa aceea unii dintre jefuitori băgară de seamă că omul acela nu avea ce căuta acolo și începură să strige arătînd spre el. Un ofițer cu platoșa bine strînsă, urmat de trei soldați, încercă să-i taie drumul. Pozzo îl văzu, dădu să cotească, apoi trase frîul și exclamă: "Să juri că-i destinul!" Roberto privi în față și-și dădu seama că era spaniolul care-i lăsase să treacă cu două zile mai înainte. Își recunoscuse și el prada, și cu ochii strălucind, venea cu spada ridicată.
Bătrînul Pozzo își trecu repede spada în stînga, trase pistolul din centiron, înălță cocoșul și întinse brațul, totul cu o iuțeală atît de mare încît îl surprinse pe spaniol, care împins de avîntul său, ajunsese aproape sub el. Însă nu trase imediat. Își lăsă un răgaz ca să spună: "iartă-mă pentru pistol, dar fiindcă domnia ta porți platoșă, cred că am și eu dreptul..." Apăsă pe trăgaci și-l culcă cu un glonte tras în gură. Soldații, văzînd că a căzut căpetenia, o rupseră la fugă, iar Pozzo își puse pistolul la loc zicînd: "Hai să mergem, pînă nu-și pierd răbdarea... Dii, Pagnufli!"
Într-un nor de praf străbătură podișul și trecură fluviul împrăștiind stropi în jur, pe cînd de departe dușmanii își descărcau armele în spatele lor.
Ajunseră cu bine pe malul drept, în aplauzele tuturor. Toiras zise: "Très bien fait, mon cher ami", apoi către Roberto: "La Grive, astăzi toți au fugit și numai domnia ta ai stat pe loc. Vița bună se cunoaște. E păcat să mai stai în tovărășia aceea de lași. Vei trece în suita mea."
Roberto mulțumi și apoi coborî din șa, întinse mîna către tatăl său ca să-i mulțumească și lui. Pozzo i-o strînse fără vigoare, zicînd: "Îmi pare rău de seniorul acela spaniol, care era un om de ispravă. Of, războiul e o fiară fără milă. Pe de altă parte, bagă bine Ia cap, fiule: sînt buni ei, nu zic, dar dacă-ți iese unul înainte ca să te omoare, vina-i a lui. Zic bine?"
Se întoarseră în oraș, iar Roberto îl auzi pe tatăl său, care tot murmura în barbă: "Doar nu l-am căutat eu..."



5.
Labirintul Lumii

Pare că Roberto reamintește de episodul ăsta, surprins de un moment de pietate filială, rătăcind cu închipuirea la timpul fericit în care o figură proteguitoare putuse să-l smulgă de la pieirea într-un asediu, însă nu poate ocoli nici amintirea a ceea ce s-a petrecut după asta. Și nu mi se pare un simplu accident al memoriei. Am mai spus că, după părerea mea, Roberto pune unele lîngă altele întîmplările acelea îndepărtate și experiența lui de pe Daphne, ca pentru a găsi niște legături, niște cauze, niște semne ale destinului. Acum aș spune că revenirea lui la zilele acelea petrecute la Casale îi servește, aici pe corabie, ca să dea de urma acelor etape, în care, fiind doar un țîngău, învăța încet, încet, că lumea se închelba din niște arhitecturi foarte ciudate.
Cum s-ar zice, pe de o parte, faptul că se afla acum suspendat între cer și mare putea să-i apară și drept cea mai firească urmare a celor trei luștri de peregrinări ale lui printr-un teritoriu cu cărări pline de răscruci; iar pe de alta, cred eu, tocmai refăcîndu-și povestea nenorocirilor lui, încerca să găsească consolare pentru starea lui prezentă, ca și cum naufragiul avea să-l redea paradisului pămîntesc pe care-l cunoscuse la Griva, și de care se îndepărtase intrînd între zidurile orașului asediat.
Acum Roberto nu mai lîncezea în încăperile rezervate soldaților, ci stătea la masa lui Toiras, în mijlocul unor gentilomi care veneau de la Paris, și le asculta acestora faptele de bravură, amintirile de prin alte campanii, vorbăriile ușuratice și scînteietoare. Aceste conversații ― chiar din prima seară ― îi dăduseră motive să creadă că asediul de la Casale nu era chiar cine știe ce ispravă, la care crezuse el că se avîntă.
Venise acolo ca să dea întrupare viselor lui cavalerești, hrănite de poeme pe care le citise la Griva: să fii de sînge nobil și să ai în sfîrșit o spadă la șold însemna pentru el să devină un paladin gata să-și dea viața pentru un cuvînt al regelui său sau pentru salvarea unei doamne. După sosire, ostile creștine cărora li se alăturase se dovediseră a fi o adunătură de țărani nepăsători, gata să dea dosul la primul harț.
Acum fusese admis la o adunare de frunte a vitejilor, care-l primeau ca pe unul de-al lor. Dar el știa că vitejia lui era rodul unei neînțelegeri, și că nu fugise pentru că trăsese o spaimă mai mare decît a fugarilor. Iar ce e mai rău, dup'â ce domnul de Toiras se îndepărtase și cei rămași se apucaseră să dea cep flecărelilor, prinsese să-și dea seama că pînă și asediul propriu-zis nu era altceva decît un capitol dintr-o istorie fără sens.
Așadar, Don Vincenzo de Mantova murise lăsîndu-i ducatul lui Nevers, însă ar fi fost de ajuns ca oricare altul să fi reușit să-l vadă ultimul și toată povestea ar fi fost alta. De pildă, Carlo Emanuele se lăuda și el că are niscaiva drepturi în Monferrato printr-o nepoată (căci toți se căsătoreau între ei) și de mult voia să pună sechestru pe marchizatul ăsta ce-i stătea ca un spin în coasta ducatului lui, adîncindu-se pînă la nici cîteva zeci de mile de Torino. Așa că, îndată după desemnarea lui Nevers, Gonzalo de Cordoba, profitînd de ambițiile ducelui savoiard și ca să le dezmintă pe cele ale francezilor, îi sugerase să se unească cu spaniolii ca să ia împreună cu ei ținutul Monferrato, și apoi să-I facă în două. Împăratul, care avea acum prea destule necazuri cu restul Europei, nu își dăduse consensul său pentru această invadare, dar nici nu se pronunțase împotriva lui Nevers. Gonzalo și Carlo Emanuele trecuseră peste șovăieli și unul dintre cei doi începuse să ia pentru sine Alba, Trino și Moncalvo. Fiind el bun, dar nu și lipsit de minte, împăratul puse Mantova sub sechestru, încredințînd-o unui comisar imperia.
Apropo-ul acesta la așteptare era valabil pentru toți pretendenții, însă Richelieu îl luase ca pe un afront adus Franței. Sau îi convenea lui să-l ia astfel, dar nu se mișcase pentru că îi ținea încă sub asediu pe protestanții din La Rochelle. Spania vedea cu ochi buni faptul că erau masacrați un pumn de eretici, dar lăsase ca Gonzalo să profite de asta și să asedieze cu opt mii de oameni Casale, apărat de vreo două sute și ceva de soldați. Iar ăsta fusese primul asediu de la Casale.
Dar cum împăratul părea să nu cedeze, Carlo Emanuele mirosise renghiul și, în timp ce continua să colaboreze cu spaniolii, căuta și niște înțelegeri secrete cu Richelieu. În timpul ăsta La Rochelle cădea, Richelieu era felicitat de curtea din Madrid pentru această frumoasă victorie a credinței, el mulțumea, își înjgheba la loc armata și, cu Ludovic al XIII-lea în frunte, ajungea să treacă cu ea Monginevro în februarie 1629, și să o alinieze în fața Susei. Carlo Emanuele își dădea seama că, jucînd la două mese, risca să piardă nu numai Monferrato, dar și Susa și ― încercînd să vîndă tocmai ceea ce acum îi luau ― oferea Susa în schimbul unui oraș francez.
Un comesean de-al lui Roberto amintea pe un ton de mare haz întîmplarea asta. Richelieu, bătîndu-și joc la culme, pusese să-l întrebe pe duce dacă prefera Orleans sau Poitiers, iar în timpul asta un ofițer francez se prezenta la garnizoana Susei și cerea găzduire pentru regele Franței. Comandantul savoiard, care era om de duh, răspunsese că probabil alteța sa ducele ar fi foarte fericit să-l găzduiască pe maiestatea sa, dar fiindcă maiestatea sa venise cu o suită așa de numeroasă, cerea îngăduința să-l anunțe mai întîi pe alteța sa. Cu o eleganță la fel de aleasă, mareșalul de Basompiere, jucîndu-și calul pe zăpadă, își scosese pălăria în fața regelui său și, anunțînd că vioriștii au sosit iar măștile stăteau în poartă, îi cerea permisiunea să înceapă baletul. Richelieu ținuse slujba în tabără, infanteria franceză atacase și Susa fusese cucerită.
Văzînd cum stau lucrurile, Carlo Emanuele hotăra că Ludovic al XIII-lea era oaspetele său mult dorit, se duse să-i spună bun venit și îi ceruse doar atît: să nu-și piardă timpul cu Casale, de care tocmai se ocupa el, și să-l ajute în schimb să ia Genova. Fusese poftit cu toată curtoazia să nu spună tîmpenii fără noimă și i se pusese în mînă o pană bună de gîscă să semneze un tratat ce le permitea francezilor să fie în Piemont ca la ei acasă: iar ca adălmaș obținuse să-i lase lui Trino și să i se impună ducelui de Mantova să-i plătească o chirie anuală pentru Monferrato: "Așa că Nevers", zicea comeseanul acela, "ca să aibă ce-i al lui, plătea meremetul cuiva care nu-l avusese niciodată!"
"Și a și plătit!" rîdea altul. "Quel con!"
"Nevers totdeauna a plătit pentru nebuniile lui", zisese un abate, care lui Roberto îi fusese prezentat ca fiind confesorul lui Toiras. "Nevers e un scrîntit întru Domnul care se crede un Sfînt Bernard. Mereu a crezut că-i unește pe principii creștini pentru o nouă cruciadă. Sînt vremuri în care creștinii se omoară între ei, nimănui nu-i mai arde acum de necredincioși. Domnilor din Casale, dacă din acest oraș plăcut va mai rămîne vreo piatră, trebuie să vă așteptați ca noul vostru senior să vă invite pe toți la Ierusalim!" Abatele surîdea facînd haz, netezindu-și mustățile blonde și bine îngrijite, iar Roberto gîndea: ia te uită, azi-dimineață era cît pe ce să mor pentru un nebun, iar nebunul ăsta e crezut nebun pentru că visează, așa cum visam și eu, timpurile frumoasei Melisenda și ale regelui Lepros.
Nici măcar întîmplările ce au urmat nu i-au permis lui Roberto să descîlcească ițele acelei istorii. Trădat de Carlo Emanuele, Gonzalo de Cordoba înțelegea că a pierdut campania, recunoscuse acordul de la Susa și-și aducea din nou cei opt mii de oameni în ținutul milanez. O garnizoană franceză se instala la Casale, o alta la Susa, restul armatei lui Ludovic al XIII-lea trecea din nou Alpii ca să se ducă să-i lichideze pe ultimii hughenoți din Languedoc și din valea Rhonului.
Dar nici unul dintre gentilomii aceia nu avea de gînd să fie credincios pactelor, iar comesenii o spuneau ca și cum era lucrul cel mai firesc, ba unii chiar o aprobau atrăgînd atenția că-i "la Raison d'Estat, ah, la Raison d'Estat". Tot din rațiuni de stat și Olivares ― Roberto înțelegea că acesta era un fel de Richelieu spaniol, dar mai puțin favorizat de soartă ― dîndu-și seama că se făcuse de rîs din cale afară, îl lichida cu cruzime pe Gonzalo și îl punea în locu-i pe Ambrogio Spinola, grăbindu-se, să spună că ofensa adusă Spaniei era în detrimentul Bisericii. "Povești", observa abatele, "Urban al VII-lea aprobase succesiunea lui Nevers". Iar Roberto sta și se întreba ce legătură avea papa cu niște lucruri ce nu veneau cîtuși de puțin în atingere cu chestiuni de credință.
Într-acestea, împăratul ― și cine știe cît de mult îl împinsese Olivares în fel și chip ― își amintea că Mantova se afla încă sub regim comisarial, și că Nevers nu putea nici să plătească nici să nu plătească pentru ceva care încă nu-i revenea; își pierdea răbdarea și trimitea douăzeci de mii de oameni să asedieze orașul. Papa, văzînd niște mercenari protestanți străbătînd încolo și-ncoace Italia, se gîndea imediat la o nouă prădare a Romei, și trimitea trupe la frontiera ducatului mantovan. Spinola, mai ambițios și mai chibzuit decît Gonzalo, hotăra să asedieze iarăși Casale, dar de data asta în mod serios. În cele din urmă, trăgea încheiere de aici Roberto, ca să ocolești războaiele, n-ar trebui încheiate niciodată tratate de pace.
În decembrie 1629, francezii treceau din nou Alpii. Carlo Emanuele potrivit pactelor ar fi trebuit să-i lase să treacă, dar ca să se vadă cît de loial era, își avansa din nou pretențiile asupra ținutului Monferrato și solicita zece mii de soldați francezi ca să asedieze Genova, care era tocmai cuiul lui fix. Richelieu, care-l considera un șarpe, nu zicea nici da nici nu. Un căpitan, care aici, la Casale se împopoțona de parcă era la curte, își amintea ca acum de o zi din februarie trecut: "Mare sărbătoare a fost, dragi prieteni, lipseau muzicile de la Palatul regal, dar erau fanfarele!! Majestatea sa, urmat de armată, călărea spre Torino într-un veșmînt negru brodat cu aur, cu o pană la pălărie și cu platoșa strălucind!" Roberto se aștepta să audă povestea unui mare asalt, dar nici vorbă, și aceea fusese tot o paradă; regele nu ataca, făcea pe neașteptate un ocol spre Pinerolo și punea stăpînire pe el, sau îl relua în stăpînire, dat fiind că cu cîteva sute de ani mai înainte fusese oraș francez. Roberto nu prea știa unde se găsea Pinerolo, și nu înțelegea pentru care motiv trebuise să fie cucerit pentru a elibera Casale. "Poate că noi sîntem acum asediați la Pinerolo?" se întreba el.
Papa, îngrijorat de întorsătura pe care începuseră să o ia lucrurile, trimitea un reprezentant al său la Richelieu ca să-l poftească să dea înapoi orașul familiei de Savoia. Comesenii se lungiră la bîrfe asupra acelui trimis ― un oarecare Giulio Mazzarini: un sicilian, un plebeu roman, zău așa ― se sumețea abatele ― fiul natural al unui opincar de stirpe îndoielnică, devenit căpitan nu se știe cum, care-l servea pe papă dar făcea tot ce putea pentru a-i căpăta încrederea lui Richelieu care acum se lăsa dus de nas, și trebuia ținut sub ochi, dat fiind că în acel moment se afla la Ratisbona, sau trebuia să plece imediat acolo, care-i totuna cu casa diavolului, fiindcă tocmai acolo se hotăra destinul orașului Casale, și nu prin vreo galerie de mină sau de contramină.
Între timp, deoarece Carlo Emanuele încerca să taie comunicarea între ele a trupelor franceze, Richelieu își mai lua și Annecy și Chambery, iar savoiarzii și francezii se înfruntau în luptă unii cu alții la Avigliana. În această vînătoare pas cu pas, imperialii amenințau Franța intrînd în Lorena, Wallenstein acum se ducea în ajutorul casei de Savoia, iar în iulie o mînă de imperiali transportați pe poduri plutitoare luase prin surprindere o trecătoare la Mantova, grosul armatei intrase în oraș, îl jefuise timp de șaptezeci de ore golind palatul ducal de la un capăt la altul și, ca să-l mai liniștească pe papă, luteranii armatei imperiale jefuiseră și toate bisericiile din oraș. Da, erau chiar lăncierii aceia pe care-i văzuse Roberto, veniți să-i dea o mînă de ajutor lui Spinola.
Armata franceză mai avea încă de lucru, ocupată în nord, și nimeni nu putea spune dacă avea să sosească la timp înainte să cadă Casale. Nu le rămînea decît să-și pună nădejdea în Dumnezeu, zisese abatele: "Domnilor, e o virtute politică să știm că trebuie căutate mijloacele omenești ca și cum n-ar exista cele divine, și cele divine ca și cum n-ar exista cele omenești."
"Să nădăjduim așadar în cele divine", exclamase un gentilom, însă pe un ton nicidecum umil și, avîntîndu-și cupa atît de brusc încît făcu să se verse vin pe veșmîntul abatelui. "Domnule, mi-ai pătat hainele cu vin", strigase abatele, făcîndu-se palid ― acesta fiind modul în care-ți arătai disprețul pe vremea aceea. "Þineți seama", răspunsese celălalt, "că tot asta vi s-a întîmplat și la hirotonisire. Tot vin era și acela, ca și ăsta".
"Domnule de Saint-Savin", țipase abatele ridicîndu-se și ducînd mîna după spadă, "nu-i pentru prima dată cînd îți dezonorezi numele luîndu-l în deșert pe acela al Domnului Nostru Isus Hristos! Mai bine făceai, Dumnezeu să mă ierte, dacă rămîneai la Paris să dezonorezi damele, cum e obiceiul vostru, al pirronienilor!"
"Bine zici", răspunsese Saint-Savin, evident beat, "noi, pirronienii, noaptea ne duceam să facem serenade pe la doamne, iar bărbații cu inimă-n ei ni se alăturau. Însă, cînd doamna respectivă nu se arăta, știam precis că făcea așa ca să nu-și părăsească patul pe care tocmai i-l încălzea preotul familiei".
Ceilalți ofițeri se ridicaseră și-l țineau în loc pe abate, care voia să tragă spada. Domnul de Saint-Savin e tulburat de vin, îi spuneau, trebuiau oarecum să-l ierte pe un om care în zilele acelea se bătuse bine și se cerea puțin respect pentru sufletele tovarășilor lor morți de curînd.
"Bine, fie", încheiase abatele părăsind sala, "domnule deSaint-Savin, vă poftesc să încheiați noaptea rostind un De Profundis pentru prietenii noștri dispăruți, și mă voi socoti satisfăcut".
Abatele ieșise, iar Saint-Savin, care ședea chiar alături de Roberto, se aplecase pe umărul acestuia și comentase: "Cîinii și păsările de pe fluviu nu fac atîta gălăgie cîtă facem noi cînd urlăm un De Profundis. Ce atîtea bătăi de clopot și atîtea slujbe ca să înviem morții?" Golise dintr-o dată cupa, îl amenințase pe Roberto cu degetul înălțat, ca pentru a-l educa întru o viață dreaptă și întru cele mai mari taine ale sfintei noastre religii: "Domnule, fiți mîndru: astăzi ați trecut pe lîngă o moarte de toată frumusețea, deci purtați-vă și pe viitor cu tot atîta nepăsare, știind că sufletul moare odată cu trupul. Așa că duceți-vă la moarte după ce veți fi gustat viața. Sîntem niște animale ca toate animalele, sîntem și unii și alții fii ai "materiei, numai că sîntem mai dezarmați. Dar pentru că spre deosebire de fiare știm că vom muri, să ne pregătim pentru momentul acela bucurîndu-ne de viața care ne-a fost dată de și din întîmplare. Înțelepciunea să ne învețe să ne folosim zilele ca să bem și să vorbim între noi cu plăcere, așa cum se cuvine unor gentilomi, disprețuind sufletele înrăite. Camarazi, viața ne este încă datoare! Stăm aici putrezind la Casale și ne-am născut prea tîrziu ca să ne mai bucurăm de vremurile bunului rege Henric, cînd la Luvru întîlneai bastarzi, maimuțe, nebuni și bufoni de curte, pitici și cul-de-jatte, muzici și poeți, iar regele se desfăta cu ele. Acum niște iezuiți lascivi ca niște țapi tună împotriva celor care-l citesc pe Rabelais sau pe poeții latini și ne-ar voi pe toți virtuoși ca să-i ucidem pe hughenoți. Doamne Dumnezeule, războiu-i frumos, dar vreau să mă bat pentru plăcerea mea și nu pentru că adversarul mănîncă carne vinerea. Păgînii erau mai ajunși de cap decît noi. Aveau și ei trei dumnezei, dar cel puțin, mama lor, Cybele, nu pretindea că i-a născut rămînînd fecioară".
"Domnule", protestase Roberto, în timp ce ceilalți rîdeau.
"Domnule", răspunsese Saint-Savin, "prima calitate a unui om onest e disprețuirea religiei, care ne vrea temători de lucrul cel mai natural din lume, care e moartea, și vrea să urîm unicul lucru frumos pe care destinul ni l-a dat, care e viața, precum și să aspirăm la un cer în care de eterna beatitudine au parte doar planetele, ce nu se bucură nici de răsplăți, nici de condamnări, ci de mișcarea lor eternă, în brațele vidului. Fiți puternic ca înțelepții Greciei antice și priviți moartea cu ochi neclintit și fără frică. Isus a asudat prea mult așteptînd-o. Ce anume avea de temut, pe de altă parte, din moment ce avea să reînvie?"
"Ajunge atît, domnule de Saint-Savin", îi spunea aproape poruncindu-i un ofițer, luîndu-l de braț. Nu-l provocați pe acest prieten mai tînăr al nostru, care încă nu știe că la Paris în zilele noastre necredința e forma cea mai distinsă a bon-ton-ului, și ar putea să vă ia prea în serios. Duceți-vă și dumneavoastră să vă culcați, domnule de la Grive. Cum spunea un teolog, puternic e un rege, căci distruge totul, mai puternică-i femeia, căci totul obține, dar și mai puternic este vinul ce ne îneacă mințile".
"Citați numai pe jumătate, domnule", bolborosise Saint-Savin în timp ce doi dintre companionii săi îl tîrau afară aproape pe sus, "fraza următoare este atribuită Limbii, care ar fi adăugat: și mai puternic este însă adevărul și eu care-l spun. Iar limba mea, chiar dacă acum mi-o mișc cu greutate, nu va tăcea, înțeleptul nu trebuie să atace minciuna numai cu lovituri de spadă, ci și de limbă. Prieteni, cum puteți spune că ni-i de-ajutor o divinitate care voiește nefericirea noastră eternă numai pentru a-și potoli mînia ei de o clipă? Noi trebuie să iertăm aproapelui nostru, iar el nu? Și ar trebui să iubim o ființă atît de crudă? Abatele mi-a zis pirronian, dar noi, pirronienii, cum ne zice el, ne dăm osteneală să mîngîiem victimele imposturii. O dată, împreună cu trei amici, am împărțit unor doamne niște rozarii cu mici desene obscene înăuntru. Dacă ați ști ce credincioase au devenit din ziua aceea!"
Ieșise, însoțit de rîsetele întregii asistențe, iar ofițerul comentase: "Dacă nu Domnul, măcar noi să-i iertăm limba, mai ales că are un tăiș ascuțit". Apoi către Roberto: "Păstrați-l ca prieten și nu-l contraziceți mai mult decît e nevoie. A doborît el mai mulți francezi la Paris, pentru o problemă de teologie, decît spaniolii pe care a apucat să-i străpungă compania mea zilele astea. N-aș vrea să stau alături de el la slujbă, dar m-aș considera norocos să-mi fie alături pe cîmpul de luptă."
Învățat acum cu primele îndoieli, Roberto mai avea să cunoască și altele în ziua următoare. Se întorsese în aripa aceea a castelului unde dormise în primele două nopți împreună cu monferrinii lui, ca să-și ia sacul, însă se orienta greu prin curți interioare și coridoare. Prin unul din ele tocmai trecea, cînd băgă de seamă că a greșit drumul, și deodată văzu în fundul lui o oglindă plumburie la culoare din cauza murdăriei, în care se zări pe el. Dar apropiindu-se, își dădu seama că acel el însuși, deși avea chipul său, purta niște veșminte împopoțonate în stil spaniol, și avea părul strîns într-o plasă. Mai mult, acel el însuși la un moment dat nu-i mai stătea în față ci dispărea într-o lăture.
Nu era vorba deci de o oglindă. Într-adevăr, își dădu seama că era o fereastră mare cu geamurile pline de praf, care dădea spre un graden exterior, de pe care coborai pe o scară în curte. Deci nu se văzuse pe sine însuși, ci pe altcineva, care-i semăna foarte mult și căruia acum îi pierduse urma. Firește că se gîndi imediat la Ferrante. Ferrante îl urmase sau îl precedase la Casale, poate că era într-o altă companie din același regiment, sau într-unul din regimentele franceze și, pe cînd el își risca viața în fortulețul acela, trăgea de pe urma războiului cine știe ce foloase.
La vîrsta aceea Roberto înclina de-acum să zîmbeasca de fanteziile lui copilărești despre Ferrante, și reflectînd la vedenia aceea se convinsese foarte repede că văzuse doar pe cineva care putea să-i semene vag.
Vru să uite incidentul. Ani de zile rumegase în minte un frate invizibil, în seara aceea crezuse că l-a văzut, dar, tocmai de aceea (își zise el încercînd cu rațiunea să-și contrazică inima), dacă văzuse pe cineva, nu era plăsmuire, iar pentru că Ferrante era plăsmuire, cel pe care-l văzuse nu putea fi Ferrante.
Un dascăl de logică ar fi obiectat la paralogismul acela, dar pentru moment lui Roberto îi era de-ajuns.



6.
Marele Meșteșug al Luminii și al Umbrei

După ce-și dedicase scrisoarea lui primelor amintiri despre asediu, Roberto, găsise cîteva sticle de vin de Spania în odaia căpitanului. Nu-i putem impută faptul că, aprinzînd focul și făcîndu-și niște ouă la tigaie cu bucățele de pește afumat, destupase o sticlă și-și îngăduise o cină regească pe o masă dichisită după toate regulile artei. Dacă avea să rămînă multă vreme în naufragiu, ca să nu se abrutizeze ar fi trebuit să-și păstreze bunele obiceiuri. Își amintea că la Casale, cînd rănile și bolile ajunseseră să-i facă pînă și pe ofițeri să se poarte ca niște naufragiați, domnul de Toiras le ceruse ca, măcar la masă, fiecare să-și amintească cele învățate la Paris: "Să ne prezentăm cu hainele curate, să nu bem după fiecare înghițitură, să ne ștergem mai întîi mustățile și barba, să nu ne lingem degetele, să nu scuipăm în farfurie, să nu ne suflăm nasul în șervet. Nu sîntem imperiali, Domnilor!"
Se deșteptase în dimineața următoare la cîntecul cocoșului, dar mai zăbovise mult timp în așternut. Cînd, de pe galerie, crăpase din nou puțin fereastra, înțelesese că se trezise mult mai tîrziu decît cu o zi în urmă și că zorii lăsau locul răsăritului: în spatele colinelor acum se întărea nuanța rozalie a cerului printre sfărîmături de nori.
Și cum în curînd primele raze aveau să lumineze plaja făcînd-o insuportabilă vederii, Roberto se gîndise să privească într-acolo unde soarele nu stăpînea încă și, de-a lungul galeriei se dusese la celălat capăt al corabiei, către uscatul dinspre apus. Îi apăru îndată un profil albastru ca peruzeaua pe margine, care în decurs de cîteva minute se și despărțise în două fîșii orizontale: o verdeață ca peria și palmieri luminoși se zăreau acum sub masa întunecoasă a munților, peste care mai stăruiau cu încăpățînare norii din timpul nopții. Dar încet, încet, aceștia încă negri de tot în centru se destrămau pe margini într-un amestec de alb și trandafiriu.
Era ca și cum soarele, în loc să-i lovească de-a dreptul, își dădea osteneala să se nască dinlăuntrul lor, iar ei, chiar dacă se topeau în lumină pe margini, se umflau îngreunați de funingine, răzvrătindu-se și nevrînd să dispară-n cer și să-l lase pe acesta să devină oglindă fidelă a mării, acum din cale afară de limpede, orbită de pistrui scînteietori, de parcă treceau prin ea bancuri de pești avînd fiecare cîte-o luminiță pe dinlăuntru. Curînd însă norii cedaseră poruncii luminii, și-și ușuraseră povara lăsîndu-se să plutească spre culmi, iar într-o parte se așterneau pe povîrnișuri îndesindu-se și depunîndu-se ca o spumă mai pufoasă acolo unde aluneca în jos, dar mai compactă deasupra, formînd un morman de zăpadă, iar pe cealaltă, troianul devenind pe vîrf o singură lavă de gheață, explodau în văzduh, sub formă de ciuperci, niște erupții de minuni cu gust nemaivăzut dintr-o țară a Cuccagnei.
Ceea ce vedea acum putea fi de-ajuns ca să-i justifice naufragiul: nu atît pentru plăcerea pe care plăsmuirea aceea mișcătoare a naturii i-o provoca, ci pentru lumina pe care o arunca asupra unor cuvinte auzite de la Canonicul de Digne.


Pînă atunci, într-adevăr, se întrebase adesea dacă nu visa cumva. Ceea ce i se întîmpla acum nu se întîmpla de obicei oamenilor sau îi putea aminti cel mult de romanele citite în copilărie: ca niște creaturi de vis erau și corabia și vietățile pe care le întîlnise pe ea. Din același aluat din care sînt făcute visele îi apăreau a fi și umbrele care de trei zile îl învăluiau și, judecat la rece, își dădea totuși seama că pînă și culorile pe care le admirase în încăperea cu verdeață și în cea cu păsări păruseră atît de strălucitoare numai ochilor lui uimiți, dar în realitate se arătau numai prin patina aceea de culori vechi ce acopereau fiece obiect de pe corabie, într-o lumină ce se prelingea ușor pe grinzi și pe muchii de lemn, învechite, îmbibate de uleiuri, vopsele și catranuri... N-ar fi putut oare, așa stînd lucrurile, ca tot vis să fie și spectacolul acesta de turme cerești pe care el credea că-l vede acum la orizont?
Nu, își spuse Roberto, durerea pe care această lumină o dă ochilor mei îmi spune că nu visez, ci văd. Pupilele mele suferă de furtuna asta de atomi care, ca de pe un vas de luptă, mă bombardează de pe țărmul acela, iar vedenia asta nu e altceva decît întîlnirea ochiului cu materia transformată în pulbere, care-l izbește. Sigur, îi spusese Canonicul, nu înseamnă că obiectele depărtate îți trimit, cum credea Epicur, niște simulacre perfecte ce le relevă atît forma exterioară cît și natura ascunsă. Tu capeți doar niște mici semne, niște indicii, ca să scoți din ele prepusul pe care-l numim viziune. Dar faptul însuși că el, cu puțin mai înainte, numise prin feluriți tropi ceea ce credea că vede, creînd în formă de cuvinte ceea ce lucrul acela încă inform îi sugera, îi confirma că vede cu adevărat. Și între multe certitudini cărora le deplîngem absența, una singură e prezentă, și anume faptul că toate lucrurile ne apar așa cum ne apar, și nu-i posibil să nu fie foarte adevărat că ele ne apar întocmai așa.
Fapt pentru care, văzînd, și fiind sigur că vede, Roberto avea unica siguranță asupra căreia și simțurile și rațiunea pot să conteze, anume certitudinea că el vedea ceva: iar acel ceva era unica formă de ființă despre care putea vorbi, ființa nefiind altceva decît marele teatru vizibil etalat în scoica Spațiului ― lucru ce ne spune mult despre veacul acela bizar.
El era viu, era în stare de veghe, iar într-acolo, fie ea insulă sau continent, ce-o fi fost, exista un lucru. Ce anume era, nu știa: după cum culorile depind și de obiectul de care sînt afectate, de lurnina ce se reflectă în ele, și de ochiul ce le privește, tot așa uscatul acela situat mai departe îi apărea adevărat în ocazionala și trecătoarea-i nuntire cu lumina, cu vînturile, cu norii, și cu ochii săi exaltați și înlăcrimați. Poate că mîine sau peste cîteva ceasuri, uscatul acela avea să fie cu totul altul.
Ceea ce vedea el nu era doar mesajul pe care cerul i-l trimitea, ci rezultatul unei prietenii între cer, pămînt și poziția (adică ceasul și anotimpul și unghiul) din care privea. Desigur, dacă corabia ar fi fost ancorată pe o altă linie a rozei vînturilor, spectacolul ar fi fost diferit: soarele, aurora, marea și pămîntul ar fi fost un alt soare, o altă auroră, o mare și un uscat gemene cu acestea, dar cu altă formă. Infinitatea aceea a lumilor despre care vorbește Saint-Savin nu trebuie căutată doar dincolo de constelații, ci în centrul însuși al acelei mici sfere a spațiului căreia el, doar ochi fiindu-i, îi era acum sursă de infinite parai axe.
Îi vom îngădui lui Robeto, prins în atîtea adversități, să nu-și ducă mai departe de punctul acesta speculațiile lui, fie de metafizică, fie de fizică a corpurilor; asta și pentru că vom vedea că o va face mai încolo, chiar mai mult decît trebuie; dar încă de pe acum îl vedem reflectînd că, dacă ar putea să existe o singură lume în care apar insule diferite (fiind multe în momentul acela pentru mai mulți roberți care ar privi de pe multe corăbii așezate pe diferite grade de meridian), atunci în această unică lume puteau să apară și să se amestece mulți roberți și mulți ferranți. Poate că în ziua aceea în castel se mutase, fără să-și dea seama, cu cîțiva coți mai încolo față de muntele cel mai înalt de pe Insula Fierului și văzuse universul locuit de un alt Roberto, ce nu mai era constrîns să cucerească fortulețul de dinafară zidurilor, sau era salvat de un alt tată care nu-l ucisese pe nobilul spaniol.
Dar asupra acestor considerații Roberto înclina să nu mărturisească, totuși, că trupul acela îndepărtat, care se făcea și se desfăcea în metamorfoze voluptoase, devenise pentru el anagrama unui alt trup, pe care ar fi voit să-l posede; și, pentru că uscatul îi surîdea galeș, ar fi voit să ajungă la el, ca un pigmeu fericit pe sînii uriașei aceleia ademenitoare.
Nu cred totuși că pudoarea l-a făcut să intre înapoi înăuntru, ci teama de prea multă lumină ― și poate și un alt imbold. Auzise într-adevăr găinile vestindu-i o nouă provizie de ouă, și-i veni ideea să-și permită pentru seara aceea și un cocoșel la frigare. Își luă însă răgaz ca să-și ajusteze, cu foarfecele căpitanului, mustățile, barba și părul, ce arătau ca ale unui naufragiat. Hotărîse să-și trăiască naufragiul ca pe o vacanță la țară, ce-i oferea o lungă suită de zori, de răsărituri și (gusta el în gînd) de asfințituri.
Coborî deci cam după vreo oră de cînd auzise găinile cîntînd, și-și dădu repede seama că, dacă acestea depuseseră ouăle (și nu puteau să fi mințit atunci cînd cîntaseră), el nu văzu nici urmă de ou. Nu numai atît, dar toate păsările aveau grăunțe proaspete, împărțite din belșug ca și cum nici nu s-ar fi atins de ele.
Cuprins de o bănuială, se întorsese în încăperea c plante, ca să descopere că, la fel ca și în ziua dinainte și chia mai mult decît atunci, frunzele străluceau de rouă, cupele florilo: erau pline cu apă limpede, pămîntul de la rădăcină era umed, i noroiul era și mai mocirlos: semn, așadar, că cineva în decursu nopții se dusese și udase plantele.
Curios de spus, primul său impuls fu de gelozie: cineva avea stăpînire chiar pe corabia lui și-i fura îngrijirile acelea și foloasele la care avea dreptul. Să pierzi lumea ca să cucerești o corabie părăsită, pentru ca apoi să-ți dai seama că un altul locuiește pe ea, i se înfățișa tot așa de insuportabil cît și teama că Doamna lui, inaccesibilă țintă a dorinței lui, ar fi putut deveni prada dorinței altcuiva.
Apoi își făcu loc o tulburare mai îndreptățită. Așa cum lumea copilăriei lui era locuită de un Altul care-I preceda și îl urma, evident că și Daphne avea străfunduri suprapuse și cămăruțe pe care el încă nu le cunoștea, și în care trăia un oaspete ascuns, ce vizita aceleași locuri ca și el, imediat ce se îndepărta el de acolo, sau cu o clipă mai înainte ca el să le străbată.
El, unul, deci fugi să se ascundă, în odaia lui, ca struțul african, care, acoperindu-și capul, crede că a desființat lumea.
Ca să ajungă din nou la castelul de pupă trecuse pe lîngă gura unei scări care ducea în magazie: oare ce se ascundea acolo jos, dacă sub punte găsise o insulă în miniatură? Era oare acela locul Intrusului? Observăm că el începe să se poarte acum cu corabia precum cu un obiect de iubire față de care, abia ce-l descoperi și descoperi că-l vrei, toți cei ce l-au avut mai înainte devin niște uzurpatori. Și chiar în momentul ăsta Roberto mărturisește, scriindu-i Doamnei lui, că prima oară cîna o văzuse, și o văzuse tocmai urmărind privirea altcuiva ce se lăsase asupră-i, încercase fiorul neplăcut al cuiva care zărește un vierme pe un trandafir.
Ar trebui să surîdem în fața acestui acces de gelozie pentru un hîrb ca acela, mirosind a pește, a fum și a murdărie, dar Roberto era acum pe punctul de a se pierde într-un labirint nesigur în care fiece răscruce îl readucea permanent către o unică imagine. Suferea atît pentru insula pe care nu o avea, cît și pentru corabia care-l avea pe el, ― amîndouă de neajuns, una din cauza distanței, cealaltă din cauza enigmei ei ― însă amîndouă țineau locul unei iubite ce-l îndepărta amăgindu-l cu promisiuni pe care și le făcea el singur. Și nici n-aș putea explica altfel scrisoarea de mai jos în care Roberto se pierde în văicărețe figuri de stil, numai ca să spună, la urma urmei, că Nu-știu-cine . Îi răpise gustarea de dimineață.

Doamnă,

Cum pot să aștept îndurare de la aceea care mă sfîșie? Și totuși, cui altcuiva decît Domniei tale pot să-mi mărturisesc chinul căutînd mîngîiere, și de nu în auzul Domniei tale, cel puțin în cuvintele-mi neauzite de nimeni? Dacă iubirea-i un leac ce vindecă orice durere printr-o durere și mai mare, n-aș putea oare s-o înțeleg ca pe o osîndă ce-ar ucide prin mărimea-i orice altă osîndă, încît ea să poată fi leacul a toate, afar' de osînda-i?
Căci de-am văzut vreodată altă frumusețe și am dorit-o, n-a fost decît un vis pe lingă frumusețea-ți, de ce ar trebui prin urmare, să sufăr că orice altă frumusețe așijderea-mi rămîne doar un vis? Mai rău mi-ar fi de aș lua-o pe aceea, ca să-mi răscumpăr, iar chipul tău să nu mă mai framinte: căci aș avea parte de-un leac mult prea sărac, iar chinul mi-ar spori prin remușcarea pentru această rea credință. Mai bine să mă-ncred icoanei tale, cu atît mai mult acum cînd întrezărit-am un dușman căruia nu-i cunosc chipul și poate aș voi să nici nu-l cunosc vreodată. Ca să pot să nu mă-nfior de acest spectru, vină asupră-mi iubita-ți fantasmă. Mai bine facă din mine iubirea un trunchi fără suflet, o mătrăgună, un izvor ce din piatră și-ar lăcrăma în afară teama dintr-însul...

Dar văicărindu-se așa cum o face aici, Roberto nu devine cișmea de piatră, ci îndată își înlocuiește neliniștea pe care o încearcă cu cealaltă neliniște, aceea trăită la Casale, cu efecte ― cum vom vedea ― cu mult mai funeste.



7.
Pavane Lachryme

Povestea-i tot atît de limpede pe cît e de obscură. Pe cînd se succedau tot felul de harțuri, care aveau aceeași funcție ce-o poate avea la jocul de șah, nu mutarea, ci privirea ce comentează sensul unei mutări făcute de adversar, făcîndu-l să-și ia adio de la speranța unei victorii ― Toiras hotărîse că trebuiau să încerce o ieșire la luptă mai hotărîtă. Era clar că jocul se purta între iscoade și contraiscoade: la Casale se răspîndise zvonul că armata de sprijin era pe aproape, condusă de însuși regele, cu domnul de Montmorency ce venea de la Asti și cu mareșalii de Crequi și de la Force dinspre Ivrea. Minciună, cum aflase Roberto din felul cum se mînia Toiras cînd primea un curier dinspre nord: în acest schimb de mesaje Toiras îl înștințase pe Richelieu că acum nu mai aveau provizii, iar cardinalul îi răspundea că domnul de Agencourt controlase la timpul său magaziile și hotărîse că cei din Casale mai puteau rezista foarte bine toată vara. Armata avea să pornească la drum în august, profitînd în drumul ei de recoltele ce aveau să fie atunci coapte.
Roberto fu nespus de uimit aflînd că Toiras instruise niște corsicani să dezerteze și să se ducă să-i spună lui Spinola că armata era așteptată să sosească abia în septembrie. Dar îl auzi explicînd statului său major: "Dacă Spinola crede că are timp, o să folosească timpul ca să-și construiască galeriile lui, iar noi o să avem timp să construim galerii de contramină. Dacă însă crede că sosirea ajutoarelor este iminentă, ce-i mai rămîne de făcut? Nu să iasă în întîmpinarea armatei franceze, bineînțeles, pentru că știe că nu are forțe suficiente; nici s-o aștepte, pentru că ar fi și el asediat la rîndul lui, în felul ăsta; nici să se întoarcă la Milano ca să pregătească o apărare a ducatului milanez, pentru că onoarea îi interzice să se retragă. Nu i-ar mai rămîne atunci decît să cucerească imediat Casale. Dar cum n-o poate face printr-un atac frontal, va trebui să cheltuiască o avere ca să caute trădători. Iar din momentul acela orice prieten ar deveni pentru noi un dușman. Îi trimitem deci iscoade lui Spinola, ca să-l convingă de întîrzierea întăririlor, îi permitem să construiscă galerii de mină acolo unde nu ne încurcă prea mult, i le distrugem pe acelea ce ne amenință cu adevărat, și-l lăsăm să se istovească în jocul ăsta. Domnule Pozzo, domnia ta cunoști terenul: unde trebuie să-i dăm răgaz și unde trebuie să-l ținem pe loc cu orice preț?"
Bătrînul Pozzo, fără să se uite pe hărți (care-i păreau prea împodobite ca să fie adevărate) și arătînd cu mîna de la fereastră, explică cum în anumite zone terenul era știut de toată lumea că-i rîpos, infiltrat de apele fluviului și acolo Spinola putea săpa cît voia, iar săpătorii lui aveau să se sufoce înghițind la melci. În schimb, în alte zone, era o plăcere să sapi galerii, și acolo trebuiau să bată cu artileria și să facă raite.
"Bine", zise Toiras, "așadar mîine îi vom obliga să se mute ca să-și apere pozițiile lor de dincolo de bastionul San Carlo, iar pe urmă o să-i luăm prin surprindere în afara bastionului San Giorgio." Jocul fu bine pus la punct, cu instrucțiuni precise pentru toate companiile. Și pentru că Roberto dovedise că avea scris frumos, Toiras îl ținuse ocupat de pe la șase seara pînă la două din noapte dictîndu-i mesaje, apoi îi poruncise să se culce îmbrăcat pe o laviță în fața odăii sale, ca să primească și să controleze răspunsurile, și să-l deștepte dacă s-ar fi ivit ceva nepus la punct, lucru care se petrecuse nu de puține ori de la două pînă în zori.
A doua zi dimineața trupele erau în așteptare pe drumurile acoperite de pe contrapantă și în interiorul zidurilor. La un semn al lui Toiras, care controla această mișcare din citadelă, un prim contingent, destul de numeros, se mișcă în direcția înșelătoare, mai întîi o avangardă de lăncieri și mușchetari cu o rezervă de cincizeci de tunuri mici care-i urmărea de la mică distanță, apoi, împrăștiați la vedere, un corp de infanterie de cinci sute de oameni și două companii de cavalerie. Era doar o frumoasă paradă și judecind pe urmă lucrurile, înțeleseră că spaniolii o luaseră ca atare.
Roberto văzu treizeci și cinci de oameni, care la comanda căpitanului Columbat se aruncau în atac de împresurare asupra unei tranșee, iar căpitanul spaniol care se vedea ieșind din baricadă îi salutase foarte ceremonios. Columbat și ai săi, din educație, se opriseră și răspunseseră și ei cu aceeași curtoazie. După aceea spaniolii dădeau să se retragă, iar francezii înaintaseră; Toiras puse să se dea drumul dintre ziduri unei canonade asupra tranșeei, Columbat înțelese invitația, comandă asaltul, cavaleria îl urmă atacînd tranșeea din ambele flancuri,, spaniolii prost inspirați se împotriviră și fură dați peste cap. Francezii erau parcă cuprinși de nebunie și cîte unii, lovind, strigau numele prietenilor lor uciși în raidurile anterioare, "asta pentru Bessiere, asta pentru căsuța lui Bricchetto!" Ațîțarea era așa de mare că, atunci cînd Columbat voi să strîngă rîndurile nu reuși, iar oamenii încă-i mai bîntuiau pe cei căzuți, arătîndu-și către oraș trofeele: cercei, centiroane, pălării înfipte în sulițe pe care le agitau.
Nu a urmat imediat contraatacul, iar Toiras comisese greșala de a considera asta o eroare, însă, în realitate, era un calcul. Crezînd că imperialii aveau intenția să trimită alte trupe ca să țină pe loc asaltul acela, îi invita cu alte lovituri de tun, dar aceia se mulțumeau să tragă în oraș, iar o ghiulea găuri biserica Sant-Antonio, foarte aproape de cartierul general.
Toiras fu mulțumit de asta, și dădu ordin altui grup să pornească din bastionul San Giorgio. Erau puține trupe, dar le comanda domnul de la Grange vioi ca un adolescent, în ciuda celor cincizeci și cinci de ani ai săi. Și, cu spada întinsă înainte, la Grange ordonase să atace o bisericuță părăsită, de-a lungul căreia se întindeau lucrările unei galerii destul de înaintate, cînd, pe neașteptate, de după o cotitură, se ivise grosul armatei dușmane, care aștepta de cîteva ceasuri întîlnirea aceea.
"Trădare", strigase Toiras coborînd la poartă, și-i ordonase lui la Grange să facă cale-ntoarsă.
Puțin după aceea, o patrulă din regimentul Pompadour îi predase, legat cu o funie de încheietura mîinilor, un băiat din Casale, care fusese surprins într-un mic turn de lîngă castel făcîndu-le semne cu o fîșie albă de pînză asediatorilor. Toiras pusese să fie întins pe jos, îi vîrîse policarul mîinii drepte sub cocoșul ridicat al pistolului, îndreptase țeava către mîna lui stîngă, pusese degetul pe piedică și-l întrebase: "Et alors?"
Băiatul înțelesese într-o clipită figura și începuse să vorbească: cu o seară înainte, către miezul nopții, în fața bisericii San Domenico, un căpitan pe nume Gambero îi promisese șase pistoale, dîndu-i trei din ele înainte, dacă avea să facă ceea ce făcuse el mai apoi, în momentul în care trupele franceze porneau din bastionul San Giorgio. Mai mult, băiatul avea aerul că-și cere pistoalele ce mai rămăseseră fără să priceapă nimic din șartul războiului, ca și cum Toiras ar fi trebuit să fie mulțumit de slujba făcută. Iar la un moment dat dăduse cu ochii de Roberto și strigase că nemernicul de Gambero era el.
Roberto încremenise, Pozzo-tatăl se aruncase asupra mizerabilului de calomniator și l-ar fi sugrumat dacă niște gentilomi din suită nu l-ar fi oprit. Toiras amintise imediat că Roberto fusese toată noaptea în preajma lui și că, deși era foarte arătos, nimeni nu l-ar fi luat drept căpitan. Între timp alții obliciseră că un căpitan pe nume Gambero exista cu adevărat, în regimentul Bassiani, și-l aduseseră înghiontindu-l și îmbrîncindu-l în fața lui Toiras. Gambero își strigase în gura mare nevinovăția și într-adevăr băiatul prizonier nu-l recunoscuse, dar din prevedere Toiras pusese să-l închidă. Ca ultim element de confuzie, cineva venise să raporteze că, în timp ce trupele lui La Grange se retrăgeau, din bastionul San Giorgio cineva o rupsese la fugă ajungînd în liniile spaniole, primit cu manifestații de bucurie. Nu știau mai multe despre el, doar că era tînăr, și îmbrăcat spaniolește, cu o plasă pusă peste păr. Roberto se gîndi imediat la Ferrante. Dar ceea ce îl impresionă cel mai mult fu aerul bănuitor cu care comandanții francezi îi priveau pe italienii din suita lui Toiras.
"Un pîrlit de ticălos e de ajuns ca să oprească o armată?" îl auzi pe tatăl său întrebînd, în timp ce arăta spre francezii ce se retrăgeau. "Iartă-mă, dragă prietene", rosti Pozzo întorcîndu-se către Toiras, "dar aici toată lumea începe să fie de părerea că noi cei din părțile astea am fi toți ca lepra aia de Gambero, sau mă înșel?" Și în timp ce Toiras îl asigura de stima și prietenia lui, dar cu un aer cam distrat, zise: "Dați-o-ncolo. Pare-mi-se că toți se caca pe ei, iar mie povestea asta îmi stă de-a curmezișul. M-am săturat pînă-n gît de prăpădiții ăia de spanioli și, dacă-mi îngăduiți, o să lichidez vreo doi-trei, numai așa ca să vă arăt că știm și noi cînd s-o facem lată, și dacă ni se joacă o festă nu ne uităm la nimeni, oricine ar fi, mordioux!"
Ieșise pe poartă și se depărtase în galop ca o furie, cu spada înălțată, împotriva șirurilor dușmane. Nu voia, evident, să le pună pe fugă, dar i se păru potrivit să facă cum îl tăia capul, numai așa ca s-o arate și altora.
Ca probă de curaj a fost bună, însă ca ispravă militară, foarte rea. Un glonte îl izbi în frunte și-l culcă pe crupa lui Pagnufli al său. Un al doilea foc trecu dincoace de buza pantei și Roberto simți o lovitură violentă la tîmplă, ca o piatră, și se clătină. Fusese lovit pieziș, dar se smulse din brațele celor care-l susțineau. Strigînd numele tatălui său se ridicase în picioare, și-l zărise pe Pagnufli care, nesigur, galopa cu trupul stăpînului neînsuflețit pe un teren neocupat de nimeni. Dusese, încă o dată, degetele la gură și scosese șuieratul acela al lui. rjagnufli auzise și se întorsese către ziduri, însă lin, într-un mir trap solemn, ca să nu-și scape din șa călărețul care acum nu-l mai strîngea atît de hotărît între pulpe. Intrase înăuntru nechezîndu-și pavana lui pentru stăpînul defunct, și predîndu-i trupul lui Roberto, care-i închisese ochii aceia încă holbați și ștersese fața aceea plină de sîngele acum închegat, în timp ce lui un sînge încă viu îi brăzda obrazul.
Cine știe dacă lovitura aceea nu-i atinsese vreun nerv. a doua zi, abia ieșit din catedrala Sant'Evasio în care Toiras poruncise funeralii solemne pentru signor Pozzo di San Patrizio della Griva, îndura cu greu lumina zilei. Poate că ochii îi erau roșii de lacrimi, dar fapt e că din acel moment ei au început să-l doară. Astăzi învățații în ale psihicului, ar spune că tatăl său intrînd în umbră, tot în umbră voise să intre și el. Roberto știa prea puțin despre psihic, dar figura asta de discurs ar fi putut să-l atragă, cel puțin în lumina, sau în umbra, a ceea ce s-a petrecut după aceea.
Eu cred că Pozzo a murit din amor propriu, ceea ce mi se pare superb, dar Roberto nu reușea să aprecieze lucrul ăsta. Toți îi lăudau eroismul tatălui său, el ar fi trebuit să-și poarte doliul cu mîndrie, dar hohotea de plîns. Amintindu-și că tatăl său îi spunea că un gentilom trebuie să se obișnuiască să suporte cu ochii neplînși loviturile soartei potrivnice, se scuza pentru slăbiciunea lui (în fața părintelui care nu-i mai putea cere socoteală), repetîndu-și că era pentru prima dată cînd devenea orfan. Credea că trebuie să se obișnuiască cu ideea, și încă nu înțelesese că la pierderea unui tată e inutil să te obișnuiești, pentru că nu se va mai petrece a doua oară: de aceea-i mai bine să lași rana deschisă.
Dar ca să dea un sens celor petrecute, nu putu decît să mai recurgă o dată la Ferrante. Ferrante, urmărindu-l de aproape, vînduse dușmanului secretele de care el avea cunoștință, și apoi cu nerușinare fugise în rîndurile dușmane ca să se bucure de binemeritata răsplată: tatăl, care înțelesese, voise să spele în felul acela onoarea pătată a familiei, și să răsfrîngă asupra lui Roberto gloria propriului său curaj, ca să-l purifice de umbra aceea de bănuială care era gata-gata să se răspîndească peste el, nevinovatul. Pentru a nu-i face moartea zadarnică, Roberto îi datora o comportare pe care toți la Casale o așteptau de la fiul unui erou.
Nu putea face altfel: se pomenise că este acum stăpînul legitim al domeniului Griva, moștenitor al numelui și al bunurilor familiei, iar Toiras nu mai cuteză să-l mai folosească pentru mici servicii ― dar nici nu-l putea chema pentru cele mari. Astfel, rămas singur, și ca să-și poată susține noul său rol de orfan ilustru, se pomeni a fi și mai singur și fără să aibă măcar sprijinul acțiunii: în toiul unui asediu, despovărat de orice slujbă, se întreba cum să-și folosească zilele-i lungi de asediat.



8.
Doctrina curioasă a Spiritelor ilustre ale acelei Vremi

Oprind pentru o clipă valul amintirilor, Roberto își dăduse seama că reevocase moartea tatălui nu din motivul plin de pietate de a ține deschisă rana aceea a lui Filoctet, ci din pură întîmplare, în timp ce reevoca spectrul lui Ferrante, evocat lui de spectrul Intrusului de pe Daphne. Cei doi îi apăreau acum atît de asemănători, încît hotărî să-l elimine pe cel mai slab ca să-l ia în seamă pe cel mai puternic.
În definitiv, își spuse, în zilele acelea ale asediului s-a întîmplat oare să mai presimt eu ceva despre Ferrante? Nu. Ba dimpotrivă, ce s-a întîmplat? Anume că de neexistența lui m-a convins Saint-Savin.
Într-adevăr, Roberto legase prietenie cu domnul de Saint-Savin. Îl revăzuse la înmormîntare și avusese din partea lui o manifestare de afecțiune. Nemaifiind în prada vinului, Saint-Savin era un gentilom perfect. Mic de statură, nervos, sprinten, cu un chip marcat, poate de aventurile-i pariziene despre care povestea, putea să nu fi împlinit încă treizeci de ani.
Își ceruse iertare pentru că întrecuse măsura la cina aceea, însă nu pentru cele spuse, ci pentru felul nu prea educat în care le spusese. Îl pusese să-i vorbească de seniorul Pozzo, iar Roberto îi fu recunoscător că, cel puțin, se străduia să-i arate atîta interes. Îi vorbi despre felul cum tatăl său îl învățase tot ce știa despre lupta cu spada. Saint-Savin îl întrebă felurite lucruri, se arătă foarte încîntat de menționarea unei anume lovituri, trase spada, acolo, în mijlocul unei piețe, și dori ca Roberto să-i arate lovitura respectivă. Fie că o cunoștea dinainte, fie că o prinsese repede, căci o pară cu îndemînare, dar recunoscu că era o iscusință de înaltă școală.
Ca să-și arate recunoștința îi arătă și el o figură de-a sa lui Roberto. Îl rugă să se pună-n gardă, schimbară cîteva fente, așteptă primul asalt, deodată păru că lunecă la pămînt și, în timp ce Roberto își descoperea garda, el se ridicase deja ca prin minune și făcuse să-i sară un bumb de la tunică ― dovadă că ar fi putut să-l rănească dacă ar fi împuns mai adînc.
"Îți place, prietene?" zise el în timp ce Roberto saluta recunoscîndu-se învins. "Asta-i Coup de la Mouette, sau Lovitura Pescărușului, cum îi ziceți voi. Dacă te vei duce într-o zi pe mare, vei vedea că aceste păsări coboară glonț ca și cum ar cădea, dar, ajunse la fața apei, se înalță imediat cu prada în cioc. E o lovitură care cere mult exercițiu și nu reușește întotdeauna. Nu i-a reușit, cu mine, mișelului care a născocit-o. Așa că mi-a dăruit și viața și secretul lui. Cred că i-a părut rău mai mult după acesta din urmă decît după cea dintîi."
Ar fi continuat ei astfel îndelung dacă nu s-ar fi adunat o mică mulțime de tîrgoveți înjur. "Să ne oprim", zise Roberto, "n-aș vrea ca cineva să observe că am uitat de doliul meu."
"Mai bine faci cinstindu-ți părintele așa", zise Saint-Savin, "cînd ți-aduci aminte de învățăturile lui, decît adineauri cînd ascultai latina aia stîlcită din biserică."
"Domnule de Saint-Savin", îi răspunsese Roberto, "nu-ți este teamă că vei sfîrși pe rug?"
Saint-Savin se mohorî cîteva clipe. "Cînd aveam și eu mai mult sau mai puțin anii domniei tale, admiram pe cineva care a fost pentru mine ca un frate mai mare. Îl chema Lucilius, ca pe un filosof din antichitate, și era și el tot un filosof, și preot pe deasupra. A sfîrșit pe rug la Toulouse, dar mai întîi i-au smuls limba și l-au spînzurat. Vezi, deci, că dacă noi filosofii sîntem ascuțiți la limbă, nu-i numai așa, cum spunea domnul acela, atunci, seara, ca să fim de bon ton. E ca să tragem foloase din ea înainte să ne fie smulsă. Sau, bașca temnița, s-o rupem cu prejudecățile și să descoperim rațiunea firească a lucrurilor."
"Așadar, domnia ta cu adevărat nu crezi în Dumnezeu?"
"Nu găsesc motive pentru asta în natură. Nici nu sînt singurul. Strabon ne spune că galițienii nu aveau nici o noțiune despre vreo ființă superioară. Cînd misionarii au trebuit să le vorbească indigenilor din Indiile de Vest despre Dumnezeu, ne povestește Acosta, (care însă era iezuit), au fost nevoiți să folosească cuvîntul spaniol Dios. N-o să crezi, dar în limba lor nu a existat nici un termen potrivit. Dacă ideea de Dumnezeu nu-i cunoscută în starea naturală, pesemne că e vorba de o născocire omenească... Dar nu mă privi așa, ca și cum eu n-aș avea principii sănătoase și n-aș fi un servitor credincios regelui meu. Un adevărat filosof nu pretinde deloc să răstoarne ordinea lucrurilor. O acceptă. Cere numai să fie lăsat să-și cultive gîndurile ce consolează un cuget puternic. Pentru ceilalți, noroc că există și papi și episcopi ca să oprească mulțimile de la răzvrătire și samavolnicie. Ordinea statului cere o uniformitate de comportare, religia e necesară poporului, iar înțeleptul trebuie să jertfească parte din independența lui pentru ca societatea să se mențină cum e. Cît despre mine, cred că sînt un om prob: sînt credincios prietenilor, nu mint, decît atunci cînd fac vreo declarație de dragoste, iubesc știința și fac, pe cît se spune, versuri bune. Pentru asta doaninele mă socotesc galant. Aș vrea să scriu romane, fiindcă sînt foarte la modă, dar mă gîndesc la multe din ele, și nu mă grăbesc să scriu vreunul..."
"La ce soi de romane te gîndești?"
"Uneori privesc Luna, și-mi închipui că petele acelea sînt niște peșteri, niște cetăți, niște insule, iar locurile ce strălucesc sînt cele în care marea primește lumina soarelui ca sticla unei oglinzi. Aș vrea să povestesc istoria regilor lor, a războaielor lor, și a revoluțiilor lor, sau a nefericirii iubiților de pe acolo, care în timpul nopților lor suspină privind spre Pămîntul nostru. Mi-ar plăcea să povestesc despre războiul și despre amiciția dintre diferite părți ale trupului, despre brațe, cum se luptă ele cu picioarele, și vinele cum fac dragoste cu arterele, sau oasele cu măduva. Toate romanele pe care aș vrea să le scriu mă urmăresc chinuindu-mă. Cînd mă aflu în odaia mea mi se pare că sînt toate primprejurul meu ca niște dracușori, și că unul mă trage de o ureche, altul de nas, și fiecare îmi zice: «Domnule, creați-mă pe mine, sînt foarte frumos». Apoi îmi dau seama că se poate povesti o istorie la fel de frumoasă născocind un duel original, de exemplu să te bați și să-l convingi pe potrivnic să-l renege pe Domnul Dumnezeu, apoi să-i străpungi pieptul, așa ca să moară damnat. Stop, domnule de la Grive, trage iar spada, așa, parează, poftim! Þine călcîiele pe aceeași linie: nu așa, căci se pierde tăria picioarelor. Capul nu trebuie ținut drept, pentru că lungimea dintre spadă și cap oferă o suprafață exagerată loviturilor adversarului..."
"Păi eu îmi apăr capul cu spada în mîna întinsă".
"Greșit, în poziția asta se pierde forță. Pe urmă, eu am deschis cu o gardă nemțească, iar domnia ta te-ai pus în gardă ca italienii. Greșit. Cînd lupți pe garda adversarului, trebuie s-o imiți cît mai mult posibil. Dar nu mi-ai povestit de domnia ta și de întîmplările pe care le-ai avut înainte de-a ajunge în valea asta prăfuită."
Nimic nu-l poate fascina mai mult pe un tînăr ca un adult capabil să strălucească prin paradoxuri prefăcute: acesta ar vrea să se ia imediat la întrecere cu el. Roberto își deschise inima către Saint-Savin și, ca să se facă interesant ― știind că primii săi șaisprezece ani de viață îi ofereau prea puține prilejuri ― îi vorbi de obsesia lui pentru fratele necunoscut.
"Ai citit prea multe romane", îi spuse Saint-Savin, "și încerci să trăiești unul din ele, pentru că datoria unui roman este să ne învețe desfătîndu-ne, iar ceea ce ne învață este să recunoaștem capcanele lumii".
"Și anume ce m-ar învăța ceea ce numești domnia ta romanul lui Ferrante?"
"Romanul", îi explică Saint-Savin, "trebuie să aibă totdeauna ca temelie un echivoc, de persoană, de acțiune sau de loc, timp, circumstanță, iar din aceste echivocuri de bază trebuie să se nască echivocuri episodice, învăluiri, peripeții, și în cele din urmă recunoașteri neașteptate și plăcute. Echivocuri, zic, cum ar fi moartea neadeverită a unui personaj, sau cînd o persoană e ucisă în locul alteia, sau echivocurile de cantitate, ca de pildă cînd o femeie îl crede mort pe iubitul ei și se mărită cu altul, sau de calitate, cînd cea care greșește e judecata simțurilor, sau ca atunci cînd e înmormîntat cineva care pare mort, însă nu e decît sub puterea unei băuturi adormitoare; sau și echivocuri de relație, ca atunci cînd cineva e bănuit pe nedrept că a ucis pe altul; sau de instrument, ca atunci cînd ne prefacem că înfigem pumnalul în cineva folosind un așa fel de armă încît, cînd lovim, vîrful să nu intre-n grumaz ci să intre înapoi în teacă, apăsînd acolo pe un burete muiat în sînge... Ca să nu mai spun de misive false, de glasuri imitate, de scrisori neajunse la timp la adresă sau ajunse în alt loc ori la altă persoană. Iar din stratagemele astea, cea mai ridicată în slăvi, însă prea obișnuită, e aceea ce face să fie luată o persoană drept alta, și care dă vina acestui schimb pe o Sosie... Sosia e o reflectare pe care pesonajul și-o poartă în urmă-i sau de care e precedat în orice împrejurare. E o frumoasă găselniță, prin care cititorul se recunoaște în personajul acela, împreună cu care împărtășește teama obscură de Fratele Dușman. Dar așa, vezi domnia ta că și omul e o mașină și e de ajuns să-i pui în mișcare o roată de la suprafață ca să faci să se învîrtă alte roți înlăuntru: Fratele și dușmănia nu sînt altceva decît răsfrîngerea temerii pe care fiecare o are de sine, ca și de renunțările din propriu-i suflet, în care clocesc dorințe nemărturisite, sau, așa cum se spune acum la Paris, proiecte surde și neexprimate. Mai deunăzi s-a demonstrat că există gînduri imperceptibile, ce se imprimă-n suflet fără ca acesta să le știe, gînduri clandestine al căror existență e dovedită de faptul că, de cum cineva se cercetează puțin pe sine, nu va întîrzia să-și dea seama că poartă-n inimă iubire și ură, bucurie sau mîhnire, fără ca să-și poată aminti lămurit ce gînduri le-au făcut să se nască."
"Așadar, Ferrante..." riscă Roberto, iar Saint-Savin încheie astfel: "Așadar Ferrante ține locul temerilor și gîndurilor de care te rușinezi. Adeseori oamenii, ca să nu-și spună lor înșile că sînt autorii destinului lor, văd acest destin ca pe un roman, pus în mișcare de un autor închipuit și netrebnic."
"Dar ce anume ar trebui să însemne pentru minei parabola asta pe care mi-am construit-o fără să știu?"
"Cine știe? Poate că nu-l iubeai pe tatăl domniei tale atît cît crezi, te temeai de asprimea cu care el te voia virtuos și i-ai atribuit o vină, pentru ca apoi să-l pedepsești, nu prin vinile domniei tale, ci ale altcuiva."
"Domnule, îi vorbești unui fiu ce încă-și mai plînge tatăl nespus de iubit! Cred că-i și mai mare păcat să predici disprețul pentru un tată decît acela pentru Domnul nostru Isus Hristos!"
"Haide, haide, dragă la Grive! Filosoful trebuie să aibă curajul să critice toate învățămintele acelea mincinoase ce ne-au fost inoculate, și printre ele e și respectul absurd pentru bătrînețe, de parcă tinerețea n-ar fi cel mai mare bine și cea mai mare virtute. Dacă ne gîndim bine, atunci cînd un om tînăr e capabil să zămislească, să judece și să făptuiască, nu-i oare mai priceput să conducă o familie decît un sexagenar ramolit, căruia albirea părului i-a înghețat fantezia? Ceea ce onorăm noi ca fiind prudență la cei mai vîrstnici, nu-i altceva decît teama neașteptată de acțiune. Ai vrea să te supui ăstora, cînd trîndăvia le-a slăbit mușchii, le-a întărit arterele, le-a prefăcut mințile în abur și le-a supt măduva din oase? Cînd adori o femeie, n-o faci din cauza frumuseții ei? Oare continui să mai îngenunchezi dinainte-i după ce bătrînețea a făcut din trupul ei o arătare, bună doar să-ți amintească de moartea-i apropiată? Și dacă faci asta în ceea ce privește iubitele, de ce n-ar trebui s-o faci și în privința bătrînilor dumitale? O să-mi spui că bătrînul acela e tatăl domniei tale și că Cerul îți făgăduiește o viață lungă dacă-l cinstești. Cine a spus asta? Niște babalîci de evrei care considerau că vor putea supraviețui în deșert numai dacă se vor, bucura de rodul coapselor lor. Dacă crezi că Cerul îți dă o singură zi de viață în plus pentru că ai fost oaia supusă a tatălui domniei tale, te înșeli. Crezi că o plecăciune pînă la pămînt, încît să mături cu pana de la pălărie picioarele părintelui, te poate vindeca de vreun abces copt sau poate să-ți cicatrizeze semnul unei lovituri de spadă, sau să te ușureze de vreo piatră la bășică? De-ar fi așa, medicii n-ar mai recomanda poțiunile alea scîrboase ale lor, ci, ca să te lecuiască de boala italienească ți-ar porunci patru plecăciuni să le faci înainte de cină seniorului tată, și o sărutare să i-o dai seniorei mame înainte de culcare. O să-mi spui că fără tatăl acela domnia ta n-ai fi fost, și nici el fără al său, și așa pînă la Melchisedec. Însă el e cel care-ți datorează ceva, nu domnia ta: căci plătești cu mulți ani de lacrimi un moment al lui de plăcere stîrnită de pofte."
"Domnia ta nu crezi ce spui."
"Sigur că nu. Aproape deloc. Dar filosofu-i ca și.poetul. Acesta din urmă compune scrisori din minte pentru vreo o nimfă ideală, numai ca să poată măsura prin cuvinte cum dă înapoi pasiunea. Filosoful își pune la probă răceala privirii, ca să vadă pînă la ce punct poate fi clintită stînca fățărniciei. Nu vreau să-ți slăbească respectul pentru tatăl domniei tale, mai ales că-mi spui că ți-a dat bune învățăminte. Dar nu te mai întrista tot aducîndu-ți aminte. Te văd lăcrămînd..."
"O, asta nu-i din durere. Trebuie că-i rana asta de la cap, care mi-a slăbit ochii..."
"Bea niște cafea".
"Cafea?"
"Jur că peste un timp are să fie la modă. E un fel de leac. O să-ți fac eu rost. Usucă umorile reci, alungă vînturile, întărește ficatul, e un remediu suveran contra hidropiziei și a scabiei, răcorește inima, aduce ușurare durerilor de stomac. Aburul ei e recomandat pentru fluxiunile ochilor, pentru pocnetele din urechi, guturai, răceală sau înfundarea nasului, cum poftești a-i zice. Apoi îngroapă-ți alături de tată și fratele acela nesărat pe care ți l-ai născocit. Și mai ales găsește-ți o dragoste".
"O dragoste?"
"O să fie și mai bună decît cafeaua. Suferind din cauza unei făpturi vii, o să-ți alini suspinele pentru o făptură moartă."
"N-am iubit niciodată o femeie", mărturisi roșind Roberto.
"Eu n-am spus o femeie. Ar putea fi un bărbat".
"Domnule de Saint-Savin!" strigă Roberto.
"Se vede că vii de la țară".
Stînjenit la culme, Roberto se scuzase, zicînd că acum ochii îl dureau și mai tare și pusese capăt întîlnirii.
Ca să-și facă o idee despre tot ce auzise, își spuse că Saint-Savin își bătea joc de el: ca într-un duel, voise să-i arate cîte soiuri de lovituri se cunoșteau la Paris. Iar Roberto se purtase ca un provincial. Mai mult de atît, luînd în serios vorbele acelea, păcătuise, fapt ce nu s-ar fi întîmplat dacă le-ar fi luat în glumă. Își numără în minte păcatele pe care le făptuise ascultînd clevetirile acelea contra credinței, a obiceiurilor, a statului, a respectului datorat familiei. Și gîndindu-se la slăbiciunea-i, fu apucat de o altă temere: își aminti că tatăl său murise rostind un blestem.



9.
Ocheanul Aristotelic

A doua zi se întorsese să se roage în catedrala Sant'Evasio. O făcuse ca să-și mai aline arșița: în după amiaza aia de întîi iunie soarele pișcă pe străzile aproape pustii ― la fel ca și acum cînd, pe Daphne el simțea căldura răspîndindu-se asupra golfului, iar pereții corăbiei nu reușeau s-o oprească, de parcă lemnul ar fi fost încins în foc. Însă simțise și nevoia de a-și mărturisi atît păcatul său, cît și pe cel patern. Oprise un prelat care trecea prin naos, iar acela îi spusese mai întîi că nu ținea de parohia aceea, însă pe urmă, văzînd cum îl privea tînărul, consimțise și se așezase într-un confesional, primind să-l asculte.
Părintele Emanuele nu părea a fi prea în vîrstă, poate să fi avut vreo patruzeci de ani și era, după spusa lui Roberto, "Plin de sevă și rumen la chipu-i semeț și binevoitor", iar Roberto se simți îndemnat să-i mărturisească toate necazurile lui. Îi spuse mai întîi de felul cum blestemase tatăl său. Era oare de ajuns motivui ăsta pentru ca el acum să nu se odihnească în brațele Tatălui Ceresc, ci să geamă în fundul Iadului? Confesorul puse cîteva întrebări și-l făcu pe Roberto să admită că, în Orice moment ar fi murit bătrînul Pozzo, existau destule posibilități ca asta să se întîmple în timp ce el lua numele domnului în deșert: a înjura era un obicei urît luat de la țărani, iar micii seniori din provincia Monferrato considerau un gest de naturalețe cînd vorbeau, în prezența celor egali cu ei, la fel ca sătenii lor.
"Vezi, fiule", încheiase confesorul, "tatăl tău a murit în timp ce îndeplinea una dintre acele mari și nobile acțiuni pentru care spusu-s-a că intra-vom în Paradisul Eroilor. Acuma, chiar dacă nu cred că există un astfel de Paradis, ci socotesc că în Împărăția Cerurilor conviețuiesc în bună pace Cerșetori et Suverani, Eroi et Mișei, cu siguranță că Bunul Dumnezeu nu refuzatu-i-a tatălui tău împărăția sa doar pentru că lunecatu-i-a puțintel limba într-un moment în care avea de gînd o Faptă mare și ― aș îndrăzni să spun că în momente ca aceste pînă și oi astfel de Esclamațiune poate fi un mod de a-l chema pe Domnul de Martur et Jude al propriei Acții neobișnuite. Dacă totuși te mai îndoiești, roagă-te pentru Anima Genitorelui tău et pune să i se zică niște Sfinte Messe, nu atît pentru a-l îndupleca pe Domnul să-și mute Verdictele sale, căci El nu e Flamură care să se îndoaie după cum bat flecarii de franciscani, cît pentru a face bine Animei tale."
Roberto îi spuse atunci de vorbele în răspăr pe care le auzise de la un prieten de-al lui, iar părintele desfăcu larg brațele a neputință: "Fiule, puține știu despre Paris, dar după cîte aud spunîndu-se, sînt peste poate încunoștințat de cîți Descreierați, Ambițiozi, Renegați, Iscoade, Homini de Zavistie există în acea nouă Sodomă. Iar printre dînșii se află Falși Mărturisitori, Furi de Anafură, Călcători de crucifixuri, et den aceia ce dau parale calicilor ca să-i facă să-l renege pe Domnul, et chiar oarece făpturi ce pentru Batjocură au dat botez Cîinilor... Iară ei numesc asta să urmezi Moda Timpului. În Beseareci mai mult nu se zic Orațiuni, ci se preumblă, rîd, se pitescu pre după coloane ca să acațe Doamnele, și este un neîncetat Gomot pînă și în timpul Elevațiunei. Pretind a filosofa & te asaltează cu răuvoitoare Interogațiuni, că au de ce Domnul au dat Legi Lumei, de ce este oprit Păcatul Desfrînărei, de ce Fiul lul Dumnezeu s-au întrupatu, & uzează fiece răspunsu al tău ca să-l răstoarne într-o Probă de Ateism. Iacă deci spiritele c Luminate ale Vremii: Epicurei, Pirronieni, Diogeniști, Libertini! Așa că tu nu-ți pleca Urechea la ceste Seducțiuni, care vin de la cel Rău."
De obicei Roberto nu face abuzul ăsta de majuscule, lucru în care excelau scriitorii din timpul său, însă cînd transcrie cele spuse și proclamate de părintele Emanuele numără foarte multe, ca și cînd părintele nu doar scria, dar și vorbea astfel, făcînd să se audă demnitatea deosebită a lucrurilor pe care le avea de spus ― semn că era un om de o mare și subjugătoare elocință. Și într-adevăr Roberto se simți așa de înseninat de cuvintele lui că, ieșind din confesional, dori să mai stea puțin de vorbă cu el. Află că era un iezuit savoiard și cu siguranță nu era un om oarecare, din moment ce-și avea reședința în Casale tocmai ca observator trimis al ducelui de Savoia; lucruri care în vremea aceea se obișnuiau cînd avea loc vreun asediu.
Părintele Emanuele își îndeplinea cu dragă inimă însărcinarea aceea: lîncezeala asediului îi dădea timp să-și continue în voie anumite studii de-ale sale ce nu se puteau împăca cu distracțiile unui oraș ca Torino. Și întrebat cu ce anume se ocupa, zisese că era și el pe cale să construiască un ochean așa cum făceau astronomii.
"Vei fi auzit vorbindu-se de Astronomul acela florentin carele, ca să explice Universul, a folosit Ocheanul, Iperbola ochilor, și cu Ocheanul a văzut ceea ce ochii doar își închipuiau. Eu respect mult astă folosire de Instrumente Mehanice pentru a pricepe, cum se obișnuiește a se zice astăzi, Lucrul Desfășurat. Însă pentru a-nțelege Lucrul Gînditor, sau chipul nostru de a cunoaște Lumea, noi nu putem a folosire decît un alt Ochean, același pe care l-a folosit Aristotel, și care nu-i vreun tub sau lentilă, ci Leasă de Cuvinte, Idee Perspicace, deoarece doar darul Iscusitei Eloquentii e cel ce ne permite să pricepem ăst Univers."
Vorbind astfel, părintele Emanuele îl însoțise pe Roberto afară din biserică și, plimbîndu-se ei, urcaseră pe povîrnișurile fortificației, într-un loc liniștit în după amiaza aceea, în timp ce lovituri înfundate de tun ajungeau pînă la ei din partea opusă a orașului. Aveau dinaintea lor taberele imperiale în depărtare, dar pe o distanță bunicică locurile erau lipsite de trupe și de mașini de război, iar pajiștile și colinele străluceau în soarele primăverii.
"Ce vezi, fiule?" îl întrebă părintele Emanuele. Iar Roberto, ca unul ce nu știa să se exprime bogat, zise: "Pajiștile".
"Desigur, oricine e în stare să vadă colo jos niște Pajiști. Dar bine știi că după pozițiunea Soarelui, a culorii Cerului, ai orei din zi & a anotimpului, ele pot să-ți apară sub forme diferite inspirîndu-ți alte și alte simțăminte. Unui sătean, ostenit de muncă, ele-i apar ca Pajiști & nimic alta. Același lucru se! petrece și cu pescarul primitiv ce-i spăimîntat de anume Arătări de Foc ce uneori apar noaptea pe cer, & înfricoșează, dar imediat ce Meteoriștii, care sunt niște Poeți, cutează a le numi Comeate cu Plete, Bărboase & Codate, Capre, Căpriori, Scuturi, Facle & Săgeate, aste figure ale vorbirei îți clarifică prin care Simboale iscusite înțelege a ne vorbi Natura, ce se servește de aste imagini ca de niște Hieroglife, ce pe de o parte trimit la Semnele Zodiacului & pe de alta la Fapte trecute sau vietoare. Așișderea Pajiștile. Cată și vezi cîte poți a spune despre Dînsele, & cu cît vei zice mai vîrtos, cu atît mai mult vezi într-însele & înțelegi: Zefirul suflă dulce, țărîna se dismiardă, Privighetoarea-n cîntec își plînge al ei vers, se-mpodobesc copacii cu coame de frunzișe, & tu descoperi minunata taină a Pajiștilor în felurimile de Ierburi pe stirpea lor alese, alăptate la sînul Rîurilor ce gîlgîie rîzînd pruncește. Poienele gătite exultă-n veselie, la răsărit de Soare se lumină la chip și iată-le surîsul cum se bucură că Astrul acum s-a-ntors la ele, și-ș bete de sărutul Austrului suav, rîsul & căldura dimineței le umple Voioșia, ce ele-n stropi de Rouă și-o lăcrăma rîzînd & rîde-n danț Pămîntul cu mută Mulțămire. Cu flori încununate, Poienele! iubite Domnului lor se lasă & și-un pod de Iperbole din razele-i îi fac. Dar în curînd Junețea a moarte se grăbește, și rîsul lor! pălește curînd pe ne-așteptat, ceru-și pierde culoarea & Pămîntul lîncezește, Zefirul cel zăbavnic suspină acum de dor, căci la sosirea iernei și cerul se încruntă, Poienele-ntristează sub Brumele ce cad. Iacă fiule: dacă tu ai fi spus doar atîta, că pajiștile-s plăcute, n-ai fi făcut altceva decît să-mi reprezinți înverzirea ― despre care știu și eu ― dar dacă tu zici că Pajiștile rîd mă vei face să văd Pamîntul ca pe un Tărîm însuflețit, & viceversa, voi învăța să observ pe chipurile omenești toate culorile pe care le-am aflat prin poieni... Și asta-i slujba Figurii celei mai alese dintre toate, Metafora. Dacă Mintea, și apoi Știința, consistă în a lega împreună Noțiuni depărtate și a găsi Semănătura în lucruri ce nu seamănă, Metafora, dintre Figuri cea mai ageră și mai hoinară, e singura destoinică să producă Minunarea, din care se naște Desfătul, ca din schimbările de scene de.la teatru. Și dacă desfătarea pe care ne-o hărăzesc Figurile e aceea de a învăța lucruri noi fără trudă și multe lucruri într-un volum mititel, iată că metafora, ducîndu-ne-n zbor cu mintea de la un gen la altul, ne face să străvedem într-un singur Cuvînt mai mult de un singur Object."
"Dar trebuie să și știi să născocești metafore, iar asta nu-i o treabă pentru un țăran ca mine, care în viața lui n-a făcut altceva prin poieni decît să tragă după păsărele..."
"Tu ești un Gentil Huom, și puțin lipsește ca tu să poți deveni ceea ce la Paris numesc un Honest'Huom, îndemînatic în disputele verbale cît și în cele cu spada. Iară a ști să formulezi Metafore, și deci să vezi Lumea cu mult mai felurită decît le apare ea oamenilor neciopliți, e o Artă ce se învață. Căci dacă vrei să știi, în astă lume în care toți se dau în vînt după multe și de mirare Machine ― iar unele dintre ele le vezi, vai, chiar și în ăst Asediu ― construiesc și eu Machini Aristotelice, ce îngădui-vor tuturor să vadă cu ajutorul Cuvintelor..."
În zilele următoare Roberto îl cunoscu pe domnul della Saletta, care avea rol de ofițer de legătură între Toiras și mai marii orașului. Toiras se plîngea, după cum auzise acesta, de casalezi, în a căror fidelitate nu prea se încredea: "Oare nu înțeleg ei", zicea el iritat, "că pînă și în timp de pace Casale se află în situația de a nu putea să-și treacă nici măcar un pedestraș sau un coș cu merinde fără să le ceară permis de trecere miniștrilor spanioli? Și că numai sub protecție franceză orașul are siguranța.de a fi respectat?" Dar acum de la seniorul Saletta aflase că nici măcar pe timpul ducilor de Mantova Casale nu fusese la largul său. Politica familiei Gonzaga fusese întotdeauna aceea de a reduce împotrivirea casalezilor și de șaizeci de ani orașul suferise împuținarea treptată a multor privilegii.
"Înțelegeți, domnule de la Grive?" zicea Saletta. "Înainte trebuia să ne plîngem de prea multe biruri, iar acum suportăm noi cheltuielile pentru aprovizionarea garnizoanei. Nu ne plac spaniolii la noi acasă, dar oare francezii ne plac cu adevărat? Ne dăm viața pentru noi sau pentru ei?"
"Dar atunci tatăl meu pentru cine a murit?" întrebase Roberto. Iar domnul Della Saletta nu știuse să-i răspundă.
Dezgustat de discuțiile politice, Roberto se întorsese la părintele Emanuele după vreo cîteva zile, la mînăstirea unde acesta locuia, și aici îl îndreptară nu către o chilie, ci către un apartament ce îi fusese rezervat sub bolțile unui chiostru liniștit, îl găsi stînd de vorbă cu doi gentilomi, dintre care unul îmbrăcat foarte arătos: purta veșmînt de purpură cu găitane de aur, mantie împodobită cu pasmanterii aurite și garnisită cu blăniță, pieptar bordat cu o bentiță roșie în zig-zag și o panglică cu pietre prețioase mărunte. Părintele Emanuele îl prezentă ca portdrapelul don Gaspar de Salazar, iar pe de altă parte, din tonu-i semeț și din felul cum purta mustața și părul, Roberto ghicise că era un gentilom din oastea dușmană. Celălalt era seniorul Della Saletta. Îi încolți în minte o clipă că a nimerit într-un cuib de iscoade, apoi înțelese, așa cum înțeleg și eu cu acest prilej, că eticheta asediului permitea ca unui reprezentant al asediatorilor să-i fie îngăduit accesul în cetatea asediată, pentru întîlniri și tratative, așa cum și seniorul Della Saletta avea liberă trecere în tabăra lui Spinola.
Părintele Emanuele zise că tocmai se pregătea să le arate vizitatorilor săi Machina lui Aristotelică: și își conduse oaspeții într-o încăpere în care trona mobila cea mai ciudată ce s-a văzut vreodată ― nici măcar nu-s sigur că-i pot reconstitui exact forma cu ajutorul descrierii pe care Roberto i-o face Doamnei lui, pentru că, desigur, era vorba de ceva ce nu mai văzuse nici înainte nici după aceea.
Era, deci, la partea de jos, formată dintr-un cufăr sau ladă pe fațada căreia se deschideau, ca la o tablă de șah, optzeci și unu de sertărașe ― nouă rînduri orizontale pe nouă verticale, fiecare rînd de pe ambele dimensiuni fiind specificat printr-o literă gravată (BCDEFGHIK). Pe tăblia cufărului se profila în stînga un pupitru, pe care era pusă o carte mare, scrisă de mînă și cu inițialele colorate. În dreapta pupitrului se aflau trei suluri, de lungime descrescătoare și grosime crescătoare (cel mai scurt fiind cel mai încăpător, în așa fel încît să le conțină pe cele mai lungi), îmbinate astfel încît o manivelă de pe laturi putea, în virtutea inerției, să le facă să se-nvîrtă unul într-altul cu repeziciuni diferite, după greutatea lor. Fiecare sul purta gravate pe marginea stîngă aceleași nouă litere ce se aflau însemnate și pe marginea sertărașelor. Ajungea să dai odată la manivelă, și sulurile acelea se mișcau independent unul de altul, iar cînd se opreau, puteai citi grupuri de cîte trei litere alăturate întîmplător, să zicem CBD, KFE sau BGH.
Părintele Emanuele se apucă să explice ideea ce stătea la baza acestei Mahine a lui.
"Așa cum ne-a învățat Filosoful, altăceva nu este Mintea decît virtutea de a pătrunde objectele sub zece Categorii, care ar fi așadar Sostanță, Quantitate, Qualitate, Relațiune, Acțiune, Pasiune, Situațiune, Timp, Loc, & Posesiune. Sostanțele sunt însuși subjectul oricărei vorbiri inteligente & lor trebuie să le spunem minunatele Asemănări. Care sunt aceste Sostanțe, e însemnat în această carte la litera A, și poate nici nu mi-ar ajunge mie viața ca să le pot înșira complet. Totuși am aici adunate cîteva Mii, scoțîndu-le din cărțile Poeților și ale învățaților, și din acea Condică minunată ce este Facerea Lumei la îndemîna învățăcelului. Așa, între Sostanțe vom pune, după Domnul Dumnezeu, Persoanele Dumnezeiești, Ideile, Zeii închipuiți, cei mari, cei de mijloc & cei mai mici, Zeii Cerești, ai Văzduhului, ai Mărei, ai Pămîntului & ai Infernului, Eroii îndumnezeiți, Angelii, Demonii, Spiridușii, Cerul și Stelele umblătoare, Semnele cerești și Constelațiunile, Zodiacul, Cercurile și Sferele, Elementele, Aburii, Exhalațiunile, și apoi ― ca să nu spun toate ― Focurile Supterane, și Scînteiele, Meteorii, Mările, Fluviile, Izvoarele & Lacurele și Ostroavele... Și tot așa, cu Sostanțele Artificiale, cu operele fiecărei Maeștrii, Cărți, Pene, Cernele, Globure, Compase, Dreptare, Palaturi, Templuri & Bordee, Scuturi, Spade, Tambure, Quadre, Peneluri, Statue, Topoară & Securi, și pănă la Sostanțe Metafiziche, cumu-s Ghenul, Speța, Propriul și întîmplătorul & toate noțiunile de ăst fel".
Arăta acum către sertărașele mobilei lui și, deschizîndu-le arăta cum fiecare cuprindea foi pătrate de pergament foarte gros, din acela ce se întrebuințează la legatul cărților, rînduite în ordine alfabetică: "După cum veți afla, fiecare șir vertical se raportează, de la B la K, la una dintre celelalte nouă Categorii, și pentru fiecare dintr-însele, fieșcare dintre cele nouă caseturi cuprinde niște familii de Membre. Verbi gratia, pentru Quantitate avem înregistrată familia Quantității de Măsură, care ca Membre însemnează aici Micul, Marele, Lungul și Scurtul; sau familia Quantității Numerale, ale cărei Membre sunt Nula, Unul, Două & caetera, sau Mulți și Puțini. Tot așa, sub Qualitate, avea-vei familia calităților aparținătoare Vederii, cum sunt Vizibil, Invizibil, Frumos, Deform, Chiar, Oscur; sau Odoratului, cum sunt Miroazna și Putoarea; sau Qualitățelor Pasiunelor, cum sunt Veselia și Tristețea. Și la fel spune-vom pentru fieșce categorie. Et orice filă ce înseamnă un Membru, despre dînsul însemnez toate cele ce atîrnă de el. Claru-i?"
Toți deteră din cap minunîndu-se, iar părintele continuă: "Deschide-vom acum la întîmplare Cartea cu Sostanțele, și căuta-vom într-însa una, care poftiți... Iacă, un Pitic. Ce putea-vom zice, mai-nainte de a vorbi după logică, de un Pitic?"
"Que es pequeno, micușor, petit", rosti don Gaspar de Salazar, "y que es feo, y infeliz, y ridiculo..."
"Întocmai", admise părintele Emanuele, "însă așa nu știu ce aș alege, & sunt chiar sigur că, de ar fi trebuit să vorbesc nu de un Pitic, ci, să zicem, despre Corali, i-aș fi putut eu găsi oare trăsături tot așa de lămurite? Și apoi, Micimea are de a face cu Quantitatea, Urîciunea cu Qualitatea, deci de unde ar trebui să încep? Nu, mai curînd mă încred Fortunei, căreia îi sînt Miniștri Cilindrii aceștia ai mei. Acum îi pun în mișcare & obțin, cum se întîmplă bunăoară acum, triada BBB. B în prima pozițiune este Quantitatea, B în secunda pozițiune mă trimite să caut, în șirul Quantității, în sertarul Mărimii, & iacă, chiar în capătul desparțamîntului cu cele ce se află în B, găsesc Mic. Și în astă foiță dedicată lui "Mic" găsesc că mic e Angelul, care stă într-un Punt, & Polul, care e punt nemișcător al Sferei, & dintru cele elementare Scînteia, Picătura de apă & Greutatea de Piatră pentru cîntar & Atomul dintru care, potrivit lui Democrit, se compune orice lucru; pentru Lucrurile Omenești, iacă Embrionul, Pupilul, Astragalul; pentru cele Animale Furnica și Purecele, Pentru Plante Surcica, Semînța de Muștar & Fărîma de Pîine; pentru Științele Matematice acel Minimum Quod Sic, Litera I, cartea legată în sextodecimo, sau dramul de spițer; pentru Arhitectură Sipetul sau Þărușul, sau pentru Fabuli, acel Psicapax general al Șoarecilor împotriva Broaștelor & Mirmidonii născuți din Furnici... Dar să ne oprim aici, căci acum chiar că aș putea numi Piticul nostru Þărușul Naturii, Păpușica Copiilor, Fărîmă de om. Și luați seama că dacă am încerca iarăși să învîrtim cilindrii și am obține în schimb, iacătă, CBF, litera C m-ar trimite la Qualitate, B m-ar pune să-mi cat Membrele mele în căsuța a ceea ce ține de Vedere, & așijderea litera F m-ar face să întîlnesc ca Membru ființa Invizibilă. Iar printre Lucrurile Invizibile găsire-aș, minunată împrejurare, Atomul, & Puntul, care acum mi-ar îngădui să-mi denumesc Piticul meu Atom de Om, sau Punct de Carne."
Părintele Emanuele își învîrtea cilindrii și căuta printre foile din sertărașe iute ca un scamator, așa încît metaforele păreau a-i sări de-acolo ca prin vrajă, fără să se simtă cazna mecanică ce le producea. Dar încă nu era mulțumit.
"Domnilor", continuă el, "Metafora plină de Duh, cată a fi cu mult mai complicată! Orice Lucru ce l-am găsit pînă acum se cere a fi analizat sub profilul celor zece Categorii, & așa cum explică Cartea mea, dacă ar trebui să privim un Lucru ce depinde de Qualitate, trebui-vom să vedem dacă este vizibil, & cît de departe este, ce Deformitate sau Frumusețe are, & ce Coloare; ce Sunet, ce Miroaznă, ce Gust; dacă poate fi simțit sau atins, dacă este rar sau des, cald sau rece, & de ce Figură ține, ce Pasiune, Iubire, Artă, Știință, Sănătate, Infirmitate; & dacă pute-vom să dăm Știre de el. Iar aceste întrebări le numesc Părticele. Acuma eu știu că prima noastră încercare ne-a condus să lucrăm asupra Cantității, care adăpostește printre Membrii săi Micimea. Acum pun iarăși Cilindrii să se-nvîrtă și obțin triada BKD. Litera B, pe care ne-am hotărît deja că o adresăm Quantității, dacă mă duc să mă uit în Cartea mea, îmi spune că prima părticică bună să exprime un Lucru Mic este să stabilesc Cu Ce Se Măsoară. Cînd caut în Carte la ce se referă Măsura, ea mă trimite din nou la căsuța Quantităților, sub familia Quantităților în general. Mă duc la fila Măsurii & aleg din ea lucrul K, care e Măsura Degetului Geometric. Și iacătă că aș fi acum în stare să compun o Definiție plină de duh, ca de pildă că a voi să masori acea Păpușică de Copii, acel Atom de Om, un Deget Geometric ar fi o Măsură peste Măsură de mare, fapt ce-mi spune mult, unindu-se aici Metafora cu Iperbola, despre Nemernicia & Ridiculul Piticului."
"Ce lucru minunat", zise seniorul Della Saletta, "însă din cea de a doua triadă obținută încă nu ați folosit ultima literă, D..."
"Mă așteptam de la un om de duh ca Domnia ta, să mi-o spui," zise mulțumit părintele Emanuele, "dar domnia ta ai atins Puntul Minunat a ceea ce eu am înjghebat aici! Astă literă e aceea care merge mai departe (& pe care-aș putea s-o arunc dacă m-aș fi lenevit, sau aș fi considerat că mi-am atins ținta), cea care-mi îngăduie să-mi iau de la capăt cercetarea mea! Acest D îmi permite să încep din nou ciclul Părticelelor purcezînd să caut în categoria Posesiunei dacă i se potrivește, sau dacă poate servi ca semn a oarece), & de la ea să reiau, cum am făcut prima dată cu Quantitatea, făcînd să se-nvîrtă Cilindrii, folosind primele două litere & ținînd-o pe a treia pentru încă o încercare, & așa la nesfirșit, pentru milioane de Coniugațiuni Posibile, iar dacă unele vor apărea mai pline de duh decît altele, & va reveni Cugetului meu să deosebească pe cele mai potrivite să nască Uimire. Dar nu voi să vă mint, Domnilor, eu nu am fost ales Piticul la întîmplare: chiar astă noapte mă străduisem cu mare îngrijire să trag tot folosul ce se poate din acea Sostanță."
Agită o foaie și începu să citească șirul de definiții cu care era cît pe ce să-și sufoce bietu-i pitic: omuleț mai scurt decît numele-i, embrion, frîntură de omușor, atît de mic încît corpușoarele ce pătrund pe fereastră odată cu lumina par cu mult mai mari ca el, trup care împreună cu milioane de semeni de-ai lui ar putea să măsoare orele prin gîtul unei clepsidre, alcătuire în care piciorul stă cel mai aproape de cap, bucățică de carne care începe acolo unde sfîrșește, linie ce se ghemuiește într-un punct, împunsătură de ac, supus căruia trebuie să-i vorbești cu grijă de teamă ca suflarea să nu-l spulbere, substanță așa de mică încît nu poate avea culoare, scînteiuță de muștar, trupușor ce n-are nici mai mult nici mai puțin decît a avut vreodată, materie fără formă, formă fără materie, corp fără corp, pură făptură de rațiune, născocire a minții menit să fie atît de mărunt încît nici o lovitură nu i-ar putea nimeri ca să-l rănească, avînd putință să fugă prin orice crăpăturică și să se nutrească timp de un an cu un singur grăunte de orz, ființă prescurtată atît de tare, că niciodată nu știi dacă sade, stă culcat sau drept, capabil să se ascundă într-o găoace de melc, sămînță, grăuncior, sîmbur, punct de la i, individ matematic, nulă aritmetică...
Și ar fi continuat, avînd destul material, dacă cei de față nu l-ar fi oprit bătînd din palme.



10.
Geografie și Hidrografie Reformată

Roberto înțelesese acum că părintele Emanuele se purta în fond ca și cum ar fi fost vreun discipol al lui Democrit și Epicur: aduna la un loc atomi de idei și-i combina în chipuri diverse ca să formeze din ei o mulțime de obiecte. Și tot așa cum Canonicul susținea că o lume făcută din atomi nu contrazicea ideea unei dumnezeiri care îi aranja laolaltă conform rațiunii, la fel și părintele Emanuele accepta din pulberea aceea de concepte numai compunerile cu adevărat iscusite. Poate că tot așa ar fi făcut dacă s-ar fi apucat să creeze scene pentru un teatru: oare nu scot și scriitorii de comedii fapte iscusite și de necrezut din frînturi de lucruri verosimile dar fără sare, așa încît să ne fie pe plac corcind pe neașteptate acțiunile între ele?
Tar dacă era așa, oare potrivirea aceea de împrejurări ce iscase naufragiul lui și starea în care se afla Daphne ― cel mai mic fapt fiind verosimil, damful și scîrțîitul din coca vasului, mirosul plantelor, glasurile păsărilor ― nu era pentru ca totul să concure la impresia unei prezențe ce nu era altceva decît efectul unei fantasmagorii percepute numai de minte, ca și rîsul pajiștilor și lacrimile de rouă? Deci fantasma unui intrus ascuns era o îmbinare de atomi de acțiuni, ca și aceea a fratelui pierdut, amîndouă formate din frînturile propriului lui chip și din dorințele sau gîndurile lui.
Și cum tocmai se auzea în geamuri o ploiță ușoară împrospătînd zăduful amiezii, își zicea: e firesc, numai eu și nimeni altul am urcat pe vasul ăsta ca un intrus, eu tulbur liniștea asta cu pașii mei, iată că, de parcă m-aș teme că am violat un altar al altcuiva, am fabricat un alt eu însumi ce se-nvîrte pe sub aceleași punți. Ce probe am că acesta există? Cîțiva stropi de apă pe frunze? Dar oare nu-i cu putință ca, așa cum plouă acum, să fi plouat noaptea trecută, fie chiar și foarte puțin? Dar grăunțele? Oare nu s-ar putea ca păsările să le fi mișcat rîcîindu-le, chiar pe cele care erau acolo, făcîndu-mă să cred că cineva le-a aruncat alte grăunțe? Dar lipsa ouălor? Păi n-am văzut chiar eu ieri un șoim de vînătoare devorînd un liliac? Stau și-mi închipui cala locuită, deși n-am vizitat-o încă și fac asta probabil doar ca să-mi dau curaj, fiindcă mă îngrozește ideea că m-am pomenit părăsit între cer și mare. Domnule Roberto de la Grive, își repeta el, ești singur și tot singur s-ar putea să rămîi pînă la sfîrșitul zilelor tale, iar acest sfîrșit ar putea fi și foarte aproape: hrana de la bord e multă, însă pentru săptămîni, nu pentru luni de zile. Așa că du-te mai degrabă și pune pe punte niște vase ca să strîngi apă de ploaie cîtă poți, și învață să pescuiești de la bord, suportînd soarele. Iar într-o bună zi ai să găsești o cale de a ajunge la Insulă, și să trăiești pe ea fiind singuru-i locuitor. La asta trebuie să te gîndești, nu la povești cu intruși și cu ferranți.
Adunase niște butoaie goale și le pusese pe covertă, suportînd lumina cernută printre nori. Făcînd lucrul ăsta își dădu seama că era încă foarte slăbit. Coborîse'iar, pusese hrană de ajuns animalelor (poate pentru ca nimeni să nu mai fie ispitit s-o facă în locul său), și renunțase încă o dată să coboare mai adînc. Se întorsese în cameră stînd cîteva ore întins, pe cînd ploaia nu dădea semne că se rărește. Bătură cîteva rafale de vînt și pentru prima dată își dădu seama că-i pe o casă plutitoare, ce se clătina ca un leagăn, iar cîte o zbatere de uși făcea mai vie mișcarea aceea lină de pîntec plin de frunzișuri.
Gustă metafora aceasta de la urmă și se întrebă cum anume ar fi citit părintele Emanuele corabia ca pe o sursă de Peceți Enigmatice. Apoi se gîndi la Insulă și o defini ca pe o apropiere de neajuns. Frumoasa alcătuire îi arătă, pentru a doua oară în ziua aceea, neasemuita asemănare dintre insulă și Doamna-i. Rămase de veghe pînă noaptea tîrziu ca să-i scrie tot ce am reușit eu să depăn în capitolul de față.


Daphne se balansase toată noaptea, iar clătinatul ei împreună cu unduirea golfului se molcomise dis-de-dimineață. Roberto zărise pe fereastră semnele unor zori reci dar fără nori. Amintindu-și de Hiperbola aceea a Ochilor evocată în ziua precedentă, își spuse că ar fi putut să observe țărmul cu luneta pe care o văzuse în încăperea de alături: însăși marginea lentilei și priveliștea limitată aveau să atenueze reflexele solare.
Sprijini deci instrumentul de tocul unei ferestre a galeriei și aținti cu toată atenția marginile cele mai depărtate ale golfului. Insula apărea clară, cu culmea acoperită de un morman de nori lînoși. Așa qum învățase la bordul lui Amarilli, insulele oceanice rețin umezeala din alizee și o condensează în ghemotoace de ceață, așa încît navigatorii adesea recunosc prezența unui uscat înainte de a-i vedea profilul, după vălătucii de abur aerian pe care acesta îi ține ca ancorați de el.
Despre alizee îi povestise doctorul Byrd ― care le denumea Trade-Winds, dar francezii le ziceau alisées: pe mările acelea sînt și vînturi mari care dictează cînd să fie uragan sau vreme bună, dar cu ele se joacă alizeele, care-s vînturi răzlețe, încît hărțile le reprezintă hoinăreala sub forma unui dans de curbe și de curenți, de hore dănțuitoare și de raze fermecătoare. Ele se strecoară în cursul vînturilor mari și le dau peste cap, le taie în pieziș, le urzesc capcane. Sînt șopîrle ce țîșnesc pe cărări neprevăzute, se lovesc unele de altele și se ocolesc, ca și cum în Marea Contrariului ar domni doar regulile artei, și nu cele ale naturii. A ceva artificial seamănă ele și-și iau formă nu atît de la alcătuirile armonioase ale lucrurilor ce vin din cer sau de pe pămînt, cum sînt neaua sau cristalele, ci de la volutele acelea la care arhitecții supun cupolele și capitelurile.
Roberto bănuia de mult timp că aceea era o mare a artificiului, iar asta-i explica de ce pe-acolo cosmografii își închipuisera dintotdeauna făpturi împotriva naturii, care mergeau cu picioarele în sus.
Desigur nu artiștii care pe la curțile din Europa construiau grote încrustate cu lapislazuli, cu fîntîni puse în mișcare de pompe secrete, putuseră să inspire natura să inventeze pămînturile din mările acelea; și nici natura de la Polul Necunoscut nu putuse să fie aceea care-i inspirase pe artiști. E doar faptul că, își zicea Roberto, atît Artei cît și Naturii le place să scormonească, și nici atomii înșiși nu fac altceva atunci cînd se alipesc între ei cînd într-un fel, cînd în altul. Există oare vreo năzdrăvănie mai meșteșugită ca broasca țestoasă, născocire a vreunui aurar de acum mii de ani, scut al lui Ahile făurit cu migală și care să-nchidă-ntr-însul un șarpe cu picioare?
Pe la noi, își zicea el, tot ce-i viață vegetală are frăgezimea frunzei cu nervurile ei și a florii ce durează doar o dimineață, în timp ce pe-aici vegetalul pare piele tăbăcită, materie groasă și unsuroasă, carapace pusă-ntr-așa fel ca să stea în calea razelor unor sori ucigători. Fiece frunză ― pe pămînturile astea în care locuitorii sălbatici desigur că nu cunosc meșteșugul metalelor și al ceramicii ― ar putea deveni unealtă, tăiș, cupă, lopățică, iar petalele florilor sunt de lac. Tot ce-i vegetal e pe-aici puternic, în timp ce foarte slab e tot ce-i animal, judecînd după păsările pe care le-am văzut, turnate în sticlă multicoloră, în timp ce la noi animală e puterea calului sau morocănoasa robustețe a boului...
Iar fructele? Pe la noi carnea mărului, rumenă de sănătate, arată că seva-i e plăcută, în timp ce vinețeala ciupercii îți arată otrăvurile din ea. Pe-aici, în schimb, ― am văzut asta și ieri, precum și în timpul călătoriei de pe Amarilli, ― avem un joc năstrușnic de contrarii: albul ca de mort al unui fruct adăpostește dulcețuri nespuse, în vreme ce fructele cele mai pietroase pot distila licori mortale.
Cu luneta explora țărmul și întrevedea între uscat și mare rădăcinile acelea cățărătoare, care păreau că țopăie către cerul liber, și arbuști cu fructe lunguiețe care cu siguranță spuneau că erau mălăiețe și trecute din copt prin aparența lor de cruziciuni. Și recunoștea pe alți palmieri nuci de cocos galbene ca turchestanii de vară, însă știa că aveau să-și serbeze coacerea abia cînd căpătau culoarea pămîntului veșted.
Deci ca să supraviețuiască pe celălalt țărm al pămîntului ― ar fi trebuit să-și amintească asta, dacă voia să ajungă la un pact cu natura ― trebuia să procedeze invers decît îl îndemna instinctul său propriu, instinctul fiind probabil o descoperire a primilor uriași care au încercat să se adapteze naturii de pe cealaltă parte a globului și, crezînd că natura cea mai naturală era aceea la care se adaptau ei, o credeau în chip firesc născută ca să se adapteze lor. De aceea au crezut că soarele era mic așa cum le apărea lor și că uriașe erau anumite fire de iarbă pe care ei le priveau cu ochii aplecați spre pămînt.
Să trăiești la antipozi înseamnă așadar să-ți reconstruiești instinctul, să știi să faci din ciudățenie natură și din natură ciudățenie, să descoperi cît de nestătătoare e lumea, care într-o jumătate a ei urmează anumite legi, iar în cealaltă jumătate legi opuse.
Auzea din nou deșteptarea păsărelelor, acolo, și ― spre deosebire de prima zi ― își dădea seama cît de meșteșugite erau acele cîntări, dacă le comparai cu ciripitul din ținuturile lui: erau chirăituri, fluierături, gurluieli, țîrîituri, plesnete de limbă, lolote, pocnete înfundate de muschetă, game întregi de ciocănituri pe felurite tonuri și din cînd în cînd se auzea un fel de orăcăit de broaște cufundate în apă dintre frunzele copacilor, într-o gîlceavă himerică.
Luneta îi îngăduia să vadă un fel de fuse sau de mingi acoperite cu pene, fremătări întunecate sau de culori nedeslușite, ce se aruncau din cîte-un arbore mai înalt, țintă către pămînt, cu nebunia unor Icari ce parcă voiau să-și grăbească propria prăbușire. La un moment dat i se păru că pînă și un arbore, poate vreun portocal din aceia chinezești, și-a împușcat în văzduh unul din fructe, o gogoașă de mătase de șofran aprins, care ieși foarte repede din ochiul rotund al lunetei. Se convinse că era efectul unei rasfrîngeri de lumină și nu se mai gîndi la el, sau cel puțin așa crezu. Vom vedea mai încolo că, în privința gîndurilor obscure, dreptatea era de partea lui Saint-Savin.
Se gîndi că zburătoarele acelea de o natură nefirească erau emblema unor convivii pariziene pe care le părăsise de multe luni: în acel univers lipsit de făpturi omenești în care, de nu singurele vietăți, cu siguranță singurele făpturi vorbitoare erau păsările, se simțea ca într-un salon, unde, cînd intrase pentru prima oară, deslușise doar un zumzet într-o limbă necunoscută, căreia-i ghicea cu sfială aroma chiar dacă, aș spune, știința acelei savori probabil că pînă la urmă o absorbise bine, altfel n-ar fi putut să diserteze despre ea așa de savant, cum o făcea acum. Dar, amintindu-și că acolo o întîlnise pe Doamna-i și că prin urmare, dacă există vreun loc mai ales pe lume, era acela și nu ăsta de aici ― trase încheierea că nu acolo erau imitate Ipăsările de pe Insulă, ci aici pe Insulă vietățile încercau să se ia la întrecere cu acea foarte omenească Limbă a Păsărilor.


Gîndindu-se la Doamnă și la depărtarea de ea, pe care în ziua de dinainte o comparase cu depărtarea de neatins a pămîntului dinspre apus, prinse să privească din nou Insula, din care luneta îi dezvăluia doar frînturi palide și închise în cerc, însă așa cum se petrece cu imaginile ce se văd în oglinzile acelea convexe care, reflectînd doar o latură a unei odăițe, sugerează un infinit cosmos, sferic și uimit.
Cum i-ar fi apărut Insula dacă într-o bună zi avea să acosteze pe ea? După scena pe care o vedea din stalul său și după specimenele ale căror mărturii le găsise pe corabie, era ea oare acel Eden unde-n pîraie curge lapte și miere, printre mormane uriașe de fructe și animale blajine? Ce altceva căutau în insulele acelea din îndepărtatul sud cei care navigau curajoși într-acolo, înfruntînd furtunile unui ocean pașnic dar înșelător? Nu asta voia Cardinalul cînd îl trimisese în misiune ca să descopere secretul lui Amarilli, posibilitatea de a duce crinii Franței pe o Terra Incognita care să reînnoiască în sfîrșit făgăduințele unei văi neatinse pînă atunci nici de păcatul Babelului, nici de potopul universal, nici de prima cădere a lui Adam? Cinstite trebuiau să mai fie pe-acolo ființele omenești, oacheșe la piele, dar cu inimi fără pată. Fără să le pese de munții de aur și de balsamurile ai căror paznici erau fără s-o știe.
Dar dacă era așa, nu însemna să cazi din nou în greșeala primului păcătos dacă voiai să violezi virginitatea Insulei? Poate că Providența o voise de-a dreptul mărturie castă a unei frumuseți pe care n-ar fi trebuit s-o tulbure vreodată. Nu era oare asta manifestarea iubirii celei mai depline pe care o nutrea și Doamnei lui, iubind-o de departe și renunțînd la orgoliul de a o stăpîni? Oare iubirea înseamnă să aspiri să cucerești? Dacă se cădea ca Insula să i se pară totuna cu obiectul dragostei lui, atunci îi datora și Insulei aceeași grijă pe care i-o dăruise primului. Aceeași frenetică gelozie pe care o încercase ori de cîte ori se temuse ca ochiul altcuiva să nu amenințe sanctuarul acela al împotrivirii, nu trebuia înțeleasă ca o pretindere a unui drept al său, ci ca o negare a dreptului oricui, datorie pe care iubirea sa i-o impunea, fiind el paznicul acelui Graal. Și la aceeași castitate trebuia să se simtă obligat față de Insulă, pe care, cu cît o voia mai plină de promisiuni, cu atît mai puțin ar fi trebuit să vrea s-o atingă. Departe de Doamnă și departe de Insulă, despre amîndouă s-ar fi cuvenit doar să vorbească, voindu-le imaculate atîta cît ar fi putut ele să rămînă de imaculate, atinse doar de mîngîierea elementelor. Dacă exista frumusețe undeva, scopul ei era să rămînă fără scop.
Era cu adevărat astfel Insula pe care o vedea? Cine-l încuraja să-i descifreze astfel hieroglifa? Se știa că, încă de la primele călătorii, în insulele acestea pe care hărțile le consemnau în locuri neprecise, erau abandonați răzvrătiții și că ele deveneau temnițe cu gratii de văzduh, în care condamnații înșiși erau propriii lor temniceri, gata să se pedepsească unii pe alții. A nu ajunge pe ele, a nu le descoperi secretul, nu era o datorie, ci un drept de a scăpa de grozăvii fără capăt.
Sau nu, poate că unica realitate a Insulei era că în centrul ei se înălța, în culorile-i blînde și chemătoare, Pomul uitării, ale cărui fructe, mîncîndu-le, Roberto ar fi putut să-și găsească pacea.
Să dea totul uitării. Își petrecu astfel ziua, în lenevie aparentă, însă foarte activ în strădania de a deveni tabula rasa. Și așa cum i se-ntîmplă celui ce-și impune să uite, cu cît se căznea mai mult, cu atît memoria i se însuflețea.
Încerca să pună în practică toate recomandările de care auzise. Se închipuia într-o odaie ticsită cu obiecte care-i aminteau ceva, vălul doamnei sale, filele în care-i făcuse imaginea prezentă prin regretele pentru absența ei, mobilele și tapiseriile din palatul în care o cunoscuse, și se închipuia pe sine însuși în actul de a arunca toate acele lucruri pe fereastră, pînă ce odaia (și, odată cu ea, mintea lui) rămînea goală și fără nimic pe pereți. Făcea sforțări de neînchipuit tîrînd pînă la pervaz vase, dulapuri, jilțuri și panoplii și, în ciuda a ceea ce i se spusese, pe măsură ce se supunea la caznele acelea, chipul Doamnei sale se multiplica și, din diferite unghiuri, îl urmărea în strădaniile acelea ale lui cu un surîs viclean.
Astfel, după ce-și petrecuse toată ziua cărînd marafeturi de lux, nu reușise să uite nimic. Dimpotrivă. Erau zile în care se gîndea la propriu-i trecut fixîndu-și privirea pe o unică scenă pe care o avea dinainte-i, aceea a vasului Daphne, iar Daphne se prefăcea într-un Teatru al Memoriei, ca acelea ce se concepeau în timpul lui, în care fiece amănunt îi amintea un episod străvechi sau recent din povestea-i: bompresul ― sosirea după naufragiu, cînd înțelesese că n-avea să-și mai revadă iubita; velele strînse, la care privind visase îndelung că o pierduse pe Ea ― i-o aminteau pierdută; galeria, din care explora Insula cea depărtată, depărtarea de Ea... Însă îi închinase Ei atîtea meditații încît, tot timpul cît avea să rămînă acolo, fiece colț din casa aceea marină avea să-i reamintească, clipă de clipă, tot ce voia să uite.
De adevărul ăsta își dăduse seama ieșind pe punte, ca vîntul să-i alunge gîndurile. Aceea era pădurea lui, în care se ducea așa cum se duc în codri îndrăgostiții cei nefericiți; iată aici natura-i închipuită, cu plante dăltuite de dulgheri din Anvers, cu fluvii de pînză groasă în vînt, cu peșteri călafătuite, cu stele de astrolaburi. Și așa cum îndrăgostiții își identificau, tot vizitînd același loc, iubita cu fiece floare, cu fiece foșnet de frunze și cu orice cărare, iată, la fel părea și el acum mort de iubire mîngîind gura unui tun...
Nu-și slăveau oare poeții doamna lor lăudîndu-i buzele de rubin, ochii de cărbune, sînul de marmoră, inima de diamant? Ei, bine, și el strîns din toate părțile de ocna aceea de brazi, acum fosili ― avea să aibă doar pasiuni minerale; un odgon încolăcit cu noduri avea să i se pară cosița ei, o strălucire de catarame ochii ei uitați, un șir de jgheaburi dinții ei strălucitori de salivă înmiresmată, un vinci de ancoră lunecînd pe scripete ― gîtul ei împodobit cu colane de cînepă, și avea să-și găsească pacea iluzionîndu-s'e că-i opera unui constructor de mașinării.
Apoi îi păru rău de asprimea cu care se prefăcea că imită asprimea ei, își spuse că împietrindu-i farmecele își împietrea dorința ― pe care și-o voia însă vie și nerăsplătită ― și, fiindcă se făcuse seară, își îndreptă ochii către cochilia largă a cerului, punctată cu constelații indescifrabile. Dar contemplînd corpuri cerești ar fi putut concepe cereștile gîndiri ce-s potrivite acelui ce, din cerești porunci, menit a fost din toate făpturile-omenești pe cea mai siderală să vrea s-o îndrăgească.
Zîna codrilor, care cu albu-i chip pădurile-nălbește și cîmpii argintează, nu se arătase încă deasupra Insulei, acoperită de draperii de nori. Restul cerului era luminat și limpede și, la marginea dintre miazăzi și apus, aproape de fața mării, dincolo de pămîntul întins, zări un pîlc de stele pe care doctorul Byrd îl învățase să le recunoască: era Crucea Sudului. Și dintr-un poet uitat, dar din care preceptorul său carmelitan îl pusese să învețe pe de rost unele bucăți, Roberto își amintea o fantasmă ce-i vrăjise copilăria, aceea a unui peregrin prin locurile de pe celălalt tărîm care, ieșind dincolo, pe țărmul acela necunoscut, văzuse cele patru stele, nemaizărite vreodată decît de primii (și ultimii) locuitori ai Paradisului Pămîntesc.



11.
Arta Prudenței

Le vedea oare pentru că naufragiase cu adevărat la marginile grădinii Edenului sau pentru că ieșise din pîntecele vasului ca dintr-o bolgie infernală? Poate că amîndouă lucrurile. Naufragiul acela, redîndu-i priveliștea unei alte naturi, îl răpise din Infernul Lumii aceleia în care intrase, pierzîndu-și iluziile copilăriei, în zilele petrecute la Casale.
Se afla tot acolo atunci cînd, după ce întrevăzuse istoria ca pe un loc cu multe capricii, și cu intrigi de neînțeles ale Rațiunii de Stat, Saint-Savin îl făcuse să înțeleagă cît de vicleană era marea mașină a lumii, bîntuită de potrivnicia întîmplării. Se sfîrșise în puține zile visul la isprăvi eroice din adolescența lui, iar de la părintele Emanuele înțelesese că trebuie să ne înfierbîntăm pentru Figuri Eroicești ― și că poți să-ți irosești o viață nu luptîndu-te cu un uriaș, ci numind în chipuri nenumărate un pitic.
Ieșind din mînăstire, îl însoțise pe domnul de la Saletta, care la rîndul lui îl însoțea pe domnul de Salazar pînă dincolo de ziduri. Și ca să ajungă la poarta aceea pe care Salazar o numea Puerta de Estopa, tocmai străbăteau o bucată din bastion.
Cei doi gentilomi tocmai lăudau mașinăria părintelui Emanuele, cînd Roberto întrebase cu nevinovăție la ce putea să folosească atîta știință pentru a hotărî soarta unui asediu.
Domnul de Salazar începuse să rîdă. "Tinere prieten", zise el, "noi toți ne aflăm aici, și sub ascultarea unor monarhi diferiți, pentru ca războiul ăsta să se încheie după dreptate și onoare. Dar nu mai sînt vremurile în care să poți muta cursul stelelor cu spada. S-a dus timpul în care gentilomii îi creau pe regi; acum regii îi creează pe gentilomi. Pe timpuri viața de curte era o așteptare a momentului în care gentilomul trebuia să se arate gentilom în război. Acuma, toți gentilomii pe care-i ghicești colo," și arătă către corturile spaniole, "și dincoace" și făcea semn către taberele franceze, "trăiesc acest război ca să poată să se-ntoarcă la locul lor firesc, care e curtea, iar la curte, prietene, nu se mai întrece nimeni să-l egaleze pe rege în virtuți, ci să-i obțină favoarea. Astăzi la Madrid se văd gentilomi care n-au tras niciodată spada din teacă, și nici nu se depărtează de oraș: căci de s-ar duce să se umple de pulbere pe cîmpurile de glorie, l-ar lăsa în mîna unor burghezi ahtiați după bani și a unei nobilimi cu avere, pe care acum și regele o pune la mare preț. Războinicului nu-i rămîne decît să lase deoparte vitejia și să urmeze prudența."
"Prudența?" întrebase Roberto.
Salazar îl poftise să privească spre cîmpie. Cele două părți își făceau de lucru în harțuri de mîntuială și se vedeau nourași de pulbere ridicîndu-se pe la gurile galeriilor acolo unde cădeau proiectilele de tun. Către nord-vest imperialii tocmai împingeau un adăpost mobil: era un car de asalt, armat cu seceri pe laturi, care în față se termina cu un perete din blăni de stejar întărite cu drugi de fier nituiți. Pe partea aceea se deschideau guri de foc din care ieșeau bombarde, balimezuri și archebuze, iar pe laturi se zăreau lăncierii încărcați pe el. Plină de țevi în față și de ascuțișuri pe margini, scrîșnind din lanțuri, mașinăria scotea din cînd în cînd răbufniri de foc prin cîte una din gurile ei. Cu siguranță că dușmanii nu intenționau s-o folosească chiar atunci, pentru că era un dispozitiv ce trebuia adus sub ziduri cînd minele aveau să-și fi făcut deja datoria, dar tot așa de sigur, o scoseseră de paradă, ca să-i terorizeze pe asediați.
"Vezi", zicea Salazar, "războiul va fi hotărît de mașinării, fie ele care de asalt sau galerii de mină. Unii dintre bravii noștri tovarăși de luptă, din amîndouă părțile, care și-au pus pieptul în fața dușmanului, atunci cînd n-au murit din greșeală, n-au făcut asta ca să învingă, ci ca să cîștige reputație și s-o aibă de cheltuit odată întorși la curte. Cei mai viteji dintre ei or fi avînd îndemînarea de a căuta isprăvi răsunătoare, însă calculînd proporția dintre ceea ce riscă și ce pot să cîștige..."
"Dar tatăl meu..." începu Roberto, orfan al unui erou ce nu calculase nimic. Salazar îl întrerupse. "Tatăl domniei tale era întocmai un om al timpurilor care s-au dus. Să nu crezi că eu nu le deplîng, dar mai merită oare să faci o faptă cutezătoare, din moment ce-o să se vorbească mai mult despre o retragere reușită decît despre un asalt îndrăzneț? N-ai văzut chiar adineauri o mașină de război gata să hotărască sorții unui asediu mai mult decît o făceau altădată spadele? Și n-au trecut o mulțime de ani de cînd spadele au lăsat locul archebuzei? Noi încă mai purtăm platoșe, dar vreun neisprăvit poate învăța într-o bună zi să găurească pînă și platoșa marelui Baiardo."
"Dar atunci ce i-a mai rămas gentilomului?"
"Înțelepciunea, domnule de la Grive. Succesul nu mai are strălucirea soarelui, ci crește la lumina lunii, și nimeni n-a spus vreodată că acest al doilea luminător n-ar fi pe placul Creatorului a toate. Isus însuși a stat în cumpănă, în grădina cu măslini, noaptea".
"Însă pe urmă a luat o hotărîre potrivit celei mai eroice dintre virtuți, și fără prudență..."
"Dar noi nu sîntem Fiul întîi născut al Celui Veșnic, sîntem fiii veacului. Cînd se va termina asediul ăsta, dacă vreo mașinărie n-o să-ți ia viața, ce-o să faci domnule de la Grive? O să te întorci poate pe pămînturiie domniei tale acolo unde nimeni n-o să-ți dea ocazia să te mîndrești cu tatăl domniei tale? De cîteva zile, de cînd stai în mijlocul unor gentilomi parizieni, domnia ta ai și început să arăți că ești cucerit de obiceiurile lor. Ai vrea să-ți încerci norocul în marele oraș, și știi bine că acolo ai vrea să-ți cheltuiești bruma aceea de mîndrie pe care îndelunga lipsă de acțiune dintre zidurile astea ți-o va îngădui. Vei căuta și domnia ta avere, și va trebui să dovedești îndemînare ca s-o obții. Dacă aici ai învățat cum să te ferești de un glonte de muschetă, acolo va trebui să înveți să te ferești de invidie, de gelozie, de rapacitate, bătîndu-te cu arme egale cu adversarii domniei tale, adică cu toți. Așa că ascultă-mă. De vreo jumătate de ceas mă tot întrerupi ca să-mi spui cele ce gîndești, și avînd aerul că întrebi, vrei să-mi arăți că mă înșel. Să nu mai faci asta niciodată, mai ales cu cei puternici. Vreodată încrederea în puterea de pătrundere a domniei tale și sentimentul de a voi să mărturisești adevărul te-ar putea împinge să-i dai vreun sfat bun și cuiva care-i mai sus decît domnia ta. Să n-o faci niciodată. Orice victorie atrage ura celui învins, iar dacă ai repurtat-o contra propriului stăpîn, ori e prostească, ori e păgubitoare. Principii doresc să fie ajutați, nu depășiți. Dar să fii prudent și cu cei care-ți sînt egali. Nu-i umili cu virtuțile domniei tale. Nu vorbi niciodată de domnia ta: ori te-ai lăuda, și-ar fi vanitate, ori te-ai condamna, și-ar fi o prostie. Mai degrabă lasă să-ți descopere alții vreun păcat de nimic, pe care invidia să-l poată rumega fără să-ți aducă vreo pagubă. Va trebui să fii mai mult iar uneori să pari că ești mai puțin. Struțul nu rîvnește să se înalțe în văzduh, expunîndu-se unei căderi pilduitoare ci lasă să i se descopere pe încetul frumusețea penelor. Și mai ales, dacă nutrești pasiuni, nu le scoate la vedere, oricît de nobile ți-ar apărea. Nu trebuie să îngăduim tuturora intrarea în inima noastră. O tăcere prudentă și precaută este teaca înțelepciunii."
"Domnule, dar dumneavoastră îmi spuneți că prima datorie a unui gentilom este să învețe să se prefacă!"
Interveni surîzînd domnul de la Saletta: "Vezi, dragă Roberto, domnul de Salazar nu spune că înțeleptul trebuie să se prefacă. Îți dă de-nțeles, dacă am priceput bine, că trebuie să învețe să se ascundă. Ne prefacem a fi ceea ce nu sîntem, dar de ascuns, ascunzi ceea ce ești. Dacă te lauzi cu ceea ce n-ai făcut, ești un prefăcut. Dar dacă eviți, fără ca asta să se observe, să faci să se cunoască din plin ceea ce ai făcut, atunci disimulezi. E o virtute mai presus de virtute să disimulezi virtutea. Domnul de Salazar te învață un chip prudent de a fi virtuos, sau de a fi virtuos potrivit prudenței. Căci de cum întîiul om a deschis ochii și a aflat că era gol, a avut grijă să se ascundă chiar și dinaintea vederii Făcătorului său: astfel strădania de a ne ascunde s-a născut odată cu lumea însăși. A disimula înseamnă a întinde un văl din cețuri oneste, din care nu ia naștere falsul, ci se pune oarecum la adăpost adevărul. Trandafirul pare frumos pentru că de prima dată nu dă la vedere că-i un lucru atît de caduc, și cu toate că despre frumusețea muritoare se obișnuiește să se spună că nu pare lucru pămîntesc, ea nu-i altceva decît un cadavru disimulat de privilegiul vîrstei. În această viață nu-i bine totdeauna să fii cu inima deschisă, iar adevărurile de care ne pasă cel mai mult trebuie spuse totdeauna numai pe jumătate. Disimularea nu-i fraudă. E o dibăcie să nu lași să se vadă lucrurile așa cum sunt. Și-i o iscusință trudnică: ca să excelezi în ea, trebuie ca alții să nu-și dea seama că-i iscusință. Dacă cineva ar ajunge vestit pentru capacitatea lui de a se camufla, precum actorii, toți ar ști că nu e cel ce se preface a fi. Dar despre cei mai iscusiți disimulatori', care au fost și care sînt, n-avem nici o știre."»
"Și, bagă de seamă", adăugă domnul de Salazar, "că poftindu-te să disimulezi nu-te poftim să rămîi mut ca un urs. Dimpotrivă. Va trebui să înveți să faci cu cuvîntul meșteșugit ceea ce nu poți face cu cuvîntul răspicat; să te miști într-o lume, care dă întîietate aparenței, cu toate suplețile elocinței, să fii ca un țesător de cuvinte de mătase. Dacă săgețile străpung trupul, cuvintele pot străpunge inima. Fă să devină în domnia ta natură ceea ce în mașinăria părintelui Emanuele e măiestrie mecanică."
"Dar domnule," zise Roberto, "mașina părintelui Emanuele mi se pare o imagine a Minții, care nu are de gînd să rănească sau să seducă, ci să descopere sau să revele conexiuni între lucruri, și prin urmare să se facă o unealtă nouă a adevărului".
"Asta pentru filosofi. Dar pentru proști, folosește mintea ca să uluiești, și vei obține aprobare. Oamenilor le place să-i uimești. Dacă destinul domniei tale și norocul se hotărăsc nu pe cîmpul de bătaie, ci în saloanele de la curte, un avantaj obținut în conversație va fi mai rodnic decît un bun asalt în bătălie. Omul prudent, printr-o frază elegantă, iese teafăr din orice încurcătură de ițe, și știe să folosească limba cu ușurința unui fulg. Cea mai mare parte dintre lucruri se pot plăti cu cuvintele".
"Sînteți așteptat la poartă, domnule de Salazar", zise Saletta. Și așa luă sfîrșit pentru Roberto lecția aceea neașteptată de viață și de înțelepciune. Nu fu întru totul edificat, dar rămase recunoscător celor doi dascăli ai săi. Îi explicaseră multe taine ale secolului, despre care la Griva nimeni nu-i spusese nimic niciodată.



12.
Pasiunile Sufletului

Prăbușindu-i-se astfel orice iluzie, Roberto căzu pradă unei manii amoroase.
Ne aflam acum pe la sfîrșitul lui iunie și era destul de cald; se răspîndiseră de vreo zece zile primele zvonuri despre un caz de ciumă în tabăra spaniolă. În oraș începea să se simtă lipsa munițiilor, soldaților li se împărțeau acum numai paisprezece uncii de pîine neagră, și ca să găsești o măsură de vin pe la casalezi trebuia să plătești acum trei florini, sau cum am zice, doisprezece reali. Devenise un obicei ca Salazar să vină în oraș, iar Saletta să se ducă în tabără ca să trateze răscumpărarea ofițerilor capturați de o parte și de cealaltă în cursul ciocnirilor, iar răscumpărații trebuiau să-și ia angajamentul că nu vor mai pune mîna pe arme. Se vorbea din nou despre căpitanul acela, aflat acum în ascensiune în lumea diplomatică, Mazzarini, căruia Papa îi încredințase negocierile.
Mai o speranță, mai o ieșire la atac și cîte un joc de-a distrugerea galeriilor, unii altora, cam așa se desfășura asediul acela domol.
În așteptarea unor tratative, sau a armatei de ajutor, spiritele războinice se potoliseră. Unii dintre casalezi hotărîseră să iasă în afara zidurilor ca să secere lanurile de grîne ce se salvaseră de care și de cai, fără să mai țină seama de durdele cu care spaniolii trăgeau fără vlagă de departe. Dar nu toți erau neînarmați: Roberto văzu o țărancă înaltă și cu părul arămiu care la răstimpuri își întrerupea seceratul, se apleca între spice, ridica o muschetă, o ducea la umăr ca un vechi soldat sprijinind-o cu patul pe obrazul ei rumen și trăgea înspre cei ce o tulburau. Spaniolii își ieșiseră din răbdări din cauza gloanțelor acelei Ceres războinice, răspunseseră și ei, și un glonte o lovise pieziș la încheietura mîinii. Sîngerînd, ea Se întorcea spre casă, dar nu încetase să-și încarce pușca și să tragă, strigînd cîte ceva spre dușmani. În timp ce ea ajunsese acum chiar lîngă ziduri, cîțiva spanioli o bruftuluiră: "Puta de los franceses!" La care ea răspundea: "Si, a sun la putan'na dei frances, ma ad vui no! Uite-așa, oi fi eu tîrfa francezilor, dar a voastră nicidecum!"
Chipul acela feciorelnic, frumusețea aceea fără cusur, plesnind de sănătate și de furie marțială, dimpreună cu o umbră de nerușinare pe care vorbele ei insultătoare i-o adăugaseră, ațîțară simțurile adolescentului.
În ziua aceea străbătuse străzile din Casale umblînd ca să se mai bucure odată de vederea ei; întrebase niște țărani, aflase că fata se numea, după unii, Anna Maria Novareza, după alții Francesca, iar într-un han îi spuseseră că avea douăzeci de ani, că venea de la țară și că era în dragoste cu un soldat francez. "E grozavă Francesca, și încă cum!", ziceau ei zîmbind cu înțeles, iar lui Roberto cea îndrăgită îi apăru cu atît mai de dorit cu cît o lingușeau mai mult semnele acelea cam ușuratice.
După vreo cîteva seri, trecînd prin fața unei case, o zări într-o odaie neluminată de la catul de jos. Se așezase la fereastră ca să se răcorească la adierea unui vînticel care abia reușea să potolească nițel zăduful din Monferrato, luminată din spate de o lampă, ce nu se vedea de afară, pusă nu departe de pervaz. La început n-o recunoscuse pentru că frumoase'e-i plete erau date peste cap. și doar două șuvițe îi atîrnau în jos pe lîngă urechi. Se zărea numai fața ușor aplecată, un singur oval făiă pată, brobonată de cîțiva stropi de sudoare, încît ea părea unica lampă adevărată în lumina aceea.
Sta și cosea ceva la o măsuță joasă, pe care-și pleca privirea ci grijă, așa în cît nu-l observă pe tînăr, care se trăsese înapoi s-o privească dintr-o parte lipindu-se de perete. Cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Roberto îi vedea buza, umbrită de un puf blond. O dată ea ridicase în sus mîna, mai luminoasă decît fața, ca să ducă la gură un fir de ață de culoare închisă: îl introdusese între buzele-i roșii descoperindu-și dinții albi "și-l retezase dintr-o dată, cu un gest de sălbăticiune tînără, surîzînd mulțumită de blînda-i cruzime.
Roberto ar fi putut aștepta acolo toată noaptea, în timp ce abia respira, de teamă să nu fie descoperit și de înflăcărarea care acum îl îngheța. Dar peste puțin fata stinsese lampa, iar vedenia se destrămase.
Trecuse pe strada aceea în zilele următoare, fără să o mai vadă, afară de o singură dată, dar nu era sigur de asta pentru că, dacă era într-adevăr ea, stătea așezată cu capul în jos, cu gîtu-i gol și trandafiriu, și cu un șuvoi pe plete acoperindu-i fața. O femeie în vîrstă stătea în spatele ei, trecînd prin valurile acelea de plete leonine cu un pieptene ca un darac de lînă și-l lăsa cînd și cînd din mînă, ca să prindă cu degetul vreo vietate iute de picior, pe care unghiile ei o ucideau cu un pocnet sec.
Roberto, care nu asista întîia oară la un ritual de despăduchiere, îi descoperea totuși abia acum frumusețea, și-și închipuia c-ar putea să-și vîre mîinile în valurile acelea de mătase, să-și apese buricele degetelor pe capul acela, să sărute cărările acelea, și să distrugă el însuși turmele acelea de mirmidoni care le năpădeau.
Trebui să se îndepărteze de priveliștea încîntătoare, pentru că tocmai trecură niște grupuri de oameni vorbind zgomotoși pe stradă, și fu pentru ultima dată cînd fereastra aceea îi rezervă o priveliște amoroasă.
În alte după amieze și în alte seri văzu femeia aceea în vîrstă și o altă fată, dar ea nu mai era. De unde deduse că aceea nu era casa ei, ci a vreunei rude, la care se dusese ca să ajute la treburi. Unde era ea acum, multe zile nu putu afla și pentru că aleanul de dragoste e o licoare ce capătă tărie și mai mare cînd e strecurată în urechea unui prieten, în timp ce umbla prin Casale încoace și încolo fără rezultat, și slăbea de atîta căutare, Roberto nu reușise să-i ascundă această stare lui Saint-Savin. Îi dezvăluise totul din vanitate, pentru că fiece îndrăgostit se-mpăunează cu frumusețea iubitei ― iar de această frumusețe e sigur nevoie mare.
"Ei, bine, iubești", îi replicase Saint-Savin într-o doară. "Nu-i ceva nou. Pare că ființele omenești se desfată cu asta, spre deosebire de animale".
"Animalele nu iubesc?"
"Nu, mecanismele simple nu iubesc. Ce fac roțile unui car de-a lungul unui povîrniș? Se rostogolesc la vale. Atelajul e o greutate, iar greutatea apasă, și depinde de nevoia oarbă care o împinge la coborîre. Așa și animalul: atîrnă către împreunare și nu-și află pace pînă n-o obține."
"Dar nu mi-ai spus ieri că și oamenii sînt niște mecanisme?"
"Ba da, dar mașinăria omenească e mai complicată decît cea minerală, și decît cea animală, și se bucură de o mișcare oscilatorie".
"Adică cum?"
"Adică domnia ta iubești și, prin urmare, dorești și nu dorești. Iubirea te face să fii propriu-ți dușman. Te temi că ajungîndu-ți scopul vei fi dezamăgit. Te desfeți in limine, cum spun teologii, te bucuri de întîrziere."
"Nu-i adevărat, eu... eu o vreau de îndată!"
"Dacă ar fi astfel, ai fi și acum un biet țăran. Dar ai duh. Dacă ai voi-o, ai fi și luat-o ― și ai fi o brută. Nu, domnia ta vrei ca dorința să ți se aprindă, și în timpul ăsta să se aprindă și dorința ei. Dacă a ei s-ar aprinde în așa măsură încît s-o facă să-ți cedeze imediat, probabil că nu ai mai dori-o. Iubirea prosperă de pe urma așteptării.
Așteptarea merge și iar merge pe cîmpiile întinse ale Timpului către Prilej."
"Dar atunci ce să fac?"
"Fă-i curte".
"Păi... ea nu știe încă nimic, și trebuie să-ți mărturisesc că nu știu cum să mă apropii de ea..."
"Scrie-i o scrisoare și spune-i de iubirea domniei tale."
"Dar n-am scris niciodată scrisori de dragoste! Ba mai mult, mi-e rușine să spun că n-am scris niciodată scrisori".
"Cînd natura-i neajutorată, să ne adresăm artei. Am să ți-o dictez eu. Un gentilom se mulțumește adesea să compuie scrisori pentru o doamnă pe care n-a văzut-o în viața lui, iar eu nu fac excepție. Fiindcă nu iubesc, știu vorbi de iubire mai bine decît domnia ta, pe care iubirea te amuțește."
"Dar eu cred că fiecare om iubește în felul său... Ar fi un artificiu."
"Dacă i-ai dezvălui iubirea domniei tale cu accentul sincerității, ai părea nătîng."
"Dar i-aș spune adevărul..."
"Adevărul e o fetișcană pe cît de frumoasă, pe atît de pudică și de aceea trebuie să se învăluie mereu în pelerina ei".
"Insă eu vreau să-i spun iubirea mea, nu pe aceea pe care i-ai descri-o domnia ta!"
"Ei, bine, ca să fii crezut, prefă-te. Nu există perfecțiune fără o punere la cale măiestrită.
"Dar ea o să înțeleagă că scrisoarea aceea nu vorbește de ea."
"Nu te teme. Va crede că ceea ce-ț dictez eu îi vine ca o mănușă. Deci haide, așează-te și scrie. Lasă-mă doar să-mi găsesc inspirația."
Saint-Savin se plimba prin cameră ca și cum, zice Roberto ar fi imitat zborul unei albine ce se întoarce la stup. Aproape dansa, cu privirile plutind, ca și cum ar fi trebuit să citească prin aer mesajul acela, care încă nu exista. Apoi începu.
"Doamnă..."
"Doamnă?"
"Dar cum ai vrea să-i zici? Poate: hei, tu, tîrfuliță din Casale?"
"Puta de los franceses", lăsă să-i scape în șoaptă Roberto, uimit că Saint-Savin din joacă se apropiase așa de mult, dacă nu de adevăr, măcar de calomnie.
"Ce-ai spus?"
"Nimic. Prea bine. Doamnă. Apoi?"
"Doamnă, în minunata alcătuire a Universului, a fost scris încă din prima zi a Creațiunii ca eu să vă întîlnesc și să vă iubesc. Dar încă de la primul rînd al scrisorii de față simt deja cum inima-mi zvîcnește așa de tare, încît o să-mi părăsească buzele și pana înainte de a sfirși."
"... sfîrși. Dar nu știu dacă-i pe înțelesul..."
"Adevăru-i cu atît mai plăcut cu cît e mai asprit de dificultăți, și mai prețuită e revelația cu cît ne-a costat mai mult. Ba chiar să înălțăm și mai mult tonul. Să zicem deci... Doamnă..."
"Iarăși?"
"Da. Doamnă, pentru o femeie tot așa frumoasă cum e Alcidiana, era fără îndoială nevoie de un lăcaș, cum are și această Eroină la care nu se poate ajunge. Cred că prin vrajă fost-ați strămutată altundeva și că ținutul vostru a devenit o a doua Insulă Plutitoare pe care vîntul suspinelor mele o face să se depărteze pe măsură ce-ncerc să mă apropii de ea, de acest ținut al antipozilor, pămînt la care ghețurile mă împiedică să arunc ancora. Te văd stupefiat, la Grive: ți se pare tot mediocru?"
"Nu, ba... eu aș spune tocmai dimpotrivă".
"Nu te teme", zise Saint-Savin neînțelegînd bine, "nu vor lipsi niște contrapunctări de contrarii. Să continuăm. Poate că farmecele domniei tale îți dau dreptul să rămîi departe așa cum se cuvine Zeilor. Dar nu știi oare că Zeii primesc cu îngăduință măcar fumul tămîii pe care noi, de-aici de jos," le-o ardem? Nu-mi respinge deci ardoarea: căci deși posezi în cea mai înaltă măsură frumusețea și strălucirea, m-ai face să devin necredincios împiedicîndu-mă să ador în persoana-ți două dintre cele mai mari atribute zeiești... Sună mai bine acum?"
În momentul acela Roberto se gîndea că acum singura problemă era ca Francesca Novareza să știe să citească. Căci odată depășit bastionul ăsta, orice lucru avea să citească, avea s-o tulbure cu siguranță, din moment ce el simțea cum se îmbată scriind.
"Doamne sfinte", zise, "are să-nnebunească..."
"O să-nnebunească. Continuă. Departe de a-mi fi pierdut inima atunci cînd ți-am adus în dar libertatea-mi, din ziua aceea mi-o regăsesc cu mult mai mare și înmulțită în așa chip încît, ca și cum o singură inimă nu mi-ar fi de ajuns ca să te iubesc, ea mi se tot înmulțește prin toate arterele unde o simt palpitînd."
"O, Doamne..."
"Păstrează-ți calmul. Vorbești despre iubire, nu iubești. Iartă Doamnă, avîntul unui disperat, sau mai bine, nu te osteni: căci niciodată nu s-a pomenit ca suveranii să dea seamă de moartea sclavilor lor. O, da, trebuie să-mi consider soarta demnă de invidie că ți-ai dat osteneala să cauzezi prăbușirea-mi: de vei catadicsi cel puțin să mă urăști, asta-mi va spune că nu-ți eram indiferent. În ăst fel moartea, cu care crezi că mă pedepsești, îmi va fi prilej de bucurie. Da, moartea: dacă iubire înseamnă să înțelegi că două suflete au fost create ca să fie unite, cînd unul își dă seama că celălalt nu simte iubire, nu-i rămîne decît să moară. Lucru de care ― fiind încă viu, și pentru puțină vreme, trupul meu ― sufletu-mi, despărțindu-se de el, îți dă de știre."
"... despărțindu-se îți dă...?"
"... De știre".
"Stai un pic să răsuflu. Mi se-nfierbîntă capul..."
"Controlează-te. Nu confunda iubirea cu arta."
"Dar eu o iubesc! O iubesc, înțelegi?"
"Eu nu. De aceea mi te-ai adresat mie. Scrie fără să te gîndești la ea. Gîndește-te, să zicem, la Domnul de Toiras..."
"Rogu-te!"
"Nu te strîmba așa. E un bărbat frumos, la urma urmei. Dar scrie. Doamnă..."
"Din nou?"
"Din nou. Doamnă, sunt dealtfel menit să mor fără vedere. N-ai făcut oare domnia ta din ochii mei două alambicuri, prin care-mi storci viața picătură cu picătură? Și oare cum se face că, cu cît ochii mi se umplu de apă, cu atît ard mai tare? Poate că tatăl meu nu mi-a plăsmuit trupul din același lut ce dete viață primului om, ci din piatră de var, fiindcă apa ce-o risipesc mă mistuie. Și cum se face oare că mai trăiesc, chiar mistuit, găsind noi lacrimi ce mă-mpuținează?"
"Nu-i prea din cale-afară?"
"În ocaziile grandioase și gîndul trebuie să fie grandios".
Acum Roberto nu mai protesta. I se părea că a devenit el Francesca Novareza și simțea ceea ce ar fi trebuit să simtă ea citind paginile acelea. Saint-Savin dicta.
"Ai lăsat în inima mea, părăsind-o, o nerușinată, care-i ic(5ana ta și care se laudă că are asupra mea putere de viață și de moarte. Iar domnia ta te-ai îndepărtat de mine așa cum fac suveranii ce se îndepărtează de locul supliciului de teama de a nu fi supărați de cererile de grațiere. Dacă sufletul meu și iubirea mea se compun din două pure suspine, cînd am să mor mă voi ruga de agonie să mi-l lase pe cel al iubirii mele ultimul, și așa voi atinge ― ca pe un dar ultim ― minunea de care trebuie să fii mîndră, că cel puțin pentru o clipă, va mai suspina după Domnia ta un trup fără viață."
"... viață. Ai terminat?"
"Nu, lasă-mă să mă gîndesc, trebuie o încheiere care săi aibă o pointe..."
"O... ce?"
"Ei, da, o mișcare a intelectului ce pare să exprime corespondența nemaiauzită dintre două obiecte, dincolo de orice am crede noi, așa încît în acest plăcut joc al spiritului să se piardă în chip fericit orice preocupare pentru esența lucrurilor."
"Nu înțeleg..."
"Vei înțelege. Iată: răsturnăm bunăoară sensul rugăminții căci la drept vorbind, încă n-ai murit, ca să-i dăm posibilitatea să alerge în ajutorul acestui muribund. Scrie. Ai putea încă, Doamnă, să mă salvezi. Þi-am dat inima mea. Dar cum pot trăi fără însuși motorul vieții? Nu-ți cer să mi-o dai înapoi, căci tocmai fiind prizoniera domniei tale, ea se bucură de cea mai sublimă dintre libertăți, dar te rog, trimite-mi-o în schimb pe a domniei tale, căci nu va găsi un altar mai potrivit s-o primească. Ca să viețuiești nu ai nevoie de două inimi, iar a mea bate atît de tare pentru domnia ta încît îți poate asigura cea mai sempiternă dintre fervori".
Apoi, întorcîndu-se pe călcîie și înclinîndu-se ca un actor care aștepta aplauze, zise: "Nu-i frumos?"
"Frumos? Ba găsesc... cum să zic... că-i ridicol. Nu ți se pare c-o vezi pe doamna asta alergînd prin Casale, luînd și aducînd inimi, ca un valet?"
"Ai vrea ca ea să iubească un bărbat care vorbește ca un tîrgoveț oarecare? Iscălește-te și pune sigiliul."
"Dar eu nu mă gîndesc la doamna aceea, mă gîndesc să n-o arate cuiva, aș muri de rușine."
"N-o va face. Va ține scrisoarea în sîn și în fiecare. noapte va aprinde o lumînare lîngă pat ca s-o recitească, și ca s-o acopere cu sărutări. Pune iscălitura și sigiliul."
"Dar să ne-nchipuim, zic și eu așa, că ea nu știe să citească. Va trebui musai să pună pe cineva să-i spună cu voce tare..."
"Dar domnule de la Grive! Vrei să-mi spui cumva că te-ai aprins după vreo țărancă? Și că mi-ai irosit inspirația ca să iei piuitul unei mîrlance? Nu rămîne decît să ne batem în duel."
"Era un exemplu. O glumă. Dar am fost învățat că omul prudent trebuie să cîntărească întîmplările, împrejurările, și printre cele posibile și pe cele mai imposibile..."
"Vezi că ai început să înveți a te exprima cum trebuie. Dar ai cîntărit rău și ai ales, dintre posibile, pe cel mai de rîs. În orice caz, nu vreau să te silesc. Șterge deci ultima frază și continuă așa cum am să-ți spun..."
"Dar dacă șterg, va trebui să scriu din nou scrisoarea."
"Mai ești și leneș. Cel înțelept trebuie să tragă folos și din lucrurile neplăcute. Șterge... Gata? Așa". Saint-Savin muiase degetul într-o cană și apoi lăsase să cadă o picătură peste paragraful șters, obținînd o mică pată de umezeală, cu marginile decolorate, care, încet, încet se închideau la culoare de negrul cernelii pe care apa îl făcuse să se lățească pe hîrtie. "Și acum scrie. Iartă-mă, Doamnă, dacă n-am avut curajul să las în viață un gînd care, furîndu-mi o lacrimă, m-a înspăimîntat prin cutezanța-i. Așa se întîmplă cînd un foc vulcanic poate da naștere unui rîușor lin cu ape sărate. Dar, Doamnă, inima mea e ca și scoica din mare, care sorbind sudoarea zorilor naște perla, și crește totuna cu ea. La gîndul că indiferența domniei tale voiește să-i răpească inimii mele perla pe care a hrănit-o cu atîta gelozie, inima mi se revarsă prin ochi... Iată, la Grive, așa este neîndoielnic mai bine, am mai redus din excese. Mai bine să încheiem atenuînd exagerările îndrăgostitului, ca să obținem înduioșarea imensă a iubitei. Semnează, sigilează și fă ca scrisoarea să ajungă la ea. Apoi așteaptă."
"Ce s-aștept?"
"Nordul Busolei Prudenței constă să întinzi pînzele la vînt în Momentul Potrivit. În lucrurile astea așteptarea nu-i niciodată rea. Prezența ne micșorează faima, iar așteptarea ne-o sporește. Stînd departe vei fi luat drept un leu, iar fiind prezent ai putea deveni un șoarece fătat de un munte. Bineînțeles că ești dotat cu cele mai mari calități, dar calitățile își pierd luciul dacă pui mîna pe ele prea des, pe cînd fantezia ajunge mai departe decît vederea."



Roberto îi mulțumise și dăduse fuga acasă ascunzînd scrisoarea la piept ca și cum ar fi furat-o. Se temea ca cineva să nu-i răpească fructul acelui tainic furt.
Am s-o găsesc, își spunea el, am să mă-nclin și am să-i predau scrisoarea. Apoi se agita în pat gîndindu-se la chipul în care ea avea s-o citească mișcîndu-și buzele. Acum și-o închipuia pe Anna Maria Francesca Novareza ca fiind înzestrată cu toate virtuțile acelea pe care Saint-Savin i le atribuise. Declarîndu-și, fie chiar și prin vocea altuia, iubirea lui, se simțise și mai cuprins de iubire. Făcînd ceva ce nu era pe gîndu-i, se încuibase acum în el chiar Gîndul. Acum el o iubea pe Novareză cu aceeași aleasă violență despre care pomenea scrisoarea.


Pornind în căutarea celei de care era așa de dispus să rămînă departe, în vreme ce destule bubuituri de tun plouau asupra orașului, neluînd în seamă pericolul, cîteva zile după asta o zărise la un colț de stradă, încărcată de spice ca o făptură mitologică. Cu mare tumult lăuntric, alergase în întâmpinarea ei, neștiind bine ce-avea să facă sau să spună.
Apropiindu-se tremurînd de ea, se oprise dinainte-i și-i zisese: "Domnișoară..."
"Cu mine vorbiși?" răspunsese rîzînd fata, și apoi adăugase: "Ei și-apoi?"
"Apoi," Roberto nu găsise altceva mai bun de zis, "ați putea să-mi arătați pe ce parte se ajunge la Castel?"
Iar fata, arătînd cu capul peste umăr, și mișcîndu-și claia mare de păr: "Păi, pe colo'șa!" Și dăduse colțul.
Pe colțul acela, în timp ce Roberto nu știa dacă s-o urmeze sau nu, căzuse șuierînd o ghiulea, dărîmînd zidul scund al unei grădini și ridicînd un nour de pulbere. Roberto începuse să tușească, așteptase ca pulberea să se împrăștie și înțelesese că, umblînd el cu prea mare șovăială pe cîmpii largi ai Timpului, pierduse Ocazia.
Ca să se pedepsească, rupsese cu căință scrisoarea și o luase spre casă, în timp ce fîșiile inimii sale frînte se împrăștiau pe jos odată cu bucățelele de hîrtie.
Prima-i lămurită iubire îl convinsese pentru totdeauna că obiectul iubit se menține în depărtare și cred că asta i-a pecetluit soarta lui de îndrăgostit. În zilele următoare se tot întorsese pe la fiecare colț (pe-acolo pe unde primise vreo știre, pe unde ghicise o urmă, unde auzise vorbindu-se de ea și unde o văzuse) ca să realcătuiască un peisaj al memoriei. Își conturase astfel un Casale al propriei lui pasiuni, prefăcînd ulicioare, fîntîni, cotituri, în Rîul înclinării, în Lacul Nepăsării sau în Marea Dușmăniei; făcuse din orașul rănit Þinutul propriei Duioșii nutrite și încă de pe-atunci, așa presupun, insula singurătății lui.



13.
Harta Mîngîierii

În noaptea de douăzeci și nouă iunie un bubuit asurzitor îi deșteptase pe asediați, urmat ca de un răpăit de tobe: explodase prima mină pe care dușmanii izbutiseră s-o facă să ia foc pe sub ziduri, făcînd să sară în aer un post de apărare și îngropînd douăzeci și cinci de soldați. A doua zi, pe la vreo șase seara, se auzise un fel de furtună venind dinspre asfințit, iar la răsărit apăruse un corn al abundenței, mai alb decît restul cerului, cu vîrful alungindu-se și scurtîndu-se. Era o cometă, care-i răvășise pe oamenii de arme și-i făcuse pe locuitori să se încuie în casă. În săptămînile următoare săriseră în aer și alte puncte ale zidului, în timp ce de pe bastioane asediații trăgeau în gol, pentru că acum adversarii se mișcau pe sub pămînt, iar galeriile de contramină nu reușeau să-i dibuiască.
Roberto trăia naufragiul acela ca un pasager străin. Petrecea ceasuri îndelungi discutînd cu părintele Emanuele despre modul cel mai potrivit de a descrie focurile asediului, însă îl frecventa din ce în ce mai mult pe Saint-Savin ca să elaboreze împreună cu el metaforele de aceeași promptitudine ce ar fi trebuit să zugrăvească focurile iubirii lui ― despre eșecul avut nu îndrăznise să-i mărturisească. Saint-Savin îi oferea o scenă pe care aventura-i galantă se putea desfășura în chip fericit; se supunea tăcînd lașității de a elabora împreună prietenul alte scrisori, pe care apoi se prefăcea că le înmînează, recitindu-le însă în fiece noapte ca și cum jurnalul acela plin de suspine i-ar fi fost adresat lui de către ea.
Începu să fabuleze născocind situații în care Novareza urmărită de lăncieri, îi cădea istovită în brațe, el îi împrăștia pe dușmani și o ducea mai mult moartă decît vie într-o grădină unde se bucura de recunoștința-i acum neînfrînată. Unor gînduri ca acestea se lăsa el pradă, în patu-i, apoi își venea în fire după o lungă pierdere de sine, și compunea sonete pentru iubita lui.
Îi arătase unul lui Saint-Savin, care comentase astfel: "Îl găsesc de o mare neîndemînare, dacă-mi îngădui, însă mîngîie-te: cea mai mare parte din cei ce-și zic poeți la Paris fac unele și mai rele. Nu mai face poezii despre iubirea domniei tale, căci patima îți ia acea răceală divină care era gloria lui Catul."
Se pomeni într-o stare melancolică și i-o spuse lui Saint-Savin: "Bucură-te", comentă prietenul său, "melancolia nu-i drojdia, ci-i lamura sîngelui și produce eroii, pentru că, învecinîndu-se cu nebunia, îi împinge la faptele cele mai pline de cutezanță." Dar Roberto nu se simțea îmboldit la nimic, și se cufunda în melancolia de a nu fi îndeajuns de melancolic.
Surd la strigătele și la loviturile de tun, auzea zvonuri de ușurare (că e criză în tabăra spaniolă, că armata franceză înaintează încoace), se bucura pentru că pe la jumătatea lui iulie o contramina reușise în sfîrșit să masacreze mulți spanioli; dar în timpul ăsta se evacuau și multe posturi fortificate, iar pe la jumătatea lui iulie avangărzile dușmanului puteau să tragă de-acum chiar în oraș. Afla că unii dintre casalezi încercau să pescuiască în Pad și, fără să se mai sinchisească dacă străbătea străzi expuse tirurilor dușmane, alerga să se uite, de teamă ca nu cumva imperialii să o împuște pe Novareză.
Trecea făcîndu-și drum printre soldații în revoltă, al căror contract nu prevedea și ca ei să sape tranșee; însă casalezii refuzau să facă asta în locul lor, iar Toiras trebuia să le făgăduiască o plată în plus. Se felicita ca toți ceilalți, la vestea că Spinola se îmbolnăvise de ciumă, se bucura văzînd că un grup de dezertori napdlitani intraseră în oraș părăsind de frică tabăra dușmană năpădită de ciumă, îl auzea pe părintele Emanuele spunînd că asta ar putea fi cauză de molipsire...
Pe la jumătatea lui septembrie apăru ciuma în oraș, Roberto nu se feri de ea, temîndu-se numai ca Novareza să nu o ia, și se deșteptă într-o dimineață cu febră mare. Izbuti să trimită pe cineva să-l vestească pe părintele Emanuele, și fu internat pe ascuns în mînăstirea acestuia, evitînd unul dintre lazaretele improvizate unde bolnavii mureau grabnic și fără vîlvă, ca să nu le atragă atenția celorlalți, ce dădeau zor să moară de pirotehnie.
Roberto nu se gîndea la moarte: confunda fierbințeala cu iubirea, și visa că pipăie cu mîinile trupul Novarezei, în timp ce mototolea cișternutu-i de paie sau își mîngîia părțile asudate și dureroase ale propriului trup.


În virtutea unei memorii dedate prea mult imaginativului, în seara aceea pe Daphne, în timp ce noaptea înainta, cerul își urma mișcările-i încete, iar Crucea Sudului dispăruse la orizont, Roberto nu mai știa dacă ardea de iubirea din nou stîrnită pentru Diana aceea războinică din Casale, sau pentru Doamna-i la fel de îndepărtată vederii.
Vru să știe unde anume putuse ea să se refugieze, și alergă în odaia cu instrumente nautice unde i se păruse că se află și o hartă a mărilor acelora. O găsi, era mare, colorată, și incompletă, pentru că pe-atunci multe hărți erau lăsate neterminate de nevoie: navigatorul îi desena unui uscat nou întîlnit coastele pe care le văzuse, dar lăsa incomplet conturul, neștiind niciodată cum, cît și pînă unde se întindea uscatul acela; de aceea hărțile Pacificului apăreau adesea ca niște arabescuri de plaje, schițări de perimetre, ipoteze de volume, iar bine delimitate apăreau doar puținele insulițe ce putuseră fi înconjurate pe mare, precum și direcția vînturilor cunoscute din experiență. Unii, ca să facă să fie recunoscută o insulă, nu făceau altceva decît să-i deseneze cu multă precizie forma crestelor și a norilor ce se adunaseră deasupră-le, încît să le facă ușor de identificat, așa cum recunoaștem de departe o persoană după forma pălăriei, sau după mersul într-un fel sau altul.
Acum pe harta aceea se puteau vedea marginile a două coaste aflate față-n față, despărțite de un canal orientat de la sud la nord, iar una dintre cele două coaste aproape că se închidea cu felurite sinuozități definind o insulă, care putea fi chiar Insula lui; dar după o porțiune lată de mare erau alte grupuri de insule doar bănuite, după conformația lor prea asemănătoare, care puteau reprezenta și ele locul unde se afla el.
Am greși dacă am crede că Roberto era cuprins de vreo curiozitate de geograf; prea îl educase părintele Emanuele să străpungă cu vederea vizibilul prin lentilele ocheanului său aristotelic. Prea mult îl învățase Saint-Savin să-și legumească dorința cu ajutorul limbajului, care transformă o fecioară în lebădă și o lebădă în femeie, soarele într-o tipsie și o tipsie în soare! În puterea nopții îl găsim pe Roberto visînd năuc peste harta prefăcută de-acum în rîvnitul trup de femeie.
Dacă greșeala îndrăgostiților e aceea că scriu numele iubit pe nisipul plajei, pe care apoi îl iau și-l spală valurile, ce îndrăgostit prudent se simțea el, care încredințase trupul iubit arcurilor acelora de sîni și golfuri, pletele ― unduirii ușoare a curenților printre meandrele arhipelagurilor, fierbințeala văratecă a chipului ― scînteierii apelor, misterul ochilor ― azurului unei întinderi pustii; astfel încît harta repeta de mai multe ori trăsăturile trupului iubit, lăsîndu-se așezat în felurite atitudini în promontorii. Plin de dorință, naufragia cu gura pe hartă, sorbea oceanul acela de voluptate, gîdila cîte un cap, nu îndrăznea să pătrundă în vreun canal, cu obrazul întins peste foaie respira suflarea vînturilor, ar fi voit să soarbă vinele de apă și izvoarele, să se-azvîrle însetat să sece estuarele, să se facă soare ca să poată săruta țărmurile, maree ca să se dedulcească cu taina strîmtorilor...
Dar nu se bucura de posesie, ci de privațiune: în timp ce ardea pipăind aiurit acel vag trofeu ieșit dintr-o erudită pană, poate că pe Insula cea adevărată ― acolo unde se întindea ea cu forme șăgalnice pe care harta încă nu putuse să le prindă ― alții își înfigeau dinții în fructele ei, se scăldau în apele ei... Alții, niște uriași prostiți și feroci îi apucau în clipa aceea cu mîinile lor butucănoase sînii ca niște vulcani mătăhăloși, posedau Afrodita aceea delicată, se atingeau de gurile ei cu aceeași ignoranță tîmpă cu care pescarul din Insula Neaflată, de dincolo de ultimul orizont al Canarelor, aruncă fără s-o știe cea mai rară dintre perle...
Ea în mîinile altui îndrăgostit... Acesta era gîndul supremei beții în care Roberto se zvîrcolea, scîncind de mușcătura neputinței. Și în frenezia aceea, bîjbîind cu mîinile pe masă ca pentru a prinde măcar poala unei rochii, privirea îi lunecă de pe reprezentarea acelui trup al Pacificului cu unduiri de moliciune, pe o altă hartă, în care autorul necunoscut încercase probabil să înfățișeze traseele purtătoare de foc ale vulcanilor de pe uscatul de la apus: era un portulan al întregului glob, presărat cu panașe de fum în vîrful proeminențelor scoarței pămîntești, iar în interior avînd o întretăiere de vine arzătoare; el se simți dintr-o dată că-i imaginea vie a acelui glob, horeai expirînd lavă din toți porii, eructînd limfa voluptății nerăsplătite, pierzîndu-și în cele din urmă simțurile ― nimicit de hidropizia-i pîrjolitoare (așa scrie el) ― peste carnea aceea australă întrezărită.



14.
Tratat despre Știința Armelor

Și la Casale visa spații deschise și valea aceea largă în care o văzuse pentru prima dată pe Novareză. Dar acum nu mai era bolnav și așa că se gîndea cu mai multă luciditate că n-avea s-o mai regăsească, pentru că el avea să moară peste puțin timp sau poate pentru că ea murise deja.
În realitate nu era pe moarte, ba chiar începea să se vindece cu încetul, dar nu-și dădea seama de asta și lua sfîrșelile convalescenței drept secătuire de viață. Saint-Savin venise deseori să-l vadă, îl ținea la curent cu mersul întîmplărilor cînd era de față părintele Emanuele (care-l pîndea de parcă ar fi voit să-i fure lui acel suflet) și cînd acesta era nevoit să-i lase singuri (căci în mînăstire se îndeseau acum tratativele) tăifăsuia ca un filosof despre viață și despre moarte.
"Bunul meu prieten, Spinola e pe moarte. Ești invitat la petrecerile pe care o să le facem cînd ne-om despărți de el."
"Săptămîna viitoare o să mor și eu..."
"Nu-i adevărat, aș ști eu să recunosc chipul unui muribund. Dar rău fac că te dezlipesc de gîndul morții. Ba chiar, profită de boală, ca să faci acest exercițiu folositor."
"Domnule de Saint-Savin, vorbești ca un eclesiastic".
"Da de unde. Eu nu-ți spun să te pregătești pentru viața viitoare, ci să folosești bine viața asta, una, care-ți este dată, ca să poți înfrunta, atunci cînd o să vină, unica moarte a cărei experiență o s-o ai. E necesar să meditezi mai dinainte asupra artei de a muri, ca să reușești pe urmă s-o faci bine o singură dată."
Voia să se ridice din pat, iar părintele Emanuele îl împiedica, pentru că nu credea că este încă gata să se întoarcă în hărțuielile războiului. Roberto îi dădu de înțeles că era nerăbdător să se întîlnească cu cineva. Părintele Emanuele socoti că-i o prostie ca trupul lui, atît de slăbit, să se lase istovit de gîndul trupului altcuiva, și încercă să facă să-i apară demnă de dispreț stirpea femeiască: "Acea prea-deșartă Lume Muierească", îi spuse el, "pe care o poartă pe ele anumite Atlase moderne, se rotește-n jurul Dezonoarei și are Semnele Racului și ale Capricornului drept Tropice. Oglinda, care-i este Primul Mișcător, niciodată nu se-ntunecă mai mult ca atunci cînd reflectă Stelele ăstor Ochi lascivi, prefăcute, din cauza Vaporilor răspîndiți de Amanții prostiți, în comete ce vestesc nenorociri Onestităței".
Roberto nu gustă această alegorie astronomică, nici nu-și recunoscu iubita în portretul acelor înșelătorii lumești. Rămase în pat, dar raspîndea și mai mult în jur Aburii îndrăgostirii sale.
Alte vești îi sosiră în timpul ăsta prin domnul Della Saletta. Casalezii se întrebau acum dacă n-ar fi trebuit să le îngăduie francezilor accesul în citadelă: înțeleseseră acum că, dacă voiau să-l împiedice pe dușman să intre în ea, trebuiau să-și unească forțele. Dar domnul della Saletta lăsa să se înțeleagă că, acum mafinult ca oricînd, în timp ce orașul părea pe punctul de a cădea, ei, arătînd că colaborează, revizuiau în cugetele lor pactul de alianță. "Trebuie", zise el, "să fim nevinovați ca-turturelele cu domnul de Toiras, dar vicleni ca șerpii în cazul în care regele său ar vrea după aceea să vîndă Casale. Se cere să luptăm, dar într-așa fel încît, dacă orașul se salvează, să fie și meritul nostru; însă fără să depășim măsura, încît dacă el cade, vina să fie numai a francezilor". Și adăugase, ca pentru edificarea lui Roberto: "Cel prudent nu trebuie să se înhame la un singur car".
"Păi francezii spun că stați la tocmeală: nimeni nu-și dă seama cînd luptați și toți văd că trișați cu toptanul!"
"Ca să trăiești mult e bine să prețuiești puțin. Vasul crăpat e cel ce nu se sparge niciodată de tot și ajunge să-ți mănînce sufletul de mult ce durează."
Într-o dimineață, în primele zile ale lui septembrie, căzu peste Casale o ploaie torențială eliberatoare. Sănătoși și convalescenți, ieșiseră cu toții afară, să-i ude ploaia, care trebuia să spele orice urmă de molipsire. Era mai mult un mod de a-și recăpăta puterile decît un leac, iar boala continuă să secere și după trecerea ploii. Singurele știri consolatoare priveau ravagiile pe care ciuma continua să le facă și în tabăra dușmană.
Fiind acum în stare să se țină pe picioare, Roberto se aventură afară din mînăstire și la un moment dat văzu pe pragul unei case însemnate cu cruce verde, ce o declara a fi un loc contagios, pe Anna Maria sau pe Francesca Novareza. Era scofîlcită ca o figură din Alaiul Morții. Din albă ca neaua și rumenă ce fusese, ajunsese gălbejită de tot, deși, tot mai amintea, în trăsăturile-i veștede de vechile-i grații. Roberto își aminti de o frază a lui Saint-Savin: "Mai continua-vei oare să îngenunchezi dinainte-i după ce bătrînețea va face din trupul acela o arătare, bună atunci doar să-ți amintească de iminența morții?"
Fata plîngea pe umărul unui capucin, de parcă ar fi pierdut o ființă dragă, poate pe francezul ei. Capucinul, cu fața și mai sură decît barba, o susținea arătînd cu degetu-i osos către cer, de parcă spunea "într-o zi, acolo sus..."
Iubirea devine un lucru mental numai atunci cînd trupul dorește iar dorința-i e călcată în picioare. Dacă trupu-i de plîns și neînstare să mai dorească, lucrul mental piere. Roberto descoperi că era atît de slăbit, încît nu mai era în stare să iubească. Exit Anna Maria (Francesca) Novareza.
Se întoarse în mînăstire și se întinse la loc în pat, hotărît să moară de-a binelea: prea mult suferea văzînd că nu mai suferă. Părintele Emanuele îl mîna la aer curat. Dar veștile pe care i le aduceau alții de afară nu-l încurajau să trăiască. Acum, pe lîngă ciumă, mai era și foametea, ba chiar ceva și mai rău, o vînătoare îndîrjită după hrana pe care Casalezii o mai țineau încă ascunsă și nu voiau s-o dea aliaților. Roberto spuse că dacă nu putea muri de ciumă voia să moară de foame.
Pînă la urmă părintele Emanuele își dădu seama ce-i cu el și-l alungă. În timp ce dădea colțul, se întîlni nas în nas cu un grup de ofițeri spanioli. Dădu s-o rupă la fugă, însă aceia îl salutară ceremonios. Înțelese că, după ce căzuseră atîtea bastioane, dușmanii se înnădiseră acum în diferite puncte ale așezării, fapt pentru care se putea zice că nu cei de pe cîmp asediau Casale, ci Casale își asedia acum Castelul.
În capătul străzii îl întîlni pe Saint-Savin: "Dragă La Grive", zise acesta, "te-ai îmbolnăvit francez și te-ai vindecat spaniol. Partea asta a orașului este acum în mîna dușmanului."
"Iar noi putem trece?"
"Nu știi că a fost semnat un răgaz de pace? Și apoi, spaniolii vor castelul, nu noi. În partea franceză vinu-i pe terminate iar casalezii îl scot la iveală din pivnițele lor de parcă ar fi sîngele Domnului Nostru Isus Hristos. Nu-i poți împiedica pe niște francezi ca lumea să frecventeze anumite taverne din partea asta, unde acum hangiii importă vin foarte bun din ținut. Iar spaniolii ne primesc ca pe niște mari seniori. Numai că trebuie să respectăm conveniențele: dacă vrem să ne luăm la harță, trebuie s-o facem la noi acasă cu compatrioții, căci în partea asta trebuie să ne comportăm curtenitor, cum e cazul între dușmani. Așa că mărturisesc că partea spaniolă are mai puține distracții decît cea franceză, cel puțin pentru noi. Însă alătură-te nouă: în seara asta vrem să-i cîntăm serenade unei doamne care ne-a ascuns farmecele ei pînă mai alaltăieri, cînd am văzut-o arătîndu-se pentru o clipă la fereastră."
Așa că în seara aceea Roberto regăsi cinci chipuri cunoscute din anturajul lui Toiras. Nu lipsea nici măcar abatele, care pentru ocazia aceea se împodobise cu bumbi și dantele, și cu eșarfă de atlaz. "Domnul să ne ierte", zicea el cu o nesăbuită ipocrizie, "dar trebuie să ne mai înveselim și sufletul, dacă vrem să ne facem datoria și de-aici înainte..."
Casa se afla într-o piață, în partea ce era acum spaniolă, dar spaniolii la ora aceea erau pesemne cu toții prin cîrciumi. În pătratul de cer desenat de acoperișurile joase și de coroanele copacilor care mărgineau piața, luna trona sus, senină, abia puțin pișcată și se oglindea în apa unei fîntîni care murmura în centrul pătratului aceluia liniștit.
"O, tu, prea dulce Diana," zise Saint-Savin, "cît trebuie să fie acum de calme și de liniștite orașele, ca și satele tale, care nu cunosc războiul, căci Selenarii viețuiesc dintr-o fericire a lor naturală, neștiutori de păcat..."
"Nu vorbi cu păcat, domnule de Saint-Savin", îi zisese abatele, "căci chiar dacă luna ar fi locuită, cum în deșert a vorbit în romanu-i recent domnul de Moulinet, și cum Scripturile nu ne învață, prea nefericiți ar fi locuitorii aceia ai ei, căci nu au cunoscut întruparea."
"Și din cale afară de crud va fi fost Domnul Dumnezeu, privîndu-i pe ei de o revelație ca asta", ripostase Saint-Savin.
"Nu încerca să pătrunzi tainele dumnezeiești. Domnul nu a îngăduit să se predice despre Fiul său nici indigenilor din cele două Americi, dar în bunătatea lui le trimite acum misionari, ca să le aducă lumina".
"Dar atunci de ce seniorul papă nu trimite misionari și pe lună? Oare Selenarii nu sînt fii ai Domnului?" "Nu spune nerozii!"
"Nu iau în seamă că m-ați făcut nerod, domnule abate, dar aflați că sub această nerozie se ascunde o taină, pe care desigur seniorul papă nu voiește s-o dezvăluie. Dacă misionarii ar descoperi locuitori pe lună și i-ar vedea că privesc spre alte lumi, care sînt în bătaia ochilor lor și nu spre a noastră, i-ar vedea întrebîndu-se dacă nu cumva și în acele lumi nu trăiesc alte ființe asemănătoare nouă. Și ar trebui să se întrebe și dacă stelele fixe nu sînt și ele tot niște sori înconjurați de lunele lor și de alte planete ale lor, și dacă locuitori acelor planete nu văd și ei alte stele necunoscute nouă, care ar fi, tot așiderea, sori cu planete așijderea, și tot astfel, la infinit..."
"Dumnezeu ne-a făcut neputincioși de a gîndi infinitul, și de aceea mulțumește-te neam omenesc și nu te rătăci."
"Serenada, serenada", șopteau ceilalți. "Aceea e la fereastră". Iar fereastra apărea inundată într-o lumină roșietica ce venea dinlăuntrul unui alcov plin de ademeniri. Dar cei doi certăreți se aprinseseră de-a binelea.
"Și mai puneți", insista în zeflemea Saint-Savin, "că dacă lumea ar fi finită și înconjurată de Nimic, Dumnezeu ar fi și el finit: ar fi de datoria lui, cum spuneți domnia voastră, să stea în cer și pe pămînt și în tot locul; n-ar putea să stea unde nu se află nimic. Nimicul este un ne-loc. Ori poate, ca să lărgească lumea, ar trebui să se lărgească pe sine însuși, născîndu-se pentru prima oară acolo unde mai înainte nu era, fapt ce se-mpotrivește pretenției sale de veșnicie."
"De ajuns, domnule! Tăgăduiești veșnicia Celui Veșnic, și asta nu ți-o îngădui. A sosit clipa să te ucid, pentru ca așa-zisul duh tare al domniei tale să nu ne mai poată aduce slăbiciune!" Și trase spada din teacă.
"Fie precum doriți", zise Saint-Savin salutînd și punîndu-se în gardă.
"însă eu n-am să vă ucid: nu vreau să iau din soldații regelui meu. Pur și simplu vă voi desfigura, așa încît să supraviețuiți purtînd o mască, cum fac comedianții italieni, e o demnitate ce vi se potrivește. Vă voi face o cicatrice de la ochi pînă la buză și vă voi da lovitura asta frumoasă de jugănit grăsunii numai după ce vă voi fi servit, între două ciomăgeli, o lecție de filosofie naturală."
Abatele atacase încercînd să lovească imediat dînd puternic cu tăișul de sus în jos, strigîndu-i că era un gîndac veninos, un purece, un păduche ce trebuia strivit fără milă. Saint-Savin parase, îl încolțise la rîndu-i, îl împinsese lîngă un copac, dar trîntind cîte o filosofie la fiece mișcare.
"Hei, bușumatele și dărîmatele sînt lovituri vulgare ale celor orbiți de mînie! Vă e de lipsă o Idee a Scrimei. Dar sînteți lipsit și de caritate, disprețuind purecii și păduchii. Sînteți un animal prea mic ca să puteți să vă imaginați lumea ca pe un animal mare, lucru ce ni l-a arătat și divinul Platon. Încercați să gîndiți că stelele sînt niște lumi cu alte animale mai mici, și că animalele mai mici servesc reciproc de lumi altor popoare ― și atunci n-o să mai găsiți că-i contradictoriu să gîndiți că și noi, și caii, și elefanții, sîntem lumi pentru purecii și păduchii care locuiesc pe noi. Ei nu ne percep din cauza mărimii noastre, și tot așa noi nu percepem lumi mai mari, din cauza micimii noastre. Poate că există acum un popor de păduchi care ia corpul domniei voastre drept o lume, și cînd unul dintre ei vă va fi străbătut de la frunte pînă la ceafă, semenii lui zic despre el că a îndrăznit să ajungă la hotarele terrei cognita. Acest popor mic ia părul vostru drept niște păduri din țara sa și atunci cînd am să vă rănesc va vedea rănile voastre ca pe niște lacuri și mări. Cînd vă pieptănați, ei iau agitația asta drept fluxul și refluxul oceanului, și-i spre răul lor că lumea le e atît de schimbătoare, din pricina năravului vostru de a vă pieptăna la fiece clipă ca o femeie, iar acum cînd vă tai ciucurele ăsta vor crede că strigătul vostru de mînie este un uragan, poftim!" Și îi descususe o podoabă, ajungînd aproape să-i spintece mantia brodată.
Abatele spumega de mînie, se dusese către centrul pieței, privind în spate ca să se asigure că are spațiu pentru fentele pe care acum le încerca, apoi retrăgîndu-se, ca să-și acopere spatele cu fîntîna.
Saint-Savin părea că dansează în jurul lui fără să atace: ("Ridicați capul, domnule abate, priviți luna, și reflectați că dacă Dumnezeul vostru ar fi putut face sufletul nemuritor, ar fi putut tot așa să facă și lumea infinită. Dar dacă lumea e infinită, va fi astfel atît în spațiu cît și în timp, și deci va fi eternă, și cînd există o lume eternă, care n-are nevoie de creație, atunci ar fi inutil de conceput ideea de Dumnezeu. Oh, ce înșelătorie, domnule abate, dacă Dumnezeu e infinit nu puteți să-i limitați puterea: el n-ar putea niciodată ab opere cessare, și așa că lumea ar fi infinită; iar dacă lumea-i infinită n-are cum să mai existe Dumnezeu, așa cum peste puțin timp n-or să mai existe ciucuri pe tunica domniei voastre!" Și unind zisele cu fapta, îi mai tăiase cîteva pandantive de care abatele era atît de mîndru, apoi scurtase garda ținînd vîrful spadei puțin mai sus; iar în timp ce abatele încerca să strîngă de aproape, dăduse o lovitură seacă în tăișul spadei adversarului. Abatele aproape că lăsase să-i cadă spada, strîngîndu-și cu stînga încheietura mîinii drepte de durere.
Apoi uriașe: "Pînă la urmă tot trebuie să te spintec, necredinciosule, blasfemiatorule, Spurcăciunea Domnului, pe toți sfinții blestemați ai Paradisului, pe Sîngele Răstignitului!"
Fereastra doamnei se deschisese, cineva se arătase în ea și scosese un strigăt. Acum cei de față uitaseră de scopul isprăvii lor și se agitau în jurul celor doi duelgii, care urlînd dădeau roată fintînii, în timp ce Saint-Savin își dezorienta adversarul cu o serie de ocoluri în cerc și de lovituri cu vîrful.
"Nu chemați în ajutor misterele întrupării, domnule abate", îl tachina el. "Sfinta biserică romană a domniei voastre v-a învățat că bulgărele nostru de lut este centrul universului ce se învîrte în juru-i făcînd-o pe menestrelul și cîntîndu-i muzica sferelor. Fiți atent, vă lăsați împins prea mult către cișmea, o să vă udați poalele ca un bătrîn bolnav de pietre la bășică... Dar dacă în golul cel mare se învîrt lumi infinite, cum a spus un mare filosof pe care cei de teapa voastră l-au ars la Roma, foarte multe fiind locuite de creaturi ca noi, și dacă toate ar fi fost create de Dumnezeul vostru, atunci ce-am mai face cu Mîntuirea?"
"Ce-o să facă domnul cu tine, blestematule!" strigase abatele, parînd cu greu o lovitură dată pe dos din încheietura mîinii.
"Oare Crist s-a întrupat numai o singură dată? Deci păcatul originar s-a dat o singură dată pe globul ăsta? Ce nedreptate! Fie pentru alții, ce au fost privați de întrupare, fie pentru noi, deoarece, în cazul ăsta, în toate celelalte lumi oamenii ar fi perfecți ca strămoșii noștri înainte de păcat, și s-ar bucura de o fericire naturală fără povara Crucii. Ori poate că nenumărați Adami au comis de nenumărate ori prima greșeală, ispitiți de infinite Eve cu infinite mere, iar Crist a fost obligat să se întrupeze, să predice și să pătimească pe Muntele Calvarului de infinite ori, și poate că o mai face și acum, iar dacă lumile sînt infinite, infinită va fi și sarcina lui. Infinită sarcina lui, infinite formele supliciului său: dacă dincolo de Calea Laptelui ar exista un pămînt pe care oamenii au șase brațe, ca cei care sînt pe Terra Incognita a noastră, fiul lui Dumnezeu nu va fi țintuit pe o cruce, ci pe un lemn în formă de stea ― lucru ce mi se pare demn de un autor de comedii".
"Destul, voi pune eu capăt comediei tale!" urlă abatele ieșindu-și din fire, și se aruncă asupra lui Saint-Savin întețindu-și ultimele lovituri.
Saint-Savin le răspunse parînd tocmai la timp, apoi, în mai puțin de o clipă, în timp ce abatele mai ținea încă spada înălțată după ce parase o lovitură dată mai înainte, se mișcă ca și cum ar fi vrut să încerce o lovitură rotită pe dos și, se prefăcu a cădea în față. Abatele se trase într-o parte, sperînd să-l lovească în cădere. Dar Saint-Savin, care nu-și pierduse controlul asupra picioarelor, se și ridicase la loc fulgerător, luîndu-și avînt cu stînga sprijinită pe pămînt, iar dreapta îi fulgerase în sus: era (Lovitura Pescărușului.
Vîrful spadei făcuse un semn pe fața abatelui, tăind de la rădăcina nasului pînă la buză, despicîndu-i mustața stingă.
Abatele blestema, așa cum nici un epicureu n-ar fi îndrăznit vreodată, în timp ce Saint-Savin lua poziție de salut, iar cei de față aplaudau lovitura aceea de maestru.


Dar exact în momentul acela, din fundul pieții sosea o patrulă spaniolă, poate atrasă de zgomote. Din instinct francezii puseseră mîna pe spade, spaniolii văzură șase inamici înarmați și strigară că e o trădare. Un soldat își aținti pușca și trase. Saint-Savin căzu lovit la piept. Ofițerul băgă de seamă că patru persoane, în loc să se pregătească să atace, se repezeau alergînd către cel căzut aruncînd armele, se uită la abatele cu fața plină de sînge, înțelese că deranjase un duel, dădu un ordin alor săi, și patrula dispăru.
Roberto se aplecă asupra bietului său prieten. "Ai văzut", articula cu greu Saint-Savin, "ai văzut, la Grive, lovitura mea? Gîndește-te la ea și exerseaz-o. Nu vreau ca secretul să moară odată cu mine..."
"Saint-Savin, prietene", plîngea în hohote Roberto, "nu trebuie să mori așa dintr-o prostie!"
"Prostie? Am bătut un prost și mor pe locul luptei, și de glonte dușman. In viața mea am ales o măsură bine cumpănită... Să vorbești mereu serios e plictisitor. Să glumești tot timpul, e de disprețuit. Să tot filosofezi, e trist. Să-ți bați joc, e neplăcut. Am jucat rolul tuturor personajelor după timp și prilej, și cîteodată am fost chiar și nebun de curte. Dar astă-seară, dacă ai să istorisești cum trebuie povestea, nu va fi fost o comedie, ci o frumoasă tragedie. Și nu te întrista că eu mor, Roberto", și pentru prima oară îi zicea pe nume, "une heure apres la mort, notre ame evanouie, sera ce que'elle estoit une heure avant la vie... Frumoase versuri, nu? Și expiră. Hotărîndu-se ei să spună o minciună nobilă, la care consimți pînă și abatele, spuseră în jur că Saint-Savin murise într-o ciocnire cu lăncierii care se apropiau de castel. Toiras și toți ofițerii îl plînseră ca pe un viteaz. Abatele povesti că în înfruntarea aceea fusese rănit, și se pregăti să primească un beneficiu ecleziastic atunci cînd avea să se întoarcă la Paris.


În scurt timp Roberto își pierduse tatăl, iubita, sănătatea, prietenul și poate și războiul.
Nu izbuti să găsească mîngîiere la părintele Emanuele, acesta fiind prea ocupat cu conciliabulele sale. Reintră în slujba domnului de Toiras, ultima imagine familiară și, purtîndu-i ordinele, fu martorul ultimelor evenimente.
La 13 septembrie sosiră la castel trimișii regelui Franței, ai ducelui de Savoia, și căpitanul Mazzarini. Armata de sprijin se afla și ea în tratative cu spaniolii. Printre ultimele ciudățenii ale acestui război, francezii cereau răgaz ca să poată ajunge la timp să salveze orașul; spaniolii îl acordau pentru că și tabăra lor, devastată de ciumă, era în criză, se înmulțeau dezertările, iar Spinola abia se mai ținea acum de viață cu dinții. Toiras se trezi că i se impun de către noii veniți termenele acordului, care îi îngăduiau să continue să apere Casale deși orașul era acum cucerit: francezii aveau să se grămădească cu toții în Citadelă, lăsînd orașul și pînă și Castelul în mîinile spaniolilor, cel puțin pînă la 15 octombrie. Dacă la data aceea armata de sprijin nu avea să soseacă, francezii trebuiau să plece și de acolo, definitiv înfrînți. Altminteri spaniolii aveau să restituie orașul și castelul.
Deocamdată, asediatorii aveau să-i aprovizioneze cu merinde pe asediați. Bineînțeles că nu-i ăsta modul în care ni se pare nouă că trebuia să aibă loc un asediu pe timpurile acelea, însă era modul în care pe atunci i se îngăduia să aibă loc. Nu era război, era ca un joc de zaruri, ce se întrerupea cînd adversarul trebuia să se ducă să urineze. Sau ca un pariu pe calul învingător. Iar calul era armata aceea, ale cărei proporții creșteau încet, încet, pe aripile speranței, dar pe care nimeni nu o văzuse. Se trăia și la Casale, în Citadelă, ca și pe Daphne: închipuindu-ți o insulă îndepărtată și cu intruși la tine acasă.
Dacă avangărzile spaniole se purtaseră cum trebuie, acum intra în oraș grosul armatei, iar casalezii trebuiră să aibă de furcă cu îndrăciții care rechiziționau totul, violau femeile, băteau bărbații și-și permiteau plăcerile vieții de oraș după luni de zile petrecute în păduri și pe cîmp. Și, egal împărțită între cuceritori, cuceriți și cei baricadați în Citadelă, trona ciuma.
La 25 septembrie se răspîndi zvonul că murise Spinola. Mare bucurie în Citadelă, tulburare printre cuceritori, rămași orfani și ei, ca și Roberto. Urmară zile mai incolore decît cele petrecute pe Daphne, pînă ce, la 22 octombrie se anunță armata de sprijin, care era acum la Asti. Spaniolii se apucaseră să înarmeze castelul și să alinieze tunurile pe malurile Padului, fără să mai respecte (blestema Toiras) tratatul prin care la sosirea armatei trebuiau să părăsească orașul. Spaniolii, prin gura domnului de Salazar, aminteau că acordul fixa ca dată ultimă 15 octombrie și, în acest caz, francezii erau cei ce ar fi trebuit să cedeze Citadela cu o săptămînă mai înainte.
La 24 octombrie de pe bastioanele Citadelei se observară mari mișcări printre trupele inamice, Toiras se pregăti să-i susțină cu tunurile pe francezii care soseau; în zilele următoare spaniolii începură să-și îmbarce bagajele pe fluviu pentru a le expedia la Alecsandria, iar în Citadelă asta păru să fie un semn bun. Dar dușmanii de pe fluviu începeau și să lege poduri de bărci ca să-și pregătească retragerea. Iar asta i se păru așa de puțin elegant lui Toiras, încît puse tunurile pe ele. De necaz, spaniolii îi arestară pe toți francezii care se mai găseau încă în oraș, și cum de mai erau unii acolo, mărturisesc că-mi scapă, însă așa relatează Roberto, iar de acum înainte de la asediul acela sînt gata să mă aștept la orice.
Francezii erau aproape și se știa că Mazzarini făcea de toate ca să împiedice confruntarea, avînd mandatul papei. Se deplasa de la o armată la cealaltă, se întorcea să raporteze în mînăstirea părintelui Emanuele, pleca din nou călare ca să ducă propunerile de la unii la alții. Roberto îl vedea mereu de departe, și singur, acoperit de praf, scoțîndu-și cu dărnicie pălăria în fața tuturor. Ambele părți stăteau în acest timp pe loc, pentru că prima care ar fi făcut vreo mișcare ar fi primit șah și mat. Roberto ajunse să se întrebe dacă întîmplător armata de sprijin nu era cumva o născocire a căpitanului aceluia tînăr, care-i făcea să viseze același vis pe asediatori și pe asediați.
În realitate încă din iunie se ținuse o reuniune a electorilor imperiali la Ratisbona, iar Franța își trimisese acolo ambasadorii, printre care era și părintele Iosif. Și, în timp împărțeau orașe și ținuturi, ajunseseră la o înțelegere asupra orașului Casale încă de la 13 octombrie. Mazzarini o aflase din vreme, cum îi spuse părintele Emanuele lui Roberto, iar problema era numai să-i convingă fie pe cei care urmau să sosească, fie pe cei care-i așteptau, de lucrul ăsta. Spaniolii primiseră și ei știri destule, însă fiecare spunea contrariul celeilalte; francezii știau și ei cîte ceva, dar se temeau că Richelieu nu era de acord ― și de fapt nu era, dar încă din zilele acelea viitorul cardinal Mazarin își da de furcă să facă să meargă lucrurile cum le voia el și fără știrea celui ce avea mai apoi să-i devină protector.
Astfel stăteau lucrurile cînd la 26 octombrie cele două armate se aflară față-n față. La răsărit, pe buza colinelor de către Frassinetto, se înșiruise armata franceză; în fața ei, cu fluviul la stînga, pe cîmpuj dintre ziduri și coline, armata spaniolă, în care Toiras trăgea cu tunurile din spatele ei.
Un șir de care dușmane tocmai ieșea din oraș, Toiras își adunase puțina călărime care-i mai rămăsese și o aruncase afară din oraș, ca să le oprească. Roberto implorase să ia parte la acțiune, dar nu-i fusese îngăduit. Acum se simțea ca pe puntea de sus a unei corăbii, din care nu putea debarca, măsurînd cu ochii întinderea mării și vîrfurile unei Insule ce i se refuza.
Se auziseră la un moment dat focuri de armă, poate că cele două avangărzi începeau să ia contact între ele: Toiras hotărîse ieșirea, ca să-i angajeze pe două fronturi pe oamenii Maiestății Sale Catolice. Trupele stăteau gata să iasă în afara zidurilor, cînd Roberto, din bastioane, văzu un călăreț negru care, fără să se sinchisească de primele gloanțe, alerga acum prin mijlocul celor două armate, chiar pe linia de foc, fluturînd o hîrtie și strigînd, cum au relatat mai apoi cei ce erau de față, "Pace, Pace!"
Era căpitanul Mazzarini. În cursul ultimelor lui pelerinaje între un parapet și celălalt, îi convinsese pe spanioli să accepte acordurile de la Ratisbona. Războiul luase sfîrșit. Casale îi rămînea lui Nevers, francezii și spaniolii se angajau să-l părăsească. În timp ce rîndurile se împrășitau, Roberto sări în șaua credinciosului său Pagnufli și alergă la locul confruntării oprite. Văzu gentilomi în armuri aurite ocupați cu saluturi foarte complicate, cu complimente, cu pași de dans, în timp ce se pregăteau niște tăblițe găsite întîmplator ca să fie sigilate pactele.
În ziua următoare începeau plecările, mai întîi spaniolii, apoi francezii, dar cu unele confuzii, cu întîlniri întîmplătoare, cu schimburi de daruri, oferte de prietenie, pe cînd în oraș putrezeau la soare cadavrele ciumaților, văduvele plîngeau în hohote, unii dintre tîrgoveți se trezeau în cîștig și cu bani sunători și cu boala franțuzească, fără însă să se fi culsat decît cu propriile neveste.


Roberto încercă să dea de țăranii lui. Dar despre armata de la Griva nu mai știa nimeni nimic. Unii probabil muriseră de ciumă, iar ceilalți se împrăștiașeră. Roberto crezu că se întorseseră acasă, iar de la ei maică-sa poate că și aflase de moartea bărbatului ei. Se întrebă dacă nu era cazul să-i fie aproape în momentul acela, dar nu mai înțelegea nici el care-i era datoria.
E greu de spus ce anume îi zdruncinase mai mult credința: lumile infinit de mici și infinit de mari, într-un gol fără Dumnezeu și fără regulă, pe care Saint-Savin îl făcuse să le întrevadă, lecțiile de prudență ale lui Saletta și Salazar, sau arta Emblemelor Eroicești pe care părintele Emanuele i-o lăsa ca pe unica știință.
Din felul în care evocă el toate astea pe Oaphne, consider că la Casale, pe cînd își pierdea și părintele și pe sine într-un război făcut numai din tropi și fără nici o semnificație, Roberto învățase să vadă universul lumesc ca pe o nesigură urzeală de enigme, în spatele căreia nu mai stătea nici un Autor;j sau dacă era vreunul, părea pierdut în a se recupera pe sine dit perspective nenumărate.
Dacă acolo intuise o lume ce nu mai avea centru, făcută numai și numai din perimetre, aici se simțea cu adevărat în cea mai de pe urmă și mai pierdută dintre periferii; pentru că, dacă exista vreun centru, se afla în față-i, iar el îi era acestuia satelitul nemișcat.



15.
Ceasuri (unele oscilatorii)

Cred că tocmai de aceea, de vreo sută și ceva de pagini eu vorbesc despre atîtea întîmplari care au precedat naufragiul pe Daphne, însă pe Daphne nu fac să se întîmple nimic. Faptul că zilele petrecute la bordul unei corăbii pustii sînt deșarte, nu mi se poate imputa mie, căci încă nu se știe dacă povestea asta merită s-o transcriu, și nici lui Roberto. În cel mai rău caz, lui putem să-i reproșăm doar că a irosit o zi întreagă (căci, una peste alta, n-au trecut decît vreo treizeci de ore de cînd își dăduse el seama că cineva i-a furat ouăle), ca să-și poată lua gîndul de la singura posibilitate care ar fi putut să dea ceva sare șederii lui acolo. Așa cum avea să se lămurească foarte curînd, era inutil să creadă că Daphne era așa de nevinovată. Pe hîrbul ăla se învîrtea, sau stătea la pîndă cineva sau ceva care nu era numai el. Nici măcar pe corabia aceea nu puteai concepe un asediu în stare pură. Dușmanul era ascuns în casă.
Ar fi trebuit s-o bănuiască încă din noaptea îmbrățișării aceleia cartografice a lui. După ce-și venise în fire, i se făcuse sete, carafa era goală și se dusese să caute un butoi cu apă. Cele pe care le pusese el ca să strîngă apă de ploaie erau grele, îrisă erau altele mai mici în cămară. Se duse într-acolo, îl luă pe primul care se afla la îndemînă ― reflecțînd mai tîrziu, admise că era prea la îndemînă ― și, ajuns în cameră, îl pusese pe masă, scoțînd-i cepul.
Nu era apă și tușind își dădu seama că butoiașul conținea rachiu. Nu putea spune de care, dar ca un bun țăran ce era, putea spune că nu era din vin. Găsise că băutura nu era rea și abuza de ea cu neașteptată veselie. Nu-i trecu prin minte că, dacă butoiașele din cămară erau toate de felul ăsta, ar fi trebuit să se îngrijească de proviziile lui de apă curată. Nici nu se întrebă cum se făcea că în prima seară trăsese puțin din primul butoi din rezerva aceea și îl găsise plin cu apă dulce. Numai pe urmă se convinse că Cineva pusese, după aceea, darul cel insidios în așa fel încît el să-l ia pe acela întîi. Cineva care îl voia în stare de ebrietate, ca să-l aibă în puterea-i. Dar dacă acesta era planul, Roberto i se conformă cu prea mult entuziasm. Nu cred că băuse cine știe cît, dar pentru un novice ca el, cîteva pahare erau prea destule.
Din toată povestea care urmează rezultă că Roberto a trăit întîmplarile următoare în stare de beție și că tot așa avea să facă și în celelalte zile.
Așa cum îi stă bine omului beat, adormi. Însă chinuit de o sete și mai mare. În somnul acela cleios îi tot revenea în minte o ultimă imagine din Casale. Înainte de plecare se dusese să-l salute pe părintele Emanuele și îl găsise demontîndu-și și împachetîndu-și mașina lui poetică, ca să se întoarcă la Torino. Dar, lăsîndu-l pe părintele Emanuele, se abătuse pe la carele pe care spaniolii și imperialii le vîrfuiau cu piesele mașinăriilor lor de asediu.
Roțile acelea dințate erau cele care-i populau acum visul: auzea un scrîșhet de șuruburi, un rîjgîit de țîțîni, și erau zgomote pe care de data asta nu putea să le producă vîntul, pentru că marea era netedă ca uleiul. Deranjat din somn, asemeni celora care la deșteptare visează că visează, făcuse o sforțare să redeschidă ochii, și auzise tot zgomotul acela, care venea fie de sub punte, fie din cambuză.
Ridicîndu-se în picioare, simțea o mare durere de cap. Ca să-i treacă, nu-i veni altă idee mai bună decît să se lipească din nou de butoiaș, iar cînd se dezlipi de el, se simțea și mai rău ca înainte. Se înarma, vîrîndu-și de mai multe ori greșit cuțitul la brîu, își făcu o mulțime de cruci, și coborî clătinîndu-se pe picioare.
Sub el, acum știa asta, se afla bara de la timonă. Coborî mai jos, pînă la capătul scăriței: dacă o lua spre proră ar fi intrat în despărțitura cu plante. Către pupă era o ușă închisă pe care nu o violase încă. Din locul acela venea acum, foarte tare, un tic-tăcăit multiplu și inegal, ca o suprapunere de ritmuri numeroase, printre care putea distinge cînd un tic-tic, cînd un toc-toc și un tac-tac, dar impresia luată la un loc era aceea a unui ti-ti-chete-toc-tacata-chete-tic. Era ca și cum în spatele acelei uși ar fi fost un roi de viespi și de bondari, și toți ar fi zburat furioși pe diferite traiectorii, izbindu-se de pereți și repezindu-se din nou unii împotriva altora. Așa încît îi era frică să deschidă, temîndu-se să nu fie năpădit de atomii înnebuniți din stupul acela.
După ce stătu multe clipe uluit, se hotărî. Folosi patul puștii, făcu să sară lacătul și intră.
Încăperea primea lumină de la un alt sabord și adăpostea ceasuri. Ceasuri. Ceasuri cu apă, cu nisip, ceasuri părăsite pe lîngă pereți dar mai ales ceasuri mecanice așezate pe diferite suporturi și lăzi, ceasuri puse în mișcare de înceată coborîre a unor greutăți și contragreutăți, de roți care pișcau alte roți, iar acestea, la rîndul lor, altele, pînă ce ultima dintre ele ciupea cele două palete inegale ale unei baghete verticale, făcîndu-le să îndeplinească două jumătăți de învîrtitura în direcții opuse, așa încît aceasta, prin indecenta-i hîțînare punea în mișcare de balanță o bară orizontală legată la extremitatea superioară; ceasuri cu arc în care un fel de con cu șențulețe desfășura un lănțug, tras de mișcarea circulară a unui butoiaș care-l lua în stăpînire ochi cu ochi, za cu za.
Unele dintre ceasurile acestea își ascundeau mecanismele sub aparențele unor ornamente ruginite și făurituri de daltă roase, arătînd numai mișcarea înceată a acelor lor; dar cea mai mare parte din ele își arătau fierăriile scrîșnitoare, și aminteau de dansurile acelea ale Morții în care singurul lucru mișcător sînt scheletele rînjite care agită coasa Timpului.
Toate aceste mașinării erau active, clepsidrele mai mari care încă mai molfăiau nisip, cele.mai mici aproape pline în jumătatea de jos, iar restul era o scrîșnire de dinți, o mestecătftră astmatică.
Cuiva care intra pentru prima oară aici putea să i se pară că priveliștea aceea cu ceasuri se întindea pînă la infinit: fundul cămăruței era acoperit cu o pînză ce reprezenta o anfiladă de încăperi în perspectivă, locuite tot de ceasuri, mereu altele. Dar chiar și sustrăgîndu-te magiei aceleia, și privind, ca să zicem așa, numai ceasurile în carne și oase, aveai de ce să te simți tulburat.
Poate părea greu de crezut ― pentru dumneavoastră care citiți cu detașare aceste lucruri ― dar un naufragiat, în prada aburilor rachiului și pe o corabie nelocuită, care dă peste o sută de ceasuri ce povestesc aproape la unison istoria timpului său interminabil, se gîndește mai întîi la istoria respectivă, nu la autorul ei. Și exact asta făcea și Roberto, examinînd unul cîte unul nimicurile acelea de nimicit timpul, giumbușlucuri pentru adolescența-i senilă de condamnat la o foarte îndelungată moarte.
Trăznetul din senin veni după aceea, cum scrie Roberto, cînd ieșind din visul acela urît se opri la nevoia de a-i găsi o cauză: dacă ceasurile erau în funcție, cineva trebuia să le fi activat: chiar dacă mecanismele lor ar fi fost concepute ca să dureze îndelung, dacă ar fi fost întoarse înainte de sosirea lui, le-ar fi auzit el vreodată trecînd pe lîngă ușa aceea.
Dacă ar fi fost vorba de un singur mecanism, ar fi putut crede că acesta era pregătit să funcționeze și era de ajuns ca cineva să-i dea un impuls ca să pornească; acest impuls fusese gîndit pentru vreo mișcare a corăbiei, sau poate pentru vreo pasăre de mare care intrase prin sabord și se așezase pe vreo pîrghie, pe vreo manivelă, dînd naștere vreunui șir de acțiuni mecanice. Nu mișcă cîteodată un vînt mai puternic clopotele și nu s-a întîmplat oare ca să sară din loc zăvoarele care nu fuseseră împinse bine pînă la capăt?
Însă o pasăre nu poate întoarce dintr-o singură atingere zeci de ceasuri. Că exista sau nu acel Ferrante, asta era una, dar un Intrus pe corabie exista.
Acesta intrase în despărțitura aceea și își pornise mecanismele. Din ce motiv o făcuse era prima întrebare, dar și cea mai puțin urgentă. A doua era unde se refugiase după aceea. Trebuia așadar să coboare în cală: Roberto își zicea că acum nu mai putea ocoli lucrul ăsta dar tot repetîndu-și intenția hotărîtă, întîrzia să o pună în aplicare. Văzu că nu-și venise de tot în fire, urcă pe punte și-și turnă niște apă de ploaie pe cap, și cu mintea mai limpede prinse a reflecta la identitatea Intrusului.
Nu putea fi un sălbatic provenit de pe insulă, și nici vreun marinar supraviețuitor, care ar fi putut face orice (să-l atace în plină zi, să încerce să-l ucidă noaptea, să ceară iertare), dar nu să hrănească găinile și să întoarcă mecanisme. Se ascundea deci pe Daphne un om pașnic și știutor, poate chiar cel ce locuia în odaia hărților. Atunci ― dacă era acolo, și dat fiind că fusese înaintea lui ― era un Intrus Legitim. Însă frumoasa antiteză nu făcea să-i scadă deloc neliniștea și ciuda.
Dacă Intrusul era Legitim, de ce se ascundea? De teama lui Roberto cel nelegitim? Iar dacă se ascundea, de ce-și făcea evidentă prezența punînd la cale concertul acela ceasornicaresc? Poate că era un om cu mintea perversă care, temîndu-se de el și incapabil să-l înfrunte, voia să-l piardă ducîndu-l pînă la nebunie? Dar ce cîștigă făcînd astfel, mai ales că, tot naufragiat fiind și el pe insula aceea artificială, n-ar fi avut decît de cîștigat din alianța cu un tovarăș de nenorocire? Poate că, își mai spuse Roberto, Daphne ascundea alte secrete pe care Acela nu voia să le dezvăluie nimănui.
Prin urmare, aur și diamante, și toate bogățiile Terrei Incognita, sau ale Insulelor lui Solomon, despre care-i vorbise Colbert...
Exact pe cînd evoca Insulele lui Solomon, Roberto avu ca o revelație. Sigur că da, ceasurile! Ce nevoie era de atîtea ceasuri pe o corabie aflată pe mări în care dimineața și seara sînt însemnate de drumul soarelui pe cer, iar altceva nici nu trebuie să știi? Intrusul ajunsese pînă la paralela aceea îndepărtată ca să caute și el, ca și doctorul Byrd, el Punto Fijo!
Cu siguranță că așa era. Printr-o nemaipomenită potrivire de lucruri, Roberto, plecat din Olanda ca să urmărească, ca spion al Cardinalului, manevrele secrete ale unui englez, aproape clandestin pe o corabie olandeză, în căutarea acelui punto fijo, se găsea acum pe o corabie (olandeză) a Altcuiva, din cine știe ce țară, care-și propunea să descopere același secret.



16.
Discurs despre Pulberea de Simpatie

Cum ajunsese el în încurcătura aceea?
Roberto lasă să se întrevadă destul de puține în ceea ce privește anii care au trecut între întoarcerea lui la Griva și intrarea lui în societatea pariziană. Din mențiuni făcute ici-colo, se deduce că a rămas pe lîngă maică-sa, cam pînă ce a împlinit douăzeci de ani, înțelegîndu-se de bine de rău cu cei ce aveau grijă de semănături și de recolte. Îndată ce maică-sa și-a urmat soțul în mormînt, Roberto se descoperi deodată străin de lumea aceea. Pesemne că atunci și-a încredințat feuda vreunei rubedenii asigurîndu-și o rentă solidă și a pornit să cutreiere lumea.
Rămăsese în corespondență cu cîțiva cunoscuți de la Casale, rămînînd astfel și solicitat să-și lărgească prin ei, cunoștințele. Nu știu cum ajunsese la Aix-en-Provence, dar cu siguranță că a fost acolo, fiindcă pomenește cu recunoștință de cei doi ani petrecuți la un gentilom de acolo, dedat cu orice știință, cu o bibliotecă bogată nu numai în cărți, ci și în obiecte de artă, monumente vechi și animale împăiate. La gazda lui din Aix trebuie să-l fi cunoscut pe maestrul acela, pe care-l citează permanent cu respect plin de devoțiune, numindu-l Canonicul de Digne, iar alteori doux pretre. Chiar cu scrisorile lui de recomandare înfruntase în sfîrșit Parisul, la o dată pe care nu o precizează.
Aici intrase repede în contact cu prietenii Canonicului, și i se permisese să frecventeze unul dintre locurile cele mai distinse ale orașului. Citează des un cabinet al fraților Dupuy și și-l amintește ca pe un loc în care mintea sa în fiece după amiază se deschidea tot mai mult, în contact cu oameni de carte.
Dar găsesc și menționarea altor cabinete pe care le vizita în anii aceia, bogate în colecții de medalii, cuțite din Turcia, pietre de agată, rarități matematice, scoici din Indii...
Pe la ce răspîntii se va fi învîrtit în fericitul april (sau poate mai) al vieții lui, ne-o spune citarea frecventă a unor învățături de la Canonic despre cum s-ar putea concepe o lume făcută din atomi, potrivit învățăturii lui Epicur și, cu toate acestea, voită și condusă de proveniența divină; însă, atras de aceeași dragoste pentru Epicur, își petrecea serile cu prieteni care își spuneau chiar epicurei, și care știau să alterneze disputele despre eternitatea lumii cu frecventarea unor doamne frumoase și de puțină virtute.
Citează adesea o ceată de prieteni ușuratici care totuși nu erau lipsiți la douăzeci de ani de cunoștințe pe care alții s-ar mîndri să le aibă la cincizeci: pe Liniers, Chapelle, pe Dassoucy, un Cugetător și poet care umbla cu lăuta atîrnată de gît, pe Poquelin care-l traducea pe Lucrețiu dar visa să devină autor de comedii bufe, pe Ercole Saviniano, care se bătuse cu vitejie în asediul de la Arras, compunea declarații de dragoste pentru iubiți închipuiți și arăta în lume o intimitate afectuoasă cu gentilomi tineri, de la care se lăuda că s-a ales cu boala italienească; dar în același timp își bătea joc de un tovarăș de desfrîu "qui se plaisoit â l'amour des masles", și zicea făcînd haz că acesta trebuia scuzat, din cauza firii lui sfioase, care-l făcea să se pitească totdeauna pe la spatele prietenilor.
Simțindu-se primit într-o societate de oameni de duh, devenea dacă nu atotștiutor ― măcar disprețuitor față de ignoranță și prostie, pe care o recunoștea fie la gentilomii de curte, fie la anumiți burghezi înstăriți care țineau la vedere cutii goale legate în marochin din Orient, cu numele celor mai buni autori tipărite pe ele.
Pînă la urmă Roberto intrase în cercul acelor honnetes gens care, chiar dacă nu proveneu din nobilimea de sînge, ci din noblesse de robe, constituiau sarea acelei lumi. Dar era tînăr, lacom de experiențe noi și, cu toată frecventarea cercurilor erudite și a zvînturărilor libertine, nu rămăsese insensibil la farmecul nobilimii.
Mult timp admirase pe dinafară, plimbîndu-se seara pe strada Saint-Thomas-du-Louvre, palatul Rambouillet, cu frumoasa-i fațadă împodobită cu cornișe, medalii, arhitrave și pilaștri într-o îmbinare de cărămizi roșii, piatră albă și ardezie închisă la culoare.
Privea ferestrele luminate, vedea oaspeții intrînd, își imagina frumusețea demult vestită a grădinii interioare, își zugrăvea interioarele acelei mici curți pe care tot Parisul o lăuda, întemeiată de o femeie de gust care apreciase că-i mai puțin rafinată cealaltă curte, supusă capriciului unui rege incapabil să aprecieze finețele spiritului.
În fine, Roberto intuise că fiind el om din Alpi, ar fi putut să se bucure de un oarecare credit în casa unei doamne născută din mamă romană, dintr-o strămoașă mai veche decît Roma însăși, care se trăgea dintr-o familie din Albă Longa. Nu întîmplător, cu vreo cincisprezece ani mai înainte, oaspete de onoare în casa aceea, cavalerul Marino arătase francezilor căile noii poezii, menită să facă să pălească arta anticilor.
Reușise să se facă primit în templul acela al eleganței și al intelectului, de gentilomi și de précieuses (cum începuse să se spună pe atunci), de învățați fără pedanterie, de galanți fără libertinaj, petrecăreți fără vulgaritate, puriști fără ridicol. Roberto se simțea la largul său în mediul acela: i se părea că i se permite să respire aerul marelui oraș și al curții fără să trebuiască să se plece acelor reguli de prudență ce îi fuseseră inculcate la Casale de către domnul de Salazar. Nu i se cerea să se supună voinței vreunui potentat, ci să-și arate modul său aparte de a fi. Nu să se prefacă, ci să se pună la probă ― chiar dacă respectînd niște reguli de bun gust ― cu oameni situați mai sus decît el. Nu i se cerea să arate curtoazie, ci îndrăzneală, să-și arate în public priceperile sale în conversația limpede și educată, și să știe să spună în glumă gînduri adînci... Nu se simțea un serv, ci un luptător în duel, căruia i se'cerea o cutezanță pur mintală.
Începea să se educe a fugi de afectare, să folosească în orice lucru abilitatea de a ascunde măiestria și truda, în așa fel încît ceea ce făcea sau spunea să apară ca un dar spontan, căutînd să devină maestru în ceea ce în Italia se numea dezinvoltură nepăsătoare, iar în Hispania despejo.
Obișnuit cu încăperile, de la Griva, ce miroseau a levănțică, și intrînd în hotelul lui Arthenice, Roberto trecea acum prin săli în care aerul era îmbunat mereu de parfumul din nenumărate coșulețe de flori, ca și cum ar fi fost pururi primăvară. Puținele case mai nobile pe care le cunoscuse pînă atunci erau făcute din odăi dominate de o scară centrală; la Arthenice scările fuseseră puse într-un colț din fundul curții, pentru ca tot restul să fie o singură anfilada de săli și cabinete, cu uși și ferestre înalte, situate una în fața celeilalte; camerele nu erau toate plicticos de roșii, sau de culoarea pielii tăbăcite, ci de zugrăveli diferite, iar cea numită Chambre Bleue, a Stăpînei Casei, avea catifele de această culoare pe pereți, înflorite cu aur și argint.
Arthenice își primea prietenii întinsă în camera ei, între paravane și tapiserii groase care-i protejau oaspeții de frig: ea nu putea suferi nici lumina soarelui nici văpaia vaselor cu jeratic. Focul și lumina zilei îi înfierbîntau sîngele în vine și o făceau să leșine. O dată fusese uitat un vas cu jeratic sub patul ei și îi ieșise o spuzeală. Avea ceva în comun cu unele flori care, ca să-și mențină prospețimea, nu vor să fie mereu la lumină nici mereu la umbră, și au nevoie ca grădinarii să le facă rost de o climă aparte. Iubitoare de umbră, Arthenice primea stînd în pat, cu picioarele într-un sac din piele de urs, și-și punea atîtea scufii de noapte încît spunea glumind că surzește pe la Sfîntul Martin și-și recapătă auzul la Paște.
Și cu toate astea, chiar dacă nu mai era tînără, respectiva Gazdă era portretul însuși al grației, trupeșă și bine făcută, cu trăsăturile chipului admirabile. Nu se putea descrie lumina ochilor ei, care nu sugera gînduri neconvenabile, ci inspira o iubire amestecată cu teama, purificînd inimile pe care le aprindea.
În sălile acelea, Gazda conducea fără să se impună, discuții despre prietenie sau despre iubire, dar se abordau cu aceeași ușurință probleme de morală, de politică, de filosofie. Roberto descoperea virtuțile celuilalt sex în expresiile lor cele mai suave, adorînd de la distanță prințese inaccesibile, pe frumoasa Mademoiselle Paulet, poreclită "la lionne" din cauza coafurii ei semețe, și doamne care știau să unească frumusețea cu acel duh pe care Academiile vetuste îl recunoșteau doar bărbaților.
După cîțiva ani la școala aceea era pregătit să-și întîlnească Doamna.
Prima dată cînd a văzut-o a fost într-o seară în care ea îi apăru în veșminte închise la culoare, învăluită ca o Lună pudică ce se ascundea în atlazul norilor. Le bruit, zvonul, această unică formă care, în societatea pariziană, ținea loc de adevăr, îi spuse despre ea lucruri contradictorii, că suferea o văduvie crudă, dar nu după un soț, ci după un amant, și se împăuna cu pierderea aceea ca să-și întărească suveranitatea asupra bunului pierdut. Cîțiva îi șoptiseră că ea își ascundea chipul pentru că era o prea frumoasă Egipteancă venită din Þara Maurilor.
Oricare era adevărul, cu cea mai mică mișcare a rochiei ei, cu felul ușor în care se întorcea pe călcîie, cu misterul chipului ei ascuns, robi definitiv inima lui Roberto. Se simțea iluminat de tenebrele acelea ce emanau raze și și-o închipuia ca pe o pasăre alburie a nopții, fremăta la minunea aceea prin care lumina se făcea întuneric iar întunericul străfulgera, cerneala devenea lapte, abanosul fildeș. Onixul îi scînteia în plete, vălul ușor, ce da la iveală, ascunzîndu-le, contururile feței ei și ale trupului, avea aceeși străvezime argintie ca a stelelor.
Dar deodată ― și asta în seara în care o întîlnise prima oară ― vălul îi căzuse pentru o clipă de pe frunte și el putuse întrezări sub secera aceea de lună luminosul abis al ochilor ei. Două inimi iubitoare ce se privesc spun mai multe decît ar spune într-o zi întreagă toate limbile din lumea asta ― Roberto se simțise măgulit, sigur de faptul că ea îl privise, și că, privindu-l, îl văzuse. Și întors acasă, îi scrisese.

Doamnă,

Focul cu care m-ați aprins exhală un fum atît de neajutorat incit nu veți putea nega că ați fost orbită de el, inhalind nourii lui înnegriți. Doar cu puterea domniei voastre m-ați făcut să scap din mînă armele orgoliului și m-ați adus în starea de a vă conjura să-mi cereți viața. De ce oare v-am dat eu însumi ajutor ca să învingeți, eu care am început lupta ca unul care voiește să fie înfrînt, oferind atacului vostru partea cea mai lipsită de apărare din trupu-mi, o inimă care demult plîngea lacrimi de sînge, dovadă că de mult lipsit-ați casa mea de apă, ca să o lăsați pradă acelui incendiu în care ați ademenit-o cu atenția voastră, atît de scurtă, totuși!

Găsise scrisoarea atît de strălucit inspirată din cele dictate de mașinăria aristotelică a părintelui Emanuele, atît de potrivită ca să-i aducă la cunoștință Doamnei firea unicei persoane capabile de atîta tandrețe, încît nu mai consideră că era neapărat nevoie să o semneze. Încă nu aflase că prețioasele colecționau scrisori de dragoste ca pe niște dantele și bibiluri, fiind mai ahtiate după figurile de stil ale acestora decît să le cunoască autorul.
În săptămînile și în lunile ce urmară nu avu nici un semn de răspuns. Doamna, în acest timp renunțase mai întîi la veșmintele-i închise, apoi la văl, și-i apăruse în sfîrșit în albeața tenului ei deloc arăbesc, cu pletele-i blonde, în toată luminozitatea privirilor ei, ce nu mai fugeau să se ascundă, adevărate ferestre ale Aurorei.
Dar acum, cînd putea cu adevărat să-i întîlnească privirile, știa că le poate surprinde numai cînd se ocupau de alții; se îmbăta de o muzică de cuvinte ce nu-i erau destinate. Nu putea trăi decît în lumina ei, dar era condamnat să rămînă în conul opac al unui alt corp care-i absorbea razele.
Într-o seară îi culese din zbor numele, auzind pe cineva care o chema Lilia; era, desigur, prețiosul ei nume de prețioasă și știa bine că numele acelea erau date în joacă: marchiza însăși fusese numită Arthenice anagramîndu-se adevăratul ei nume, Catherine ― dar se spunea că maeștrii acelei ars combinatoria, Racan și Malherbe, reușiseră să scoată din el și Eracinthe și Carinthee. Și totuși considerase că numai Lilia și nu alt nume putea fi dat Doamnei lui, cu adevărat lilială în înmiresmata-i albeață.
Din momentul acela Doamna deveni pentru el Lilia, și acestei Lilii îi dedica versuri de iubire, pe care apoi le distrugea temîndu-se să nu fie un omagiu mai prejos de ea: O, tu, prea dulce Lilia, / abia o floare cules-am și te-am pierdut! / N-ai vrea să te revăd eu oare? / Eu te urmez, tu fugi de mine, / Eu îți vorbesc, tu taci mereu... Încă nu-i vorbea altfel decît cu privirea, plină de o iubire răzvrătită, fiindcă, cu cît iubim mai mult, cu atît sîntem mai mult înclinați către ranchiună, simțind cum ne trec fiori de foc rece, ațîțați de o stare bolnăvicioasă, cu inima ușoară ca o pană de plumb, străpunși de acele ciudate efecte ale iubirii fără căldură; și continua să-i scrie scrisori pe care le trimitea fără semnătură Doamnei, și versuri pentru Lilia, pe care le păstra cu gelozie pentru sine și le recitea zilnic.
Scriind el (și netrimițînd): Lilia, Lilia, unde ești? unde te-ascunzi? / Lilia, trăznet din senin / Ca fulgerul venit-ai / să mă rănești, dispărind, îi înmulțea prezența. Urmărind-o noaptea pe cînd se întorcea acasă cu camerista ei (prin păduri adinci /pe ascunse căi, / bucuros i-aș lua, fie și-n zadar, / urma-n fugă, grațiosu-i picioruș...), descoperise unde locuia. Se așeza la pîndă nu departe de casa aceea la ora plimbării ei zilnice, și se lua după ea cînd ieșea. După cîteva luni putea să repete pe dinafară ziua și ora la care ea își schimbase pieptănătura pletelor (scriind versuri despre acele lațuri dragi ale sufletului, ce rătăceau pe fruntea-i ca niște șerpișori molatici), și amintea de acel magic april în care dînsa arborase o manteluță din fibre de grozamă, ce-i făcea mersul ușor, ca de pasăre a cerului, pe cînd pășea avîntat în prima adiere de primăvară.
Uneori, după ce o urmărise ca o iscoadă, se întorcea pe propriile-i urme alergînd, înconjurînd zona, și încetinea pasul numai cînd dădea colțul acela unde, ca din întîmplare, trebuia s-o întîlnească venind; atunci trecea salutînd-o grăbit. Dînsa îi surîdea discret, surprinsă de coincidența aceea, și îi făcea un semn fugitiv, cum cereau conveniențele. El rămînea în mijlocul străzii ca o statuie de sare, stropit de apa de la trăsurile care treceau, doborît de lupta aceea amoroasă.
În decursul cîtorva luni de zile Roberto reușise să-și procure nu mai puțin de cinci victorii dintr-astea: trăise chinul fiecăreia dintre ele ca și cum ar fi fost prima și ultima, și se convingea că, deoarece fuseseră așa de frecvente, nu putuseră fi efectul întîmplării, și că poate nu el, ci ea era aceea care punea la cale hazardul.
Ca un Romeo al acestui pămînt binecuvîntat ce-i fugea de sub tălpi, îndrăgostit volubil, ar fi vrut să fie vîntul ce-i înfiora ei părul, apa de dimineață care-i săruta trupul, halatul care o alinta noaptea, cartea pe care ea o alinta ziua, mănușa care-i încălzea mîna, oglinda care-o putea admira din orice parte... O dată află că i se adusese în dar o veveriță, și se visă că era el micul animal curios care, sub mîngîierile ei, își vîra botu-i inocent între sînii feciorelnici, în timp ce cu coada îi gîdila obrazul.
Se tulbura de îndrăzneala la care ardoarea îl împingea, traducea impudoarea și remușcafea în versuri pline de neastîmpăr, apoi își spunea că un om de condiție bună poate fi îndrăgostit ca un nebun, însă nu ca un prost. Numai dînd dovadă de spirit în Chambre Bleue avea să se joace cartea destinului lui de îndrăgostit. Novice în riturile acelea afabile, înțelese că o prețioasă se cucerește numai cu cuvîntul. Așa că asculta discursurile de prin saloane, în care gentilomii se angajau ca într-un turnir, dar nu se simțea încă pregătit.
Obișnuința cu învățații din cabinetul lui Dupuy fu cea care-i sugeră cum anume principiile noii științe, încă necunoscute în societate, puteau lua întorsătura mișcărilor inimii. Iar întîlnirea cu Domnul d'Igby fu cea care-i inspiră discursul ce avea să-l ducă la pierzanie.
Domnul d'Igby, cau cel puțin așa i se spunea la Paris, era un englez pe care-l cunoscuse mai întîi la frații Dupuy și apoi îl reîntîlnise într-o seară într-un salon.
Nu se scurseseră trei luștri de cînd ducele de Bouquinquant arătase că un englez putea să aibă le roman en teste și să fie capabil de nebunii nobile: i se spusese că exista în Franța o regină frumoasă și mîndră, și își închinase viața acestui vis, gata să moară pentru el, viețuind timp îndelungat pe o corabie pe care ridicase un altar iubitei. Cînd se aflase că d'Igby, chiar din ordinul acestui Bouquinquant, cu vreo doisprezece ani mai înainte, făcuse războiul de corsari contra Spaniei, lumea prețioaselor îl găsise fermecător.
Cît despre cercul fraților Dupuy, englezii nu erau acolo populari: erau identificați cu personagii ca Robertus a Fluctibus, Medicinae Doctor, Eques Auratus și Armigero oxoniense, împotriva căruia se scriseseră felurite broșuri, luîndu-i-se în dispreț excesiva încredere în operațiile oculte ale naturii. Însă în același cerc era primit un ecleziastic muncit de diavol ca domnul Gaffarel, care, în ceea ce privea credința în curiozități nemaiauzite, nu se lăsa mai prejos de nici un britanic, iar Igby, pe de altă parte, se arătase și el capabil să discute în chip foarte doct despre necesitatea Vidului ― într-un grup de filosofi naturaliști care arătau mare oroare pentru cei ce aveau oroare de Vid.
Crezarea ce i se dădea suferise o oarecare lovitură doar printre unele doamne din înalta societate, cărora le recomandase o cremă de frumusețe inventată de el, care unei doamne îi bășicase fața, iar cineva șoptise că, tot victimă a unui decoct de-al lui, de vipere, murise cu cîțiva ani mai înainte și iubita-i soție, Veneția. Dar erau cu siguranță clevetiri de oameni invidioși, șocați de unele lucruri ce se spuneau despre alte leacuri de-ale lui pentru calculi renali, făcute din zeamă de balegă de vacă și din iepuri sugrumați de cîini. Lucruri ce nu se puteau bucura de laude prea entuziaste în cercurile acelea în care se alegeau cu grijă, pentru vorbirile destinate doamnelor, cuvinte care să nu conțină silabe cu sunet fie el și numai vag obscen.


D'Igby, într-o seară, într-un salon, citase cîteva versuri dintr-un poet din țara lui:

Chiar dacă sufletele noastre-s două
ca gemene picioare de compas sînt;
ci tău ― cel fix, ce pare nemișcat,
dar se clintește cind pe-al meu îl mișcă
și chiar de stă in centrul său proptit,
cînd celălalt se duce prea departe,
se-nclină și-l urmează negreșit,
și iar se-ndreaptă cind cel'lalt se-ntoarce
la locul lui.
Așa-mi vei fi tu mie, celui care
mi-i dat să-mi fie mersul îndoit:
statura ta îmi ține-aproape ocolul
și mă recheamă unde sînt menit.

Roberto ascultase privind-o țintă pe Lilia, care sta întoarsă cu spatele, și hotărîse că Ei avea el să-i fie pentru totdeauna celălalt picior al compasului, și că trebuia să învețe engleza ca să mai citească și alte lucruri de poetul acela, care tălmăcea așa de bine fremătările lui. Pe timpurile acelea nimeni la Paris n-ar fi vrut să învețe o limbă atît de barbară, dar însoțindu-l pe d'Igby înapoi la locanda lui, Roberto. Înțelesese că acesta întîmpina greutăți să se exprime într-o italiană corectă, deși călătorise în Peninsulă, și se simțea umilit că nu avea suficient control asupra unui idiom indispensabil oricărui om educat. Hotărîseră să se frecventeze și să se ajute reciproc să stăpînească fiecare graiul de acasă al celuilalt.
Astfel se născuse o prietenie solidă între Roberto și omul acesta, care se dovedise a fi foarte instruit în ale medicinei și ale naturii.
Avusese o copilărie îngrozitoare. Tatăl său fusese implicat în Complotul Prafurilor, și executat. Și, coincidență ieșită din comun, sau poate numai consecință firească a unor insondabile înclinări ale sufletului, Igby avea să-și închine viața meditînd la un alt praf. Călătorise mult, mai întîi timp de opt ani în Spania, apoi trei în Italia, unde, altă coincidență, îl cunoscuse pe preceptorul carmelit al lui Roberto.
D'Igby mai era, așa după cum cereau peregrinările lui de corsar, și un bun spadasin, și după numai cîteva zile avea să tragă spada exersînd în glumă cu Roberto. Mai era în ziua aceea cu ei și un mușchetar, care începuse să se ia la întrecere cu un lăncier din compania cadeților; se luptau în joacă, iar scrimerii erau foarte atenți, însă, la un moment dat, mușchetarul exersase un atac deschis luîndu-și prea mult avînt și, constrîngîndu-și adversarul să reacționeze la fel, fusese rănit la braț, destul de adînc.
Imediat d'Igby îi legase brațul cu una dintre jartierele lui, ca să țină venele închise, dar în răstimp de cîteva zile rana amenința să dea în cangrenă, iar chirurgul zicea că va trebui să-i reteze brațul.
Cu prilejul acela ajunsese D'Igby să-și ofere serviciile, prevenindu-i însă că puteau să-l considere un șarlatan, și rugîndu-i pe toți să-i acorde încredere. Mușchetarul, care acum nu mai știa ce să facă să scape cu bine, răspunsese cu un proverb spaniol: "Hagase el milargo, y hagalo Mahoma".
Atunci d'Igby îi ceru cîteva bucăți de pînză pe care să fie sînge de la rană, iar mușchetarul îi dădu o fașă cu care se oblojise cu o zi mai înainte. D'Igby ceruse să i se aducă un lighean cu apă și vărsase în el pulbere de vitriol, topind-o rapid. Apoi pusese fașa aceea în lighenaș. Dintr-o dată mușchetarul, care în timpul ăsta se uitase-ntr-acolo, tresărise apucîndu-și cu mîna brațul rănit; zisese că așa deodată îl lăsase arsura, și că chiar simțea o prospețime pe rană.
"Bine", zisese d'Igby, "acum n-ai decît să ții rana curată spălînd-o zilnic cu apă și sare, așa ca să poată primi mai bine influența. Iar eu o să pun ligheanul ăsta, ziua la fereastră, iar noaptea în firida căminului, ca să-l mențin permanent la o temperatură moderată".
Dar pentru că Roberto atribuia ușurarea aceea neașteptată cine știe cărei alte cauze, d'Igby, cu un zîmbet de înțelegere, luase fîșia și o uscase pe șemineu, și imediat mușchetarul începuse din nou să se vaiete, așa că fu nevoie să ude din nou cîrpa în soluție.
Rana mușchetarului se vindecase în interval de o săptămînă.
Cred că, într-o epocă în care dezinfecțiile erau sumare, simplul fapt de a spăla zilnic rana era deja o cauză suficientă de vindecare, dar nu-l putem dojeni pe Roberto că și-a pierdut zilele următoare întrebîndu-și prietenul despre cura aceea, care după toate astea îi amintea de isprava carmelitului, la care asistase în copilăria lui. Atîta că acesta aplicase pulberea pe arma care provocase răul.
"Într-adevăr", răspunsese d'Igby, "disputa despre unguentum armarium durează de mult timp, și primul a vorbit de ea marele Paracelsus. Mulți folosesc o pastă grasă, și consideră că acțiunea ei se exercită mai bine asupra armei. Dar precum înțelegi și domnia ta, arma care a lovit sau cîrpa care a înfășat sînt același lucru, pentru că preparatul trebuie să se aplice acolo unde sînt urme de sînge ale rănitului. Mulți, văzînd că se tratează arma pentru a îngriji efectele loviturii, s-au gîndit la vreo acțiune de magie, în timp ce Pulberea mea Simpatetică își are temeiurile în felul cum acționează natura!"
"De ce Pulbere Simpatetică?"
"Și aici numele ar putea să înșele. Mulți au vorbit de o conformitate sau o simpatie care ar lega între ele lucrurile. Agrippa spune că, pentru a stîrni puterea unei stele, va trebui să ne adresăm unor lucruri care-i sînt asemănătoare și care, prin urmare, îi primesc ipfluența. Și numește simpatie această atracție reciprocă a lucrurilor între ele. Așa cum cu păcură, cu sulf și cu ulei se pregătește lemnul ca să primească flacăra, la fel, folosind lucruri potrivite cu operația și cu steaua, o binefacere aparte se răsfrînge asupra materiei care-i pusă exact unde trebuie prin lucrarea sufletului lumii. Pentru a înrîuri asupra soarelui ar trebui așadar să acționăm pe aur, care-i solar prin natură, și asupra acelor plante care se întorc după soare, sau care se înclină și-și strîng frunzele la apusul soarelui ca să le deschidă din nou cînd răsare el, cum sînt lotusul, bujorul, rostopasca. Dar astea-s basme, nu-i de ajuns o analogie de felul ăsta ca să explice acțiunile naturii."
D'Igby îi împărtășise lui Roberto din secretele lui. Orbita, sau sfera aerului, e plină de lumină, iar lumina este o substanță materială și corporală; noțiune pe care Roberto o acceptase bucuros fiindcă în cabinetul Dupuy auzise că și lumina nu era altceva decît pulbere foarte fină de atomi.
"E evident", zicea d'Igby, "că lumina ieșind fără încetare din soare și aruncîndu-se cu mare iuțeală din orice parte în linii drepte, acolo unde întîlnește vreun obstacol în drumul ei cînd i se opun corpuri solide și opace, se reflectă ad angulos aequales, și ia un alt curs, pînă cînd deviază din vreo altă parte prin întîlnirea cu un alt corp solid, și așa continuă pînă cînd se stinge. Ca la jocul cu mingea cu elastic, cînd mingea aruncată în perete sare înapoi din acesta în peretele din față, și adesea îndeplinește un adevărat circuit, întorcîndu-se în locul de unde a plecat. Acum, ce se-ntîmplă cînd lumina cade pe un corp? Razele saltă înapoi dezlipind de pe el atomi, adică niște mici părticele, așa cum mingea ar putea lua pe ea o parte din tencuiala proaspătă a peretelui. Și fiindcă acești atomi sînt formați din cele patru Elemente, lumina cu căldura ei încorporează părțile vîscoase, și le transportă departe. Probă este că, dacă încerci să usuci o cîrpă umedă la foc, vei vedea că razele, pe care cîrpa le reflectă, poartă cu ele un fel de abur umed. Acești atomi rătăcitori sînt ca niște călăreți pe niște fugari înaripați, care călătoresc prin spațiu pînă cînd soarele în amurg le ia înapoi Pegașii, iar ei nu mai au ce să-ncalece. Și atunci ei cad înapoi grămadă către pămîntul de la care provin. Dar aceste fenomene nu se petrec numai cu lumina, ci, de exemplu, și cu vîntul, care nu-i altceva decît un , mare fluviu de atomi asemănători între ei, atrași de corpurile solide terestre..."
"Și fumul", sugeră Roberto.
"Desigur. La Londra se face focul cu cărbuni de pămînt aduși din Scoția, care conțin o mare cantitate de sare volatilă foarte acră; această sare transportată de fum se împrăștie în aer, stricînd pereții, paturile și mobilele de culoare deschisă. Cînd ții închisă o odaie timp de cîteva luni, după aceea găsești pe ea o pulbere neagră ce se depune pe toate lucrurile, așa cum vedem o pulbere albă prin mori și prin prăvăliile brutarilor. Iar primăvara toate florile apar murdare de unsoare."
"Dar cum e posibil ca atîția corpusculi să se împrăștie prin aer, iar corpul care îi emană să nu simtă nici o micșorare?"
"Poate că este o micșorare și îți dai seama de ea cînd pui să se evapore niște apă, dar la corpurile solide nu ne dăm seama de ea, cum nu ne dăm seama nici la mosc sau la alte substanțe mirositoare. Oricare corp, oricît de mic ar fi, se poate divide mereu în părți noi, fără să ajungă vreodată la sfîrșitul diviziunii lui. Gîndește-te la micimea corpusculilor care se eliberează dintr-un corp viu, datorită cărora cîinii noștri englezi, conduși de miros, sînt capabili să ia urma unui animal. Oare vulpea, la sfîrșitul alergării ei, ni se pare mai mică? Așadar, tocmai în virtutea unor astfel de corpusculi au loc acele fenomene de atracție pe.care unii le glorifică ca fiind Acțiune la Distanță, care nu-i la distanță, și deci nu e magie, ci are loc prin schimbul permanent de atomi. Și așa are loc atracția prin sugere, cum e aceea a apei sau a vinului printr-un sifon, atracția magnetului asupra fierului, sau atracția prin filtrare, ca atunci cînd pui o fîșie de bumbac într-un vas plin cu apă, lăsînd să atîrne afară din vas bună parte din fîșie, și vezi că apa urcă dincolo de buza vasului și picură pe jos. Și ultima atracție e aceea care are loc prin foc, care atrage aerul înconjurător cu toți corpusculii care se învîrtesc prin el: focul, acționînd după propria-i natură, poartă cu sine aerul care îi stă împrejur așa cum apa unui rîu tîrăște pămîntul din albia lui. Și dat fiind că aeru-i umed iar focul uscat, iată că se lipesc unul de altul. Deci, ca să ocupe locul aerului luat de foc, e necesar să vină alt aer din apropiere, altfel s-ar crea un gol."
"Atunci domnia ta negi golul?"
"Nicidecum. Spun-că, îndată ce îl întîlnește, natura caută să-l umple cu atomi, într-o luptă pentru a-i cuceri orice porțiune. Iar dacă n-ar fi așa, Pulberea de Simpatie nu ar putea să acționeze cum, dimpotrivă, experiența mea a arătat că face. Focul provoacă prin acțiunea-i un aflux constant de aer, iar divinul Hipocrate a curățat de ciumă o provincie întreagă punînd să se aprindă peste tot torțe mari. Tot în timp de ciumă se ucid pisici și porumbei și alte animale cu sînge cald care asudă într-una spirite, pentru ca aerul să ia locul spiritelor eliberate în cursul acestei evaporări, făcînd ca atomii plini de ciumă să se lipească de penele și de părul acelor animale, cum pîinea scoasă din cuptor atrage la sine spuma din butoaie și alterează vinul dacă o pui pe capacul butoiului. Așa cum se-ntîmplă de altfel și dacă pui la aer o livră de sare de tartru calcinat și încins cum trebuie, care va de zece livre întregi de ulei bun de tartru. Medicul Papei Urban al VIII-lea mi-a povestit întîmplarea unei călugărițe din Roma care, de prea multe ajunări și rugăciuni, își încălzise trupul așa de tare, încît oasele i se uscaseră toate. Acea căldură dinăuntru atrăgea cu adevărat aerul care se încorpora în oase așa cum face cu sarea de tartru, și ieșea prin locul unde se află descărcarea serozităților, adică prin bășică, așa încît sărmana sfîntă dădea mai mult de două sute de livre de urină în douăzeci și patru de ceasuri, miracol pe care toți îl primeau ca dovadă a sfințeniei ei."
"Dar, dacă prin urmare totul atrage totul, pentru care motiv elementele și corpurile rămîn separate și nu avem lipirea oricărei forțe cu o altă forță?"
"Pătrunzătoare întrebare. Păi așa cum corpurile care au greutate egală se unesc mai ușor, iar uleiul se unește mai ușor cu uleiul decît cu apa, trebuie să tragem de aici încheierea că ceea ce ține pe loc laolaltă atomii unei aceleiași naturi este raritatea sau desimea lor, așa precum și filosofii pe care domnia ta îi frecventezi ți-ar putea-o spune."
"Și mi-au și spus-o, dovedindu-mi-o cu felurite soiuri de sare: că oricum le-ai măcina sau închega, își reiau totdeauna forma lor naturală, iar sarea obișnuită se înfățișează permanent în cuburi cu fețe pătrate, salpetrul în coloane cu șase fețe, iar sarea de amoniac în hexagoane cu șase vîrfuri, ca și zăpada."
"Iar sarea din urină se formează în pentagoane, de unde domnul Davidson explică forma fiecăreia din cele optzeci de pietre date afară din bășica domnului Pelletier. Dar dacă corpurile cu formă asemănătare se amestecă cu mai multă ușurință între ele, cu atît mai învederat se vor atrage cu putere mai mare decît celelalte. De aceea, dacă te frigi la o mînă vei obține răcorirea durerii ținînd-o puțin dinaintea focului."
"Preceptorul meu, o dată, cînd un țăran a fost mușcat de o viperă, i-a ținut pe rană capul viperei..."
"Sigur. Veninul, care începea să se filtreze către inimă, se întorcea la izvorul său principal, unde se găsea venin în mai mare cantitate. Dacă pe timp de ciumă porți cu tine într-o cutie pulbere de broscoi, sau chiar un broscoi și un păianjen viu, sau fie și arsenic, substanța aceea veninoasă va atrage la sine infecția din aer. Iar cepele uscate fermentează în hambar cînd cele din grădină încep să încolțească."
"Asta explică și poftele copiilor: mama dorește mult ceva și..."
"La asta aș fi mai cu băgare de seamă. Uneori fenomene analoage au cauze diferite, iar omul de știință nu trebuie să se încreadă în orice superstiții. Dar să ne-ntoarcem la pulberea mea. Ce anume s-a întîmplat cînd am supus pentru cîteva zile acțiunii Pulberei cîrpa murdară de sîngele prietenului nostru? În primul rînd, soarele și luna au atras de la mare distanță spiritele din sînge care se găseau în cîrpă, datorită căldurii din jur, iar spiritele din vitriol care stăteau în sînge nu au putut evita să facă același parcurs. Pe de altă parte rana continua să trimită afară o mare abundență de spirite calde și igneice, atrăgînd astfel aerul înconjurător. Acest aer atrăgea celălalt aer și acesta alt aer iarăși și spiritele din sînge și din vitriol, răspîndite la mare distanță, în fine se împreunau cu aerul acela, care ducea cu sine alți atomi din același sînge. Acuma, cum atomii din sînge, cei proveniți de pe cîrpă și cei proveniți de la rană, se întîlneau, lăsînd deoparte aerul ca pe.un tovarăș de drum nefolositor, și erau atrași la locul lor cel mai important, anume rana, unindu-se cu ei, spiritele vitriolului pătrundeau în carne."
"Dar n-ați fi putut pune direct vitriolul pe rană?"
"Aș fi putut, avînd rănitul aproape. Dar dacă rănitul ar fi departe? Mai pune că daca aș fi pus direct vitriolul pe rană puterea lui corozivă ar fi iritat-o cît se poate de mult, în timp ce, transportat de aer, el dă numai partea sa dulce și balsamică, în stare să oprească sîngele, și este folosită și în colirurile pentru ochi", și Roberto trăsese cu urechea, agonisindu-și apoi în viitor comoară din sfaturile acelea, lucru care desigur explică agravarea răului de care suferea.
"Pe de altă parte", adăugase d'Igby, nu trebuie folosit bineînțeles vitriolul normal, cum se folosea pe vremuri, făcînd mai mult rău decît bine. Eu îmi procur vitriol de Cipru, și mai întîi îl calcinez Ia soare: calcinarea îi ia umiditatea prisositoare, și e ca și cum din el aș face o supă deasă; și apoi calcinarea face spiritele din această substanță capabile să fie transportate de aer. În fine îi adaug și sacîz de arbore, care face rana să se închidă mai repede."


M-am oprit asupra a ceea ce Roberto învățase de la d'Igby pentru că această descoperire avea să-i marcheze destinul.
Trebuie să spun însă, că spre rușinea prietenului nostru, și o mărturisește și el în scrisorile lui, n-a fost atras de revelația asta din motive de știința naturii, ci numai și numai din cauza iubirii. Cu alte cuvinte, descrierea aceea a unui univers plin de spirite ce se uneau după afinitățile lor, îi păru a fi o alegorie a îndrăgostirii, și începu să frecventeze cabinetele de lectură căutînd tot ce putea să găsească despre unguentul armariu, care în epoca aceea însemna mult, și avea să însemne și mai mult în anii următori. Sfătuit de monseniorul Gaffarel (în șoaptă, ca să nu audă ceilalți frecventatori ai familiei Dupuy, fiindcă nu prea credeau în lucrurile astea) citea Ars Magnesia de Kirker, Tractatus de magnetica vnlnerum curatione de Goclenius, pe Fracastoro, Discursus de unguento armario al lui Fludd, și Hopolochrisma spongus de Foster. Devenea tot mai știutor în a-și traduce învățătura în poezie și a putea într-o bună zi să strălucească în elocință, mesager al simpatiei universale, acolo unde era umilit într-una de elocință altora.
Multe luni de zile ― atîta trebuie să fi durat cercetarea lui ambițioasă, pe cînd nu înainta nici măcar cu un pas pe calea cuceririi ― Roberto practicase un soi de principiu al dublului, ba chiar al multiplului adevăr, idee pe care la Paris mulți o considerau temerară și prudentă în același timp. Discuta ziua despre posibila veșnicie a materiei, iar în timpul nopții își ostenea ochii pe fel de fel de tratate de doi bani care-i făgăduiau ― chiar dacă în termeni de filosofie naturală ― miracole oculte.
În faptele mari trebuie căutat nu atît să creezi ocaziile, cît să profiți de cele care se prezintă. Într-o seară la Arthenice, după o disertație însuflețită despre Astreea, înalta Gazdă îi stîrnise pe cei prezenți să încerce să vadă ce au în comun prietenia și dragostea. Roberto luase atunci cuvîntul, făcînd observația că principiul iubirii, fie ea între prieteni, fie între iubiți, nu era deosebit de acela prin care acționa Pulberea de Simpatie. La primul semn de interes, repetase ce-i povestise d'Igby, excluzînd numai întîmplarea cu sfînta care urina întruna, apoi începuse să vorbească doct pe această temă, uitînd prietenia și vorbind numai despre iubire.
"Iubirea ascultă de aceleași legi ca și vîntul, iar vînturile au totdeauna mireasma locurilor din care vin și dacă provin din grădini de legume sau .de flori, pot mirosi a iasomie sau a mentă, sau a rosmarin, și astfel îi fac pe navigatori doritori să atingă uscatul ce le trimite atîtea promisiuni. Tot în acest chip spiritele amoroase îmbată nările inimii îndrăgostitului" (iar noi să-i iertăm lui Roberto tropul ăsta nefericit). "Căci inima iubită-i o lăută, ce face să răsune împreună cu ea corzile unei alte lăute, așa cum bătaia clopotelor acționează pe suprafața cursurilor de apă, mai ales noaptea, cînd în lipsa altui zgomot se naște în apă aceeași mișcare care se născuse în aer. Cu inima iubitoare se-ntîmplă ca și cu tartrul, care uneori miroase a apă.de trandafiri, atunci cînd a fost lăsat să se topească în întunericul unei pivnițe pe timpul cînd înfloresc trandafirii, iar aerul, plin de atomi de roze, schimbîndu-se în apă prin atracția sării din tartru, parfumează tartrul. Nu contează aici cruzimea iubitei. O butie de vin, cînd viile sînt în floare, fermentează și aruncă la suprafață o floare albă din ea, care rămîne așa pînă ce cad florile de pe vița de vie. Dar inima ce iubește, avînd tărie mai mare decît vinul, cînd se umple de flori la înflorirea inimii iubite, își cultivă îmbobocirea chiar și cînd sursa a secat.
I se păru că surprinde o privire înduioșată a Liliei, și continuă: "A iubi este ca și cum ai face o baie de Lună. Razele care vin de la lună sînt cele ale soarelui, răsfrînte pînă la noi. Concentrînd razele soarelui cu o oglindă, le și întărești puterea dătătoare de căldură. Concentrînd razele lunii cu un lighenaș de argint, se va vedea că fundul lui concav îi reflectă razele împrospătate de rouă pe care o conțin. Pare o neghiobie să te speli într-un lighenaș gol: și totuși te trezești cu mîinile umezite, iar ăsta-i un leac fără greș contra negilor".
"Domnule de la Grive!, zisese cineva, "dar iubirea nu-i un medicament pentru negi!"
"Oh, nu, desigur", se corectase Roberto, acum greu de oprit, "dar am dat exemple care vin de la lucrurile cale mai umile ca să vă reamintesc că și iubirea depinde de una și aceeași pulbere de corpusculi. Acesta-i un chip de a spune că iubirea se trage din aceleași legi ce guvernează atît corpurile sublunare, cît și pe cele cerești, numai că acestor legi ea le este cea mai nobilă dintre manifestări. Iubirea se naște din privire și se aprinde la cea dintîi vedere: și ce anume este vederea dacă nu aprinderea unei lumini reverberate de corpul pe care-l privesc? Văzîndu-l, corpul meu este pătruns de partea cea mai bună a corpului iubit, aceea mai aeriană, care prin deschizătura ochilor ajunge direct la inimă. Și deci a iubi la prima vedere înseamnă a bea spiritele din inima iubitei. Marele Arhitect al naturii cînd a alcătuit trupul nostru a pus în el niște spirite lăuntrice, în chipul unor sentinele, ca ele să-și aducă propriile descoperiri la cunoștința generalului lor, adică a imaginației, care este un fel de stăpînă a familiei trupești. Și dacă ea este lovită de vreun obiect oarecare, are loc ceea ce se-ntîmplă cînd auzim cîntînd niște viole, anume că purtăm melodia lor în memorie, și o auzim pînă și în somn. Imaginația noastră construiește din el un simulacru, care-l desfată pe îndrăgostit, deși nu-l face să sufere, pentru că, se înțelege, nu este decît un simulacru. Din aceasta devine că atunci cînd un bărbat e surprins de vederea persoanei demne de iubit își schimbă culoarea feței, se roșește sau se face palid, după cum acei miniștri care sînt spiritele interne merg mai repede saiî mai încet către acel obiect, pentru ca apoi să se întoarcă la imaginație. Dar aceste spirite nu merg numai spre creier, ci direct către inimă prin marele conduct care cară de la aceasta la creier spiritele vitale care acolo devin spirite animale; și tot prin acest conduct imaginația trimite către inimă o parte din atomii pe care i-a primit de la vreun obiect extern, și acești atomi sînt cei care produc acea ebulițiune a spiritelor vitale, care uneori dilată inima, iar alteori o conduc către sincopă."
"Domnia ta ne spui, domnule, că amorul se comportă ca o mișcare fizică, nu altfel de cum se acoperă vinul de floare; însă nu ne spui cum se face că amorul, spre deosebire de alte fenomene ale materiei, este virtute electivă, adică alege. Pentru care motiv deci amorul ne face sclavii unei făpturi și nu ai alteia?"
"Tocmai de aceea am redus virtuțile amorului la principiul însuși al Prafului de Simpatie, și anume că atomi egali și de aceeași formă atrag atomi egali! Dacă eu aș unge cu pulberea aceea arma ce l-a rănit pe Pilade, n-aș vindeca rana lui Oreste. Deci amorul unește numai două ființe care într-un fel oarecare aveau chiar aceeași natură, un spirit nobil cu un spirit tot atît de nobil și un spirit vulgar cu un spirit tot atît de vulgar ― dat fiind că se-ntîmplă să iubească și țărânii, bunăoară păstorițele, cum ne învață minunata povestire a domnului d'Urfe. Iubirea arată o armonie între două făpturi, care era deja ursită de la începutul timpurilor, așa cum destinul hotărîse dintotdeauna ca Piram și Tisbe să fie uniți într-un singur arbore de dud."
"Iar iubirea nefericită?"
"Eu nu cred să existe cu adevărat vreo iubire nefericită. Există numai iubiri care nu au ajuns încă la deplină maturizare, unde pentru vreun motiv oarecare iubita nu a primit mesajul care vine din ochii celui ce iubește. Și totuși îndrăgostitul știe așa de bine în ce măsură asemănarea de natură i s-a fost arătat că, prin puterea acestui crezămînt poate să aștepte, fie și toată viața. El știe că revelația față de amîndoi, și reunirea lor, va putea să se împlinească și după moarte, cînd evaporîndu-se atomii fiecăruia dintre cele două trupuri ce se descompun în pămînt, ei se vor întîlni din nou în unul dintre ceruri. Și poate, ca și un rănit, care fără să știe că cineva tocmai presară cu Pulbere arma ce l-a lovit, se bucură din nou de sănătate, cine știe cîte inimi iubitoare nu se bucură acum de o ușurare neașteptată a spiritului, fără să știe că fericirea lor e opera inimii iubite, devenită iubitoare la rîndu-i, care a lăsat drum liber împreunării atomilor ce-i sînt gemeni."
Trebuie să spun că toată această complicată alegorie stătea în picioare numai pînă la un punct, și poate că Mașinăria Aristotelică a părintelui Emanuele ar fi putut să-i arate instabilitatea. Dar în seara aceea toți rămaseră convinși de înrudirea dintre Pulbere, care lecuiește un rău, și Iubire, care pe lîngă faptul că lecuiește, cel mai adesea face rău.
Din pricina asta istoria respectivului discurs despre Pulberea de Simpatie și despre Simpatia de Amor făcu timp de vreo trei luni și mai bine înconjurul Parisului, cu rezultatele pe care le vom spune.
Și tot din pricina asta, Lilia, la terminarea cuvîntării, îi mai surîse o dată lui Roberto. Era un surîs de complimentare, sau cel mult, de admirație, dar nimic nu-i mai firesc decît să crezi că ești iubit. Roberto înțelese surîsul ca pe o acceptare a tuturor scrisorilor pe care le trimisese. Obișnuit de prea multă vreme cu chinurile absenței, părăsi adunarea, mulțumit de victoria aceea. Făcu rău, și o să vedem mai pe urmă de ce. De atunci îndrăzni firește să-i adreseze cuvîntul Liliei, dar totdeauna avu drept răspuns de la ea comportări potrivnice. Uneori ea șoptea: "tocmai cum se spunea acum cîteva zile". Alteori însă murmura: "și totuși, domnia ta spuneai cu totul altfel". Iar alteori făgăduia, dispărînd: "dar o să mai vorbim, fiți perseverent".
Roberto nu înțelegea, dacă ea, din neatenție, de fiecare dată îi atribuia lucruri spuse și făcute de un altul, sau îl provoca cu cochetărie.
Ceea ce urma să i se întîmple avea să-l facă să pună la un loc episoadele acelea rare într-o istorie cu mult mai neliniștitoare.



17.
Mult Rîvnita Știință a Longitudinilor

Era ― în sfîrșit o dată de care ne putem agăța ― în seara de 2 decembrie 1642. Ieșeau de la un teatru, unde Roberto își jucase pe tăcute, stînd în public, rolul-i de îndrăgostit. La ieșire Lilia îi strînsese mîna murmurînd: "Domnule de la Grive, ați devenit prin urmare timid. În seara aceea nu erați. Pe mîine, așadar, din nou pe aceeași scenă".
Ieșise grozav de tulburat, invitat la o astfel de adunare într-un loc pe care nu putea să-l cunoască, chemat să repete ceea ce nu îndrăznise niciodată. Și totuși nu se putea ca ea să-l fi luat drept altul, pentru că îi spusese pe nume.
Oh, scrie el că și-ar fi zis, astăzi pîraiele urcă iarăși către izvor, albii fugari iau cu asalt turnurile Doamnei Noastre din Paris, un foc surîde arzător sub gheață, dat fiind că s-a întîmplat aievea ca Dînsa să mă invite. Sau poate nu, azi sînge picură din stîncă, un șarpe se-mpreună cu-o ursoaică, soarele negru s-a făcut, fiindcă iubita mi-a întins o cupă din care niciodată n-am să beau, căci nu știu locul unde este acest banchet...
La un pas de fericire alerga disperat acasă, singurul loc unde era sigur că ea nu se afla.
Se pot interpreta în sens cu mult mai puțin misterios cuvintele Liliei: pur și simplu ea îi amintise atunci de alocuțiunea aceea de mai înainte despre Pulberea de Simpatie, îl incitase să mai spună și altceva, în același salon al Arthenicei, unde mai vorbise. De-atunci ea îl văzuse tăcut și plin de adorare, iar asta nu corespundea regulilor jocului, cu legi foarte bătătorite, al seducției. Îl chema iarăși, am spune noi astăzi, la datoria-i mondenă. Curaj, păruse ea să-i spună, în seara aceea n-ați fost timid, pășiți din nou pe scena aceea, eu aștept să vă văd la aceeași strîmtoare. Nici nu ne-am putea aștepta la o altă provocare din partea unei prețioase.
Dar în schimb Roberto înțelesese: "Sînteți timid, și totuși cu cîteva seri în urmă nu ați fost, și mi-ați..." (mi-nchipui că gelozia îl împiedică pe Roberto și în același timp îl încurajează să-și imagineze continuarea acelei fraze). "Așadar, pe mîine, din nou, pe aceeași scenă, în același loc secret".
E firesc ― închipuirea lui apucînd-o pe cărarea cea mai spinoasă ― ca el să se fi gîndit imediat la o confuzie de persoane, la vreun altul care s-a lăsat să fie luat drept el, și ca, în locu-i, să fi avut de la Lilia un lucru pentru care el și-ar fi dat viața în schimb. Iată deci că apărea din nou Ferrante și toate firele din trecutul lui se reînnodau. Alter ego răuvoitor, Ferrante se vîrîse și în povestea asta, profitînd de absențele lui, de întîrzierile lui, de plecările lui înainte de vreme, și, la momentul potrivit, își luase răsplata pentru cuvîntarea lui Roberto despre Pulberea de Simpatie.
Și în timp ce se tot necăjea astfel, auzise bătînd la ușă. Speranță, vis al celor treji! Se repezise să deschidă, convins că avea să o vadă pe ea în prag: însă era un ofițer din gărzile Cardinalului, cu doi oameni care-l însoțeau.
"Domnul de la Grive, îmi imaginez", zisese. Și apoi, prezentîndu-se, căpitanul de Bar adăugase: "Îmi displace ceea ce trebuie să fac, însă, dumneavostră, domnule, sînteți arestat și vă rog să-mi predați spada. Dacă mă veți urma cu toată cuviința, ca doi buni prieteni ne vom urca în trăsura care ne așteaptă, și nu veți avea de ce să vă rușinați." Lăsase să se înțeleagă că nu cunoștea motivele arestului și că-și dorea să fie vorba de o neînțelegere. Roberto îl urmase mut, formulînd aceeași dorință, iar la sfîrșitul respectivei călătorii, predat cu multe scuze în mîinile unui gardian somnoros, se trezise într-o celulă a Bastiliei.
Rămase acolo timp de două nopți foarte friguroase, vizitat doar de cîțiva șobolani (chibzuită pregătire pentru călătoria lui pe Amarilli) și de un cerber care, la orice întrebare, răspundea că prin locul acela trecuseră atîția oaspeți iluștri încît el încetase să se mai întrebe cum de ajunseseră acolo; iar dacă de șapte ani stătea aici un mare senior ca Bassompierre, nu era cazul ca Roberto să înceapă să se vaite după numai cîteva ore. După ce-l lăsase cele două zile ca să poată gusta ce e mai rău, în cea de a treia seară se întorsese de Bar, îi dăduse putința să se spele, și îl anunțase că trebuia să compară în fața Cardinalului. Roberto înțelese cel puțin că era un prizonier de Stat.


Ajunseseră la palat seara tîrziu, și chiar după aglomerația de la intrare se ghicea că nu era o seară ca toate celelalte. Scările erau invadate de oameni de toate condițiile ce se mișcau cu grabă încoace și încolo; într-o anticameră gentilomi și oameni ai bisericii intrau gîfîind din greu, scuipau civilizat pentru a-și curăța gîtlejul pe pereții plini de fresce, își luau un aer întristat și intrau într-o altă încăpere, din care ieșeau ușieri chemînd cu voce tare servitori invizibili și făcîndu-le semn tuturor să păstreze liniște.
În sala aceea fu introdus și Roberto, și văzu numai persoane cu spatele la el, care înaintau pînă la ușa unei alte camere, în vîrful picioarelor, fără a face zgomot, ca pentru a vedea un spectacol trist. De Bar privi în juru-i ca și cum ar fi căutat pe cineva, pînă la urmă îi făcu semn lui Roberto să stea într-un colț, și se îndepărtă.
Un alt soldat din gardă care tocmai încerca să-i facă să iasă pe mulți dintre cei prezenți, pe diverse tonuri prevenitoare, după rangul fiecăruia, văzîndu-l pe Roberto cu barba nerasă, cu hainele mototolite de detenție, îl întrebase aspru ce căuta acolo. Roberto răspunsese că era așteptat de Cardinal, iar soldatul îi răspunsese că, spre nenorocul tuturor, pe Cardinal îl aștepta acum Cineva cu mult mai important.
Totuși îl lăsase acolo unde era și, încet, încet, pentru că de Bar (acum ultimul chip prietenos ce-i mai rămăsese) nu se întorcea, Roberto se luă după cei strînși acolo și, mai așteptînd cîte puțin, mai împingînd, ajunse în pragul ultimei încăperi.
Acolo, într-un pat, sprijinit pe un morman de perne albe ca neaua, văzuse și recunoscuse umbra acelui om de care toată Franța se temea și pe care puțini îl iubeau. Cardinalul cel mare era înconjurat de medici în haine mohorîte, care păreau să se intereseze nu atît de el, cît de dezbaterea lor, un cleric îi tampona buzele pe care accesele stinse de tuse formau o spumă roșietică, sub cuverturi se ghicea respirația trudnică a unui trup împuținat, o mînă îi ieșea dintr-o bluză obișnuită, ținînd strîns un crucifix. Preotul izbucni la un moment dat într-un hohot înăbușit. Richelieu întoarse capul cu greutate, încercînd să zîmbească și murmură: "Credeai așadar că eu sunt nemuritor?"
În timp ce Roberto se întreba cine oare putuse să-l convoace la patul unui muribund, se făcu o mare învălmășeală la spatele lui. Unii șopteau numele parohului de la Saint-Eustache, și în timp ce toți se aliniau la o parte, intră un preot cu suita lui, aducînd sfîntul mir.
Roberto se simți atins pe umăr; era de Bar, care-i spuse: "Să mergem, Cardinalul vă așteaptă". Fără să înțeleagă, Roberto îl urmase de-a lungul unui coridor. De Bar îl introdusese într-o sală, făcîndu-i semn să mai aștepte, apoi se retrăsese.


Sala era spațioasă, cu un mare glob pămîntesc în mijloc, și cu un orologiu pe o mică mobilă într-un colț, în fața unei draperii roșii. La stînga draperiei, sub un mare portret în mărime naturală al lui Richelieu, Roberto observase în fine pe cineva stînd cu spatele, în veșminte de cardinal, în picioare, ocupat să scrie ceva la un pupitru. Personajul îmbrăcat în purpură întorsese doar puțin capul peste umăr și-i făcuse semn să se apropie, dar în timp ce Roberto se apropia, se încovoiase din nou asupra a ceea ce scria, punînd mîna stîngă drept paravan pe marginile foii, deși, de la distanța respectuoasă la care se oprise, Roberto n-ar fi putut citi nimic.
Apoi personajul se întoarse, foșnindu-și faldurile purpurei .și rămase cîteva. clipe drept, parcă pentru a reproduce statura din portretul cel mare aflat în spatele său, cu dreapta sprijinită pe pupitru, și ținînd cu afectare stînga la înălțimea pieptului, cu palma în sus. Apoi se așeză pe un jilț de lîngă orologiu, își mîngîie cu cochetărie mustața și ciocul bărbii, și întrebă: "Domnul de la Grive?"
Domnul de la Grive pînă atunci fusese convins că-l vedea într-un coșmar pe același Cardinal care tocmai se stingea la vreo cîteva zeci de metri mai departe, dar acum îl văzu întinerit, cu liniile feței mai puțin trase, ca și cum pe chipul acela aristocratic și palid din portret cineva ar fi retușat cu niște umbre carnația și i-ar fi desenat altfel buzele, cu linii mai puternice și mai sinuoase; apoi vocea aceea, cu accent străin, îi deșteptase mai vechea amintire a căpitanului aceluia, care cu doisprezece ani mai înainte, galopa prin mijlocul oștilor aflate față-n față, de la Casale.
Roberto se afla în fața cardinalului Mazarin, și înțelegea că pe nesimțite, în decursul agoniei protectorului său, omul acesta îi lua acum funcțiile, iar ofițerul îl și numise "Cardinalul", ca și cum nu mai exista altul decît el.
Dădu să răspundă la prima întrebare, dar avea să-și dea seama în scurt timp că Mazarin întreba numai în aparență, dar în realitate afirma, făcînd ca în orice caz interlocutorul său să nu poată decît să aprobe.
"Roberto de la Grive", confirmă într-adevăr cardinalul, "din seniorii Pozzo di San Patrizio. Cunoaștem castelul, și cunoaștem tot atît de bine și Monferrato. E atît de îmbelșugat, încît zici că-i Franța. Tatăl domniei voastre, în zilele de la Casale, s-a bătut cu cinste, și ne-a fost mai loial decît alți compatrioți ai voștri". Zicea "ne-a" ca și cum încă din epoca aceea el era supusul Regelui Franței. "Și domnia ta în împrejurarea aceea te-ai purtat vitejește, ni s-a spus. Nu crezi oare că, părintește, cu atît mai mult, ar trebui să ne întristăm că, oaspete al acestui regat, nu ți-ai păzit îndatoririle de oaspete? Nu știai că în acest regat legile se aplică în mod egal atît supușilor cît și oaspeților? Firește, firește, nu vom uita că un gentilom e întotdeauna un gentilom, orice delict ar fi comis: vă veți bucura de aceleași privilegii îngăduite lui Cinq-Mars, a cărui memorie nu păreți a o execra cum ar trebui. Veți muri și dumneavostră de secure și nu de frînghie."
Roberto nu putea să nu știe un lucru de care vorbea întreaga Franță. Marchizul de Cinq-Mars încercase să-I convingă pe rege să-l destituie pe Richelieu, iar Richelieu îl convinsese pe rege că Cinq-Mars complota împotriva regatului. La Lyon condamnatul încercase să se comporte cu demnitate flecarind în fața călăului, dar acesta își bătuse joc de gîtul lui într-un mod atît de nedemn încît mulțimea cuprinsă de dispreț îl făcuse pe el cu ou și cu oțet.
Fiindcă Roberto, zguduit, încerca să vorbească, cardinalul îl preveni cu un gest al mîinii: "Haide, San Patrizio", zise el, iar Roberto luă seama că folosea acest nume pentru a-i aminti că era străin; și pe de altă parte îî vorbea în franceză, deși ar fi putut să-i vorbească în italiană. "Ați cedat viciilor acestui oraș și ale acestei țări. Cum obișnuiește să spună eminența sa, Cardinalul, caracterul ușuratec al francezilor îi face să dorească schimbarea din cauza plictiselii pe care o simt față de lucrurile prezente. Unii dintre acești gentilomi ușuratici, pe care Regele a avut grijă să-i ușureze și de cap, v-au sedus cu planurile lor de a întoarce lucrurile. Cazul vostru e de așa natură încît nu mai trebuie deranjat nici un tribunal. Statele, a căror conservare trebuie să ne fie nespus de dragă, ar suferi o grabnică ruinare dacă, în materie de crime ce țintesc la răsturnarea lor, s-ar cere probe clare ca cele cerute în cazurile obișnuite. Acum două seri ați fost văzut întreținîndu-vă cu prieteni de-ai lui Cinq-Mars, care au mai rostit încă o dată cuvinte de înaltă trădare. Cel care v-a văzut printre ei e demn de încredere, deoarece se introdusese acolo avînd mandatul nostru. Iar aceasta e de ajuns. Haideți," îl avertiză el plictisit, "nu v-am făcut să veniți aici ca să aud proteste de nevinovăție, deci liniștiți-vă și ascultați."
Roberto nu se liniști, dar trase unele concluzii: în același moment în care Lilia-îi atingea mîna, el era văzut în altă parte complotînd împotriva Statului. Mazarin era așa de convins de asta, încît ideea devenea un fapt. Se spunea peste tot că mînia lui Richelieu nu se potolise încă, și mulți se temeau să nu fie aleși spre o nouă pilduire. Roberto, oricum ar fi fost ales, era în orice caz pierdut.
Roberto ar fi putut reflecta la faptul că, adesea, și numai cu două seri mai înainte, se îndelungase în vreo conversație la ieșirea din salonul Rambouillet; că nu era imposibil ca printre interlocutori să fi fost vreunul dintre intimii lui Cinq-Mars; că lui Mazarin, dacă, din vreun motiv numai de el știut, voia să-l piardă, i-ar fi fost de ajuns să interpreteze în chip răuvoitor orice frază relatată lui de o iscoadă... Dar firește că reflecțiile lui Roberto erau altele și confirmau teme'rile acelea ale lui: cineva luase parte la o reuniune de răzvrătiți ascunzîndu-se și sub chipul, și sub numele său.
Un motiv în plus ca să nu încerce să se apere. Ii rămînea inexplicabil numai motivul pentru care ― dacă era deja condamnat ― cardinalul se mai deranja să-l informeze care-i era soarta. El nu era destinatarul nici unui mesaj, ci însăși enigma, ghicitoarea însăși pe care alții, dacă mai aveau dubii asupra motivelor regelui, ar fi trebuit să o dezlege. Așteptă în tăcere o explicație.
"Vezi, San Patrizio, dacă nu am fi fost investiți cu demnitatea ecleziastică cu care pontiful, și dorința Regelui, ne-a onorat cu un an în urmă, am spune că Providența a călăuzit imprudența dumitale. De cîtva timp te țineam sub supraveghere, întrebîndu-ne cum am fi putut să-ți cerem un serviciu, pe care nu aveai nici o datorie să ni-l faci. Am aflat de pasul greșit pe care l-ai făcut cu trei seri în urmă ca de un dar neprețuit al Cerului. Acum ai putea să ne fii dator, și poziția noastră se schimbă, ca să nu mai vorbim de a dumitale."
"Dator?"
"Cu viața. Firește, nu e în puterea noastră să te iertam, dar e la alegerea noastră să intervenim. Să spunem că ai putea să te sustragi rigorilor legii cu fuga. Trecînd un an, sau poate mai mult, memoria martorului va fi mai neclară, și acela ar putea să jure fără să-și păteze onoarea că omul de acum trei seri nu erai dumneata; și s-ar putea dovedi că la ora aceea jucai în altă parte o partidă de mingi cu căpitanul de Bar. Atunci ― dar nu hotărîm, bagă de seamă, ci presupunem, căci s-ar putea întîmpla contrariul, dar avem credința că vedem just lucrurile ― îți va fi făcută o dreptate deplină și ți se va da libertate necondiționată. Așază-te, rogu-te", zise el. "Trebuie să-ți propun o însărcinare."
Roberto se așeză: "O însărcinare?"
"Și încă delicată. În cursul ei, nu v-o ascund, veți avea unele prilejuri să vă pierdeți viața. Dar acesta e un schimb: sînteți sustras perspectivei sigure a călăului, și vi se lasă multe posibilități să vă întoarceți neatins, dacă veți fi cu băgare de seamă.'Un an plin de primejdii, să zicem, în schimbul unei vieți întregi."
"Eminență", zise Roberto care vedea cel puțin îndepărtîndu-se de el imaginea călăului, "pe cît înțeleg, e inutil să mă jur, pe onoarea mea sau pe Cruce, că..."
"Am fi lipsiți de creștineasca pietate dacă am exclude în absolut ca domnia ta să fii nevinovat, iar noi victima unui echivoc. Dar echivocul s-ar găsi într-un asemenea acord cu planurile noastre, încît nu vedem nici un motiv de a-l lămuri. Nu veți fi dorit cumva să insinuați că vă propunem un schimb necinstit, cum ar fi, de pildă, ori nevinovat pe mîna călăului, ori culpabil dovedit și mincinos, în serviciul nostru..."
"Departe de mine această intenție lipsită de respect, Eminență".
"Tocmai. Vă oferim cîteva riscuri posibile, dar glorie sigură. Și vă vom spune cum am pus ochii pe domnia voastră, fără ca mai-nainte să vă fi fost semnalată nouă prezența la Paris. Orașul, vedeți, vorbește mult despre ceea ce se petrece prin saloane, și tot Parisul a pălăvrăgit acum cîtva timp de o serată în cursul căreia ați strălucit în ochii multor doamne. Tot Parisul, nu e cazul să roșiți. Ne referim la seara aceea în care ați expus cu brio virtuțile unei așa-zise Pulberi de Simpatie, și în chipul (așa se spune în locurile acelea, nu-i așa?) ca acestui subiect ironia să-i dea sare, paronomasiile grație, maximele solemnitate, hiperbolele bogăție, comparațiile perspicacitate..."
"Oh, Eminență, nu făceam decît să expun lucruri învățate..."
"Vă admir modestia, dar se pare că ați făcut dovada unei bune cunoașteri a unor secrete ale naturii. Prin urmare, am nevoie de un om cu o asemenea știință, care să nu fie francez și care, fără a compromite coroana, să se poată strecura pe o corabie, aflată pe punctul de plecare din Amsterdam cu scopul de a descoperi un nou secret, într-un fel legat de folosirea acelei pulberi."
Mai preveni încă o obiecție a lui Roberto: "Nu vă temeți, avem nevoie să știți ce anume căutăm, ca să puteți interpreta pînă și semnele cele mai incerte. Voim să fiți informat ca un expert asupra lucrului în cauză, mai ales că vă vedem așa . de pregătit să ne faceți pe plac. Veți avea un maestru de mare talent, și să nu vă lăsați înșelat de vîrsta lui tînără". Întinse o mînă și trase de un șnur. Nu se auzi nici un sunet, dar gestul făcuse probabil să sune în altă parte un clopoțel sau vreun alt semnal ― așa deduse Roberto, cel puțin, într-o epocă în care marii seniori strigau în gura mare ca să-și cheme servitorii.
Într-adevăr după cîteva clipe intră cu respectuoasă supunere un tînăr ce arăta abia trecut de douăzeci de ani.
"Fii binevenit, Colbert, acesta-i omul de care ți-am vorbit astăzi", îi spuse Mazarin, iar apoi lui Roberto: "Colbert, care se inițiază foarte promițător în secretele administrației Statului, se gîndește de mult timp la o problemă ce-i stă foarte mult la inimă Cardinalului de Richelieu și, prin urmare, și mie. Poate că știi, San Patrizio, înainte ca eminența sa Cardinalul să ia cîrma acestui mare vas a cărui căpetenie este Ludovic al XlII-lea, marina franceză era un nimic pe lîngă aceea a dușmanilor noștri, în război ca și pe timp de pace. Acum putem să ne mîndrim cu șantierele noastre navale, cu flota de la Răsărit, precum și cu cea de la Apus, și vă veți fi amintind cu ce succes, nu mai mult de acum șase luni, Marchizul de Breze a putut să alinieze în fața Barcelonei patruzeci și patru de corăbii, paisprezece galere, și nu-mi mai amintesc cîte alte nave. Ne-am întărit cuceririle noastre din Noua Franță, ne-am asigurat stăpînirea în Martinica și Guadalupa, și în atîtea dintre insulele acelea din Perii, cum îi place Cardinalului să spună. Am început să construim companii comerciale, chiar dacă nu cu mare succes pînă acum, însă, cu toate astea, în Provinciile Unite, în Anglia, Portugalia și Spania nu există familie nobilă care să nu-și aibă unul din membrii săi plecat să facă avere pe mare; nu este la fel și în Franța, din nefericire. Dovadă e faptul că știm probabil destule despre Lumea Nouă, dar foarte puține despre cea Foarte Nouă. Arată-i, Colbert, prietenului nostru ce lipsită de uscat pare celalată parte a globului de colo."
Tînărul mișcă globul și Mazarin surise cu melancolie: "Vai, întinderea aceasta de ape nu-i goală din cauza unei naturi vitrege; e goală pentru că noi știm prea puțin despre generozitatea ei. Și totuși, după descoperirea unei căi occidentale de navigație prin arhipelagul Moluștelor, e în joc tocmai zona aceasta imensă, neexplorată, care se întinde între coastele de vest ale continentului american și ultimele margini orientale ale Asiei. Vorbesc de oceanul zis Pacific, cum au vrut să-l numească portughezii, pe care se întinde cu siguranță Pămîntul Necunoscut Austral și din care se cunosc puține insule și puține coaste vagi, însă destul ca să știm despre el că adăpostește bogății fabuloase. Iar pe apele acelea se vîntură acum de o bucată de timp aventurieri ce nu vorbesc limba noastră. Prietenul nostru Colbert, avînd ceea ce eu nu consider a fi doar o trăsnaie tinerească, îndrăgește ideea unei prezențe franceze în mările acelea. Cu atît mai mult cu cît bănuim că primul care a pus piciorul pe un Pămînt Austral a fost un francez, domnul de Gonneville, și asta cu șaisprezece ani înainte de isprava lui Magellan. Cu toate astea, acel viteaz gentilom, sau cleric, ce o fi fost el, a neglijat să înregistreze pe hărți locul unde a acostat. Putem oare să credem că un bun francez a fost atît de neprevăzător? Cu siguranță că nu, ci că în epoca aceea îndepărtată nu avea cum să rezolve pe deplin o problemă ca asta. Dar această problemă, și o să fiți uimit aflînd care anume, a rămas un mister și pentru noi."
Făcu o pauză, iar Roberto înțelese că, dat fiind că și cardinalul și Colbert cunoșteau, dacă nu soluția, cel puțin ' numele misterului, pauza era numai în cinstea lui. Crezu că-i bine să joace rolul spectatorului uluit, și întrebă: "Și care este acest mister, Eminență?"
Mazarin îl privi pe Colbert cu un aer complice și zise: "Este misterul longitudinilor". Colbert dădu cu gravitate din cap, confirmînd.
"Pentru soluția acestei probleme legate de Punto Fijo," urmă cardinalul, "acum șaptezeci de ani Filip al II-lea al Spaniei oferea o avere, iar mai tîrziu Filip al IlI-lea promitea șaisprezece mii de ducați rentă perpetuă și două mii rentă viageră, iar Statele Generale ale Olandei treizeci de mii de florini. Nici noi nu ne-am zgîrcit cu ajutoarele în bani față de astronomi merituoși... Apropo, Colbert, doctorul acela, Morin, sînt opt ani de cînd îl facem să aștepte..."
"Eminență, voi înșivă spuneți că sînteți convins că povestea aceea cu paralaxa lunară e o himeră..."
"Da, dar ca să-și susțină ipoteza aceea a lui foarte îndoielnică, el a studiat cu eficacitate și le-a criticat pe celelalte. Să-l facem să participe la acest nou proiect, ar putea să-i dea lămuriri domnului de San Patrizio. Să i se ofere o pensie, nu e nimic care să stimuleze ca banul bunele înclinări. Dacă ideea lui ar conține un grăunte de adevăr, vom putea să ne asigurăm mai bine și, în același timp, vom putea evita ca, simțindu-se părăsit în patria lui, să cedeze solicitărilor olandezilor. Mi se pare că tocmai olandezii sînt aceia care, văzîndu-i pe spanioli că șovăie, au început să trateze cu acel Galilei, iar noi am face bine să nu rămînem pe dinafară acestei situații..."
"Eminență", zise Colbert ezitînd, "binevoiți să vă amintiți că Galilei a murit la începutul acestui an..."
"Adevărat? să ne rugăm lui Dumnezeu să fie fericit, mai fericit decît i-a fost dat să fie în viață".
"Și oricum, și soluția lui a părut mult timp să fie definitivă, dar nu este..."
"Din fericire mi-ai luat-o înainte, Colbert. Dar să presupunem ca nici soluția lui Morin nu face nici cît un ban găurit. Ei bine, noi să-l susținem totuși, să facem să se aprindă din nou discuția în jurul ideilor lui, să stimulăm curiozitatea olandezilor: să facem în așa fel ca să se lase ispitiți, și îi vom fi pus pentru cîtva timp pe adversari pe o pistă falsă. Vor fi bani bine cheltuiți, în orice caz. Dar despre asta am vorbit de ajuns. Continuă, te rog, căci în timp ce San Patrizio află, voi învăța și eu."
"Eminența voastră m-a învățat tot ce știu", zise Colbert roșind, "dar bunătatea ei mă încurajează să încep a vorbi". Spunînd acestea, se simțea probabil acum pe un teren propice: înălță capul, pe care și-l ținuse tot timpul plecat, și se apropie, simțindu-se la largul său, de mapamond. "Domnilor, în ocean -unde, chiar cînd întîlnim un uscat, nu știm care este, și dacă mergem spre un pămînt cunoscut trebuie să înaintăm zile și zile întregi în largul apelor ― navigatorul nu are alte puncte de reper decît aștrii. Cu instrumentele, care demult i-au făcut iluștri pe astronomii din antichitate, unui astru i se fixează înălțimea față de orizont, din ea se deduce distanța față de Zenit și, cunoscîndu-i unghiul de declinație, dat fiind că distanța zenitală, plus sau minus declinația, dau latitudinea, se află dintr-odată pe care paralelă ne găsim, sau cît anume mai la nord sau mai la sud de un punct cunoscut. Mi se pare clar."
"Ar înțelege pînă și un copil", zise Mazarin.
"Ar trebui să se rețină", continuă Colbert, "că în mod asemănător s-ar putea determina și cît anume sîntem mai la răsărit sau mai la apus de același punct, adică la ce longitudine, sau pe ce meridian. Cum spune Sacrobosco, meridianul e un cerc care trece prin polii lumii noastre, și la zenitul capului nostru. Și se cheamă meridian pentru că, oriunde s-ar afla un om, și în orice timp al anului, cînd soarele ajunge la meridianul său, acolo este pentru omul acela amiază. Dar vai, printr-o taină a naturii, orice mijloc născocit pentru a defini longitudinea, s-a dovedit înșelător. Ce importanță are? Ar putea să se întrebe un profan. Foarte mare importanță."
Acum căpătase încredere, făcu mapamondul să se rotească arătînd contururile Europei: "Cincisprezece grade meridiane, cam atît, despart Parisul de Praga, și ceva mai puțin de douăzeci, Parisul de Canare. Ce ați spune de comandantul unei armate care ar crede că se bate pe Montblanc și în loc să omoare protestanți i-ar măcelări pe doctorii de la Sorbona pe Mont Sainte-Genevieve?"
Mazarin surise întinzînd mîinile înainte, ca pentru a implora ca lucrurile de felul ăsta să se petreacă numai pe ! meridianul unde trebuie.
"Însă drama", continuă Colbert, "este că erori de o însemnătate ca asta se fac cu mijloacele pe care le mai folosim și acum pentru a determina longitudinile. Și astfel se întîmplă ceea ce s-a întîmplat aproape acum un veac cu spaniolul acela, Mendana, care a descoperit Insulele lui Solomon, pămînturi binecuvîntate de cer pentru roadele solului și aurul subsolului. Acest Mendana a fixat poziția uscatului pe care îl descoperise și, întors în patrie să aducă marea veste, în mai puțin de douăzeci de ani i s-au pus la dispoziție patru corăbii ca să se întoarcă acolo și să instaureze definitiv stapînirea majestaților lor prea-creștine, cum se spune pe acolo, însă ce s-a petrecut? Mendana nu a mai reușit să găsească pămîntul acela. Olandezii nu au rămas inactivi, la începutul acestui secol își constituiau Compania Indiilor, creau în Asia cetatea Bataviei ca punct de plecare pentru multe expediții spre est și puneau mîna pe o nouă Olandă, și alte pămînturi, probabil la răsărit de Insulele lui Solomon, descopereau în acest timp pirații englezi, cărora curtea sfîntului Iacob nu a șovăit să le confere ranguri de noblețe. Dar din Insulele lui Solomon nimeni nu va mai descoperi vreo urmă, și se înțelege de ce acum unii înclină să le socotească drept o legendă. Însă, legendare sau nu, cum or fi fiind, Mendana a ajuns la ele, numai că, fixînd cum trebuie latitudinea, a fixat nepotrivit longitudinea. Și dacă totuși, cu ajutor ceresc, o fi fixat-o pe cea adevărată, alți navigatori care au căutat longitudinea aceea (și el însuși, la cea de a doua călătorie a sa) nu o știau cu claritate pe a lor? Iar atunci cînd, chiar de-am ști longitudinea Parisului, dar nu am reuși să stabilim dacă ne aflăm în Spania sau printre Persani, vedeți bine, domnule, că am bîjbîi ca niște orbi ce-i conduc pe alți orbi".
"Adevărat", îndrăzni Roberto, "mi-e greu să cred, cu toate cele auzite de mine despre înaintarea științei în secolul acesta, că încă știm atît de puțin."
"Nu vă mai înșir metodele ce s-au propus, domnule, de la cea bazată pe eclipsele lunare pînă la aceea care are în vedere variațiile acului magnetic, și la care s-a trudit nu demult Le Tellier al nostru, ca să nu mai pomenesc metoda loch-ului, asupra căreia ne-a dat atîtea garanții Champlain al nostru... Dar toate s-au dovedit insuficiente pînă ce Franța nu va avea un observator, în care să se pună la probă toate ipotezele astea. Firește, un mijloc sigur ar fi să ții la bord un ceas care să mențină ora meridianului din Paris, să determini pe mare ora locului aceluia, și să deduci din diferență abaterea de longitudine. Acesta e globul pe care trăim, și puteți vedea cum înțelepciunea anticilor l-a împărțit în treisute șaizeci de grade longitudine, făcînd de obicei să pornească numărătoarea de la meridianul ce traversează Insula Fierului din Canare. În cursa lui cerească, soarele (și fie că se mișcă el sau, cum se spune astăzi, pămîntul, prea puțin contează aici) parcurge într-o oră cinsprezece grade longitudine și cînd la Paris este, ca în clipa asta, miezul nopții, la o sută optzeci de grade meridiane de Paris e miezul zilei. Așadar, chiar dacă știți cu siguranță că la Paris ceasurile arată, să zicem, amiaza, determinați că în locul în care vă găsiți sînt orele șase după amiaza, calculați diferența orară, traduceți fiece oră în cincisprezece grade, și veți ști că sînteți la nouăzeci de grade de Paris, și deci mai mult sau mai puțin aici", și făcu să se rotească globul indicînd un punct din continentul american. "Dar pe cînd ora locului respectiv nu e greu s-o determini, e foarte greu să ții la bord un ceas care să continue să dea ora adevărată după luni de zile de navigație pe o corabie scuturată de vînturi, a cărei mișcare atrage după sine eroarea celor mai ingenioase dintre instrumentele moderne, ca să nu mai vorbim de ceasurile cu nisip sau cu apă, care, ca să funcționeze bine, ar trebui să se odihnească pe un plan nemișcat".
Cardinalul îl întrerupse: "Credem că deocamdată domnul de San Patrizio nu trebuie să știe mai mult, Colbert. Vei avea grijă să capete alte lămuriri în timpul călătoriei către Amsterdam. După aceea nu vom mai fi noi cei care-l vom învăța pe el, ci pe cît credem, el ne va învăța pe noi. Într-adevăr, dragă San Patrizio, Cardinalul, al cărui ochi a văzut și încă vede pururea ― sperăm că pentru mult timp de acum încolo ― mai departe decît al nostru, pusese de cîtva timp o rețea de observatori de încredere, ce trebuiau să călătorească în alte țări, și să frecventeze porturile, să întrebe căpitanii care se pregătesc pentru vreo călătorie sau se întorc din ea, ca să știe cît fac celelate guverne și să știe ceea ce nu știm noi, fiindcă ― mi se pare evident ― Statul care ar descoperi secretul longitudinilor, și i-ar împiedica pe alții să pună mîna pe el, ar obține un mare avantaj, asupra celorlalte. Acum ― iar aici Mazarin făcu o altă pauză, netezindu-și încă o dată cu grijă mustățile, apoi împreunîndu-și mîinile ca pentru a se concentra și a îndupleca în același timpi cerul să-l sprijine ― acum am aflat că un medic englez, doctorul Byrd, a născocit un nou și nemaiauzit mijloc pentru a determina meridianul, bazat pe folosirea Pulberei de Simpatie. Cum anume, dragă San Patrizio, nu ne întrebați, căci eu abia cunosc numele acelui lucru diavolesc. Știm sigur că-i vorba de Pulbere, dar nu știm nimic despre metoda pe care Byrd are de gînd s-o folosească, iar informatorul nostru nu e, desigur, versat în magia naturală. Însă e sigur că amiralitatea engleză i-a permis să armeze o corabie care va trebui să înfrunte mările Pacificului. Faptul e de o însemnătate așa de mare, încît englezii nu au avut încredere să o lase să apară ca o corabie de-a lor. Ea aparține unui olandez care se preface excentric și susține că vrea să refacă traseul a doi compatrioți de-ai săi, care acum vreo douăzeci și cinci de ani au descoperit o nouă trecere între Atlantic și Pacific, în afară de strîmtoarea lui Magellan. Dar cum costul aventurii ar putea da de bănuit că sunt la mijloc alte interese, olandezul acum încarcă la vedere mărfuri și caută pasageri, ca unul ce s-ar îngriji să-și scoată cheltuielile. Aproape din întîmplare vor fi acolo și doctorul Byrd împreună cu trei asistenți de-ai săi, care se dau drept culegători de floră exotică. În realitate ei vor avea deplinul control al afacerii. Iar printre pasageri o să fii și domnia ta, San Patrizio, și va avea grijă de asta agentul nostru de la Amsterdam. Vei fi un gentilom savoiard care, urmărit de un decret în orice țară, găsește cu cale să dispară pentru foarte mult timp pe mare. Cum vezi, nu vei avea nevoie nici măcar să minți. Vei fi foarte bolnăvicios ― iar faptul că domnia ta ai cu adevărat o suferință la ochi, cum ni se spune, e un alt amănunt ce face ca proiectul nostru să fie perfect. Vei fi un pasager care-și va petrece aproape tot timpul său stînd închis, cu cîțiva plasturi pe față, și, care, în rest, nu va vedea dincolo de vîrful nasului. Dar o să-ți faci de lucru pe acolo cotind și cotelind, în realitate o să ții ochii deschiși și'urechile bine ciulite. Știm că înțelegi englezește, dar te vei preface că nu știi, așa ca dușmanii să vorbească liber în prezența domniei tale. Dacă cineva de la bord înțelege italiana sau franceza, pune întrebări și amintește-ți ce anume ți se spune. Nu disprețui să te amesteci cu oameni de duzină, care pentru cîțiva bănuți spun tot ce au în ei. Dar bănuții să fie puțini, să apară ca un dar, și nu ca o răsplată, altfel vor intra la bănuieli. Nu vei întreba niciodată în mod direct, iar după ce ai întrebat astăzi, cu cuvinte diferite să pui și mîine aceeași întrebare, așa încît dacă omul acela a mințit, să fie făcut să se contrazică: oamenii de nimic uită scornelile pe care le-au spus, și inventează altele opuse a doua zi. De altminteri îi vei recunoaște pe cei care mint: în timp ce rîd li se formează un fel de gropițe în obraji, și poartă unghii foarte scurte; și la fel păzește-te de cei mici de statură, care spun lucruri false din lăudăroșenie. În orice caz discuțiile domniei tale cu aceștia să fie scurte, și nu da impresia că îți dau vreo satisfacție: persoana cu care va trebui să vorbești într-adevăr este doctorul Byrd și va fi firesc să faci asta cu singurul care-ți este egal prin educație. E om învățat, poate vorbește franceza, poate italiana, cu siguranță latina. Domnia ta ești bolnav și-i vei cere sfat și alinare. N-o să faci ca aceia care mănîncă mure saul pămînt roșu pretinzînd că scuipă sînge, ci vei pune să-ți ia pulsul după cină, fiindcă totdeauna după ora aceea pare că omul are febră, și-i vei spune că nu închizi ochii toată noaptea; asta va justifica faptul că poți fi surprins prin vreun loc fiind treaz de-a binelea, lucru care va trebui să se întîmple, dacă experiențele lor se vor face cu stelele. Acest Byrd trebuie să fie vreun posedat, ca dealtfel toți oamenii de știință: fă-te- că-ți trec prin cap tot felul de bazaconii și vorbește-i despre ele, ca și cum i-ai încredința un secret, așa încît el să fie dornic să-ți vorbească de bazaconia aceea care-i secretul lui. Arată-te interesat de ea, darj prefăcîndu-te că înțelegi puțin sau nimic, așa ca el să-ți vorbească și mai bine a doua oară. Repetă cele ce ți-a spus ca și cum ai fi înțeles, dar fă greșeli, în așa fel încît din vanitate sa fie nevoit să te corecteze, explicînd de-a fir a păr lucrul pe care ar trebui să-l treacă sub tăcere. Nu afirma niciodată, fă mereu aluzii: aluziile se azvîrl ca să pipăi sufletele și să scotocești inimile. Va trebui să-i inspiri încredere: dacă rîde des, rîzi cu el, dacăe bilios, comportă-te ca un bilios, dar admiră-i permanent știința. Dacă-i coleric și te insultă, suportă ofensa, fiindcă tot știi că ai început să-l pedepsești încă înainte de a te insulta. Pe mare zilele sînt lungi și nopțile fără sfîrșit, și nu există lucru care să-l scutească mai bine de plictiseală pe un englez ca niște bocale din berea aceea cu care olandezii își umplu din belșug cala vasului. Te vei preface mort după băutura aceea și-l vei încuraja pe noul dumitale prieten să soarbă din ea mai mult decît domnia ta. Într-o zi ar putea să intre la bănuieli, și să pună să-ți scotocească prin cabină: de aceea să nu faci nici o observație în scris, însă poți ține un jurnal în care să vorbești de soarta dumitale amară, sau despre Fecioară și Sfinți, sau despre iubita pe care disperi s-o revezi, iar în jurnalul ăsta să apară și însemnări despre calitățile doctorului, unde-l lauzi ca fiind singurul prieten ce ți l-ai găsit la bord. Să nu scrii acolo fraze de-ale lui care ating obiectul nostru, ci numai observații sentențioase, nu contează care; oricît de nesărate ar fi, dacă le-a debitat el, nu și le considera ca atare, și-ți va fi recunoscător că le-ai ținut minte. În fine, nu ne aflăm aici ca să facem un breviar al bunului informator secret: nu sînt lucruri în care un om al bisericii să fie versat. Încrede-te în inspirația de moment, ia seama cu precauție și fii precaut cum iei seama, fă ca ascuțimea privirii dumitale să fie tocmai pe dos de cum îi e faima și proporțională cu priceperea dumitale."
Mazarin se ridică, pentru a da de înțeles musafirului că dialogul se încheiase, și pentru a-l domina o clipă înainte ca el să se ridice în picioare. "Îl vei urma pe Colbert. Îți va da și alte instrucțiuni și te va încredința unor persoane ce te vor conduce la Amsterdam pentru îmbarcare. Mergi cu bine și mult noroc."
Erau gata să iasă, cînd cardinalul îl chemă înapoi: "Ah, era să uit, San Patrizio. Ai înțeles că de aici pînă la îmbarcare vei fi urmărit pas cu pas, dar ai să ne întrebi cum de nu ne temem că, după aceea, la primul popas, n-o să fii ispitit să-ți iei zborul. Nu ne temem, pentru că nu-ți e de nici un folos. Nu te-ai putea întoarce aici, unde ai fi totdeauna urmărit, și nici să te exilezi în vreun ținut de pe-acolo, cu teama permanentă că agenții noștri te vor regăsi. În ambele cazuri ar trebui să renunți la numele și la rangul dumitale. Nici nu ne trece măcar prin minte că un om cu calitățile dumitale ar putea să se vîndă englezilor. Ce anume ai vinde, la urma urmei? Faptul că ești spion e un secret pe care, ca să-l vinzi, va trebui să-l și dezvălui, și odată dezvăluit, n-ar mai valora nimic,' decît o lovitură de pumnal, poate. În schimb, întorcîndu-te cu niște indicii, fie și modeste, vei avea dreptul la recunoștință. Am face rău să ne lipsim de un om care va fi demonstrat că știe cum să ducă la bun sfîrșit o misiune atît de grea. Restul va depinde apoi de domnia ta. Favoarea celor mari, odată cucerită, va trebui păstrată cu gelozie, ca să nu fie pierdută, și hrănită cu servicii, ca să se perpetueze: vei hotărî, ajuns acolo, dacă loialitatea dumitale față de Franța va fi atît de mare încît să-ți sugereze să-ți închini viitorul Regelui ei. Se spune că s-a mai întîmplat și altora să se nască în altă parte și să-și găsească norocul la Paris."
Cardinalul se propunea pe sine ca model de loialitate răsplătită. Însă pentru Roberto cu siguranță în clipa aceea nu se punea problema recompenselor. Cardinalul îl lăsase să întrevadă o aventură, niște orizonturi noi, îi strecurase o știință a vieții, a cărei necunoaștere, probabil, îl privase pînă acum de respectul altora. Poate că era bine să accepte chemarea sorții, care îl îndepărta de necazurile lui. În ceea ce privește cealaltă invitație, aceea primită cu trei zile mai înainte, totul se limpezise în timp ce cardinalul începuse să-i vorbească. Dacă un Altul luase parte la un complot și toți credeau că acesta era el, tot acela complotase cu siguranță inspirîndu-i Ei fraza ce-l făcuse să se chinuie de bucurie și să se îndrăgostească din gelozie.
Prea mulți Alți între el și realitate. Și atunci, era cu atît mai bine să se izoleze pe niște mări unde cel puțin va putea să-și posede iubita în singurul mod ce-i fusese îngăduit. În sfîrșit, desăvîrșirea în iubire nu este să fii iubit, ci să iubești.
Plecă un genunchi și spuse: "Eminență, sunt al vostru."
Sau cel puțin așa-mi închipui eu că a făcut, deoarece nu mi se pare prea la îndemînă să fac să i se dea un bilet de liberă trecere care să glăsuiască astfel: "Cest par mon ordre et pour le bien de l'etat que porteur du present a fait ce qu'il a fait".



18.
Curiozități Nemaiauzite

Dacă Daphne, ca și Amarilli, fusese și ea trimisă în căutarea acelui punto fijo, atunci Intrusul era periculos. Roberto știa acum de lupta surdă dintre Statele Europei pentru a pune mîna pe secretul acela. Trebuia să se pregătească foarte bine și să mizeze pe viclenie. Evident că Intrusul acționase la început noaptea, apoi se mișcase la lumina zilei cînd Roberto începuse să vegheze, chiar dacă stătea în cabină, pe timpul zilei. Trebuia oare să-i răstoarne planurile, să-i dea impresia că doarme ziua și că veghează noaptea? La ce bun, acela și-ar fi schimbat obiceiurile. Nu, trebuia mai degrabă să-i împiedice orice previziune, să-i facă nesigur orice plan, să-l facă să creadă că dormea atunei cînd veghea și că doarme atunci cînd el credea că veghează...
Ar fi trebuit să caute să-și închipuie ce credea acela că gîndea el, sau ce credea că crede el că gîndește acela... Pînă în acel moment Intrusul fusese umbra lui, acum Roberto ar fi trebuit să devină umbra Intrusului, să învețe să-i ia urmele celui ce umbla pe urmele sale. Dar pînda aceea reciprocă n-ar fi putut oare să continue așa la infinit, strecurîndu-se unul pe o scară pe cînd celălalt cobora pe cea opusă, sau unul fiind în cală pe cînd celălalt stătea treaz pe punte, sau celălalt coborînd grabnic sub punte pe cînd primul urca bunăoară pe afară de-a lungul pereților vasului?
Orice om cu judecată ar fi hotărît imediat să continue explorarea restului corăbiei, dar să nu uităm că Roberto nu mai judeca normal. Se lăsase iarăși în voia rachiului, și era convins că o făcea ca să capete puteri. Unui om căruia iubirea îi sugerase totdeauna așteptarea, elixirul acela nu-i putea inculca tărie. Făcea deci totul cu mare încetineală, crezîndu-se iute ca fulgerul. Credea că face un salt, și cînd colo mergea tiptil. Cu atît mai mult cu cît încă nu cuteza să iasă sub cerul liber ziua, și se simțea puternic noaptea. Însă noaptea era băut și se mișca cotropit de lene.
Dușmanul său asta și voia, își zicea el dimineața. Și, ca să prindă curaj, punea iar gura la cep.
În orice caz, către seara celei de-a cincea zile hotărîse să se aventureze în partea de cală pe care încă nu o vizitase, de sub cămara cu provizii. Își dădea seama că pe Daphne spațiul fusese exploatat la maximum, iar între puntea a doua și cală fuseseră montate podine și false nivele, ca să se obțină din ele despărțituri' legate prin scărițe instabile; și intrase astfel în lăcașul parîmelor, împiedicîndu-se printre suluri de frînghie de tot soiul, îmbibate și acum de apă de mare. Coborîse și mai dedesubt și se pomenise în secunda carina, printre lăzi și baloturi de toate felurile.
Acolo găsise alte merinde și alte butoaie cu apă dulce. Trebuia să se bucure, dar se bucura numai pentru că putea astfel să-și continue vînătoarea la nesfîrșit, cu plăcerea de a o întîrzia. Iar plăcerea asta este plăcerea fricii.
În spatele butoiașelor de apă mai găsise alte patru cu rachiu. Urcase din nou în cămară și mai controlase odată butoiașele de acolo. Erau toate de apă, semn că cel de rachiu pe care-l găsise cu o zi înainte fusese adus acolo de jos, cu scopul de a-l ispiti.
În loc să se teamă de o ambuscadă, coborîse din nou în cală, mai dusese sus încă un butoiaș de băutură și iar se apucase de băut.
Apoi se întoarse iar în cală, și ne închipuim în ce hal era, și se oprise cînd simțise mirosul murdăriilor scurse în cloaca vasului. Mai jos de atît nu se putea merge.
Trebuia să meargă așadar înapoi, către pupă, dar lumînarea era gata să se stingă și șe împiedicase de ceva, dîndu-și seama că acum trecea prin savură, exact prin locul unde pe Amarilli doctorul Byrd pusese să se amenajeze culcușul pentru cîine.
Însă chiar în mijlocul calei, printre pete de apă și resturi din merindele stivuite, zărise urma unui picior.
Era acum atît de sigur că un intrus se află la bord, că unicul său gînd fu că obținuse în sfîrșit proba că nu era beat, probă pe care însă bețivii o caută la fiecare pas. În orice caz evidența era limpede ca lumina zilei, dacă putem numi astfel înaintarea aceea a lui prin întuneric la licărirea feștilei. Sigur acum că Intrusul exista, nu-i trecu prin cap că, după atîtea drumuri dus-întors, putea să fi lăsat chiar el urma aceea. Urcă din nou, hotărît să-l înfrunte.
Era la asfințit. Era primul asfințit pe care-l vedea, după cinci zile care erau de fapt nopți, zori și răsărituri. Cîteva pale negre de nor urmau aproape paralel coasta mai îndepărtată a insulei îndesindu-se spre creste, iar de acolo izbucneau văpăi de foc săgetînd către sud. Coasta se ridicase abrupt întunecînd marea, acum de culoarea cernelii deschise, pe cînd restul cerului apărea de culoarea mușețelului decolorat și vlăguit, de parcă soarele nu-și celebra acolo, în spate, jertfa-i, ci mai curînd ațipea dulce și cerea cerului și mării să-l însoțească în șoaptă pe cînd se ducea la culcare.
Lui Roberto îi reveniră însă gîndurile războinice. Hotărî să-și deruteze inamicul. Se duse în încăperea cu ceasuri și transportă de acolo pe punte cîte putu, aranjîndu-le ca pe niște popice ici-colo, unul în fața catargului mare, trei pe castelul de pupă, unul lîngă vinciul de ancoră, altele, iarăși în jurul trinchetului, și cîte unul pe la fiecare ușă sau tambuchi, în așa fel încît cine ar fi vrut să treacă pe acolo pe întuneric s-ar fi împiedicat de ele.
Apoi le întorsese pe cele mecanice (fără să mai țină cont că în felul ăsta făcea să ijje auzit de dușmanul pe care voia să-l surprindă), și întorsese clepsidrele pe partea cealaltă. Privea apoi uimit coverta presărată cu mașinării ale Timpului, mîndru de zumzetul lor, sigur că aceasta avea să-l zăpăcească pe Dușman și să-l încurce la mers.
După ce presărase capcanele acelea inofensive, le căzu el victimă primul. Pe cînd se lăsa noaptea pe o mare nespus de calmă, el trecea de la unul la altul din țînțarii aceia de metal, ca să le asculte zumzăitul lor de lucruri moarte și să ațintească picăturile acelea de veșnicie ce se iroseau fir cu fir, înfricoșîndu-se de oastea aceea de carii făr' de gură rozînd (așa scrie, mă jur), de roțile acelea dințate ce-i sfîrtecau ziua în zdrențe de clipe și-i iroseau viața într-o muzică de moarte.
Își amintea o frază a părintelui Emanuele: "Ce priveliște năstrușnică ar fi dacă printr-un Cleștar al Pieptului ni s-ar putea străvedea bătăile Inimii ca-n Ornice!" Adăsta urmărind la lumina stelelor înceată depănare de rugi a boabelor de nisip susurată de vreo clepsidră și medita la grămezile acelea de clipe, la anatomiile succesive ale timpului, la fisurile acelea strimte, prin care fir cu fir picură orele.
Însă ritmul timpului care trece, el îl prefăcea în presimțirea propriei morți, către care zorea cuvînt cu cuvînt, și-apropia ochiu-i miop ca să descifreze șarada de fugi, iar printr-un trop tremurat prefăcea un mecanism cu apă într-un catafalc fluid, și în cele din urmă îi ocăra pe astrologii aceia de două parale, capabili să prevestească doar orele deja trecute.
Și cine știe cîte n-ar mai fi scris dacă n-ar fi simțit nevoia să-și abandoneze aceste mirabilia poetica ale lui, așa cum mai înainte își lăsase mirabilia chronometrica ― și nu pentru că așa voia, ci pentru că, avînd în vine mai mult rachiu decît vlagă, lăsase ca treptat tic-tac-ul acela să-i devină un cîntec de leagăn tușit în surdină.
În dimineața celei de-a șasea zile, deșteptat de ultimele mașinării care încă mai gîfîiau, văzu forfotind de colo ― colo printre ceasuri, mutate toate de la locul lor, doi cocori mici (cocori erau oare?) care batînd neliniștit cu ciocurile, răsturnaseră și spărseseră o clepsidră dintre cele mai frumoase.
Intrusul, fără să se sperie cîtuși de puțin (și de fapt, de ce ar fi trebuit să se sperie, el, care-l cunoștea prea bine pe cel de la bord?), ca o glumă absurdă de răspuns la gluma-i, dăduse drumul de sub punte celor două păsări. Ca să-ntoarcă cu susul în jos corabia mea, plîngea Roberto, și să arate că-i mai puternic decît mine...
Dar de ce cocorii aceia, se întreba el, obișnuit să vadă orice fapt ca pe un semn și orice semn ca pe o ghicitoare. Ce-o fi vrînd să însemne? încerca să-și amintească sensul simbolic al cocorilor, din cîte știa din Picinelli sau din Valeriano, dar nu găsea răspuns. Acum, noi știm foarte bine că nu era nici scop nici plan în acel Serai al Minunățiilor, Intrusul își storcea și el creierii tot la fel; însă Roberto nu putea s-o știe, și încerca să descifreze ceva ce nu era decît o mîzgăleală aiurită.
Te prind eu, te prind, blestematule, strigase el. Și încă amețit de somn, înșfăcase spada și se repezise din nou înspre cală, hurducăind pe scări și ajungînd într-o zonă încă neexplorată, printre legături de surcele și trunchiuri de lemne sparte de curînd. Dar căzînd, se izbise de lemnele acelea, și dîndu-se de-a dura cu ele cu tot, se pomeni cu fața pe un capac cu gratii, trăgînd în nări din nou mirosul grețos ce venea din santină. Și văzuse foarte aproape de ochi cum mișcau niște scorpioni.
Era posibil ca odată eu lemnul să fi fost încărcate în cală și insecte, și nu știu dacă erau chiar scorpioni, însă Roberto așa îi văzu, firește introduși de Intrus ca să-l otrăvească. Ca să scape de primejdie vrusese să se aburce repede în sus pe scăriță; însă pe lemnele acelea alerga și rămînea tot pe loc, ba chiar își pierdea echilibrul și trebuia să se țină cu mîinile de scară. Pînă la urmă urcase iarăși și-și descoperise o tăietură la braț.
Se rănise, desigur, cu propria-i spadă. Și iată că Roberto, în loc să se gîndească la rană, se întoarce în magazia de lemne, își caută cu trudă arma aceea printre trunchiuri, căci era pătată de sînge, o duce la loc în castel și toarnă rachiu pe tăiș. Apoi, fără să simtă vreo ușurare, se dezice de toate principiile științei lui și toarnă băutura pe braț. Invocă cîțiva sfinți cam cu prea mare familiaritate, și iese fuga afară unde începuse o frumusețe de ploaie, din cauza căreia cocorii dispăruseră luîndu-și zborul. Lucrul ăsta neașteptat îl zguduie: îl apucă grija de ceasuri, fuge încolo și încoace ca să le pună la adăpost, se lovește iar rău la un picior care i se prinde într-un grătar, se întoarce sub covertă într-un picior ca o barză, se dezbracă și, drept unică reacție la evenimentele acelea fără sens, se apucă de scris în timp ce ploaia mai întîi se îndesește, apoi se liniștește, se face iar soare timp de cîteva ore, și se lasă, în sfîrșit, noaptea.
Pentru noi faptul că scrie e bine, căci așa putem să înțelegem ce anume i se întîmplase și ce descoperise în decursul călătoriei lui pe Amarilii.



19.
Nautica cea Iluminantă

Amarilli pornise din Olanda și făcuse o scurtă escală la Londra. Aici încărcase grabnic ceva în timpul nopții, în timp ce marinarii făceau cordon între punte și cală, iar.Roberto nu reușise să priceapă despre ce era vorba. Apoi ridicase ancora către sud-vest.
Roberto descrie amuzat compania pe care o găsise la bord. Căpitanul părea să-și fi ales cu cea mai mare grijă numai pasageri aiuriți și trăsniți ca să-i folosească drept pretext pentru plecare, fără să-și facă probleme dacă-i pierdea apoi pe parcursul călătoriei. Se împărțeau în trei tagme, și anume: cei ce înțeleseră că vasul avea să navigheze către apus (de pildă o pereche de galițieni care voiau să-și întîlnească fiul în Brazilia și un bătrîn evreu care jurase să facă un pelerinaj pînă la Ierusalim pe calea cea mai lungă); cei ce n-aveau încă idei clare despre întinderea globului pămîntesc (de pildă, niște neisprăviți care hotărîseră să-și caute norocul în insulele Moluște, deci mai bine ar fi luat-o pe calea de răsărit), și, în fine, alți care fuseseră trași pe sfoară cu acte-n regulă, anume un grup de eretici de prin văile piemonteze care-și vîrîseră în cap să se întîlnească cu puritanii englezi de pe coastele septentrionale ale Lumii Noi și nu știau ca vasul avea să se îndrepte, invers, direct către sud, și să facă prima escală la Recife. Aceștia din urmă, cînd își dăduseră seama de escrocherie, erau de-acum ajunși chiar la respectiva colonie ― aflată pe mîini olandeze ― și acceptaseră pînă la urmă să fie lăsați în portul acela protestant, de teamă să nu pățească lucruri și mai rele printre portughezi. La Recife corabia mai îmbarcase și un cavaler de Malta cu o figură de aventurier fără scrupule ce-și propusese să dea de urma unei insule, despre care îi vorbise un venețian, insulă ce fusese botezată Escondida și -căreia el nu-i cunoștea poziția și nimeni altul de pe Amarilli nu-i auzise de nume. Semn că acel căpitan obișnuia să-și caute pasagerii, cum se spune, cu luminarea.
N-avuseseră nici măcar grijă ca mîna aceea de oameni, ce se înghesuiau sub punte, să aibă ce mînca: cît timp traversaseră Atlanticul, hrana nu lipsise, și se mai aprovizionaseră întrucîtva și pe coastele americane. Dar, după o foarte îndelungată navigare, pe timp cu nori lungi și vătuiți sau cu cer azuriu, dincolo de Fretum Magellanicum, aproape tuturora, afară de oaspeții de rang, nu le rămăsese, pentru cel puțin două luni, decît să bea apă clocită care dădea căpiala cailor și să mănînce biscuiți cu miros de urină de șoarece. Iar cîțiva oameni din echipaj, precum și mulți pasageri, muriseră de scorbut.
Ca să caute aprovizionare cu alimente, corabia întorsese din nou spre vest pe coastele lui Chily, și ancorase la o insulă pustie pe care hărțile de bord o numeau Mas Afuera. Rămăseseră pe ea trei zile. Clima era sănătoasă, iar vegetația atît de mîndră, încît cavalerul de Malta zisese că ar fi fost un noroc din cale afară să naufragieze într-o bună zi pe țărmurile alea, și să trăiască fericit fără să mai dorească întoarcerea în patrie ― și încercase să se convingă că aceea era Escondida. Fie ea Escondida sau nu, de-aș fi rămas acolo ― își zicea Roberto, pe Daphne ― acum n-aș mai fi aici ca să mă tem de un Intrus doar fiindcă i-am văzut talpa întipărită în cală.
Apoi existaseră pe-acolo niște vînturi contrare, așa zicea căpitanul, iar corabia o luase fără nici un motiv întemeiat către nord. Roberto de vînturi contrare nu mai auzise, ba mai mult, cînd fusese hotărîtă devierea aceea, corabia gonea cu pînzele întinse, iar ca să poată devia trebuiseră să o aplece pe o parte. Probabil că doctorul Byrd și oamenii aveau nevoie să înainteze pe același meridian ca să-și facă experimentele. Fapt e că ajunseseră la insulele Galopegos, unde se distraseră rasturnînd pe spate niște broaște țestoase enorme, și fierbîndu-le în propria lor carapace. Maltezul își consultase îndelung anumite hărți de-ale lui și hotărîse că aceea nu era Escondida.
Luînd din nou direcția vestică, coborîseră sub douăzeci și cinci de grade latitudine sudică, se aprovizionaseră iarăși cu apă într-o insulă despre care hărțile nu dădeau nici o știre. Nu prezenta alte atracții decît singurătatea, însă cavalerul, care nu suferea mîncarea de la bord și nutrea o puternică aversiune față de căpitan ― îi spusese lui Roberto că tare frumos ar fi fost să fi avut în juru-i o mînă de viteji, neînfricați și destoinici, să pună mîna pe vas, să-l părăsească pe căpitan și pe cei ce-ar fi dorit, să-i dea foc lui Amarilli și să se așeze pe pămîntul acela, de două ori mai depărtat față de orice lume cunoscută, ca să construiască o nouă societate. Roberto îl întrebase dacă aceea era Escondida, iar acela dăduse cu tristețe din cap că nu.
Reîntorși către nord-vest datorită alizeelor favorabile, dăduseră peste un grup de insule locuite de sălbatici cu pielea de culoarea moscului cu care schimbaseră daruri participînd la serbările lor, foarte vesele și însuflețite de fete care dansau legănîndu-se aidoma ierburilor ce fremătau pe plajă aproape de unda apei. Cavalerul, care probabil nu pronunțase votul de castitate, cu pretextul că voia să le deseneze pe unele dintre creaturile acelea (căci avea oarecare îndemînare), găsi cu siguranță prilejul să se împreune carnal cu cîteva. Echipajul voi să-l imite, dar căpitanul anticipă plecarea. Cavalerul stătea în dubiu dacă să rămînă sau nu: i se părea un chip minunat de a-și petrece timpul desenînd pe rupte. Însă pînă la urmă hotărîse că aceea nu era Escondida.
După asta deviară iar către nord-vest și dădură peste o insulă cu indigeni destul de pașnici. Rămăseseră acolo două zile și două nopți, iar cavalerul de Malta începu să le spună acestora niște povești: le povestea într-un dialect pe care nici Roberto nu-l înțelegea, iar ei cu atît mai puțin, dar se aju*a cu desene pe nisip, și gesticula ca un actor, stîrnind entuzias-nul băștinașilor, care cîntară imnuri în cinstea lui strigîndu-i "Tusitala, Tusitala"! Cavalerul reflectă împreună cu Roberto cît de frumos ar fi fost să-ți sfîrșești zilele printre oamenii aceia, povestindu-le toate miturile universului. "Dar este asta Escondida?" întrebase Roberto. Cavalerul scuturase din cap.
El a murit în naufragiu, reflecta Roberto pe Daphne, iar eu poate că am găsit Escondida lui, însă nu voi putea niciodată să scriu asta și nici să povestesc altcuiva. Poate că de aceea îi scria Doamnei lui. Ca să supraviețuim trebuie să spunem povești.
Ultimul castel în văzduh al cavalerului a fost într-o seară, la foarte puține zile și nu departe de locul naufragiului. Navigau pe lîngă coastele unui arhipelag, de care căpitanul hotărîse să nu se apropie, fiindcă doctorul Byrd părea nerăbdător să se îndrepte iarăși către Ecuator. În cursul călătoriei îi apăruse evident lui Roberto că purtarea căpitanului nu era aceea a navigatorilor despre care auzise povestindu-i-se și care-și făceau însemnări amănunțite despre toate uscaturile noi, perfecționîndu-și hărțile, desenînd forma norilor, trasînd linia coastelor, adunînd obiecte indigene... Anrarilli înainta de parcă ar fi fost peștera călătoare a unui alchimist ocupat doar cu Opera lui la Negru, nepăsător la lumea cea mare ce se deschidea înainte-i.
Era-n asfințit, jocul norilor cu cerul, aproape de năluca unei insule, desena într-o parte un fel de pești de smarald plutind peste culmi. Din cealaltă veneau mînioase săgeți de foc. Deasupră-le, nori cenușii. În scurtă vreme un soare aprins dispărea după insulă, dar un trandafiriu imens se răsfrîngea asupra norilor, însîngerîndu-le poalele zdrențuite. După cîteva clipe numai, pojarul din spatele insulei se întinsese cuprinzînd aproape tot cerul pînă deasupra corăbiei. Era tot un rug pe fundal, cu cîteva pale albăstrui. Apoi, sînge pretutindeni în jur, ca și cum niște ființe impenitente erau devorate de o turmă de rechini.
"Poate ar fi bine să murim acum", zisese cavalerul de Malta. "Nu te-ncearcă dorința să te agăți de o gură de tun și să-ți dai drumu-n mare? Ar fi iute de tot, și în clipa aceea am ști totul..."
"Da, însă imediat ce am ști-o, am înceta să mai știm", spusese Roberto.
Iar corabia își continuase drumul, depărtîndu-se pe mări ca cerneala.


Zilele se scurgeau neschimbat. Așa cum prevăzuse Mazarin, Roberto nu putea intra în vorbă decît cu gentilomi. Marinarii erau niște pirați ce-ți vîrau frica-n oase dacă-ntîlneai vreunul noaptea pe punte. Călătorii erau înfometați, bolnavi și se rugau tot timpul. Cei trei asistenți ai lui Byrd n-ar fi îndrăznit să se așeze la masa lui, și lunecau tăcuți îndeplinindu-i ordinele. Căpitanul era ca și cum n-ar fi fost: seara era de mult beat, și apoi nu vorbea decît flamanda.
Byrd era un brit slab și uscat, cu un cap mare cu părul roșu, încît putea sluji drept felinar de corabie. Roberto, care căuta să se spele imediat ce avea ocazia, profitînd de ploaie ca să-și spele rufele, nu-l văzuse niciodată în atîtea luni de navigație schimbîndu-și cămașa. Din fericire, chiar pentru un tînăr obișnuit cu saloanele Parisului, damful caracteristic unei corăbii e atît de tare, încît pe cel al semenilor tăi nici nu-l mai simți.
Byrd era un strașnic băutor de bere, iar Roberto învățase cum să-i țină piept, prefăcîndu-se că o dă pe gît, dar lăsînd lichidul în pahar cam la același nivel. Însă pe Byrd parcă-l învățase cineva numai la umplut pahare goale. Iar cum al său era permanent gol, pe acela îl umplea, ridicîndu-l ca să facă brindis. Cavalerul nu bea, asculta și mai punea cîte o întrebare.
Byrd vorbea o franceză discretă, ca orice englez care în epoca aceea voia să călătorească în afara propriei insule și fusese cucerit de povestirile lui Roberto despre cultura viței de vie în Monferrato. Roberto ascultase politicos cum se făcea berea la Londra. Apoi discutaseră de-ale mării. Roberto naviga pentru prima oară, iar Byrd avea aerul că nu voia să-i spună prea multe. Cavalerul punea doar întrebări referitoare la locul unde ar fi putut să se afle Escondida, însă fiindcă nu oferea nici o urmă, nu căpăta răspunsuri.
Aparent, doctorul Byrd făcea călătoria aceea ca să studieze florile, iar Roberto îl pusese la încercare în privința asta. Byrd nu era firește necunoscător în ale ierburilor, și asta îi dădu prilejul să se întindă la discuții dînd explicații pe care Roberto arăta că le ascultă cu interes. Pe orice uscat Byrd și oamenii lui culegeau cu adevărat plante, chiar dacă nu cu grija unor savanți ce ar fi întreprins călătoria cu scopul acela, și-și. petrecuseră multe seri examinînd ceea ce găsiseră.
În primele zile Byrd încercase să cunoască trecutul lui Roberto și pe al cavalerului, ca și cum avea bănuieli asupra lor. Roberto dăduse versiunea asupra căreia căzuseră de acord la Paris: era savoiard, luptase la Casale de partea imperialilor, avusese necazuri mai întîi la Torino și apoi la Paris cu o serie de dueluri, avusese nenorocul să-l rănească pe un protejat al Cardinalului și deci alesese calea Pacificului ca să pună cît mai multă apă între el și persecutorii săi. Cavalerul povestea o grămadă de istorii, unele se petreceau la Veneția, altele în Irlanda, altele, iarăși, în America meridională, dar nu se înțelegea care erau ale lui și care ale altora.
In fine Roberto descoperise că lui Byrd îi plăcea să vorbească de femei. Inventase niște iubiri furibunde cu curtezane și mai furibunde, iar doctorului îi străluceau ochii, și-și făgăduia să viziteze Parisul într-o bună zi. Apoi își luase seama și comentase că supușii papei erau cu toții corupți. Roberto îi atrăsese atenția că mulți dintre savoiarzi erau aproape hughenoți. Cavalerul își făcuse semnul crucii și deschisese iar discuția despre femei.


Pînă la debarcarea pe Mas Afuera, viața doctorului părea să se desfășoare după niște ritmuri regulate, iar dacă făcuse observații la bord, le făcuse în timp ce ceilalți erau pe uscat. În timpul navigației își făcea de lucru ziua pe punte, rămînea treaz împreună cu cei de la masa lui pînă la ore mici și dormea cu siguranță noaptea. Cămăruța lui era lipită de aceea a lui Roberto, erau două vizuini separate între ele printr-un perete de scînduri, iar Roberto sta treaz și asculta.
Abia intrați în Pacific, însă, obiceiurile lui Byrd se schimbaseră. După oprirea pe Mas Afuera Roberto îl văzuse dispărînd undeva în fiece dimineață de la șapte pînă la opt, pe cînd înainte obișnuiau să se întîlnească la ora aceea pentru micul dejun. Pe toată perioada cît corabia înaintase spre nord, pînă la insula țestoaselor, Byrd se îndepărta însă în jurul orei șase dimineața. Imediat ce corabia făcuse volta din nou cu prora spre vest, își anticipase scularea către ora cinci, iar Roberto îl auzea pe unul dintre asistenți venind să-l deștepte. Apoi treptat se deșteptase la patru, la trei, la două.
Roberto era în stare să-l controleze deoarece își luase la el un mic ceasornic de^iisip. În amurg, ca un pierde-vară, trecea pe la timonier, unde alături de busola ce plutea în uleiul ei de balenă, se afla o tăbliță pe care pilotul, pornind de la ultimele observații, nota poziția și ora presupusă. Roberto și-o însemna cu grijă, apoi se ducea și-și întorcea ceasornicul, venea din nou să facă asta cînd i se părea că ora era pe sfirșite. Astfel, chiar cînd mai întîrzia după cină, putea întotdeauna să calculeze ora cu oarecare certitudine. În felul ăsta se convinsese că Byrd ieșea din cameră în fiecare zi puțin mai devreme, iar dacă avea să meargă în ritmul acela, într-o bună zi ar fi trebuit să se depărteze la miezul nopții.
După cele pe care Roberto le aflase atît de la Mazarin, cît și de la Colbert și de la oamenii acestuia, nu-ți trebuie mult ca să deduci că fugile lui Byrd corespundeau perindării meridianelor, unul după altul. Așadar, era ca și cum din Europa cineva, în fiecare zi cînd era amiază în Canare, sau la o oră fixă din alt loc, lansa un semnal, pe care Byrd se ducea să-l primească undeva. Cunoscînd ora de la bordul lui Amarilli, Byrd era astfel în măsură să cunoască longitudinea la care se afla!
Ar fi fost de ajuns să-l urmărească pe Byrd atunci cînd se depărta. Dar nu era ușor. Atîta timp cît dispariția lui avea loc dimineața, era imposibil să-l urmărești neobservat. Cînd Byrd începuse să lipsească la ore mai întunecoase, Roberto auzea foarte bine cînd se depărta, dar nu se putea lua imediat după el. Aștepta deci puțin, și apoi trebuia să descopere încotro o luase. Dar orice sforțare se dovedise zadarnică. Nu mai spun de multele dăți cînd, încercînd să-și facă drum pe întuneric, Roberto ajungea să se-ncurce printre hamacele echipajului, sau se mpiedica de pelerini; și de cele mai multe ori dăduse peste cineva care la ora aceea ar fi trebuit să doarmă: prin urmare unii stăteau mereu de veghe.
Cînd întîlnea unul dintre paznicii ăștia, Roberto spunea ceva despre obișnuita-i insomnie și urca pe punte, reușind să nu trezească suspiciuni. De la un timp își făcuse faima unui trăsnii care noaptea visa cu ochii deschiși iar ziua și-o petrecea cu ochi închiși. Insă cînd pînă la urmă se găsea din nou pe punte, unde îl întîlnea pe marinarul de cart cu care schimba cîteva cuvinte, dacă din întîmplare reușeau să se înțeleagă, noaptea era ca și pierdută.
Asta explică cum se face că lunile treceau, Roberto era foarte aproape de descoperirea misterului de pe Amarilli, însă nu găsise prilejul să-și vîre nasul unde ar fi vrut.


Căutase între altele, încă de la început, să-l îmbie pe Byrd să-i facă confidențe. Și născocise o metodă pe care Mazarin nu fusese în stare să i-o sugereze. Pentru a-și satisface curiozitățile lui, îi punea ziua întrebări cavalerului, care nu știa să-i răspundă. Apoi îi dădea de înțeles că ceea ce întreba el era de mare importanță, dacă voia cu adevărat să-și găsească Escondida lui. Așa încît cavalerul seara îi punea aceleași întrebări doctorului.
Într-o noapte, pe puntea superioară, priveau stelele, iar doctorul remarcase că trebuia să fie miezul nopții. Cavalerul, instruit de Roberto cu cîteva ore mai înainte, zisese: "Cine știe cît o fi ora în clipa asta la Malta..."
"E ușor", îi scăpase doctorului. Apoi se corectase: "Adică, e foarte greu, prietene". Cavalerul se mirase că nu se putea deduce asta din calculul meridianelor: "Soarelui nu-i trebuie o oră ca să parcurgă cincisprezece, grade meridiane? Deci n-avem decît să spunem că sîntem la atîtea grade meridiane de Mediterana, să împărțim la cincisprezece, să cunoaștem ora noastră, cum ar fi asta de acum, și să aflăm ce oră este pe acolo".
"Păreți a fi unul dintre astronomii aceia care și-au petrecut viața tot moșmondind prin hîrtii fără să navigheze niciodată. Altfel ați ști că-i imposibil să aflăm pe ce meridian ne găsim."
Byrd repetase, mai mult sau mai puțin, ceea ce Roberto știa și el, însă cavalerul nu cunoștea. La asta însă Byrd se arătase vorbăreț: "Strămoșii noștri credeau că au o metodă infailibilă, lucrînd cu eclipsele lunare. Domnia ta știi ce anume este o eclipsă: e un moment în care soarele, pămîntul și luna sînt pe o singură linie, iar umbra pămîntului se proiectează pe fața lunii. Și după cum e posibil să prevezi ziua și ora exactă a eclipselor viitoare, și-i de ajuns să ai cu tine tablele lui Regiomontano, presupune că știi că o anumită eclipsă ar trebui să se producă la Ierusalim la miezul nopții și că domnia ta o observi la zece. Vei ști atunci că de Ierusalim te despart două ore distanță și deci punctul dumitale de observație este la treizeci de grade meridiane la est de Ierusalim."
"Perfect", zise Roberto, "lăudați fie anticii!"
"Da, însă calculul ăsta funcționează pînă la un punct. Marele Columb, în cursul celei de-a doua călătorii a lui, a calculat pe o eclipsă în timp ce stătea ancorat în largul Hispaniolei, și a comis o eroare de 23 de grade la vest, va să zică o oră și jumătate diferență! Iar în a patra călătorie, iarăși cu. o eclipsă, a greșit cu două ore și jumătate!"
"A greșit el sau greșise Regiomontano?" întrebă cavalerul.
"Cine știe! Pe o corabie, care se mișcă tot timpul chiar cînd e ancorată, e totdeauna greu să faci observații perfecte. Ori poate știți că Columb voia să demonstreze cu orice preț că a ajuns în Asia, și deci dorința lui îl făcea să greșească, ca să arate că ajunsese cu mult mai departe decît în realitate... Iar distanțele lunare? Au făcut mare vîlvă în ultimii o sută de ani. Ideea asta avea (cum sa-i zic), ceea ce numim noi Wit. În timpul cursului ei lunar, luna face o mișcare completă de revoluție de la vest la est, invers de cum merg stelele, și deci este ca acul unui ceasornic ceresc care parcurge cadranul Zodiacului. Stelele se mișcă brăzdînd cerul de la est la vest cu circa 15 grade pe oră, în timp ce în aceeași perioadă luna se mișcă cu 14 grade și jumătate. Astfel încît luna diferă, față de stele, cu o jumătate de grad pe oră. Or anticii credeau că distanța dintre lună și o fixed sterre, cum îi zice? ― o stea fixă, într-un moment anume, ar fi aceeași pentru orice observator din orice punct al pămîntului. Deci era de ajuns să cunoști, din obișnuitele table sau ephemerides, și observînd cerul cu... astronomers staffe, the Crosse..."
"Instrumentul de măsurat unghiurile?"
"Exact, cu această cross oricine calculează distanța de la lună la steaua aceea la o anumită oră a meridianului nostru de origine, și știe că, la ora observației lui pe mare, în orașul cutare e ora cutare. Cunoscînd diferența de timp, longitudinea e găsită. Dar, dar..." și Byrd făcuse o pauză pentru a-și captiva și mai mult interlocutorii, "dar mai e și Parallaxes. E un lucru foarte complicat pe care nu îndrăznesc să vi-l explic, ce se datorează diferenței de refracție a corpurilor cerești la diferite altitudini deasupra orizontului. Or prin urmare, cu parallaxes distanța găsită aici n-ar fi aceeași pe care ar găsi-o astronomii noștri acolo, în Europa."
Roberto își amintea că auzise de la Mazarin și de la Colbert ceva legat de paralaxe și despre acel domn, Morin, care credea că a găsit o metodă ca să le calculeze. Ca să pună la încercare știința lui Byrd întrebase dacă astronomii nu puteau calcula paralaxele. Byrd răspunsese că se putea, dar era un lucru foarte greu, iar riscul de eroare era foarte mare. "Și pe urmă", adăugase el, "eu sînt un profan, iar despre lucrurile astea știu puțin".
"Așa că nu rămîne decît să se caute o metodă mai sigură", sugerase atunci Roberto.
"Știți ce a zis Vespucci al dumneavoastră? A zis așa: cît despre longitudine, e un lucru atît de anevoios, încît puțini oameni îl înțeleg, afară de aceia care pot să se abțină de la somn ca să observe conjuncția lumi și a planetelor. Și a mai zis: pentru determinarea asta a longitudinilor ades mi-am sacrificat eu somnul și mi-am scurtat eu viața cu zece ani... Timp pierdut, zic eu. But now behold the skie is over cast with cloudes; wherfore let us haste to our lodging, and ende our talke."


După cîteva seri îi ceruse doctorului să-i arate Steaua Polară. Acela zîmbise: din emisfera aceea nu putea fi văzută, și| trebuiau să se raporteze la alte stele fixe. "O altă înfrîngere pentru căutătorii de longitudini", comentase el. "De aceea nu poli recurge nici la variațiile acului magnetic."
Apoi, rugat de prietenii săi, mai frînsese încă o dată pîinea cunoașterii sale.
"Acul busolei ar trebui să arate mereu către nord, și deci în direcția Stelei Polare. Și totuși, afară de meridianul Insulei Fierului, în toate celelalte locuri se abate de la polul adevărat al Nordului, înclinîndu-se fie de partea răsăritului, fie de partea apusului, după zone climatice și după latitudini. Dacă de exemplu din Canare vă îndreptați către Gibraltar, orice marinar știe că acul se înclină cu mai mult de șase grade de romb către Austru, iar de la Malta la Tripoli din Barbaria este o variație de două treimi de romb la stînga ― și știți foarte bine că rombul e o pătrime de vînt. Acum, aceste deviațiuni, s-a spus, urmează niște reguli fixe după diferitele longitudini. Deci cu o bună tablă a deviațiilor ați putea ști unde vă aflați. Dar..."
"Încă un dar?"
"Din păcate, da. Nu există table bune ale declinațiilor acului magnetic, cine le-a încercat a dat greș, și există destule motive ca să presupunem că acul nu variază în mod uniform potrivit longitudinii. Și, în plus, aceste variații sînt foarte lente, iar pe mare e greu să le urmărești, atunci cînd corabia nu se clatină așa de tare încît să alerteze echilibrul acului. Cine se încrede în ac e un nebun."
În altă seară, la cină, cavalerul, care tot întorcea o jumătate de frază lăsată să cadă fără să se cunoască de către Roberto, spusese că poate Escondida era una dintre Insulele lui Solomon, și întrebase dacă erau pe-aproape de ea.
Byrd ridicase din umeri: "Insulele lui Solomon! Ca n'existe pas!"
"N-a ajuns la ele căpitanul Draco?" întreba cavalerul.
"E un nonsens! Drak a descoperit New Albion, în cu totul altă parte."
"Spaniolii vorbeau de ele la Casale ca de un lucru cunoscut, și ziceau că le-au descoperit ei", zise Roberto.
"Asta a spus-o acel Mendana acum șaptezeci și ceva de ani. Dar a spus că se aflau între șapte și unsprezece grade latitudine sudică. Ca și cum ai spune între Paris și Londra. Dar la ce longitudine? Queiros spunea că se află la o mie cinci sute de leghe de Lima. Ridicol. Ar fi de ajuns să scuipi de pe coastele Peru-ului ca să le nimerești. Recent un spaniol a spus că sînt șapte mii cinci sute de mile tot din Peru pînă acolo. Prea mult, poate. Dar aveți bunătatea de vă uitați pe hărțile acestea, pe unele le-au refăcut recent, însă reproducîndu-le pe cele mai vechi, iar altele ne sînt propuse ca ultima descoperire. Priviți, unii pun insulele pe cel de al două sute zecelea meridian, alții pe al două sute douăzecelea, iar alții pe al două sute treizecelea, ca să nu mai vorbim despre cei ce-și închipuie că sunt pe al o sută optzecelea. Dacă totuși unul dintre aceștia ar avea dreptate, alții ar ajunge la o eroare de cincizeci de grade, care este aproximativ distanța dintre Londra și pămînturile Reginei din Saba!"
"E cu adevărat de mirare cîte lucruri știți, doctore", zisese cavalerul, ținîndu-i locul lui Roberto, care tocmai voia s-o spună el, "ca și cum toată viața dumneavoastră n-ați făcut altceva decît să căutați longitudinea".
Fața doctorului Byrd, plină de pete albiciose, se roșise deodată. Își umpluse cana cu bere, băuse dintr-o sorbitură fără să răsufle. "Oh, curiozitate de naturalist. În realitate n-aș putea s-o scot la capăt dacă ar trebui să vă spun unde sîntem."
"Dar", crezuse Roberto că se poate aventura, "lîngă bara timonei am văzut o tăbliță pe care..."
"A, da", își revenise imendiat doctorul, "sigur, o corabie nu merge la întîmplare. They pricke the Carde. Înregistrează ziua, direcția acului și declinația, dincotro bate vîntul, ora ceasului de bord, milele parcurse, înălțimea soarelui și a stelelor, și apoi latitudinea, și de-acolo deduc longitudinea pe care o presupun. Veți fi văzut cîteodată la pupă un marinar care aruncă în apă o funie cu o scîndurica legată la un capăt. Este așa zisul loch sau, cum îi zic unii, bărcuță. Se dă drumul frînghiei, aceasta are niște noduri a căror distanță exprimă măsuri fixe, și cu un ceas alături poți afla în cît timp s-a acoperit o anumită distanță. În acest fel, dacă totul ar merge după regulă, s-ar ști întotdeauna la cîte mile sîntem de ultimul meridian cunoscut, și iarăși, cu niște calcule potrivite, s-ar cunoaște cel peste care trecem."
"Vedeți că este un mijloc", zisese triumfător Roberto care știa deja ce avea să-i răspundă doctorul. Căci loch-ul e ceva care se folosește cînd n-ai altceva mai bun, dat fiind că ar putea să ne spună cu-adevărat cît drum s-a făcut numai dacă corabia ar merge în linie dreaptă. Dar pentru că o corabie merge după cum vor vînturile, cînd vînturile nu sînt favorabile, corabia trebuie să meargă o bucată la dreapta și altă bucată la stînga.
"Sir Humphrey Gilbert", zise doctorul, "mai mult sau mai puțin pe timpurile lui Mendana, cam pe lîngă Terranova, deși voia să meargă de-a lungul paralelei patruzeci și șapte, encoutered winde alwayes so scant, întîlni vînturi ― cum să spun ― atît de leneșe și de zgîrcite, încît a mers cale lungă, lungă, tot cotind între paralela patruzeci și unu și cincizeci și unu, luînd-o la vale cu vreo zece grade latitudine, domnii mei, cam cum ar fi dacă un șarpe uriaș ar merge de la Napoli spre Portugalia, mai întîi atingînd Le Havre cu capul și Roma cu coada și apoi pomenindu-se cu coada la Paris și cu capul la Madrid! Și prin urmare-i nevoie să calculezi devierile, să ții socoteala, și să fii foarte atent; ceea ce un marinar nu face niciodată, și nici nu poate avea un astronom alături toată ziua. Sigur, se pot face niște presupuneri, mai ales dacă mergi pe o rută cunoscută și pui laolaltă rezultatele găsite de alții. De aceea, de la coastele europene și pînă la coastele americane, documentele dau niște distanțe meridiane destul de sigure. Și apoi, de pe uscat, și datele ce le avem de la astre pot da ceva rezultate bune, și deci știm pe care longitudine se găsește Lima. Dar chiar și în cazul ăsta, prieteni", zicea înveselit doctorul, "ce se-ntîmplă?" Și se uita cu șiretenie la ceilalți doi. "Se întîmplă că domnul ăsta", și bătea cu degetul într-o hartă, "pune Roma la treizeci de grade est de meridianul Canarelor, însă cestălalt", și-și agita degetul ca pentru a-l amenința părintește pe cel ce desenase cea de a doua hartă, "cestălalt domn pune Roma la patruzeci de grade! Iar acest manuscris conține și relatarea unui flamand învățat nevoie mare, care-i atrage atenția regelui Spaniei că n-a existat niciodată acord în privința distanței dintre Roma și Toledo, por los errores tan enormes, como se conocc por esta linea, que muestra la diferencia de las distancias et caetera et caetera. Și iată cuiul: dacă fixezi primul meridian la Toledo (spaniolii cred din totdeauna că trăiesc în centrul lumii), pentru Mercator Roma ar fi cu douăzeci de grade mai la est, dar e cu douăzeci și două pentru Ticho Brahe, aproape cu douăzeci și cinci pentru Regiomontano, cu douăzeci și șapte pentru Clavius, douăzeci și opt pentru drăguțul de Ptolomeu, și pentru Origanus treizeci. Și toate erorile astea doar ca să măsori distanța dintre Roma și Toledo. Închipuiți-vă deci ce se-ntîmplă pe rute cum e aceasta de acum, pe care poate că am fost primii ce am atins anumite insule, dar relatările celorlalți călători sînt destul de vagi. Și adăugați că, dacă un olandez a făcut niște observații juste, nu le spune englezilor, nici aceștia spaniolilor. Pe mările astea contează nasul căpitanului, care cu bietul său loch demonstrează, să zicem, că este pe al două sute douăzecelea meridian, și cînd colo e cu treizeci de grade mai încolo sau mai încoace."
"Dar atunci", intui cavalerul, "cel care ar găsi un mod ca să stabilească meridianele ar fi stăpînul oceanelor!"
Byrd roși din nou, îl privi țintă ca pentru a-și da seama dacă vorbea înadins, apoi surîse ca și cum ar fi voit să-l muște: "încercați dumneavoastră".
"Oh, eu unul renunț", zise Roberto ridicînd mîinile în semn că se preda. Și cel puțin în seara aceea conversația se termină cu multe rîsete.
Multe zile Roberto nu consideră potrivit să mai aducă vorba despre longitudini. Schimbă subiectul și, ca s-o poată face, luă o hotărîre curajoasă. Cu cuțitul își făcu o rană la una din palme. Apoi și-o legă cu fîșii dintr-o cămașă ce se destrămase de ape și de vînt. Seara îi arătă rana doctorului: "Sînt de-a dreptul nesăbuit, pusesem cuțitul în desagă scos din teacă, așa că scotocind, m-am tăiat. Mă arde grozav."
Doctorul Byrd examină rana cu privirea omului de meserie, și Roberto se ruga la Dumnezeu să aducă un lighenaș pe masă și să topească vitriol în el. Însă Byrd se mărgini să spună că nu i se părea lucru grav și-l sfătui să și-o spele bine dimineața. Dar printr-un noroc neașteptat, îi veni în ajutor cavalerul: "Eh, ar trebui să avem unguentul armariu!"
"Asta ce dracu' e?" întrebase Roberto. Iar cavalerul, ca și cum ar fi citit toate cărțile pe care și Roberto le cunoștea, începu să laude virtuțile acelei substanțe. Byrd tăcea. Roberto, după avîntul luat de cavaler, aruncă și el zarul, la rîndu-i: "Dar astea-s povești de cînd era bunica fată! Parcă ar fi povestea aia cu femeia grea care și-a văzut iubitul cu capul tăiat și a născut un băiat cu capul desprins de trunchi. Sau cum fac tărăncile, care, ca să pedepsească cîinele cînd s-a spurcat în bucătărie, iau un tăciune și-l înfig în murdărie, sperînd ca animalul să simtă cum îl arde în șezut! Cavalere, ăla nu-i om cu judecată care crede în brașoave de-astea!"
Nimerise bine, căci Byrd nu se mai putu abține. "A, nu, domnul meu, istoria cu cîinele și cu rahatul lui este așa de adevărată, că un ins a făcut același lucru cu un domn care în batjocură făcea caca în fața casei lui, și vă asigur că a învățat domnul ăla să se teamă de locul cu pricina! Firește că se cere să repeți operația de nu știu cîte ori și prin urmare, ai nevoie de un prieten, sau de un dușman, care să-ți cace pragul cît de des!" Roberto rîdea cu hohote ca de o glumă bună și deci îl obliga, ca simțindu-se jignit, să-i aducă niște argumente. Motivele însă erau cam la fel cu cele ale lui d'Igby. Dar acum doctorul se înfierbîntase: "Păi da, domnul meu, care faci atîta pe filosoful și disprețuiești știința chirurgilor. O să-ți spun, fiindcă tot vorbim de rahat, că un ins căruia-i miroase gura ar trebui să și-o țină căscată la o gură de latrină și după aia s-ar tămădui: putoarea aceea de acolo e mult mai mare decît cea din gura lui, iar ce-i mai puternic atrage și ia cu sine ce-i mai slab!"
"Îmi dezvăluiți niște lucruri extraordinare, doctore Byrd, și mă minunez de știința domniei voastre!"
"Păi v-aș putea spune mai multe. În Anglia cînd un om e mușcat de un cîine se omoară animalul chiar dacă nu-i turbat. Ar putea să turbeze, iar drojdia turbării cîinești, rămasă în corpul persoanei care a fost mușcată, ar atrage la sine spiritele hidrofobiei. Ați văzut vreodată cum varsă țărăncile lapte pe jăratec? Apoi aruncă peste el o mînă de sare. Mare-i înțelepciunea vulgului! Laptele căzînd pe cărbuni se transformă în aburi și prin acțiunea luminii și a aerului aburul ăsta, însoțit de atomi de foc, se întinde pînă în locul în care este vaca ce a dat laptele. Ori ugerul de vacă e un organ foarte glandulos și delicat și focul acela îl încălzește, îl întărește, îi produce niște ulcerări și, fiindcă ugerul e-aproape de bășică, o zgîndărește și pe aceea, provocînd umflarea vinelor care trec pe acolo așa încît vaca pișă sînge."
Zise Roberto: "Cavalerul ne-a vorbit de unguentul ăsta armariu ca despre ceva folositor medicinei, dar domnia ta ne dai de înțeles că ar putea fi utilizat și ca să facă rău."
"Sigur că da, și tocmai de-aia anumite secrete trebuie ascunse celor mulți ca să nu fie folosite spre rău. Hei, domnul meu, disputa despre unguentul, sau pulberea, sau ceea ce noi englezii, numim Weapon Salve, e plină de controverse. Cavalerul a adus vorba de o armă care, tratată așa cum trebuie, aduce ușurare rănii. Dar luați aceeași armă și puneți-o lîngă foc și rănitul, chiar de-ar fi la o milă depărtare, o să urle de durere. Iar dacă veți cufunda lama, încă pătată de sînge, în apă cu gheață, pe rănit o să-l apuce tremuriciul."
Aparent conversația aceea nu-i spusese lui Roberto lucruri pe care nu le știa și el, inclusiv că doctorul Byrd știa multe despre Pulberea de Simpatie. Și totuși spusele doctorului prea se-nvîrtiseră în jurul efectelor celor mai rele ale pulberii, iar asta nu putea fi o întîmplare. Dar ce legătură aveau toate astea cu arcul meridianului era altă poveste.


Pînă ce, într-o dimineață, profitînd de faptul că un marinar căzuse de pe o vergă fracturîndu-și craniul, căci pe puntea superioară era hulă, iar doctorul fusese chemat să dea îngrijiri nefericitului, Roberto se strecurase în cală.
Aproape de-a bușilea reușise să găsească drumul într-acolo. Poate fusese un noroc, ori poate că animalul se văita mai mult decît de obicei în dimineața aceea: Roberto, cam pe-acolo pe unde avea mai apoi să descopere pe Daphne butoiașele cu rachiu, se pomeni în fața unui spectacol cumplit.
Bine apărat de privirile curioase, într-un ungher întocmit pe măsură-i, pe un vraf de zdrențe, zăcea un cîine.
Era probabil de rasă, dar suferința și lipsurile îl făcuseră să fie numai piele și os. Și totuși călăii lui dădeau semne că voiau să-l țină în viață: îi puseseră apă și hrană din belșug și nu mîncare pentru cîini, ci una luată cu siguranță de la pasageri.
Zăcea pe o parte, cu capul culcat și cu limba scoasă. Pe șoldul lui se deschidea o rană adîncă și respingătoare. Proaspătă și în același timp cangrenoasă, ea dădea la iveală două buze mari trandafirii, și lăsa să se vadă în centru-i și pe toată lungimea tăieturii, o inimă purulentă care părea să secrete coptură. Iar Roberto înțelese că rana arăta astfel pentru că mîna unui felcer, în loc să-i coasă marginile, făcuse ca ele să rămînă căscate și date pe spate, fixîndu-le de piele.
Operă bastardă a artei medicale, rana aceea fusese deci nu doar făcută înadins, ci și îngrijită nemilos, în așa fel încît să nu se cicatrizeze, iar cîinele să sufere în continuare din cauza ei ― cine știe de cîtă vreme. Și nu numai atît: Roberto observă în jurul și înlăuntrul plăgii resturile unei substanțe cristaline, ca și cum un medic (un medic, atît de dedat la cruzimi!) presăra zilnic pe ea o sare iritantă.
Neputincios, Roberto îl mîngîiase pe neajutorat, care acum Scheuna supus. Se întrebase cu ce-ar fi putut să-i fie de folos, dar punînd mîna pe el îl făcuse să sufere și mai tare. Între timp, mila lui lăsa să-i ia locul un simțămînt de victorie. Nu era nici o îndoială, acela era secretul doctorului Byrd, bagajul misterios ce fusese îmbarcat la Londra.
Din cîte văzuse Roberto, care știa ce știa, era clar că acest cîine fusese rănit în Anglia, iar Byrd avea grijă ca el să rămînă așa rănit tot timpul. Cineva de la Londra, în fiece zi la aceeași oră convenită între ei, făcea ceva cu arma aceea vinovată sau cu vreo o cîrpă îmbibată în sîngele animalului, provocîndu-i acestuia reacția ― poate de ușurare, ori poate de chin și mai mare, fiindcă doctorul Byrd spusese că prin acel Weapon Salve puteai să faci și rău.
În felul ăsta pe Amarilli se putea ști la un moment dat ce oră era în Europa. Cunoscînd ora locului prin care treceai, era posibil să calculezi meridianul!
Nu rămînea acum decît să aștepte dovada faptelor. În perioada aceea, Byrd se depărta totdeauna cam în jurul orei unsprezece: deci nu mai aveau mult și se apropiau de antimeridian. El ar fi trebuit să-l aștepte ascuns prin preajma cîinelui, cam pe la ora aceea.
Fortuna îi veni în ajutor, dacă putem vorbi de Fortuna cînd aici e vorba de o furtună ce avea să ducă corabia aceea, și pe toți cîți se aflau în ea, cătr.e ultimul lor nenoroc. In după amiaza aceea marea era destul de agitată, iar asta-i îngăduise lui Roberto să spună că are greață și rău de la stomac și să se refugieze în pat, sărind peste cină. De cum se lăsase întunericul, fiindcă nimeni nu se gîndea încă să-și ia măsuri de prevedere, coborîse pe furiș în cală, luînd doar un amnar și o feștilă muiată în catran cu care-și lumina drumul. Ajunsese acolo unde se afla cîinele și văzuse, deasupra cuștii lui, o podină încărcată cu baloturi de paie, care serveau ca să umple la loc saltelele prea golite ale pasagerilor. Își făcuse loc printre maldărele acelea și-și scobise un culcuș, din care nu mai putea vedea cîinele, dar pe cei ce-aveau să stea în fața lui avea să-i zărească și avea să le asculte cu siguranță orice convorbire.
Fusese o așteptare de ore în șir, devenită și mai lungă din cauza gemetelor bietului animal, dar în sfîrșit auzise alte zgomote și zărise niște lumini.
După cîteva clipe era martorul unui experiment care avea loc la cîțiva pași de el, prezenți fiind doctorul și cei trei asistenți ai săi.
"Ești gata să notezi, Cavendish?"
"Aye aye, domnule doctor."
"Deci să așteptăm. Prea se vaită în seara asta."
"Simte marea."
"Fii cuminte, Hakluyt", zicea doctorul încercînd să liniștească cîinele cu cîteva mîngîieri ipocrite. "Am făcut rău că n-am stabilit o ordine fixă" de acțiuni. Ar trebui să începem totdeauna cu leacul alinător."
"Nu se știe domnule doctor, în unele seri la ora care trebuie doarme, și e nevoie să-l trezim cu o acțiune iritantă."
"Atenție, mi se pare că se agită... Fii cuminte, Hakluyt... Da, se agită!" Cîinele scotea acum niște lătrături ieșite din comun. "Au expus arma la foc, înregistrează ora Withrington!"
"Aici sînt aproape orele unsprezece și jumătate".
"Controlează ceasurile. Ar trebui să treacă vreo zece minute."
Cîinele continuă să chelălăie un timp nesfîrșit. Apoi scoase un sunet diferit, care se stinse într-un "harf ― harf' care slăbi treptat, pînă lăsă loc tăcerii.
"Bine", zicea acum doctorul Byrd, "cît e ceasul, Withrington?"
"Ar trebui să corespundă. Mai e un sfert de oră pînă la miezul nopții".
"Să nu ne pripim cu victoria. Să așteptăm controlul."
Urmă o altă așteptare interminabilă, apoi cîinele, care, evident, ațipise simțind ușurare, urlă din nou ca și cum îl călcase cineva pe coadă.
"Ceasul, Withrinton?"
"Ora s-a scurs, mai sînt doar cîteva fire de nisip."
"Ceasornicul arată acum chiar miezul nopții", zise o a treia voce.
"Mi se pare că ni-i de ajuns. Acum, domnilor," zise doctorul Byrd, "sper ca ei să înceteze imediat iritarea, căci bietul Hakluyt abia se mai ține. Apă și sare, Hawlse, și cîrpa. Fii cuminte, Hakluyt, acum e mai bine... Dormi, dormi, vezi că stăpînă-tău e aici, s-a terminat... Hawlse, somniferul în apă..."
"Aye aye, domnule doctor".
"Așa, bea Hakluyt... Așa, așa, hai, bea apiță..."
Se auzi un lipăit timid, apoi iar liniște.
"Foarte bine, domnilor", 'zicea acum doctorul Byrd, "dacă corabia asta blestemată nu s-ar clătina așa deșănțat, am putea spune c-am avut o seară bună. Mîine dimineață, Hawlse, obișnuita sare pe rană. Să facem socoteala, domnilor. La momentul crucial, aici eram aproape de miezul nopții, iar de la Londra ne semnalau că era miezul zilei. Sîntem pe antimeridianul Londrei, adică pe cel de al o sută nouăzeci și optulea de la Canare. Dacă Insulele lui Solomon se află, așa cum spune tradiția, pe antimeridianul Insulei Fierului, și dacă ne aflăm la latitudinea potrivită, navigînd către vest cu un vînt bun în pupa ar trebui să acostăm la San Christoval sau cum o să rebotezăm noi insula aia blestemată. O să găsim pesemne ceea ce spaniolii caută de zeci de ani și o să avem în mînă totodată secretul lui Punto Fijo. Berea, Cavendish, trebuie să ciocnim pentru Maiestatea Sa, ca Dumnezeu să-l aibă pururea în pază."
"Dumnezeu să-l salveze pe rege", ziseră într-un glas ceilalți trei ― și erau evident toți patru oameni de mare inimă, încă fideli unui monarh care, în zilele acelea, dacă încă nu-și pierduse capul, se afla cel puțin pe punctul de a-și pierde regatul.
Roberto își punea mintea la lucru. Cînd văzuse cîinele I dimineața, își dăduse seama că mîngîindu-l se potolea și că, atunci cînd atinsese el într-un anumit loc în mod brusc, scheunase de durere. Ajungea un nimic, pe o corabie răscolită de mare și de vînt, ca să stîrnească unui trup bolnav senzații diferite. Poate nelegiuiții aceia credeau că primesc un mesaj de I departe, și în schimb cîinele suferea sau simțea ușurare după cum valurile îl scuturau sau îl legănau. Sau iarăși, dacă existau intenții mute, după cum spunea Saint-Savin, prin mișcarea mîinilor Byrd făcea cîinele să reacționeze potrivit propriilor dorințe nemărturisite. Nu spusese el însuși despre Columb că greșise, voind să demonstreze că a ajuns mai departe? Așadar destinul lumii era legat de modul în care nebunii aceia interpretau limbajul unui cîine? Un chiorăit din pîntecele sărmanului de el putea să-i facă să hotărască pe mizerabilii aceia care acum se apropiau sau se îndepăratau de locul rîvnit de niște spanioli, francezi, olandezi și portughezi tot atît de mizerabili? Iar el era vîrît în aventura aceea ca să-i servească într-o bună zi lui Mazarin sau țîngăului de Colbert chipul de a popula corăbiile Franței cu cîini torturați?
Ceilalți se îndepărtaseră acum. Roberto ieșise din ascunzătoarea lui și se oprise puțin la lumina feștilei lui unse cu catran, în fața cîinelui care dormea. Îl mîngîiase ușor pe cap. Vedea în acea sărmană jivină toată suferința lumii, o poveste smintită de oameni idioți. Educația lui, ce se înfiripase încet, din zilele petrecute în Casale pînă în momentul acela, îi dăruise măcar atîta brumă de adevăr. O, de-ar fi rămas naufragiat pe insula aceea pustie, de i-ar fi dat foc lui Amarilli, așa cum voia cavalerul, de s-ar fi oprit din drum pe cea de a treia insulă, printre băștinașele cu pielea de culoarea lutului sienez, sau de-ar fi devenit, pe a patra, bardul acelui neam! De-ar fi găsit o Escondidă, pe care să se ascundă de toți ucigașii ăstei lumi nemiloase!
Atunci nu știa că soarta avea să-i rezerve peste puțin o a cincea Insulă, poate Cea din Urmă.


Amarilli părea ieșită din minți, așa că agățîndu-se de ce nimerea, se întorsese în cămăruța lui, dînd uitării relele acestei lumi, ca să sufere de răul de mare. Veni apoi naufragiul, despre care am vorbit. Își îndeplinise cu succes misiunea: supraviețuitor unic, el ducea cu sine secretul doctorului Byrd. Dar nu-l mai putea destăinui nimănui. Și apoi poate că era un secret de nimic.
N-ar fi trebuit să recunoască oare că, scăpînd de o lume bolnavă, își găsise adevărata sănătate? Naufragiul îi acordase darul suprem, exilul, și o doamnă pe care acum nimeni nu i-o mai putea răpi...
Însă Insula nu-i aparținea și-i rămînea departe. Daphne nu-i aparținea și un altul își revendica posesia ei. Poate ca să continue și el niște cercetări nu mai puțin mai brutale decît aceea a doctorului Byrd.



20.
Agerime și Meșteșug al Minții

Roberto avea intenția să mai piardă timp, să-l lase pe Intrus în voia lui pentru a-i descoperi jocul. Punea la loc pe punte ceasurile, le întorcea în fiecare zi, apoi da fuga să mai dea de mîncare la animale ca să-l împiedice pe celălalt să o facă, pe urmă muta orice lucru din încăperi și de pe punte așa încît, dacă acela se mișca, să observe trecerea lui pe acolo. Stătea ziua închis înăuntru, însă cu ușa întredeschisă, ca să prindă orice zgomot de pe-afară sau de pe dedesubt, era cu ochii-n patru noaptea, bea rachiu, sau cobora din nou în adîncul lui Daphne.
O dată descoperi încă două ascunzișuri dincolo de fosa odgoanelor către proră: unul era gol, altul din cale afară de plin, burdușit cu rafturi cu marginile bordate, ca să împiedice ca obiectele să cadă pe timp de mare agitată. Văzu piei de șopîrle uscate la soare, sîmburi de fructe cu identitate necunoscută, pietre de felurite culori, bolovani lustruiți de mare, crenguțe de corali, insecte înfipte în cîte un ac pe o tăbliță, o muscă și un păianjen într-o bucată de chilimbar, un cameleon uscat, borcane pline cu lichid în care pluteau șerpișori sau anghile mici, oase enorme, pe care le £rezu de balenă, spada care probabil împodobea botul unui pește și un corn lung care pentru Roberto era de unicorn, însă cred că era al unui narval. În sfîrșit, o încăpere care dădea la iveală un gust pentru colecția erudită, așa cum în epoca aceea trebuiau să se afle pe corăbiile exploratorilor și ale naturaliștilor.
În mijloc era o ladă deschisă, cu niște paie pe fund, goală. Ce ar fi putut să conțină ea Roberto înțelesese abia întorcîndu-se în camera lui, unde, cum deschise ușa, îl aștepta ridicat în două labe un animal care, în întîlnirea aceea, i se păru mai înfricoșător decît dacă ar fi fost Intrusul în carne și oase.
Un șobolan, un gherlan mare de pivniță, dar ce spun eu, un ditai cotoșmanul, mai înalt de jumătatea unui om, cu coada-i lungă întinsă pe podea, cu ochii ficși, înălțat în două labe, iar cu celelalte două ca niște brațe mici întinse spre el. Cu blană scurtă, avea pe pîntece o pungă, o deschizătură, un sac natural din care scotea ochii un monstru mic din aceeași specie. Știm că Roberto își inventase tot felul de basme cu șobolani în primele două seri, și se aștepta ca ei să fie mari și feroci, ca toți cei care se oploșesc pe corăbii. Insă ăla punea vîrf celor mai înfiorătoare așteptări ale lui. Și nici nu credea ca vreun ochi omenesc să mai fi văzut șobolani dintr-ăștia ― și pe bună dreptate, fiindcă o să vedem mai pe urmă că era vorba, după cum am dedus eu, de un marsupial.
După trecerea primului moment de groază, se lămuriseră lucrurile: din nemișcarea invadatorului se vedea că era vorba de un animal împăiat, ba chiar împăiat ca vai de lume, sau care fusese rău păstrat în cală: pielea emana o duhoare de organe descompuse, iar din spinare îi ieșeau smocuri de pleavă.
Intrusul, cu puțin înainte ca el să intre în camera cu ciudățenii, sustrăsese de acolo piesa de cel mai mare efect și, în timp ce admira el muzeul acela, i-o pusese în casă, sperînd poate că victima sa, pierzîndu-și mințile, avea să se azvîrle peste borduri și să dispară în mare. Mă vrea mort, mă vrea nebun, murmura el, dar o să-l fac să-și mănînce șobolanul bucată cu bucată, o să-l pun pe el îmbălsămat pe rafturile alea, unde te-ascunzi, blestematule, unde ești, pesemne ca stai și te uiți la mine ca să vezi dacă m-apucă damblaua, dar o să te damblagesc eu pe tine, nemernicule.
Împinsese animalul pe punte cu patul muschetei și, învingîndu-și scîrba, îl luase în brațe și-l aruncase în mare.
Hotărît să descopere ascunzătoarea Intrusului, se întorsese în magazia de lemne, fiind atent să nu se rostogolească din nou pe trunchiurile ce zăceau acum împrăștiate pe jos. Dincolo de magazia de lemne găsise un loc, care pe Amarilli se numea chelnă (sau soute, sau sota) pentru pus pesmeții: sub o pînză de cort, înfășurată bine și protejată, găsise, mai cu seamă, o lunetă foarte mare, mai puternică decît cea pe care-o avea în cabină, poate chiar o adevărată Hiperbolă a Ochilor destinată explorării cerului. Însă telescopul era pus într-o cuvă din metal ușor, iar alături de cuvă se aflau împachetate cu grijă în alte bucăți de pînză instrumente de natură incertă, niște brațe metalice, o pînză circulară cu niște inele pe circumferință, un soi de coif și, în fine, trei recipiente pîntecoase care se dovediră a fi, după miros, pline cu un ulei gros și rînced. La ce puteau servi toate astea, Roberto nu se întrebă: în momentul acela voia să descopere o făptură vie.
Controlase mai degrabă dacă sub chelnă se mai deschidea vreun alt spațiu. Mai era unul, numai că era foarte scund, încît puteai intra acolo numai de-a bușilea. Îl explorase ținînd lumînarea îndreptată în jos, ca să se ferească de scorpioni și de teamă să nu-i incendieze tavanul. Tîrîndu-se repede ajunsese la capătul lui, dînd cu capul de peretele din lemn tare de zadă, ultima Thule a lui Daphne, dincolo de care se auzea apa bătînd în coca vasului. Deci dincolo de fundătura aceea oarbă nu mai putea fi altceva.
Apoi se oprise, ca și cum Daphne nu mai putea să-i păstreze alte secrete.
Dacă lucrul ăsta poate părea ciudat, că într-o săptămînă și mai bine de ședere fără treabă Roberto nu reușise să vadă toiul, e de ajuns să ne gîndim ce i se întîmplă unui copil cînd intră în poduri sau în pivnițele unei case mari bătrînești cu etajele denivelate. La fiece pas ies la iveală lăzi cu cărți vechi, cu 1 aine uzate, sticle goale, și măi unchiuri de nu ale, mobile desfundate, dulapuri prăfuite și șchioape. Copilul umblă pe acolo, stă pe loc să descopere vreo comoară, zărește cîte o firidă, cîte un coridor întunecos și-și închipuie pe acolo vreo prezență alarmantă, amînă cercetarea pe altă dată, și de fiecare dată înaintează cu pași mici, pe de o parte temîndu-se să nu înainteze prea mult, pe de alta ca și cum ar gusta dinainte descoperiri viitoare, apăsat de emoția celor abia făcute, iar podul sau pivnița aia nu sfîrșesc niciodată, și-i pot rezerva noi colțișoare pentru toată copilăria și chiar mai mult.
Iar dacă baietanul e înspăimîntat de fiecare dată de alte zgomote, sau, ca să fie ținut departe de meandrele acelea, i se povestesc zilnic legende dătătoare de fiori ― și dacă copilul ăsta, pe deasupra mai e și beat ― se înțelege că spațiul se dilată la fiece nouă aventură. Nu altfel își trăise Roberto experiența cu teritoriul acesta al lui încă ostil.


Era dis-de-dimineață, iar Roberto visa iarăși. Visa despre Olanda. Fusese acolo pe cînd oamenii Cardinalului îl conduceau către Amsterdam ca să-l îmbarce pe Amarilli. În timpul călătoriei făcuseră popas într-un oraș, iar acolo intrase în catedrală. Îl izbise limpezimea acelor naosuri, așa de diferite de cele ale bisericilor italiene și franțuzești. Despuiate de podoabe, numai cu cîteva stindarde atîrnate de coloanele goale, cu vitraliile luminate și fără imagini, soarele crea înăuntru o atmosferă lăptoasă, întreruptă numai în partea de jos de puținele siluete negre ale credincioșilor. În pacea aceea se auzea un singur sunet, o melodie tristă, ce părea a pluti prin aerul de fildeș născîndu-se din capiteluri sau din cheile de boltă. Pe urmă observase că, într-o capelă, pe galeria corului, alt om îmbrăcat în negru, singur într-un colț, cînta dintr-un mic flajeolet, cu ochi mari deschiși în gol.
Mai tîrziu, cînd muzicianul sfîrșise, se apropie de el întrebîndu-se dacă trebuia să-i dea vreun obol; acela, fără să-l privească în față, îi mulțumi pentru laude, iar Roberto înțelesese că era orb. Era maestrul clopotelor (der Musycin en Directeur vande Klok-werken, le carrillonneur, Glockenspieler, încercă el să-i explice), dar tot în munca lui intra și să-i însoțească cu sunetul flautului pe credincioșii care stăteau seara de vorbă în fața bisericii și în cimitirul din jurul ei. Cunoștea multe melodii, și din fiecare elabora două, trei, iar uneori cinci variațiuni de o complexitate din ce în ce mai mare, și nu avea nici o nevoie să citească notele: orb se născuse și putea să se miște în spațiul acela luminos și frumos (așa zise, luminos) al bisericii lui, văzînd, cum zicea el, soarele prin piele. Îi lămuri că instrumentul lui era un lucru viu ce reacționa la anotimpuri și la temperatura dimineții și a asfințitului, însă în biserică era un soi de căldură blîndă ce plutea totdeauna în jur și asigura lemnului o perfecțiune constantă ― iar lui Roberto îi fu greu să-și imagineze ce idee de căldură difuză putea să-și facă un om al nordului pe cînd stătea în frigul acela luminos.
Muzicianul îi mai cîntă încă de două ori melodia de dinainte și spuse că se întitula "Doen Daphne d'over shoone Maeght". Refuză orice dar, îi pipăi fața și-i spuse, sau cel puțin așa înțelese Roberto, că "Daphne" era un lucru plăcut, care avea ă-l întovărășească toată viața.
Acum Roberto, aflat pe Daphne, deschidea ochii, și fără utință de dubiu auzea venind din jos, prin crăpăturile lemnului, oțele din "Daphne" ca și cum ar fi fost cîntată de un instrument mai metalic, care, fără să se aventureze în variațiuni, relua la intervale regulate prima frază a melodiei ca pe un refren cîntat dinadins.
Își spuse deîndată că era o foarte ingenioasă emblemă aceasta, să te afli pe un fluyt numit Daphne și să auzi muzică la flaut intitulată "Daphne". Era zadarnic să-și facă iluzii că ar fi fost doar un vis. Era un nou mesaj al Intrusului.
Încă o dată își luase armele, mai scursese ceva putere din butoiaș și se luase după sunet. Părea să vină din cămara cu ceasuri. Însă, de cînd răspîndise mecanismele alea pe punte, locul rămăsese gol. Îl revizită. Era tot gol, dar muzica venea de la peretele din fund.
Prima oară fiind surprins de ceasuri, apoi, a doua oară trudindu-se să le care afară, nu se uitase niciodată bine dacă cabina aceea ajungea pînă la cocă. Dacă ar fi fost așa, peretele din fund ar fi trebuit să fie rotunjit. Dar era? Pînza aceea mare cu ceasuri în perspectivă înșela ochiul, încît nu se înțelegea la prima vedere dacă fundalul era drept sau concav. Roberto se duse și smulse pînza, și-și dădu seama că era o perdea mobilă, ca o cortină. Iar în spatele cortinei stătea o altă ușă închisă și ea cu un lănțug.
Cu curajul închinătorilor lui Bachus, și ca și cum o singură opinteală ar fi putut să-nvingă orice dușman, își aținti pușca, strigă cu glas tare (Dumnezeu știe de ce) "Nevers și Saint-Denis!", dădu un picior ușii și se aruncă înainte neînfricat.


Obiectul ce ocupa noul spațiu era o orgă, care avea în partea de sus vreo douăzeci de tuburi, iar din deschizăturile acestora ieșeau notele melodiei. Orga era fixată de perete și se compunea dintr-o structură de lemn susținută de o armătură de colonete de metal. Pe nivelul superior stăteau în centru tuburile, dar pe laturile acestora se mișcau niște mici automate. Grupul din stînga reprezenta un soi de soclu circular avînd deasupra o nicovală cu siguranță goală pe dinlăuntru, ca un clopot: în jurul soclului stăteau patru faguri ce mișcau ritmic brațele bătînd în nicovală cu niște ciocănele netalice. Ciocănelele de greutăți diferite produceau niște sonete argintii care nu distonau cu melodia cîntată de țevi. ci o comentau printr-o serie de acorduri. Roberto își aminti de conversațiile de la Paris cu un părinte din ordinul Minimilor, care îi vorbea despre cercetările lui asupra armoniei universale, și-i recunoscu, mai mult după rolul lor muzical, decît după înfățișare, pe Vulcan și pe cei trei Ciclopi la care, potrivit legendei, se referea Pitagora cînd afirma că diferența dintre intervalele muzicale depinde de număr, de greutate și măsură.
În dreapta tuburilor, un amoraș bătea (cu o baghetă peste o carte de lemn pe care o ținea în mînă) măsura ternară pe care se baza melodia aceea, anume "Daphne".
Pe un nivel imediat inferior se întindea tastiera orgii, ale cărei clape se ridicau și se coborau, corespunzător cu sunetele scoase de tuburi, ca și cum o mînă invizibilă s-ar fi mișcat pe deasupră-le. Sub tastiera, acolo unde de obicei muzicianul acționează pedalele cu piciorul, era introdus un cilindru pe care erau înfipți niște dinți, niște colțari, într-o ordine neașteptat de regulată sau regulată în chip neașteptat, așa cum se așază notele în suișuri și coborîșuri, în neprevăzute rupturi, în largi spații albe sau îndesiri de optimi, pe portativele unei partituri muzicale.
Dedesubtul cilindrului se îmbuca o bară orizontală susținînd niște pîrghioare care, la rotirea cilindrului, atingeau rînd pe rînd dinții acestuia și, printr-un joc de spițe pe jumătate ascunse, acționau tastele ― iar acestea tuburile.
Însă fenomenul cel mai uimitor era motivul pentru care cilindrul se învîrtea iar tuburile prindeau viață. Într-o latură a orgii era fixat un sifon de sticlă, ce amintea prin forma lui de gogoașa viermelui de mătase, înlăuntrul căruia se zăreau două site subțiri, una deasupra celeilalte, care îl împărțeau în trei încăperi diferite. Sifonul primea un ropot de apă dintr-o țeavă ce pătrundea în el de jos venind din sabordul deschis care lumina locul acela, aducîndu-i lichidul care (prin acțiunea vreunei pompe ascunse) era evident aspirat direct din mare, dar în așa fel încît să intre în gogoașa aceea amestecat cu aer.
Apa intra cu putere prin partea inferioară a gogoșii aceleia, de parcă fierbea, se împrăștia în formă de vîrtej pe pereți, și desigur elibera aerul care era aspirat de cele două site. Printr-un tub care lega partea superioară a gogoșii de baza tuburilor, aerul ajungea să se transforme în cîntec prin niște iscusite mișcări ale spiritelor din el. Apa, în schimb, care se adunase în partea inferioară, ieșea pe acolo printr-un șănțuleț și se ducea să împingă paletele unei mici roți de morișcă, vărsîndu-se apoi într-o cochilie metalică aflată dedesubt și, de acolo, printr-un alt tub, ieșea prin sabord.
Roata acționa o bară care, angrenîndu-se pe cilindru, îi împărtășea mișcarea.
Lui Roberto, beat fiind, toate acestea i se părură firești, așa încît se simți trădat cînd cilindrul prinse să încetinească iar țevile își șuierară melodia lor ca și cum ea li se stingea în gît, pe cînd ciclopii și amorașul își încetau bătăile. Evident ― deși în timpul său se vorbea mult de mișcarea perpetuă ― pompa ascunsă care regla aspirarea și afluxul apei putea să acționeze un anumit timp după un prim impuls, apoi ajungea și ea la capătul puterilor.
Roberto nu știa dacă să se minuneze mai mult de fantasma aceea tehnică atît de ingenioasă ― căci mai auzise vorbindu-se și de altele asemănătoare, capabile să acționeze danturi cu schelete în miniatură sau cu îngerași înaripați, ― sau de faptul că Intrusul ― căci altcineva n-ar fi putut fi ― îl făcuse să-și dea de lucru în dimineața și la ora aceea.
Iar asta, ca să-i comunice ― ce mesaj oare? Poate faptul că el era învins din capul locului. Daphne putea oare să mai ascundă alte surprize, și în așa măsură, încît el și-ar fi putut petrece toată viața încercînd să o violeze, fără speranță?


Un filosof îi spusese lui Roberto că Dumnezeu cunoștea lumea mai bine decît noi, pentru că o făcuse. Și că pentru a te apropia, fie și cît de puțin, de cunoașterea divină, trebuia să concepi lumea ca pe un mare edificiu, și să încerci să-l construiești. Așa trebuia să facă. Pentru a o cunoaște pe Daphne trebuia s-o construiască.
Se așezase deci la masă și desenase profilul vasului, inspirîndu-se fie din structura lui Amarilii, fie din ce văzuse pînă atunci din Daphne. Așadar, își spunea el, avem încăperile din castelul de pupă și, dedesubt, cămăruța timonierului; iar mai dedesubt (dar tot la nivelul punții), corpul de gardă și golul pe unde trece bara timonei. Aceasta trebuie să iasă la pupă, iar după limita aceea nu mai poate fi nimic acolo. Toate astea sînt la nivelul bucătăriei de pe castelul de proră. După ea, bompresulse sprijină pe o altă ridicătură, iar acolo ― dacă pricep eu bine perifrazele încurcate ale lui Roberto ― trebuiau să fie locurile acelea, în care, stînd cu șezutul ieșit în afară, îți făceai, în epocă, nevoile. Dacă coborai sub bucătărioară ajungeai în cămară. O vizitase pînă la vîrful de lance al prorei, pînă la ciocul ei, și nici acolo nu mai putea fi nimic. Dedesubt găsise și parîmele, și colecția de fosile. Mai încolo nu se putea merge.
Se întorcea deci înapoi și traversa tot spațiul de sub punte, cel cu voliera și cu sera. Dacă Intrusul nu se prefăcea după plac, luînd formă de animal sau de vegetal, acolo nu se putea ascunde. Sub bara timonei se aflau și ceasurile. Dar și acolo ajungeai să atingi coca.
Coborînd și mai jos găsise partea cea mai largă a calei, cu celelalte provizii, cu savura, apoi lemnele; bătuse deja cu pumnul pe de lături ca să vadă nu era vreo fundătură falsă care să sune a gol. Santina nu permitea, dacă aceea era o corabie obișnuită, alte ascunzători. Afară doar dacă Intrusul nu stătea lipit de chilă, pe sub apă, ca o lipitoare și nu se tîra ca melcul la bord în timpul nopții ― dar dintre toate explicațiile, și era dispus să le încerce pe toate ― asta i se părea cea mai puțin științifică.
La pupă, cam dedesubtul orgii, era mica firidă unde se aflau cuva, telescopul și celelalte intrumente. Examinînd-o, reflecta el, nu controlase dacă spațiul se termina chiar în spatele timonei; dar după desenul pe care-l făcea acum, i se părea că foaia nu-i îngăduia să imagineze alt gol ― dacă desenase bine curba pupei. Dedesubt rămînea numai mica fundătură oarbă, iar de faptul că dincolo de ea nu mai era nimic, era sigur.
Deci, împărțind corabia pe compartimente, o umpluse în întregime și nu-i mai rămînea spațiu pentru vreun alt ungher ascuns. Concluzia: Intrusul nu avea un loc fix. Se mișca după cum se mișca el, era ca cealaltă față a lunii, despre care noi știm că trebuie să existe, dar nu o vedem niciodată.
Cine putea zări cealaltă față a lunii? Un locuitor al stelelor fixe: ar fi putut aștepta, fără să se miște, și i-ar fi surprins fața ascunsă. Atîta timp cît el se mișca împreună cu Intrusul sau îl lăsa pe Intrus să aleagă mișcările față de el, nu avea să-l vadă niciodată.
Trebuia să devină stea fixă și să-l constrînga pe Intrus să se miște. Și pentru că Intrusul stătea evident pe punte cînd era el sub covertă, și viceversa, trebuia să-l facă să creadă că este sub covertă ca să-l surprindă pe punte.
Ca să-l înșele pe Intrus, lăsase o lumină aprinsă în odaia căpitanului, așa încît Acela să creadă că el e ocupat cu scrisul. Apoi se dusese să se ascundă în vîrful castelului de proră, exact în spatele clopotului, în așa fel, încît, întorcînd capul, putea controla toată suprafața de sub bompres, iar dinaintea lui domina puntea și celălalt castel, pînă la felinarul de la pupă. Își pusese alături pușca ― și, mă tem că și butoiașul cu rachiu.
Își petrecuse noaptea tresărind la fiece zgomot ca și cum mai trebuia și acum să-l spioneze pe doctorul Byrd, pișcîndu-se de ureche ca să nu cedeze somnului, pînă în zori. Zadarnic.
Atunci se întorsese în cameră, unde între timp lumina se stinsese. Și își găsise hîrtiile în dezordine. Intrusul își petrecuse noaptea acolo, poate citind scrisorile lui către Doamnă, pe cînd el îndura frigul nopții și rouă de dimineață!
Adversarul pătrunsese în amintirile lui... Își aminti de avertismentele lui Salazar: dînd la iveală propriile-i patimi deschisesejo breșă către propriu-i suflet.
Se repezise pe punte și se apucase să tragă un glonte la întîmplare, zgîriind un catarg, și apoi trăsese iarăși, pînă-și dăduse seama că nu omora pe nimeni. Cu timpul care-ți trebuia pe atunci ca să încarci din nou o muschetă, inamicul putea să se ducă la plimbare între un glonte și celălalt, bătîndu-și joc de cătrăneala aceea ― căci făcuse impresie doar asupra animalelor, a căror gălăgie se auzea acum venind de jos.
Rîdea, prin urmare. Dar unde rîdea? Roberto se întorsese la desenul lui și-și spusese că probabil nu știa nimic despre construcția vaselor. Desenul arăta numai susul, josul și lungimea, nu însă și lățimea. Văzută pe lung (noi vom spune, în secțiune verticală) corabia nu arăta alte ascunzători posibile, însă privind-o în lățimea ei, ar fi putut încăpea și altele printre firidele deja descoperite.
Roberto se gîndea la asta doar acum, dar pe corabia aceea mai lipseau destule lucruri. De exemplu, nu mai găsise alte arme. Și ce dacă, pe acelea poate că le luaseră marinarii -dacă părăsiseră corabia de bună voia lor. Însă pe Amarilii era grămădit în cală mult lemn de construcție pentru reparat arborii, timona sau carenele, în caz de daune datorate intemperiilor, pe cînd aici găsise destule lemne scurte, uscate de curînd, ca să hrănească Vatra bucătăriei, dar nimic care să fie stejar sau zadă, sau brad uscat. Iar odată cu lemnul de tîmplărie lipseau și uneltele de tîmplar: securi, fierăstraie, barde de diferite tipuri, ciocane, și cuie...
Mai erau și alte despărțituri? Refăcu desenul, și încercă să reprezinte corabia nu cum ar vedea-o dintr-o latură, ci ca și cum ar fi privit-o din înălțimea gabiei. Și hotărî că în fagurele pe care încerca să și-l închipuie putea să mai încapă o gaură sub cabina orgii, din care, apoi, se putea coborî fără scară în firidă. Nu era destul de mare ca să conțină tot ceea ce lipsea, dar în tot cazul, era o gaură în plus. Dacă pe tavanul scund al firidei oarbe exista o trecere, o gaură prin care să te cațări în spațiul acela nou, de acolo te puteai urca la ceasuri, iar de aici puteai parcuge tot vasul de la capăt.
Roberto era acum sigur că Inamicul nu putea fi decît acolo. Alergă jos, se strecură în firidă, dar de data asta, luminînd partea de sus. Și era o ușiță. Rezistă primului imbold de a o deschide. Dacă Intrusul era acolo deasupra, l-ar fi așteptat pînă ce scotea capul afară și ar fi terminat cu el. Trebuia să-l surprindă de unde nu se aștepta la nici un atac așa cum se făcea la Casale.
Dacă acolo era un gol, el se mărginea cu acela al telescopului, deci pe acolo s-ar fi cuvenit să treacă.
Urca, trecu prin sodă, păși peste instrumente și se găsi în fața unui perete care ― abia acum își dădea seama ― nu era din același lemn tare ca și coca.
Peretele era destul de subțire: la fel cum făcuse ca să intre în locul de unde venea muzica, dăduse și aici un picior zdravăn, iar lemnul cedase.
Se pomenise în lumina slabă a unui opaiț, cu o ferestruică pe pereții rotunjiți din fund. Iar acolo, pe un culcuș, cu genunchii aproape lipiți de bărbie, și cu brațul întins ca să apuce un ditamai pistolul, se afla Celălalt.
Era un bătrîn, cu pupilele dilatate, cu fața uscată, încadrată de o barbă scurtă și încărunțită, cu păru-i rar și albit ridicat vîlvoi în creștetul capului, cu gura aproape fără nici un dinte și cu gingiile de culoarea afinei și înfofolit într-o zdreanță care probabil fusese neagră, însă acum era plină de pete unsuroase și spălăcite.
Îndreptîndu-și spre el pistolul de care aproape se agăța cu amîndouă mîinile, în timp ce brațele-i tremurau, țipa cu o voce pițigăiată. Prima frază fu în nemțește sau în olandeză, iar cea de a doua, care desigur că repeta același mesaj, fu într-o italiană stricată ― semn că dedusese originea interlocutorului său spionîndu-i prin hîrtii.
"Dacă tu te miști, eu omor!"
Roberto rămăsese atît de surprins de vedenia aceea încît reacționa cu întîrziere. Și bine făcu, căci astfel putu să-și dea seama că arma nu avea cocoșul ridicat și deci Inamicul nu era cine știe ce priceput în ale milităriei.
Și atunci se apropiase de-a dreptul, înșfăcase pistolul de țeavă și încercase să-l descleșteze din mîinile acelea strînse în jurul patului în timp ce nemțoteiul scotea niște strigăte guturale și mînioase.
Cu chiu cu vai Roberto îi luase în cele din urmă arma, celălalt se lăsase să cadă pe spate, iar Roberto îngenunchease alături de el, susținîndu-i capul.
"Domnule", spusese el, "nu vreau să vă fac nici un rău. Sînt un prieten. Înțeles? Amicus!"
Celălalt tot deschidea și închidea gura, dar nu vorbea; i se vedea numai albul ochilor, sau mai bine zis roșul lor, iar Roberto se temu să nu cumva să-și dea duhul. Îl luă în brațe, așa moale cum era, și îl duse în odaia lui. Îi dădu apă, îl îndemnă să bea puțin rachiu, iar acela zise "Gratias ago, domine", ridică mîna ca pentru a-l binecuvînta, iar în clipa aceea Roberto își dădu seama, uitîndu-se mai cu atenție la hainele lui, că era un călugăr.



21.
Telluris Theoria Sacra

N-o să stăm să reconstituim dialogul care a urmat apoi timp de vreo două zile. Asta și pentru că de aici în colo însemnările lui Roberto se fac din ce în ce mai laconice. Căzute poate sub ochi străin mărturiile lui către Doamnă (n-avu niciodată curajul să-l pună pe noul său tovarăș să-i confirme asta), timp de multe zile încetă să mai scrie și înregistrează mult mai sec ceea ce mai află și ce se mai întîmpla.
Așadar, Roberto se găsea în fața părintelui Caspar Wanderdrossel, e Societate Iesu, olim in Herbipolitano Franconiae Gymnasio, postea in Collcgio Romano Mathcmatum Professor, și nu numai atît, ci și astronom, și învățat în multe alte discipline, pe lîngă Curia Generală a Ordinului. Daphne, comandată de un căpitan olandez, care mai încercase rutele acelea pentru Vereenigde Oost-Indische Compagnie, lăsase cu multe luni în urmă coastele mediteraneene navigînd în jurul Africii, cu intenția de a ajunge la Insulele lui Solomon. Exact asta voia să facă și doctorul Byrd cu Amarilli. numai că Amarilli căuta Insulele lui Solomon, atingînd răsăritul dinspre apus, în timp ce Daphne făcuse contrariul, dar prea puțin contează asta: la Antipozi poți ajunge din ambele părți. Pe Insulă (iar părintele Caspar arăta cu mîna peste plajă dincolo de arbori) trebuia montată Specula Melitensis. Ce anume era Specula aceea nu era clar, iar Caspar șușotea despre ea ca despre un secret atît de faimos, încît nimeni nu mai vorbea acum decît despre asta.
Ca să ajungă acolo, Daphne pierduse destul de mult timp. Se știe cum se călătorea pe atunci pe mările acelea. După ce lăsase Moluștele și, voind să navigheze la sud-est, către Portul Sancti Thomae din Noua Guinee, dar fiindcă trebuiau să ajungă în locurile unde Compania lui Isus își avea misiunile ei, corabia, împinsă de o furtună, se rătăcise pe niște mări nemaivăzute pînă atunci, ajungînd la o insulă locuită de niște șobolănoi cît niște băiețandri, cu niște cozi foarte lungi, și cu cîte o pungă pe pîntece, din care Roberto cunoscuse un exemplar împăiat (și aici, părintele Caspar îi reproșa că aruncase "un Wunder care făcea cît ochii din cap").
Erau, povestea părintele Caspar, animale prietenoase care-i înconjurau pe oamenii debarcați întinzînd mînuțele ca să ceară hrană, ba chiar trăgîndu-i de haine, însă la urma urmelor, niște hoți patentați, căci furaseră pesmeți din buzunarele unui marinar.
Fie-mi îngăduit aici să intervin întru crezarea părintelui Caspar: o insulă de felul ăsta există cu adevărat și nu poate fi confundată cu nici o alta. Acei pseudo-canguri se numesc Quokkas și trăiesc numai acolo, pe Rottnest Island, pe care olandezii o descoperiseră de puțin timp, numind-o rottenest, cuib de șobolani. Dar cum această insulă se găsește în fața lui Perth, asta înseamnă că Daphne ajunsese pînă la coasta occidentală a Australiei. Dacă ne gîndim că în felul ăsta se găsea pe a treizecea paralelă sudică și la vest de Moluște, pe cînd ea trebuia să meargă la est, coborînd puțin mai jos de Ecuator, va trebui să spunem că Daphne rătăcise ruta inițială.
Însă nu era numai asta. Oamenii de pe Daphne ar fi trebuit să vadă o coastă la mică distanță de insulă, dar s-or fi gîndit că era tot o insuliță cu vreun alt tip de rozător pe ea. Cu totul altceva căutau ei, și cine știe ce le spuneau instrumentele de bord ale părintelui Caspar. Cu siguranță că se aflau la cîteva lovituri de vîslă de acel Pămînt Necunoscut și Austral pe care omenirea îl visa de secole. Ne vine greu să pricepem ― dat fiind că Daphne avea să ajungă în sfîrșit (o să vedem) la o latitudine de șaptesprezece grade sudice ― cum făcuseră ei de înconjuraseră pe mare Australia pe cel puțin două pătrimi din ea, fără să o vadă de loc: ori urcaseră înapoi spre nord și atunci trecuseră printre Australia și Noua Guinee, riscînd la fiece pas să se împotmolească pe vreo plajă sau alta; ori navigaseră la sud, trecînd printre Australia și Noua Zeelandă, și văzînd astfel permanent doar largul mării.
S-ar putea crede că eu sînt cel ce povestește aici ceva de roman, dacă n-ar fi și faptul că aproape exact în lunile în care se petrece întîmplarea noastră, Abel Tasman, pornind din Batavia, ajunsese la un uscat căruia îi dăduse numele lui van Diemen, și pe care astăzi îl cunoaștem ca fiind Tasmania; dar fiindcă și el căuta Insulele lui Solomon, o luase la ștînga de coasta meridională a uscatului aceluia, fără să-și închipuie că dincolo de el era un continent de o sută de ori mai mare, apoi dăduse la sud-est peste Noua Zeelandă, mersese pe lîngă coastele ei în direcția nord-est, și lăsînd-o în urmă, ajungea la insulele Tonga; apoi ajungea șf el cam tot pe acolo pe unde ajunsese Daphne, așa cred eu, dar și acolo, trecea printre barierele de coral, și se îndrepta spre Noua Guinee. Fapt ce era ca și cum ai fi dat din colț în colț ca o bilă de biliard, însă se pare că, pentru mulți ani de atunci înainte, navigatorilor le era menit să ajungă la doi pași de Australia fără s-o vadă.
Să luăm deci de bună povestea părintelui Caspar. Luîndu-se ades după toanele alizeelor, Daphne nimerise într-o altă furtună și ieșise din ea într-un hal fără hal, îneît trebuiseră să se oprească pe o insulă, Dumnezeu știe unde, fără arbori, toată numai nisip ce înconjura ca un inel un mic lac aflat în mijloc. Acolo puseseră corabia la punct și iată cum se explica faptul că la bord nu mai era nici o rezervă de lemn de construcții. Apoi își reluase navigarea și în sfîrșit ajunseseră să arunce ancora în golful ăsta. Căpitanul trimisese barca la uscat cu o avangardă, trăsese concluzia că nu erau locuitori pe el, pentru orice eventualitate încărcase și țintise bine puținele-i tunuri, apoi pusese la cale trei acțiuni, toate esențiale.
Una, strîngerea de apă și de provizii, care demult erau pe sfirșite; a doua, capturarea de animale și plante de dus în patrie spre bucuria naturaliștilor Companiei; a treia, doborîrea de arbori, pentru a face rost de o nouă rezervă de trunchiuri mari, și de scînduri, și de orice fel de material pentru viitoare întîmplări neprielnice și, în sfîrșit, punerea în lucru, pe o ridicătură a Insulei, a Observatorului Maltez, iar aceea fusese treaba cea mai grea. Trebuiseră să scoată din cală și să care la țărm toate instrumenele de tîmplarie și piesele de tot felul ale Speculei, și toate lucrările astea luaseră mult timp, mai ales pentru că nu se putea debarca direct în golf: între corabie și țărm se întindea, aproape pînă la fața apei, și cu puține goluri foarte înguste, un meterez, o fortificație, un dig, un Erdwall făcut în întregime din corali ― adică, ceea ce numim noi astăzi o barieră de corali. După multe încercări fără rezultat descoperiseră că trebuia, de fiecare dată, să înconjoare capul de la sudul golfului, în spatele căruia era o trecere îngustă ce permitea să te strecori. "Et iată pentru ce barca aceea părăsită de marinari noi acum nu vedem, deși încă tot acolo în spate stă, heu me miserum!" Cum se deduce din transcrierea lui Roberto, teutonul acela trăia la Roma vorbind latinește cu confrații lui din o sută de țări, însă de italiană nu prea avea habar.
Odată terminat Observatorul, sau Specula Melitensis, cum îi zicea el, părintele Caspar își începuse cercetările care merseseră înainte cu succes aproape vreo două luni. Iar în timpul ăsta echipajul ce făcea? Se trîndăvea, iar disciplina de la bord lăsa de dorit. Căpitanul îmbarcase multe butoiașe de rachiu, care trebuiau folosite numai ca întăritoare pe timpul furtunilor, cu multă cumpătare, sau puteau servi pentru schimburile cu indigenii; însă acum, nemaiascultînd de nici un ordin, echipajul începuse să le scoată pe punte, toți abuzaseră de ele, pînă și căpitanul. Părintele Caspar lucra, ăia trăiau ca niște brute, iar de la Observator se auzeau cîntecele lor spurcate.
Într-o zi părintele Caspar, fiindcă era foarte cald, în timp ce lucra singur la Ochitoarea lui Malteză își scosese tunica (păcătuise, zicea rușinîndu-se bietul iezuit, împotriva modestiei, de-ar putea Dumnezeu să-l ierte, fiindcă de îndată îl și pedepsise!) și o gînganie îl împunsese pe piept. La început simțise doar o înțepătură, însă îndată ce-l aduseseră înapoi la bord, mai pe seară fusese apucat de o febră grozavă. Nu spusese nimănui de pățania lui, noaptea îi vîjîiau urechile și capul i se îngreunase, căpitanul îi descheiase rasa la piept și ce văzuse? O umflătură, cum numai viespile pot face, dar ce spun eu, chiar și țînțarii mai mărișori. Dar imediat umflăturica aceea devenise în ochii respectivului un carbunculus, un dalac, un furuncul ce bătea în negru ― pe scurt un buboi, simptom foarte evident al acelei pestis, quae dicitur bubonica, cum fusese imediat notat în jurnalul de bord.
Panica se răspîndise la bord. Zadarnic părintele Caspar le povestise de insectă: ciumatul minte totdeauna ca să nu fie izolat, asta se știa. Inutil îi asigura el că ciuma o cunoștea bine, și că aceea nu era ciumă din mai multe motive. Echipajul era mai-mai să-l arunce în mare ca să izoleze molima.
Părintele Caspar încerca să explice că, în timpul marii epidemii de ciumă care lovise Milano și Italia de nord cu o duzină de ani mai înainte, el fusese trimis împreună cu alți confrați de-ai lui să dea ajutor în lazarete și să studieze de aproape fenomenul. Și astfel știa multe despre boleșnița aceea molipsitoare. Există boli care se prind numai de anumiți indivizi și în locuri și timpuri diferite, cum este Sudor Anglicus, altele caracteristice unei singure regiuni, cum e Dysenteria Melitensis sau Elephantiasis Aegyptia, și altele, în sfîrșit, cum este ciuma, lovesc pentru o bucată de timp pe toți locuitorii din mai multe regiuni. Bunăoară, ciuma este vestită de niște pete în soare, de eclipse, comete, apariție de animale subpămîntene care ies din ascunzătorile lor, plante ce se veștejesc din cauza miasmelor, dar nici unul dintre semnele acestea nu se arătase nici la bord, nici pe uscat, nici în cer și nici pe mare.
În al doilea rînd, ciuma-i adusă cu siguranță de răsuflări puturoase care ies de prin mlaștini, de stricarea mulțimii de cadavre pe timp de război, și pînă și de invaziile de lăcuste ce se înneacă cu miile în mare și sînt scoase apoi din nou la țărm. Molima se ia chiar din emanațiile acelea, care întîi pătrund în gură, iar apoi de la plămîni și cu ajutorul venei cave, ajung la inimă. Însă în cursul călătoriei, afară de mirosul apei și al mîncării, care dealtfel produce scorbutul și nu ciuma, navigatorii aceia nu suferiseră de nici o exhalație malefică, ba chiar respiraseră numai aer curat și vînturi binefăcătoare sănătății.
Căpitanul zicea că urmele exhalațiilor rămîn lipite de haine și de alte obiecte, și că poate la bord era ceva care păstrase îndelung contagiunea și apoi o transmisese. Și-și amintise de istoria cu cărțile.
Părintele Casparîși luase cu sine unele cărți bune despre navigație, ca de pildă L'Arte del navegar de Medina, Typhis Batavus a lui Snellius și De rebus oceanicis et orbe novo. decades tres de Pietro d'Anghiera, și-i povestise într-o zi căpitanului că le luase pe nimic, și chiar de la Milano: după ciumă, pe zidurile mici de pe cheiul lui Navigli fusese pusă în vînzare întreaga bibliotecă a unui senior dispărut înainte de vreme. Iar acum erau mica lui avere privată pe care și-o luase și pe mare.
Pentru căpitan era evident că acele cărți, fiindcă aparținuseră unui ciumat, erau agenții molipsirii. Ciuma aste transmisă, așa cum toți o știu, prin unsori otrăvitoare, iar el citise despre persoane care muriseră fiindcă-și muiaseră degetul în gură, cu salivă, în timp ce dădeau foile unor volume ale căror pagini fuseseră dinadins unse cu otravă.
Părintele Caspar le spunea rnîhnit că nu era așa, căci la Milano el studiase sîngele bolnavilor de ciumă cu o invenție foarte nouă, un mijloc tehnic care, se cheamă ochenaș sau microscop, și văzuse plutind în sîngele acela ca un fel de vermiculi, și sînt tocmai elementele acelui contagiuni animatum care iau naștere per vis naturalis din orice putreziciune, și care apoi se transmit, propagatores exigur, prin porii sudoriferi, sau pe gură, sau chiar și prin ureche. Însă viermuiala aceea-i un lucru viu, deci are nevoie de sînge ca să se nutrească, nu supraviețuiește doisprezece ani și mai bine între filele moarte ale hîrtiei.
Căpitanul nu vrusese să mai stea la discuții, iar mica și frumoasa bibliotecă a părintelui Caspar sfîrșise prin a fi luată de curenți. Dar asta nu era de ajuns: deși părintele Caspar le spusese cît putuse că ciuma poate fi transmisă de cîini și de muște, însă, după știința lui, cu siguranță nu și de șobolani, întregul echipaj se apucase să vîneze șoarecii, trăgînd în toate părțile, riscînd să provoace spărturi în cală. Și, pînă la urmă, văzînd că după o zi febra părintelui Caspar continua și că buboiul lui nu dădea semne că descrește, căpitanul luase hotărîrea aceea a lui: aveau să se ducă cu toții pe Insulă, iar acolo aveau să aștepte fie ca părintele să moară, fie ca să se vindece și corabia să se purifice de orice influență sau flux aducător de rele.
Zis și făcut. Toată suflarea de la bord se urcase pe șalupă, încărcată cu arme și unelte. Și pentru că prevedeau că, între moartea părintelui Caspar și perioada în care corabia avea să se purifice aveau să treacă vreo două ― trei luni, hotărîseră că trebuiau să construiască pe uscat niște colibe, și tot ceea ce era pe Daphne bun de construit fusese remorcat și tras pe uscat.
Asta fără a mai pune la socoteală și cea mai mare parte din butoiașele cu rachiu.
"Însă nu făcut-au un lucru bun", comenta Caspar cu amărăciune, și mîhnindu-se foarte de pedeapsa pe care cerul le-o rezervase fiindcă-l părăsiseră ca pe un suflet pierdut.
Într-adevăr, abia ajunși, se duseseră grabnic să doboare niște animale prin pădure, aprinseseră focuri mari seara pe plajă și făcuseră un chef de pomină, timp de trei zile și trei nopți.'
Probabil că focurile atrăseseră atenția sălbaticilor. Chiar dacă Insula era nelocuită, în arhipelagul acela trăiau niște oameni negri ca africanii, care pesemne erau buni navigatori. Într-o dimineață părintele Caspar văzuse sosind vreo zece "piragve", care proveneau de cine știe unde, de dincolo de insula aceea mare de la apus, și se îndreptau către golf. Erau bărci mari scobite dintr-un trunchi întreg ca acelea ale Indienilor din Lumea Nouă, însă duble: una cuprindea echipajul iar cealaltă luneca pe apă ca o sanie.
Părintele Caspar se temuse la început că aveau să se-ndrepte către Daphne, dar aceia păreau că vor s-o evite și se îndreptau către mica strîmtoare unde debarcaseră marinarii.
Încercase să strige ca să vestească oamenii de pe Insulă, dar aceia dormeau beți. Pe scurt, marinarii se treziseră cu ei alături pe neașteptate dîndu-și drumul din copaci.
Săriseră în picioare, indigenii arătaseră imediat intenții războinice, dar niciunul nu se dezmeticise bine și, cu atît mai puțin știau unde-și lăsaseră armele. Numai căpitanul pășise înainte și culcase la pămînt unul dintre atacatori cu un foc de pistol. Auzind pocnetul, și văzîndu-și tovarășul căzînd mort fără ca vreun corp să-l atingă, indigenii făcuseră semne de supunere, iar unul dintre ei se apropiase de căpitan întinzîndu-i un colan pe care-l purta la gît. Căpitanul se înclinase, apoi, evident, căutase vreun obiect pe care să i-l dea în schimb, și se întorsese să ceară ceva de la oamenii săi.
Făcînd astfel, le arătase spatele indigenilor.
Părintele Wanderdrossel credea că indigenii fuseseră impresionați pe loc, chiar înaintea focului de pistol, de statura căpitanului, care era un uriaș olandez cu barba blondă și cu ochii albaștri, calități pe care băștinașii aceia le atribuiau probabil zeilor. Dar de îndată ce îi văzuseră spatele (fiindcă, evident, popoarele acelea sălbatice nu credeau că divinitățile au și o spinare), șeful indigenilor, cu bîta pe care o ținea în mînă, sărise asupră-i și-i crăpase capul, iar acela căzuse cu fața în jos fără să se mai miște. Oamenii cei negri se aruncaseră asupra marinarilor și, fără ca aceștia să se mai poată apăra, îi exterminaseră.
Începuse un banchet îngrozitor care durase trei zile. Părintele Caspar, bolnav, urmărise totul prin lunetă, fără să poată face nimic. Din echipajul acela se făcuse carne de măcelărie: Caspar văzuse mai întîi cum îi despuiau (în urletele de bucurie ale sălbaticilor care-și împărțeau obiecte și veșminte), apoi cum îi tăiau în bucăți, cum îi fierbeau, și în fine cum îmbucau în toată tihna, trăgînd și cîte-o dușcă dintr-o băutură aburindă și intonînd niște cîntece care ar fi părut orișicui foarte pașnice de n-ar fi ținut isonul festinului aceluia nelegiuit.
Apoi indigenii, sătui, începuseră să-și arate unii altora cu degetul corabia. Probabil că nu făceau legătura între ea și prezența marinarilor: maiestuoasă cum era, cu catargele și cu pînzele ei, incomparabil mai altfel decît canoele lor, ei nu crezuseră că era făcută de mînă omenească. Din cîte spunea părintele Caspar (care considera că el cunoaște destul de bine mentalitatea idolatrilor din toată lumea, despre care îi povesteau călătorii iezuiți întorși la Roma) o credeau un animal, iar faptul că rămăsese deoparte pe cînd se dedau ei la riturile lor de antropofagi îi convinsese de asta. Pe de altă parte, și Magellan, dădea asigurări părintele Caspar, povestise cum unii indigeni credeau că acele corăbii, care veneau zburînd din cer, erau mamele naturale ale șalupelor, pe care le alăptau lăsîndu-le să atîrne de pereții lor, iar apoi le întăreau aruncîndu-le la. apă.
Însă vreunul, probabil, le sugerase acum că, dacă animalul era blînd, iar cărnurile lui erau la fel de gustoase ca și cele ale marinarilor, merita osteneala să pună mîna pe el. Și se îndreptaseră către Daphne. În clipa aceea pașnicul iezuit, ca să-i țină departe (ordinul său îi impunea să trăiască ad majorem Dei gloriam și nu să moară spre mulțumirea unor păgîni cuius Deus venter est), dăduse foc fitilului unui tun, care era încărcat și gata țintit către Insulă, și dăduse drumul din el unei ghiulele. Aceasta, cu un bubuit puternic, și în timp ce flancul lui Daphne se învăluia într-o aureolă de fum ca și cum animalul ar fi pufnit de mînie, căzuse în mijlocul bărcilor răsturnînd două dintre ele.
Minunea fusese grăitoare. Sălbaticii se întorseseră pe Insulă dispărînd prin tufișuri și ieșiseră după puțin timp de acolo cu niște cununi de flori și frunze pe care le aruncaseră în apă făcînd niște gesturi pline de venerație, apoi își îndreptaseră provele spre sud-vest și dispăruseră în spatele insulei de la apus. Plătiseră marelui animal pe care-l mîniaseră, atîta cît credeau ei că-i un tribut suficient, și desigur n-aveau să se mai arate pe țărmurile acelea: hotărîseră că zona era bîntuită de o fiară țîfnoasă și răzbunătoare.
Asta-i povestea părintelui Caspar Wanderdrossel. Timp de mai bine de o săptămînă, înainte de sosirea lui Roberto, se simțise rău în continuare, însă mulțumită unor preparate făcute de el ("Spiritus, Olea, Flores, und andere dergleichen Vegetabilische/ Animalische/ und Mineralische Medicamenten"), începuse de acum să intre în convalescență, cînd, într-o noapte, auzise pași pe punte.
Din momentul acela, de frică, se îmbolnăvise din nou, își părăsise odaia și se refugiase în ascunzătoarea aceea, luîndu-și cu el medicamentele și un pistol, fără ca măcar să fi știut dacă era sau nu încărcat. Iar de acolo ieșise numai ca să-și caute hrană și apă. Mai întîi furase ouăle tocmai ca să se întremeze, apoi se mărginise să mai ia cîte un fruct. Se convinsese că Intrusul (căci în povestea părintelui Caspar firește că Intrusul era Roberto) era om cu carte, interesat de corabie și de conținutul ei, și începuse să creadă că nu era un naufragiat, ci agentul vreunei țări eretice care voia secretele Observatorului Maltez, fată de ce bunul părinte începuse să se comporte așa de copilărește, cu scopul de a-l face pe Roberto să părăsească corabia aceea bîntuită de demoni.


Veni apoi rîndul lui Roberto să-și spună povestea lui și, neștiind cît îi citise părintele Caspar printre hîrtii, se oprise mai ales asupra misiunii și asupra călătoriei pe Amarilli. Povestirea și-o depanase în timp ce, pe la sfîrșitul acelei zile, fierseseră un cocoșel și destupaseră ultima dintre sticlele căpitanului. Părintele Caspar trebuia să-și recapete puterile și să facă sînge nou, deci sărbătoreau ceea ce li se părea amîndorura o reîntoarcere în lumea oamenilor.
"Ce lucru ridicol!" comentase părintele Caspar după ce ascultase incredibila istorie a doctorului Byrd. "O bestialitate ca asta eu nu auzit. De ce făceau ei lui răul acela? Totul credeam că am ascultat despre misterul longitudinii, dar niciodată că poți găsești pe el folosind ungventum armarium! Dacă ar fi posibil, îl inventa un iezuit. Acesta nici o legătură nu are cu longitudini, eu îți voi explica cît bun fac eu lucru și tu vezi cît diferit este..."
"Dar, la urma urmei", întrebă Roberto, "domnia ta căutai Insulele lui Solomon sau voiai să lămurești misterul longitudinilor?"
"Dar amîndouă lucrurile, nu? Tu găsești Insulele lui Solomon și tu ai cunoscut unde este cel al o sută optzecelea meridian; tu găsești al o sută optzecelea meridian și tu știi unde sînt Insulele lui Solomon!"
"Dar de ce insulele respective trebuie să stea pe meridianul ăsta?"
"Oh, mein Gott, Domnul mă iartă că prea Sfîntul său Nume am pronunțat în deșert. In primis, după ce Solomon construit Templul, a făcut o grosse flotte, cum spune Cartea Regilor, și această flotte ajunge la Insula din Ophir, de unde i se aduc lui (cum zici tu?)... quadringenti und viginti..."
"Patru sute douăzeci."
"Patru sute douăzeci talanți de aur, o bogăție foarte mare: Biblia spune foarte puțin ca să spună mult de tot, cum am zice, pars pro toto. Și nici un land vecin cu Israel avea o bogăție așa de grosse, quod significat că acea flotă ajuns pînă la ultima margine a lumii. Adică aici.
"Păi de ce aici?"
"Pentru că aici este meridianul o sută și optzeci care e exact acela care Pămîntul în două desparte, iar de partea cealaltă stă întîiul meridian: tu numeri unu, doi, trei, pentru treisute șaizeci de grade meridiane, și cînd ești la o sută optzeci, aici este miez-de-noapte, iar pe meridianul unu este miez de zi. Verstanden? Tu ghicești acum pentru ce Insulele lui Solomon au fost numite astfel? Solomon dixit taie copilul în două, Solomon dixit taie Pămîntul în două."
"Am înțeles, dacă sîntem pe cel de al o sută optzecelea meridian, sîntem pe Insulele lui Solomon. Dar cine îți spune domniei tale că sîntem pe meridianul o sută optzeci?"
"Păi, Specula Melitensis, nu? Dacă toate dovezile mele anterioare n-ar ajunge, faptul că al o sută optzecelea meridian trece exact pe colo, mi-a fost arătat Specula."
Îl trăsese pe Roberto după el pe punte arătîndu-i golful: "Vezi acel promontorium la nord acolo unde copaci groși sunt cu labe grossen care umblă pe apă? Et acum vezi celălalt promontorium la sud? Tu trage o linie între cele două promontoria, vezi că linia trece printre aici și țărmui, puțin mai apud corabia... Văzut linia, eu spun una geistige linie care tu vezi cu ochii de la imaginația? Gut, aia e linia meridianului!"
În ziua următoare părintele Caspar, care nu pierduse| niciodată socoteala timpului, anunță că era duminică. Þinu slujba în cabina lui, sfințind o fărîmitură din puținele ostii ce-i mai| rămăseseră. Apoi își reluă lecția lui, mai întîi în cabină printre mapamond și hărți, apoi pe punte. Iar la semnele de neplăcere ale lui Roberto, care nu putea suferi lumina mare a zilei, scosese dintr-un dulap de-al lui niște ochelari, dar cu lentilele afumate, pe care el îi folosise cu succes ca să exploreze gura unui vulcan. Roberto începuse să vadă lumea în culori mai slabe, la urme urmei foarte plăcute, și avea de gînd să se-mpace încet, încet, cu asprimile din timpul zilei.


Ca să se înțeleagă ceea ce urmează trebuie să dau o explicație, iar dacă n-o dau, nici eu n-o mai scot la capăt. Convingerea părintelui Caspar era că Daphne se găsea cam pe la șaisprezece ― șaptesprezece grade latitudine sudică și la o sută optzeci longitudine. Cît despre latitudine putem să-i dăm deplină crezare. Dar nu prea ne vine a crede că nimerise și longitudinea. Din însemnările confuze ale lui Roberto se înțelege că părintelet Caspar calculează pe trei sute șaizeci de grade în cap, pornind de la Insula Fierului, la optsprezece grade vest de Greenwich. cum cerea tradiția încă din vremurile lui Ptolomeu. Deci, dacă el considera că se află pe meridianul o sută optzeci al lui înseamnă că în realitate era la o sută șaizeci și două grade este (de Greenwich). Acum, insulele Solomone se găsesc clar așezate în jurul meridianului o sută șaizeci est, dar între cinci și douăsprezece grade latitudine sudică. Deci Daphne s-ar fi găsit prea jos, la vest de Noile Hebride, într-o zonă unde apar numai bariere de coral, acelea ce aveau să devină Recifs d'Entrecasteaux.
Putea oare părintele Caspar să calculeze pornind de la un alt meridian? Cu siguranță. Așa cum va spune la sfîrșitul acestui secol, Coronelli, în Cartea Globurilor a lui, primul meridian îl puneau "Eratostene la Coloanele lui Hercule, Martin din Tyr la Insulele Fericite, Ptolomeu în Geografia lui a urmat aceeași opinie, dar în Cărțile lui de Astronomie l-a pus să treacă prin Alexandria din Egipt. Dintre cei moderni, Ismael Abulfeda îl însemnează la Cadiz, Alfonso la Toledo, iar Pigafetta și Herrera au făcut la fel. Copernic îl pune la Fruemburg; Reinold la Monte Reale, sau Konisberg; Kepler la Uraniburg; Longomontano la Kopenhagen; Lansbergius la Goes; Riccioli la Bologna. Atlasele lui Iansonio și Blaeu La Monte Pico. Pentru a continua ordinea Geografiei mele am pus în acest Glob Primul Meridian în partea cea mai occidentală a Insulei Fierului și totodată ca să mă conformez Decretului lui Ludovic al XIII-lea, care prin Consiliul de Geo din 1634 l-a determinat tot într-acel loc."
Însă dacă părintele Caspar ar fi hotărît să nu se supună decretului lui Ludovic al XIIl-lea și și-ar fi pus primul său meridian la Bologna, să zicem, atunci Daphne ar fi fost ancorată mai mult sau mai puțin între Samoa și Tahiti. Însă acolo indigenii nu au pielea închisă la culoare ca aceia pe care zicea el că i-a văzut.
Pentru care motiv să luăm de bună tradiția Insulei Fierului? Trebuie pornit de la principiul că părintele Caspar vorbește despre Primul Meridian ca de o linie fixă, stabilită prin decret divin încă din zilele creației. Pe unde ar fi considerat Dumnezeu firesc s-o facă să treacă? Prin locu-acela cu localizare nesigură, cu certitudine oriental, care era grădina Edenului? Prin Ultima Thule? Pe la Ierusalim? Nimeni pînă atunci nu îndrăznise să ia o decizie teologică și pe bunii dreptate: Dumnezeu nu raționează ca oamenii. Adam, ca să zicem așa, apăruse pe pămînt cînd existau deja soarele, luna, ziua și noaptea și deci și meridianele.
Așa că soluția nu trebuia să fie în conformitate cu Istoria, ci cu Astronomia Sacră. Trebuiau făcute să coincidă scrisele Bibliei cu cunoștințele pe care le avem noi despre legile cerești. Ori, potrivit Genezei, Dumnezeu înainte de toate creează cerul și pămîntul. În acest moment întunecimile încă mai pluteau peste Abis, iar spiritus Dei fovebat aquas, însă aceste ape nu puteau fi cele pe care le cunoaștem noi, și pe care Dumnezeu le separă în cea de-a doua zi, despărțind apele ce stau deasupra firmamentului (și din care ne vin și acum ploile) de cele ce stau dedesubt, adică cele din fluvii și mări.)
Asta înseamnă că primul rezultat al creațiunii era Materia Prima, informă și fără dimensiuni, fără calității proprietăți, tendințe, lipsită de mișcare și de repaos, pur haos primordial, hyle ce nu era încă nici lumină, nici întuneric. Era un aluat nedospit în care încă se mai confundau cele patru elemente, precum frigul și caldul, uscatul și umedul, o magmă în ebuliție ce împroșca cu stropi arzători, ca o oală cu fasole, ca un pîntece cu chiorăieli de mațe, o țeavă înfundată, un iaz pe care se conturează și dispar cercuri de apă prin ieșirea și scufundarea unor larve oarbe. Pînă-ntr-acolo încît ereticii deduceau de aici că materia aceea, atît de obtuză, rezistentă la orice suflu creator, era tot pe-atît de eternă cît și Dumnezeu.
Dar tocmai de-aia, se cerea un suflu divin ca dintr-însa ca și într-însa și peste dînsa să stea mai presus petrecerea pururi rotitoare a luminii și a întunericului, a zilei și a nopții. Astă lumină (și astă zi) despre care se vorbește în cel de-al doilea stadiu al creației nu era încă lumina pe care o cunoaștem noi, adică aceea a stelelor și a celor doi mari luminători, care vor fi creați abia în ziua a patra. Era lumină creatoare, energie divină în stare pură, ca răzbubuitul unui butoi de pulbere, cînd mai întîi ai doar niște grăuncioare negre, presate într-o masă opacă, și apoi într-o singură clipă se face o izbucnire de văpăi, o fulgoare năpraznică ce se răspîndește pînă la periferia ei cea din urmă, dincolo de care se creează prin reacție contrarie tenebrele (chiar dacă la noi explozia s-ar petrece ziua).
Și, ca dintr-o suflare reținută, ca dintr-un tăciune ce părea a se înroși ca suflat dinlăuntru-i, din acea goldene Quelle des Universums, s-a fost născut o scară de esențe luminoase, coborînd treptat și degradîndu-se pînă la cea mai iremediabilă dintre imperfecțiuni; și, ca și cum suflarea creatoare pornea din infinita și concentrata putere luminoasă a dumnezeirii, atît de-nvăpăiată că nouă ne-ar părea totuna cu bezna nopții, mergînd în jos și trecînd prin relativa perfecțiune a Heruvimilor și a Serafimilor, prin Tronuri și Stăpîniri, pînă la strămătura cea mai joasă, unde se tîrăște rima și supraviețuiește nesimțitoare piatra, pîn' la hotarul însuși al Nimicului. "Și aceasta era Offenbarung gottlicher Mayestat!"
Iar dacă în ziua a treia iau naștere ierburile și copacii și pajiștile, asta-nseamnă că Biblia nu vorbește încă de peisajul ce ne înveselește privirea, ci de o oarbă putere vegetativă, de împreunări de sperme, susur de rădăcini ce suferă și se încovrigă căutînd soarele, care însă în ziua cea de a treia nu apăruse încă.
Viața vine în ziua a patra, în care sînt create și luna, și soarele, și stelele, pentru a da lumină pămîntului și a despărți ziua de noapte, în sensul în care le înțelegem noi cînd facem numărătoarea cursului vremilor. În ziua aceea se așază cercul cercurilor, de la Primul Mișcător și de la Stelele Fixe pînă la Lună, cu pămîntul în centru, piatră stătătoare, acum străluminată de razele luminătorilor, și avînd în juru-i o ghirlandă de pietre prețioase.
Stabilind dînșii ziua noastră și noaptea noastră, soarele și luna fost-au primul și neîntrecutul model al tuturor ceasornicelor ce vor veni, care, simple maimuțăreli ale firmamentului, însemnează timpul omenesc pe cadranul zodiacal, un timp ce nu are nimic de a face cu timpul cosmic: el are o direcție, o respirație gîfîită făcută din ieri, azi și mîine, iară nu pacea suflării celei Veșnice.
Să ne oprim acum la această ziuă de-a patra, zicea părintele Caspar. Dumnezeu creează soarele, iar cînd soarele este creat ― și nu înainte, se înțelege ― începe a se mișca. Ei, bine, în momentul în care soarele își începe cursul lui pentru a nu se mai opri niciodată, în acel Blitz, în acea săgetare de fulger înainte să facă primu-i pas, el stă drept în vîrful linei linii precise ce desparte vertical pămîntul în două.
"Iar Primul Meridian e acela pe care atunci, pe loc e amiază!" comenta Roberto care credea că a înțeles totul.
"Nein!" îl punea la locu-i maestrul său. "Tu crezi că Dumnezeu e atît de nerod ca tine? Cum poate prima zi a Creațiunii la amiază începe?! Oare tu începi in prințipio desz Heyls, Creațiunea cu o zi fără cap și coadă, un Leibesfrucht, un foetus de zi de numai douăsprezece hore?"
Nu, bineînțeles. Pe primul Meridian cursa soarelui ar fi trebuit să înceapă la lumina stelelor, cînd era miezul nopții și o fărîmiță, iar înainte de asta era Ne-Timpul. Pe meridianul acela își avusese începătul ― și anume noaptea ― prima zi a creațiunii.
Roberto obiectase că, dacă pe meridianul ăla era noapte, o zi avortată avea să fi fost pe cealaltă parte, acolo unde apăruse dintr-o dată soarele, fără ca mai înainte să fi fost nici noapte nici altceva, decît haosul plin de bezne și fără timp. Iar părintele Caspar zisese că Sfînta Scriptură nu ne spune ca Soarele a apărut ca prin vrajă, și că nu-i displăcea să creadă (așa cum cerea orice logică naturală sau divină) că Dumnezeu crease soarele făcîndu-l să purceadă în cer, în primele ore, ca o stea stinsă, ce se aprinsese pas cu pas pe cînd trecea de la primul meridian la antipozii săi. Poate că el luase foc puțin cîte puțin, ca un lemn tînăr atins de prirna scînteie a unui amnar, și care mai întîi fumegă abia-abia, iar apoi, la suflarea care-l stîrnește, începe a trozni, ca să se supună în cele din urmă unui foc înalt și viu. Nu era oare frumos să ți-l închipui pe Părintele Universului suflînd asupra ghemotocului aceluia încă crud, ca să-l facă să-și serbeze apoi victoria, după douăsprezece ore de la nașterea Timpului, și tocmai pe Meridianul Antipod, pe care ei se găseau exact în momentul acela?
Rămînea de definit care era Primul Meridian. Iar părintele Caspar recunoștea că acela de pe Insula Fierului era pînă acum candidatul cel mai bun, dat fiind că ― Roberto mai aflase asta și de la doctorul Byrd ― acolo acul busolei nu face deviații, iar linia trece prin punctul acela foarte apropiat de Pol unde munții de fier sînt cei mai înalți. Lucru care-i desigur un semn de statornicie.
Atunci, ca să rezumăm, dacă am accepta că părintele Caspar pornise de la meridianul acela și că găsise longitudinea corectă, ar fi de ajuns să admitem că, plănuindu-și bine ruta ca navigator, naufragiase ca geograf: Daphne nu era în Insulele Solomon cunoscute de noi, ci undeva în vreo parte la vest de Noile Hebride, și cu asta, basta. Totuși nu-mi cade bine să povestesc o istorie care, după cum vom vedea, trebuie să se petreacă pe cel de al o sută optzecelea meridian ― altfel își pierde toată sarea ― și nici să accept ca ea să se petreacă cu nu știu cîte grade mai încolo sau mai încoace.
Așa că pun și eu o ipoteză ― și desfid pe orice cititor să mi-o desfidă. Părintele Caspar greșise în așa hal încît se găsea, fără să o știe, pe meridianul o sută optzeci al nostru, adică pe acela pe care-l calculăm noi pornind de la Greenwich ― ultimul punct de plecare din lumea asta la care s-ar fi putut el gîndi, -fiindcă era un pămînt de schismatici antipapiști.
În cazul ăsta Daphne s-ar fi găsit în insulele Figi (unde indigenii au într-adevăr pielea foarte închisă la culoare), exact în punctul pe unde trece astăzi meridianul o sută optzeci al nostru, adică în insula Taveuni.
Socotelile s-ar adeveri în parte. Profilul lui Taveuni arată un lanț vulcanic, ca insula aceea mare pe care Roberto o vedea la vest. Numai că părintele Caspar îi spusese lui Roberto că meridianul fatal trecea tocmai pe dinaintea golfului Insulei lor.
Acuma, dacă ne găsim cu meridianul la est, vedem Taveuni la răsărit, nu la apus; iar dacă se vede la vest o insulă ce pare să corespundă descrierilor lui Roberto, atunci avem desigur la est niște insule mai mici (eu aș alege Qamea), însă atunci meridianul ar trece prin spatele celui care privește spre Insula din povestea noastră.
Adevăru-i că din datele pe care ni le comunică Roberto nu e posibil să spunem curat unde anume ajunsese Daphne. Și-apoi toate insulițele alea sînt ca japonezii pentru europeni și viceversa: seamănă una cu alta leit. Eu am vrut numai să încerc, într-o zi mi-ar plăcea să refac călătoria lui Roberto în căutarea urmelor lui. Dar una-i geografia mea și alta-i povestea lui.
Singura noastră consolare este că toate aceste chițibușuri sînt absolut irelevante din punctul de vedere al romanului nostru incert. Ceea ce-i spune părintele Wanderdrossel lui Roberto e că ei se găsesc pe cel de al o sută optzecelea meridian care-i antipodul antipozilor, iar acolo, pe al o sută optzecilea meridian se află nu insulele Solomone ale noastre, ci Insula lui Solomon a lui. Și pe urmă ce mai contează dacă ea există sau nu există? Asta va fi, la urma urmei, povestea a doi inși care cred că se află acolo, nu a două persoane care sînt acolo, iar cînd stai s-asculți povești ― e o dogmă dintre cele mai liberale ― trebuie să dai încolo lipsa de crezare.
Așa că, scurt: Daphne se găsea în fața meridianului o sută optzeci, exact în Insulele lui Solomon, iar Insula noastră era, dintre Insulele lui Solomon ― cea mai solomonică, așa cum solomonic rrii-e verdictul, ca să sfîrșim o dată cu problema asta.


"Ei, și?" întrebase Roberto la sfîrșitul explicației. "Credeți că veți găsi în insula aceea toate bogățiile de care vorbea acel Mendana?"
"Dar astea sînt Lügen der spanischen Monarchy! Noi ne aflăm în fața celei mai mari minuni din toată historia și humană, și sacră, pe care tu încă nu poți înțelegi! La Paris priveai doamnele și urmai ratio studiorum a epicureilor! În loc să gîndești la grosse miracole ale acestui Universum al nostru, fie pururi lăudat Sanctissimul Nume al Creatorului său!"


Așadar, motivele pentru care părintele Caspar pornise la drum aveau-prea puțin de a face cu planurile de jaf ale feluriților navigatori din alte țări. Totul provenise din faptul că părintele Caspar tocmai scria o operă monumentală, destinată să rămînă mai tare decît bronzul, despre Diluviul Universal.
Ca om a! bisericii, voia să demonstreze că Biblia nu mințise, însă ca om de știință voia să pună de acord cuvîntul sacru cu rezultatele cercetărilor din timpul său. Și de aceea adunase fosile, explorase teritoriile din răsărit ca să descopere ceva pe muntele Ararat, și făcuse calcule foarte amănunțite asupra dimensiunilor pe care putea să le aibă Arca, dimensiuni ce-i permiteau să țină în ea atîtea animale (și, țineți cont, cîte șapte perechi din fiecare), iar în același timp să aibă proporția potrivită între partea ce ieșea din apă și partea scufundată, ca să nu se ducă la fund cu toată greutatea aceea sau să fie răsturnată de talazuri, care pe timpul potopului nu puteau fi niște vălurele oarecare.
Făcuse o schiță ca să-i arate lui Roberto desenul în secțiune al Arcei, ca un uriaș edificiu pătrat, cu șase etaje, cu zburătoarele puse sus ca să primească lumina soarelui, cu mamiferele în despărțituri ce puteau adăposti nu numai pisicuțe, dar și elefanți, iar cu reptilele într-un soi de santină, unde stînd în apă puteau sălășlui și amfibiile. Nici un spațiu pentru giganți, și de-aceea specia respectivă se stinsese. În fine, Noe nu avusese și problema peștilor, singurii care n-aveau de ce să se teamă de Potop.
Și totuși, studiind Diluviul, părintele Caspar trebuise sa înfrunte un ce physicus ― hydrodynamicus aparent insolubil. Dumnezeu, spune Biblia, face să plouă pe pămînt timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, iar apele s-au ridicat deasupra pămîntului pînă au acoperit chiar și munții cei mai înalți și s-au oprit la cincisprezece coți deasupra celui mai înalt munte, iar apele au acoperit astfel pămîntul timp de o sută cincizeci de zile. Nimic de zis.
"Dar ai tu încercat să aduni ploaia? Plouă o zi întreagă, și tu ai adunat un mic fund de butoi! Iar dacă ar ploua timp de o săptămînă, abia-abia tu umpli butoiul! Și închipuie-ți chiar și o ungeheuere ploaia, care să nu poți nici măcar reziști sub ea, care tot cerul se răstoarnă peste biet al tău cap, o ploaie mai rău decît uraganul cînd ai naufragiat tu... În patruzeci zile ist das unmoglich, nu posibil ca tu umple tot pămîniul pînă la munții cei mai înalți!"
"Vreți să spuneți că Biblia a mințit?"
"Nein! Sigur că nu! Dar eu trebuie dovedesc de unde Domnul toată acva asta luat, care nu-i posibil că a făcut-o să cadă din cer! Asta nu ajunge!"
"Și atunci?"
"Și atunci dumm bin ich nicht, prost eu nu sînt! Părintele Caspar gîndit-a un lucru care nici o ființă homenească nu gîndit pînă astăzi. In primis, citit-a bine Biblia, care spune că Dumnezeu, sigur că da, a deschis toate stăvilarele cerului dar a mai făcut și să-și iasă din albiile lor toate Quellen, Fontes Abyssy Magnae, toate fîntînile abyssului celui mare, Genesis, 1, 7, 11. După ce Potop terminat, a închis fîntînile abyssului, Genesis 1, 8, 2! Ce lucru sînt aceste fîntîni ale abisului?"
"Și ce anume sînt?"
"Sînt acvele care se găsesc în cea mai mare adîncime din mare! Domnul nu luat numai ploaia, ci și acvele din adîncul adîncurilor mării, și le-a revărsat pe pămînt! Și le-a luat chiar de aicea pentru că, dacă munții cei mai înalți ai pămîntului sînt în jurul primului meridian, între Ierusalim și Insula Fierului, bineînțeles că abyssurile marine cele mai adînci trebuie aicea să fie, pe antimeridianul, pentru motive de symmetria."
"Bine, dar apele tuturor mărilor globului n-ajung ca să acopere munții, altfel ar face-o întotdeauna. Iar dacă Dumnezeu răsturna apele din mare pe uscat, acoperea pămîntul dar golea marea, iar marea devenea o gaură mare și goală, și Noe cădea în ea cu Arcă cu tot..."
"Tu spui un lucru foarte drept. Dar încă: dacă Domnul lua toată acva de la Terra Incognita și vărsa pe ea peste Terra Cognita, fără această acvă în acest emisferiu, își schimba pămîntul tot Þentrum Cravitatis al lui și se răsturna tot, și poate sărea în cer ca o minge la care tu dai un picior."
"Și atunci?"
"Și atunci încearcă tu gîndești ce ar face tu dacă erai Dumnezeu."
Roberto se făsa prins în joc: "Dacă eram eu Dumnezeu," zise el, fiindcă, cred eu, nu mai reușea nici el să conjuge verbele după cum poruncește Dumnezeul italienilor, "eu creat apă nouă".
"Tu da, însă Dumnezeu nu. Dumnezeu poate acva ex nihilo să creeze, dar unde pune pe ea după Diluviul?"
"Atunci, cred că Dumnezeu pusese încă de la începutul timpului vreo mare rezervă de apă sub abis, ascunsă în centrul pămîntului, și a făcut-o să iasă cu prilejul acela, ca și cum ar fi țîșnit afară din vulcani. Cu siguranță că Biblia chiar asta a vrut să spună cînd citim că El a făcut să iasă afară fîntînile adîncurilor".
"Tu crezi? Dar din vulcani iese focul. Tot țentrum al pămîntului, inima de la Mundus Subterraneus e o masă mare de foc! Dacă în țentrum stă focul, nu poate acva în el să stea! Dacă aqua ar sta acolo, vulcanii ar fi fîntîni", încheia el.
Roberto nu se lăsa: "Atunci, dacă eram eu Dumnezeu, luam apa dintr-o altă lume, pentru că-s infinite, și o revărsam pe pămînt".
"Tu auzit la Paris acei atei care de lumile infinite vorbesc. Dar Domnul una singură lume făcut, și ea de ajuns întru slava sa. Nu, tu mai bine gîndești, dacă tu nu lumi infinite ai, și nu ai timp să le faci. tocmai pentru Potopul, iar apoi le arunci din nou în Nimicul, ce faci tu?"
"Atunci chiar că nu știu."
"Pentru că tu ai o gîndire mică".
"Oi fi avînd o gîndire mică".
"Da, foarte mică. Acum tu gîndește. Dacă Domnul acva poate să ia care a fost ieri peste tot pamîntul și să o pună astăzi, și mîine toată să o ia, care a fost astăzi, și acum este dublul, și să o-pună poimîine, și așa ad infinitum, poate că vine ziua cînd El toată sfera noastră aceasta reușește a umplere, pînă să acopere toți munții?"
"Nu-s tare la socoteli, dar aș zice că la un moment dat așa ar fi".
"Ja! În patruzeci zile umple El pămîntul cu patruzeci de ori acva care se găsește în mări, și dacă tu faci patruzeci de ori adîncimea de la mări, tu acoperi sigur munții: abisurile sînt mult mai adînci sau tot atît adînci cît munții sînt înalți."
Dar de unde lua Dumnezeu apa de ieri, dacă ieri trecuse deja?"
"De aicea! Acum asculți. Gîndește că tu ai fi pe Primul Meridian. Poți?"
"Eu? Sigur că da."
"Acum gîndește că acolo amiază este, și să spunem că este amiaza din joia Paștilor. Ce oră este la Ierusalim?"
"După toate cele învățate despre cursul soarelui și despre meridiane, la Ierusalim soarele o fi trecut de o bucată bună de vreme peste meridian, și o fi fiind după amiază tîrziu. Înțeleg unde vreți să mă aduceți. Bun: pe Primul Meridian e amiază și pe Meridianul o sută optzeci e miezul nopții fiindcă soarele a trecut pe acolo de douăsprezece ore."
"Gut. Deci aicea e miezul nopții, adică sfîrșitul zilei de joia sfîntă. Ce se întîmplă aici imediat după aceea?"
"Anume că vor începe primele ceasuri din vinerea patimilor."
"Și pe Primul Meridian, nu?"
"Nu, acolo ar fi încă după amiaza din joia aceea."
"Wunderbar. Deci aici este acum vineri și acolo este încă joi, nu? Iar cînd pe acel Prim Meridian este încă vineri, aicea la noi este sîmbătă. Și așa Domnul aici va învia, cînd acolo este încă mort!"
"Da, bine, dar nu înțeleg..."
"Acum tu înțelegi. Cînd aici este miezul nopții și un minut, o minuscularia parte de minut, tu zici că aici este acum vineri?"
"Sigur că da."
"Dar gîndește că în același moment tu nu ai fi aici pe corabie, ci pe insula aceea care vezi, la orient de linia meridianului. Poate tu spui că este și acolo vineri?"
"Nu, acolo-i încă joi. Este miezul nopții fără un minut, fără o clipă, dar de joi."
"Gut! În același moment aici e vineri și acolo joi!"
"Sigur, și...", Roberto se oprise fulgerat de un gînd. "Dar nu numai asta! Domnia ta îmi dai de-nțeles că, dacă exact în clipa aia eu aș fi pe linia meridianului ar fi miezul nopții punct. Însă dacă aș privi spre apus aș vedea miezul nopții de vineri, iar dacă aș privi spre răsărit aș vedea miezul nopții de joi. Pe Domnul!"
"Tu nu zice pe Domnul, bitte."
"lartă-mă, părinte, dar este un lucru miraculos!"
"Et tocmai, dinaintea unui miracul tu nu folosești numele Domnului în deșert! Zici Sfinte Boscus, mai degrabă.
Dar marele miracul este că nu-i miracul! Totul era prevăzut ab initio! Dacă soarele douăzeci și patru de ore pune ca să facă înconjurul pămîntului, începe de la apus de la meridianul o sută optzeci o nouă zi, și la răsărit avem încă ziua din ajun. Miezul nopții de vineri aici pe corabie este miezul nopții de joi pe Insulă. Tu nu știi ce anume întîmplat marinarilor lui Magellan cînd au sfirșit ei înconjurul lumii, cum povestește Pietro Martire? Că ei s-au întors și credeau că este cu o zi înainte și era însă o zi după, și ei credeau că Dumnezeu pedepsise pe ei răpindu-le o zi, pentru că ajunarea din vinerea sfîntă nu o ținuseră. În schimb era foarte firesc: către apus călătoriseră. Dacă de la America spre Asia călătorești, pierzi o zi, dacă în sensul contrariu călătorești, cîștigi o zi: iată motivul că Daphne a făcut calea Asiei, și voi stupizi calea Americii. Tu ești acum o zi mai bătrîn decît mine! Nu te face să rîzi?"
"Dar dacă m-aș întoarce pe Insulă aș fi cu o zi mai tînăr!" zise Roberto.
"Acesta era al meu mic jocus. Dar pe mine nu contează | dacă tu ești mai tînăr sau mai bătrîn. Pe mine contează că în acest punct al pămîntului o linie este care de parte asta este ziua de după, iar de partea aceea ziua de dinainte. Și nu doar la miezul nopții, dar și la șapte, la zece, orice oră! Dumnezeu lua deci din acest abys acva de ieri (care tu vezi colo) și o răsturna peste lumea de astăzi, și a doua zi la fel și tot astfel! Sine miraculo, naturaliter! Dumnezeu de la început rostuise Natura ca un mare Horologium! Este ca și cum dacă eu aș avea un horologium care marchează nu cele douăsprezece, ci cele două zeci și patru hore. În acest horologium se mișcă lancia sau săgeata către orele douăzeci și patru, iar la dreapta lui douăzeci și patru era ieri și la stînga astăzi!"
"Dar cum putea pămîntul de ieri să stea pe loc în cer, dacă nu mai avea apă în emisfera asta? Nu-și pierdea Centrum Gravitatis?"
"Tu gîndești cu humana concepțiune a timpului. Pentru noi, hominii, nu mai există ieri deloc; iar mîine încă nu există. Tempus Dei, quod dicitur Aevum, foarte diferit este."
Roberto socotea că dacă Dumnezeu lua apa de ieri și o punea astăzi, poate că pămîntul de ieri suferea o zgîlțîitură din pricina acelui blestemat centru de greutate, însă oamenilor nu trebuie să le pese de una ca asta: în al lor ieri zgîlțîitură nu avusese loc, ci se petrecea într-un ieri al lui Dumnezeu, care, evident, știa să mînuiască diverse timpuri și diverse istorii, ca un Narator ce scria felurite romane, toate cu aceleași personaje, dar făcînd să li se întîmple acestora lucruri diferite de la o istorie la alta. Ca și cum ar fi existat un Cîntec al lui Roland în care Roland murea sub un pin, și un altul în care devenea regele Franței la moartea lui Carol, folosind pielea lui Ganellon drept covor. Un gînd care, cum o să spunem mai departe, avea să-l urmărească apoi îndelung, convingîndu-l nu numai că lumile pot fi infinite în spațiu, dar și paralele în timp. Dar despre asta nu voia să-i vorbească părintelui Caspar, care considera că-i foarte eretică pînă și ideea mai multor lumi, prezente toate în același spațiu și cine știe ce ar fi zis despre comentariul acela al lui. Se mărgini așadar să întrebe cum de putuse Dumnezeu să mute toată apa aceea de ieri, astăzi.
"Prin erupția vulcanilor submarini, natiirlich! Te gîndești? Aceștia suflă vînturi înfocate, și ce anume se petrece cînd o oală cu lapte încălzim? Laptele se umflă, urcă în sus, iese din oală, se împrăștie pe plită! Dar în acel timp nu lapte era, sed aqua fierbătoare! Grosse catastrophe!"
"Și cum a luat Dumnezeu înapoi toată apa aceea după patruzeci de zile?"
"Dacă nu mai ploua, era soare și așa că evapora acva puțin cîte puțin. Biblia spune că o sută cincizeci de zile au trebuit. Dacă tu haina ta înfr-o zi speli și usuci, pămîntul usuci în o sută cincizeci de zile. Și apoi multă aqua a curs înapoi în uriașe lacuri subterane, care și acum încă sînt între suprafață și focul țentral."
"Aproape că m-ați convins", zise Roberto, pe care nu-l interesa prea mult ce se făcuse cu apa aceea, cît faptul că el se găsea la doi pași de ziua de ieri. "Dar sosind aici, ce anume ați demonstrat, pe care să nu-l fi putut demonstra mai înainte doar cu lumina rațiunii?"
"Lumina rațiunii lasă-o theologiei celei vechi. Astăzi scientia vrea proba de la experientia. Et proba de experientia este că eu sunt aici. Cu mult înainte ca eu soseam aici, am sondat mult, și știu cît de adîncă marea este acolo."


Părintele Caspar renunțase la explicația-i geo-astronomică și se îndelungase în descrierea diluviului. Vorbea acum latineasca lui erudită, mișcîndu-și brațele ca pentru a evoca feluritele fenomene cerești și subpămîntene, mergînd cu pași mari pe puntea superioară. Făcuse acest lucru exact în timp ce deasupra golfului cerul începea să se înnoreze și se vestea o ploaie repede, așa cum au loc, din senin, în marea Tropicului. Așadar, deschizîndu-se toate fîntînile adîncului și stăvilarele cerului, ce mai horrendum et formidandum spectaculum i se arătase lui "Noe și familiei lui!
Oamenii se refugiau mai întîi pe acoperișuri, dar casele lor erau măturate de talazurile care soseau de la Antipozi cu puterea vîntului dumnezeiesc ce le ridicase și le împinsese într-acolo; se aburcau pe copaci, dar aceștia erau smulși ca niște surcele; mai vedeau vîrfurile stejarilor celor mai bătrîni și se agățau de ele, însă vînturile îi zgîlțîiau cu o turbare așa de mare, încît nu reușeau să se țină nici acolo. Acum în marea ce acoperea văi și munți se vedeau plutind hoituri umflate, pe care ultimele păsări înspăimîntate încercau să se strîngă stol ca-n niște cuiburi ale groazei, dar pierzîndu-și grabnic și ăst ultim adăpost, se lăsau și ele, sleite de puteri, în seama furtunii, cu penele îngreuiate, cu aripile acum zdrobite. "Oh, horrenda justitiae divinae spectacula," exulta părintele Caspar, și asta era nimic ― asigura el ― fața de ceea ce ne va fi dat să vedem în ziua cînd Hristos se va întoarce să judece viii și morții...
Iar acelui mare vacarm al naturii îi răspundeau animalele din Arcă: la urletele vîntului dădeau ecou lupii, la răgetele tunetelor răspundea în contrapunct leul, la răpăitul grindinei dădeau strigăte elefanții, lătrau cîinii la glasurile semenilor lor muribunzi, plîngeau oile de plînsetele copiilor, croncăneau ciorile la răpăitul ploii pe acoperișul Arcei, mugeau boii la mugetul undelor, și toate jivinele pămîntului și ale văzduhului cu piuiturile lor sfîșietoare și țipetele lor gemătoare luau parte la doliul planetei.
Dar cu acest prilej, dădea asigurări părintele Caspar, Noe și familia sa au descoperit din nou limba pe care Adam o vorbise în Eden, și pe care fiii săi o uitaseră după izgonire, și înșiși coborîtorii din Noe o pierduseră aproape cu totul în ziua marii confuzii babelice, afară de strămoșii lui Gomer care o aduseseră în pădurile din nord, unde poporul german o păstrase cu credincioșie. Numai limba germană ― striga acum în graiu-i matern părintele Caspar ca un apucat ― "redet mit der Zunge, donnert mit dem Himmel, blitzet mit den schnellen Wolken", ori, cum apoi continua el inventiv, amestecînd cele mai zgrunțuroase sunete de prin felurite idiomuri, numai limba nemțească vorbește limba naturii, "blitzuie ca Norii, brăhnește ca Cerful, grunțăie ca Schwainul, zîssîie ca Șerpișorul, miaună ca o Katzen, schnatteră ca bobocii de gîscă, quaccheră ca Rața, face kakkakokka ca Găina, klapp, klapp, ca Barza, kronkăne ca Korbul, schwirruie ca Hirundinea!" Iar la sfîrșit era răgușit de-a binelea de graiu-i babelic, iar Roberto era convins că adevărata limbă a lui Adam, regăsită odată cu Potopul, se trăsese numai și numai spre landurile Sacrului împărat Roman.
Șiroind de sudoare, călugărul își încheiase evocarea. Ca și cum s-ar fi înspăimîntat de consecințele unui diluviu ca acela, cerul își chemase înapoi furtuna, ca pe un strănut ce părea gata-gata să izbucnească, iar apoi se oprește-ntr-un icnet.



22.
Columba de Culoarea Naramzei

În zilele următoare se dovedise clar că la Observatoarea Malteză nu se mai putea ajunge pentru că nici măcar părintele Wanderdrossel nu știa să înoate. Barca se mai afla tot acolo, în mica strîmtoare, deci era ca și cum n-ar fi existat.
Acum, cînd avea la dispoziție un om tînăr și viguros, părintele Caspar ar fi știut cum să facă o plută cu o vîslă mare, dar, explicase el, materialele și uneltele rămăseseră pe Insulă. Fără să aibă măcar o secure, nu puteau să doboare catargele sau vergile, fără ciocane nu se puteau scoate ușile din țîțîni și bate în cuie între ele.
Altminteri părintele Caspar nu părea prea îngrijorat de naufragiul acela prelungit, dimpotrivă, se bucura că acum putea să se folosească iar de odaia lui, de punte și de unele instrumente ca să-și continue studiile și observațiile.
Roberto încă nu pricepuse cine era părintele Caspar Wanderdrossel. Un înțelept? Cu siguranță că da, sau cel puțin un erudit și un om curios atît de științele naturii cît și de cele divine. Un exaltat? Desigur. La un moment dat lăsase să se ghicească că nava aceea nu fusese echipată pe cheltuiala Ordinului, ci pe a sa proprie, sau mai bine zis a unui frate de-al lui, neguțător îmbogățit și tot atît de nebun ca și el; cu alt prilej lăsase să-i scape și cîteva plîngeri în ceea ce-i privea pe unii dintre confrații lui care i-ar fi luat "tîlhărește atîtea idei foarte rodnice", după ce se prefăcuseră că le repudiază ca pe niște flecăreli. Fapt ce dădea de înțeles că acolo la Roma acei venerabili părinți nu văzuseră cu părere de rău plecarea acestui personaj pedant și, văzînd că se îmbarca pe cheltuiala sa și că erau destule speranțe ca pe cărările acelea nebătătorite să se fi pierdut, îl încurajaseră ca să scape de el.
Ideile ingurgitate de Roberto în Provence și la Paris erau de așa natură încît îl făceau să ezite în fața afirmațiilor de fizică și filosofie naturală pe care auzea că le face bătrînul. Dar am văzut, Roberto absorbise știința de prin preajmă-i ca și cum ar fi fost un burete, fără să pună prea mare grijă de a nu da crezare unor adevăruri contradictorii. Poate nu din cauză că-i lipsea gustul sistemului, ci din opțiune.
La Paris lumea îi apăruse ca o scenă pe care se reprezentau aparențe înșelătoare, unde fiece spectator voia în fiecare seară să urmărească și să admire alte și alte fapte, ca și cum lucrurile obișnuite, chiar cînd erau miraculoase, nu mai iluminau pe nimeni, și doar cele neobișnuit de nesigure sau nesigur de neobișnuite mai erau capabile să-l mai stîrnească. Anticii pretindeau ca pentru o singură întrebare să existe un singur răspuns, pe cînd marele teatru parizian îi oferise spectacolul unei întrebări la care se răspundea în modurile cele mai diverse. Roberto hotărîse să-și lase numai jumătate din propriu-i spirit acelor lucruri în care credea (sau credea că el crede), ca să și-o țină pe celaltă disponibilă în cazul că ar fi fost adevărat contrariul.
Dacă asta era dispoziția lui de spirit, putem prin urmare înțelege de ce nu era așa de motivat să le nege chiar și pe cele mai demne sau mai puțin demne de crezare dintre revelațiile părintelui Caspar. Din toate povestirile pe care le auzise, aceea relatată de iezuit era cu siguranță cea mai ieșită din comun. Așadar, de ce s-o considere falsă?
Desfid pe oricine să se găsească părăsit pe o corabie pustie, între cer și mare, într-un spațiu neștiut de nimeni, și să nu fie dispus să viseze că, în acea mare nenorocire, i s-a întîmplat măcar norocul de a nimeri în centrul timpului.
Putea prin urmare să se și distreze opunînd celor auzite nenumărate obiecții, însă se comporta ca discipolii lui Socrate, care aproape își implorau înfrîngerea.
Pe de altă parte, cum să respingi știința unei figuri aproape paterne, care pe negîndite îl readusese dintr-o condiție de naufragiat descumpănit în aceea de pasager al unei corăbii pe care cineva o cunoștea și o cîrmuia? Fie prin autoritatea veșmîntului, fie prin condiția de stăpîn originar al acelui castel marin, părintele Caspar reprezenta oricum în ochii lui Puterea, iar Roberto învățase destul din ideile veacului ca să știe că forței trebuie să i te supui, cel puțin în aparență.
Apoi, cînd Roberto începea să se îndoiască de gazda lui, de îndată acela, ducîndu-l să exploreze din nou corabia și arătîndu-și instrumentele ce scăpaseră atenției lui, îi îngăduia să învețe lucruri atît de multe și de însemnate, încît îi cîștiga iarăși încrederea.
De exemplu, îl făcuse să descopere plase și undițe de pescuit. Daphne era ancorată în ape foarte bogate, și nu era cazul să consume proviziile de la bord dacă era cu putință să aibă pește proaspăt. Roberto, umblînd acum ziua cu ochelarii lui fumurii, învățase repede să arunce năvoadele și să dea cu undița, și fără prea mare osteneală prinsese animale de o asemenea mărime încît de mai multe ori riscase să fie tîrît peste bord de forța cu care apucau momeala.
Le întindea pe punte, iar părintele Caspar părea să-i cunoască fiecăruia firea și chiar numele. Dacă însă le numea după natura lor sau le boteza cum îi venea lui, Roberto nu putea spune.
Dacă peștii din emisfera lui erau cenușii, sau cel mult ca argintul-viu, aceștia păreau albăstrui cu aripioare vișinii, aveau mustăți ca șofranul sau boturi de un roșu purpuriu. Pescuise un tipar mare cu două capete ochioase, cîte unul la fiecare parte a corpului, însă părintele Caspar îl făcuse să observe că al doilea cap era doar o coadă zugrăvită astfel de natură, pe care agitînd-o, animalul își înspăimînta adversarii și atunci cînd sta cu spatele.
Fu prins un pește cu pîntecele pătat, cu dungi sinilii pe spate, cu toate culorile curcubeului în jurul ochilor, cu un bot caprin, însă părintele Caspar îl puse să-l arunce imediat înapoi în mare, deoarece știa (din povești de-ale confraților, din experiența de călătorie, sau din vreo legendă de-a marinarilor?) că era mai veninos decît un bureie otrăvit.
Despre un altul, cu ochii galbeni, cu o gură umflată și cu dinții ca niște cuie, părintele Caspar spusese îndată că era creatura lui Belzebut. Să-l lase să se sufoce pe punte pînă ce moartea avea să urmeze, și apoi ducă-se de unde a venit. O spunea din știință dobîndită sau judeca după înfățișare? Dealtfel toți peștii pe care Caspar îi credea buni de mîncat se dovedeau foarte gustoși ― iar despre unul știuse să spună și că era mai bun fiert decît fript.
Inițiindu-l pe Roberto în misterele acelei mări solomonice, iezuitul fusese și mai precis cînd îi dăduse date despre Insulă, căreia Daphne, la sosire, îi făcuse în întregime înconjurul. Către est avea niște plaje mici, dar prea expuse vînturilor. Imediat după promontoriul de la sud, unde, după aceea, acostaseră ei cu barca, era un golf liniștit, numai că acolo apa era prea mică, pentru ca Daphne să-i fi putut urma. Locul unde corabia se afla acum, era cel mai bine așezat: dacă se apropiau de Insulă, s-ar fi împotmolit pe fundul aflat prea aproape, iar dacă se îndepărtau ceva mai mult, s-ar fi găsit în mijlocul unui curent foarte puternic, ce străbătea canalul între cele două insule de la sud-vest la nord-est; și-i fu lesne să i-o demonstreze lui Roberto. Părintele Caspar îi ceru să azvîrle leșul peștelui aceluia al lui Belzebut, cît se putea de tare, în mare, către apus, iar cadavrul monstrului, atît cît mai putură să-l vadă plutind, fu tîrît cu vehemență de fluxul acela nevăzut.
Atît Caspar, cît și marinarii, exploraseră Insula, dacă nu pe toată, cea mai mare parte din ea: adică destul ca să poată hotărî că gurguiul acela, pe care-l aleseseră ca să înfigă pe el Observatoarea, era cel mai potrivit ca să domini cu ochii tot uscatul, întins cît cetatea Romei.
Se afla în interior o cădere de apă, și o vegetație foarte frumoasă: nu erau numai cocotieri și bananieri, dar și niște copaci cu trunchiul în formă de stea, cu vîrfuri ce se subțiau ca niște săbii.
Dintre animale, Roberto văzuse unele sub punte: Insula era un paradis de păsări și se aflau acolo pînă și vulpi zburătoare. Zăriseră printre tufișuri și porci, dar nu reușiseră să-i captureze. Erau și șerpi, dar nici unul nu se dovedise veninos sau fioros, în schimb varietatea șopîrlelor era nesfîrșită.
Însă fauna cea mai bogată se găsea de-a lungul zidului de corali. Þestoase, raci, și stridii de toate formele, greu de comparat cu cele ce se găsesc în mările noastre, mari cît niște coșnițe, cît niște oale, cît niște talgere de servit, adesea greu de descris, dar, odată deschise, arătau grămezi de carne albă, fragedă și grasă ce erau adevărate delicatese. Din nefericire nu le puteai aduce pe corabie: imediat ce erau scoase din apă se stricau de căldura soarelui.
Nu văzuseră nici una dintre fiarele sălbatice mari care mișună prin ținuturile Asiei, nici elefanți, nici tigri, nici crocodili. Iar pe de altă parte nimic care să semene cu vreun bou, cu un cal sau cîine. Părea că pe pămîntul acela fiece formă de viață fusese concepută nu de un arhitect sau de un sculptor, ci de un bijutier: păsările erau cristale colorate, animalele de pădure erau mici, peștii erau turtiți și aproape transparenți.
Nu i se păruse nici părintelui Caspar, nici căpitanului sau marinarilor, că în apele acelea ar fi existînd Pești Cîinești adică Rechini, căci pot fi văzuți și de departe, din cauza înnotătoarei aceleia a lor, tăioasă ca o secure. Și să mai crezi că prin mările acelea se găsesc pretutindeni. Lucrul ăsta, că pe lîngă Insulă și prin împrejurimi lipseau rechinii, era după părerea mea o iluzie a acestui cutezător explorator sau poate că era adevărat ceea ce susținea el, și anume că, existînd puțin mai la vest un curent mare, animalele acelea preferau să circule pe acolo, unde erau sigure că găsesc hrană mai abundentă. Oricum stăteau lucrurile, e bine pentru povestea ce va urma ca nici Caspar și nici Roberto să nu se teamă de prezența rechinilor, altfel n-ar mai fi avut pe urmă curaj să coboare în apă, iar eu n-aș ști ce să mai povestesc.
Roberto urmărea aceste descrieri, se dădea în vînt tot mai mult după Insula aceea îndepărtată, încerca să-și închipuie forma ei, culoarea, mișcarea creaturilor, despre care părintele Caspar îi vorbea. Iar coralii, cum erau oare acești corali, pe care el îi cunoștea numai ca bijuterii care, prin definiție poetică, aveau culoarea buzelor unei femei frumoase?
Asupra coralilor părintele Caspar rămînea fără cuvinte și se mulțumea să-și înalțe ochii la cer cu o expresie de beatitudine. Aceia de care vorbea Roberto erau coralii morți, așa cum moartă era și virtutea respectivelor curtezane cărora libertinii le aplicau comparația aceea prea de tot. Și pe barieră se aflau corali morți și erau chiar cei care-l răneau pe cel ce atingea pietrele astea. Dar întru nimic nu se puteau lua la întrecere cu coralii vii, care erau ― cum să zici ― flori submarine, anemone, hiacinți, flori de lemn-cîinesc, de piciorul-cocoșului, pîlcuri de viorele ― dar nu, asta nu spunea nimic ― erau o jerbăraie de dantele, de cîrcei, de pălărioare, păhăruțe, pleoape, lăstăruși, horbote, vinișoare ― dar nu, erau altceva, erau mișcătoare, colorate precum grădina Armidei și imitau toate vegetalele de pe cîmp, din grădina de zarzavat și din pădure, de la castravecior, la bureți și la varza pitică...
El mai văzuse unii și în altă parte, datorită unui instrument construit de un confrate de-al său și ducîndu-se și scotocind într-o ladă din cabina lui, instrumentul ieșea la iveală: era un fel de mască de piele cu un ochelar mare de sticlă și cu orificiul de deasupra bordat și întărit, cu o pereche de curele așa încît se putea fixa pe cap ca să vină lipită pe chip de la frunte pînă la bărbie. Navigînd pe o barcă cu fundul plat, care să nu se! împotmolească în mîlul de dedesubt, aplecai capul pînă la fața apei și-i vedeai fundul ― pe cînd dacă-ți scufundai capul gol, afară de usturimea ochilor, n-ai fi văzut nimic.
Caspar credea că dispozitivul acela ― pe care-l numea Perspicillum, Ochelar, sau de-a drepul Persona Vitrea (mască ce nu ascunde, ci dimpotrivă, arată) ― l-ar fi putut purta și cel ce-ar fi știut să înoate printre stînci. Nu că apa n-ar fi intrat mai curînd sau mai tîrziu înăuntru-i, însă cîtva timp, ținîndu-ți răsuflarea, puteai continua să privești. După care, ar fi trebuit să ieși din nou la suprafață, să golești vasul acela și s-o iei de la capăt.
"Dacă tu să înoți învățai, ai putea aceste lucruri să vezi acolo" îi zicea Caspar lui Roberto. Iar Roberto, ținîndu-i isonul: "Dacă eu înotam, coșul pieptului mi s-ar umple ca o ploscă!" Și totuși îi părea rău că nu putea să se ducă pînă acolo.
Și apoi, adăuga părintele Caspar, pe Insulă se afla și Porumbița de Flacără.
"Porumbița de Flacără? Ce-i asta?" întrebă Roberto, iar nerăbdarea cu care o făcu ni se pare ieșită din comun. Ca și cum Insula de multă vreme îi promitea o emblemă obscură care abia acum devenea luminoasă ca soarele.
Explica părintele Caspar că era greu să descrii frumusețea acestei păsări și trebuia să o vezi ca să poți vorbi despre ea. El o zărise prin lunetă chiar în ziua sosirii. Iar de departe era ca și cum ai vedea o sferă de aur înfocat, sau de foc înaurit, care din vîrful arborilor celor mai înalți săgeta către cer. Imediat ce coborîse pe uscat voise să știe mai multe despre ea și-i învățase pe marinari să o deosebească.
Fusese o pîndă destul de lungă pînă ce aflaseră prin ce arbori locuia. Scotea un sunet cu totul aparte, un fel de "toc-toc", pe care-l obții plescăind cu limba în cerul gurii. Caspar înțelesese că scoțînd chemarea aceea din gură sau din degete, vietatea răspundea, și de cîteva ori se lăsase zărită în timp ce zbura din creangă-n creangă.
Caspar se întorsese de mai multe ori și stătuse la pîndă cu o lunetă și, cel puțin o dată, văzuse bine pasărea, aproape nemișcată: capul îi era măsliniu închis ― nu, poate ca sparanghelul, ca și ghearele ― iar ciocul, de culoarea lucernei, se întindea, ca o mască, și-i îmbrăca ochiul, ce părea un bob de grîu turcesc, adică porumb, cu pupila de un negru scînteietor. Avea un pieptăraș scurt, auriu, ca și vîrful aripilor, însă trupul, de la piept și pînă la penele cozii, acolo unde fulgii foarte subțiri păreau păr de femeie, era (cum să-i zici?) ― nu, roșu nu era cuvîntul potrivit...
Rubiniu, roșietic, roșcaliu, roșcat, roșior, ruginiu, roib, roș-arămiu, cîrmeziu, stacojiu, sugera Roberto. Nein, nein, se întărită părintele Caspar. Iar Roberto: ca o fragă, ca o mușcată, ca o boabă de zmeură, ca o vișină, ca o ridiche; ca boaba de agriș, ca pieptul de sturz mare sau de sturzișor, ca coada de codroș, ca pieptul de măcăleandru... Nu și nu, insista părintele Caspar, în luptă cu limba lui și cu limbile altora ca să găsească cuvintele potrivite: și ― judecînd după sinteza pe care a făcut-o Roberto din toate astea mai apoi, nici nu mai înțelegi dacă exagerarea-i mai mult a celui ce dădea informația sau a celui ce-o primea ― trebuia să fie de culoarea învăpăiată a unei portocale amărui, a unei naramze, era un soare înaripat, în fine, cînd o vedeai în cerul alb era ca și cum aurora ar fi zvîrlit o rodie pe zăpadă. Iar cînd se-avînta țintă-n soare era mai scînteietoare de raze ca un heruvim!
Astă pasăre de culoarea naramzei, zicea părintele Caspar, cu siguranță că nu putea trăi decît pe Insula lui Soiomon, pentru că și în Cîntarea acestui mare Rege se vorbea de o porumbiță ce se înalță ca aurora, învăpăiată ca soarele, terribilis ut castrorum acies ordinată. Era, precum spune un alt psalm, cu aripile suflate în argint și cu penele strălucind ca aurul.
Împreună cu vietatea aceea Caspar mai văzuse încă una, aproape la fel, doar că penele-i nu erau nărămzii, ci verzi-albăstrii, iar din felul cum ele două stăteau de obicei pereche pe același ram, trebuiau să fie bărbățuș și femeiușcă. Că puteau fi columbe o spunea forma lor și gunguritul lor atît de frecvent. Care dintre ele era bărbatul era anevoie de spus și, dealtminteri, le impusese marinarilor să nu le ucidă.


Roberto întrebă cîte columbe puteau să se afle pe Insulă. Din cîte știa părintele Caspar, care de fiecare dată văzuse doar un singur ghemotoc nărămziu țîșnind către nori, sau totdeauna doar o singură pereche printre frunzișurile înalte, pe Insulă puteau fi și numai două columbe, iar una singură de culoare nărămzie. Presupunere ce-l făcea pe Roberto să ardă de dorința acelei frumuseți răzlețe ― care, dacă-l aștepta pe el, îl aștepta pururi din ziua cea de ieri.
Pe de altă parte, dacă Roberto ar vrea, zicea Caspar, stînd ore în șir la lunetă, ar fi putut-o vedea și de pe corabie. Numai să-și fi scos ochelarii aceia cerniți cu fum. La răspunsul lui Roberto, că ochii nu i-o îngăduiau, Caspar făcuse unele observații cam de ocară despre beteșugul acela de muierușcă, și-i recomandase lichidele cu care-și oblojise el buboiul (Spiritus, Olea, Flores).


Nu pare clar dacă Roberto le-a folosit, sau dacă s-a învățat puțin cîte puțin să privească în juru-i fără ochelari, întîi în zori și în amurg, apoi ziua-n amiaza mare, nici dacă-i mai purta și atunci cînd, după cum vom vedea, încearcă să deprindă înotul ― dar fapt e că din acest moment ochii nu mai sînt pomeniți ca să-și justifice oarece fugă sau fereală. Încît ne e îngăduit să presupunem că încet-încet, poate prin acțiunea curativă a adierilor îmbălsămate de-acolo sau a apei de mare, Roberto s-a vindecat de o suferință care, adevărată sau presupusă, îl făcuse cam licantropic mai bine de zece ani (numai de n-ar vrea cititorul să insinueze că din clipa asta îl vreau eu să stea tot timpul pe punte și, negăsind ceva care să mă dezmintă printre hîrtiile lui, cu aroganța-mi auctorială, îl scutesc de orice boală).
Dar poate că Roberto voia să se vindece cu orice preț, ca să vadă porumbița. Și s-ar fi repezit chiar atunci, pe loc, la balustradă, ca să-și petreacă ziua scrutînd arborii, de n-ar fi fost împiedicat de o altă problemă nerezolvată.


Terminîndu-și descrierea Insulei și a bogățiilor ei, părintele Caspar remarcase că atîtea lucruri îmbucurătoare nu se puteau găsi decît acolo, pe meridianul antipod. Atunci Roberto întrebase: "Dar, respectabile părinte, domnia ta mi-ai spus că Văzătoarea Malteză ți-a dovedit că te afli pe meridianul antipod, iar eu cred asta. Dar nu te-ai dus să înalți Văzătoarea aceea pe fiece insulă pe care ai întîlnit-o în călătoria domniei tale, ci numai și numai pe aceasta. Și-atunci, într-un oareșicare fel, înainte ca Văzătoarea să ți-o spună, domnia ta trebuie că erai mai dinainte sigur că ai găsit longitudinea pe care o căutai!"
"Tu foarte drept gîndești. Dacă eu aici veneam fără a ști că aici era aici, nu puteam eu da știre că mă aflam aici... Acum îți explic. Deoarece știam că Specula era unicul instrument potrivit ca să ajung unde să probez Specula, trebuiam false metode a folosire. Și așa am și fact".



23.
Osebite și meșteșugite Machine

Văzînd că Roberto era neîncrezător și că pretindea să afle care anume și cît de inutile erau diferitele metode pentru a găsi longitudinile, părintele Caspar obiectase că, deși erau greșite atunci cînd erau luate una cîte una, puse toate la un loc le puteai cîntări feluritele rezultate și le puteai compensa fiecărora defectele. "Și asta est mathematica!"
Firește, un ceasornic, după mii de mile nu mai dă siguranță că măsoară bine timpul din locul de plecare. Dar ceasornice mai multe și felurite, unele construite special și cu grijă, atîtea cîte Roberto descoperise pe Daphne? Tu cumpănești timpurile lor neexacte, controlezi zilnic ce răspunde unul cu ce decretează celelalte, și ceva siguranță tot capeți.
Loch-ul acela sau bărcuța, cum vrei să-i spui? Nu funcționează cele obișnuite, dar iacă ce construise părintele Caspar: o cutiuță cu două stinghii verticale, astfel încît una înfășură iar alta desfășura o frînghie de lungime fixă echivalînd cu un număr fix de mile; iar stinghia înfășurătoare era prevăzută jur împrejur cu multe palete, care ca într-o morișcă se-nvîrteau sub imboldul acelorași vînturi care umflau și velele, și-și iuțeau sau își încetineau mișcarea ― și, prin urmare, înfășurau mai multă sau mai puțină frînghie ― după forța și după direcția dreaptă sau oblică a suflării vîntului, înregistrînd astfel și abaterile datorate faptului că mergeau în zig-zag sau contra vîntului. Metodă care nu era cea mai sigură dintre toate, dar era foarte bună dacă cineva i-ar fi comparat rezultatele cu cele ale altor mijloace.
Eclipsele lunare? Sigur că, observîndu-le în timp ce călătoreai, dădeau la iveală nenumărate presupusuri și îndoieli. Dar la urma urmelor, ce să mai zicem de cele observate de pe uscat?
"Trebuie avut mulți observatori et în multe locuri din lume, și dispuși a-și da mîna întru cea mai mare slavă a lui Dumnezeu, iar nu să-și aducă ocări sau batjocure și bănuială. Ascultă: în 1612, opt noiembrie, la Macao, reverendisimul pater Iulius de Alexis înregistrează o eclipsă de la orele opt și treizeci seara pînă la orele unsprezece treizeci. Încunoștiințează reverendisimul pater Carolus Spinola că la Nangasaki, în Iaponia, aceeași eclipsă, la nouă treizeci dintru aceeași seară a observat. Și pater Christophorus Schnaidaa văzuse aceeași eclipsis la Ingolstatio, la cinci după amiaza. Differentia de o oră face cincisprezece grade de meridian, et prin urmare aceasta e distantia dintre Macao și Nangasaki, nu șasesprezece grade et douăzeci, cum zice Blaeu. Verstanden? Firește, pentru aceste observări trebuie să te păzești de neguri sau de fum, să ai horologii bune, să nu lași a scăpare initium totalis immersionis, et a ținere cumpăna dreaptă între initium et finis eclipsis, să bagi de seamă momentele de mijloc în care se întunecă petele, et coetera. Dacă locurile depărtate sunt, o foarte mititică greșeală face nu mare differentia, dar dacă locurile proxime sunt, o greșeală de puține minute face mare differentia".
Aparte că în ce privește Macao și Nagasaki mi se pare că are mai multă dreptate Blaeu decît părintele Caspar (iar asta dovedește cît de întortocheată era cu-adevărat pe vremea aceea problema longitudinilor), iată că, tot culegînd și legînd între ele observații făcute de confrații lor misionari, iezuiții stabiliseră un Horologium Catholicum, care nu voia să spună că era un ceas foarte credincios papei, ci un orologiu universal. Era în realitate un soi de planisfer pe care erau însemnate toate sediile Companiei, de la Roma pînă la marginile lumii cunoscute, iar pentru fiece loc era însemnată ora locală. Așa, explica părintele Caspar, el n-avusese trebuință să țină socoteala timpului de la începutul călătoriei, ci numai de la ultima strajă a lumii creștine, a cărei longitudine era în afară de dispută. Așadar marginile de eroare se reduseseră cu mult, iar între o oprire și alta se puteau folosi și metode care în absolut nu dădeau nici o garanție, cum ar fi variația acului sau calculul asupra petelor lunare.
Din fericire confrații săi se aflau cam pretutindeni, de la Pernambuco la Goa, de la Mindanao la Porto Sancti Thomae și, dacă vînturile îl împiedicau să acosteze în vreun port, urma de îndată altul. De pildă, la Macao, vai, Macao, numai ce se gîndea la aventura aceea părintele Caspar se înnegura la față. Era o posesiune portugheză, Chinezii îi numeau pe europeni oameni cu nasul lung tocmai pentru că primii care debarcaseră pe coastele lor fuseseră portughezii, care adevărat că au un nas foarte lung, și la fel și iezuiții, care veneau împreună cu ei. Și așa că tot orașul era o cunună de fortărețe albe și albastre pe colină, controlate de părinți ai Companiei, care trebuiau să se îngrijească și de lucrurile militare, deoarece orașul era amenințat de ereticii olandezi.
Părintele Caspar hotărîse să-și facă drumul pe la Macao, unde cunoștea un confrate foarte învățat în științe astronomice, însă uitase că tocmai naviga pe un fluyt olandez.
Ce făcuseră bunii părinți din Macao? Văzînd ei corabie olandeză, dăduseră drumul la tunuri și la balimezuri. Fără de nici un folos părintele Caspar făcuse semne cu brațele de la proră și pusese iute să se înalțe stindardul Companiei, blestemații ăia de confrați ai lui portughezi cu nasuri lungi, învăluiți în fumul războinic care-i stîrnea la un sfînt și nemilos măcel, nici măcar nu-și dăduseră seama, și-i tot dădeau zor cu zvîrlitul ghiulelelor împrejurul lui Daphne. Numai din mila lui Dumnezeu corabia mai putuse să-și scape pînzele, să facă volta și să fugă cu chiu cu vai către larg, pe cînd căpitanul, în limba-i luterană îi împroșca cu ocări pe părinții aceia nebuni de legat. Însă de data aceea avea el dreptate: bine este să-i dai la fund pe olandezi, dar nu cînd se află și un iezuit la bord.
Din fericire nu erau greu de găsit alte misiuni la distanță nu prea mare, și-și îndreptaseră prora către mult mai ospitaliera Mindanao. Și așa din popas în popas, țineau sub control longitudinea (numai Dumnezeu știe cum, adaug eu, din moment ce, ajungînd ei la o palmă de Australia, pesemne că pierduseră orice punct de reper).
"Et acum trebuie Novissima Experimenta facem, pentru ca să arătăm clarissime et evidenter că noi pe o sută optzecilea meridian suntem. Altminteri confrații mei din Colegiul Roman gîndesc că eu sunt un mameluk."
"Experimente noi?" întrebă Roberto. Nu mi-ați spus chiar adineuri că Văzătoarea v-a dat în sfirșit siguranța că vă găsiți pe cel de al o sută optzecelea meridian și dinaintea Insulei lui Solomon?"
Ba da, răspunse iezuitul, el era sigur de asta: aruncase în arenă feluritele metode imperfecte găsite de alții, iar îmbinarea atîtor metode slabe nu putea să ofere decît o siguranță destul de mare, așa cum se întîmplă cu proba existenței lui Dumnezeu prin consensus gentium, căci deși e foarte adevărat că din oamenii ce cred în Dumnezeu sînt atîția înclinați să greșească, e imposibil să greșească toți, din pădurile Africii și pînă în pustietățile Chinei. Așa se face că noi credem în mișcarea soarelui și a lunii și a altor planete, sau în puterea ascunsă a negelariței, sau că în centrul pămîntului este un foc subteran; de mii și mii de ani oamenii au crezut-o, și crezînd-o, au reușit să trăiască pe planeta aceasta și să obțină multe efecte folositoare din felul în care citiseră marea carte a naturii. Dar o descoperire mare ca aceea trebuia să fie confirmată de multe alte probe, în așa fel încît și cei mai sceptici să se oprească în fața evidenței.
Și apoi știința nu trebuie urmărită doar de dragul de a ști, ci pentru a se împărtăși din ea și frații noștri. Și de aceea, din moment ce pe el îl costase atîta osteneală să găsească longitudinea cea bună, acuma trebuia să-i caute confirmare prin alte metode mai ușoare așa încît această cunoaștere să devină patrimoniul tuturor fraților noștri, "sau măcar al fraților creștini, mai mult, al fraților catholici, pentru că hereticii olandezi sau englezi, sau și mai rău, cei moravi, ar fi cu mult mai bine să nu ajungă niciodată a le cunoaște".
Acum, din toate metodele de a lua longitudinea, două le considera el a fi mai sigure. Una, bună pentru uscat, era tocmai comoara aceea a tuturor metodelor, Observatoarea Malteză; cealaltă, bună pentru observațiile pe mare, era cea bazată pe al său Instrumentum Arcetricum, care zăcea sub punte și încă nu fusese pus în lucrare, fiindcă mai întîi se cerea să capete prin mijlocul Observatoarei certitudinea asupra propriei poziții, și apoi să vadă dacă acel Instrumentum o confirma, după care ar fi putut fi considerat cel mai sigur dintre toate.
Acest experiment, părintele Caspar l-ar fi făcut el cu mult mai înainte, dacă nu s-ar fi întîmplat tot ce se întîmplase. Dar acum venise momentul, și avea să se petreacă chiar în noaptea aceea: cerul și efemeridele îi spuneau că era noaptea potrivită.
Ce anume era Instrumentum Arcetricum? Era o unealtă întruchipată cu mulți ani înainte de către Galilei ― însă băgați de seamă, întruchipată, povestită, promisă, niciodată realizată, mai înainte ca părintele Caspar să o pună în lucrare. Iar lui Roberto care-l întreba dacă acel Galilei era unul și același cu cel ce făcuse o ipoteză foarte condamnabilă despre mișcarea pămîntului, părintele Caspar îi răspundea că da, că atunci cînd se băgase în metafizică și în sfinteie scripturi acel Galilei, spusese lucruri foarte rele, dar ca mecanic era om de geniu, și încă foarte mare. Iar la întrebarea dacă nu era rău să folosească ideile unui om pe care Biserica le respinsese, iezuitul răspunsese că întru slava cea mai mare a lui Dumnezeu pot conlucra chiar și ideile unui eretic, dacă ele în sine nu sînt eretice. Și doar nu ne-om închipui noi că părintele Caspar, care primea toate metodele existente, fără să jure pe niciuna, dar trăgînd foloase din gîlceava lor împăciuită, n-ar fi trebuit să tragă folos și din metoda lui Galilei.
Dimpotrivă, era foarte folositor pentru știință și credință să profite cît mai curînd de ideea lui Galilei; acesta încercase chiar să o vîndă olandezilor, și mare noroc că aceia, ca și spaniolii cu cîteva decade mai înainte, nu se încrezuseră în ea.
Galilei scosese bazaconii dintr-o premisă care în sine era foarte justă, și anume aceea de a fura ideea lunetei de la flamanzi (care o foloseau numai ca să supravegheze corăbiile în port), și de a îndrepta instrumentul acela spre cer. Iar acolo, printre atîtea alte lucruri pe care părintelui Caspar nici prin vis nu-i trecea să le pună la îndoială, descoperise că Jupiter sau Joe, cum îl numea Galilei, avea patru sateliți, cum s-ar zice, patru lune, niciodată văzute, de la începuturile lumii pînă în timpurile acelea. Patru steluțe ce se învîrteau în juru-i, în timp ce el se învîrtea în jurul soarelui ― și vom vedea că pentru părintele Caspar faptul că Joe se-nvîrtea în jurul soarelui, era admisibil, cu condiția ca pămîntul să fie lăsat în pace.
Acuma, că luna noastră intră uneori în eclipsă, cînd trece în umbra pămîntului, era lucru bine cunoscut, așa cum era cunoscut tuturor astronomilor și cînd anume aveau să se petreacă eclipsele lunare și pentru asta serveau de model almanahurile. Nimic de mirare așadar că și lunele lui Jupiter își aveau eclipsele lor. Ba chiar, cel puțin pentru noi, aveau două, o eclipsă propriu-zisă și o ocultație.
Într-adevăr luna dispare din ochii noștri cînd pămîntul se interpune între ea și soare, însă sateliții lui Jupiter dispar din vederea noastră de două ori, cînd trec în spatele lui, și cînd îi trec pe dinainte, devenind totuna cu lumina lui, iar cu o lunetă bună se pot urmări foarte bine aparițiile și disparițiile lor. Cu avantajul neprețuit că, în timp ce eclipsele de lună au loc numai la cîte o moarte de episcop, și cer un timp foarte lung, cele ale sateliților lui Jupiter au loc frecvent și sînt destul de rapide.
Acum să presupunem că ora și minutele eclipselor fiecărui satelit (fiecare mișcîndu-se pe cîte o orbită de lărgime diferită) au fost stabilite cu exactitate pe un meridian cunoscut și dau mărturie despre ea almanahurile; în cazul ăsta e de ajuns să reușești să stabilești ora și minutul în care eclipsa se arată pe meridianul (necunoscut) pe care te afli, iar socoteala o faci imediat și-i posibil să deduci din ea longitudinea locului de observație.
E adevărat că existau inconveniente minore, de care n-avea rost să-i vorbească unui profan, însă isprava i-ar fi reușit unui om tare la socoteli, care ar fi putut dispune de un măsurător al timpului, adică de un perpendiculum sau pendul sau Horologium Oscillatorium, cum vrei să-i zici, capabil să măsoare cu o exactitate absolută pînă și diferența de o secundă; item, dacă ar fi avut două ceasornice obișnuite care să-i spună cu fidelitate ora de începere și de terminare a fenomenului atît pe meridianul de observare, cît și pe acela din Insula Fierului; item, cu ajutorul tabelei sinusurilor să știe măsură mărimea unghiului făcut în ochi de către corpurile examinate ― unghi care, dacă-l înțelegem ca pe o poziție a acelor unui ceasornic, ar fi exprimat amănunțit în minute și secunde distanța dintre două corpuri și variația ei progresivă.
Cu condiția, e cazul s-o repetăm, să fi avut almanahurile acelea bune pe care Galilei, ajuns bătrîn și bolnav, nu reușise să le completeze, dar pe care confrații părintelui Caspar, atît de îndemînatici în calcularea eclipselor Lunii, 1e așternuseră acum de minune pe hîrtie.
Care erau inconvenientele cele mai mari, pe care se bătuseră morțiș adversarii lui Galileu? Că erau observații ce nu se puteau face cu ochiul liber și că era nevoie de o lunetă sau telescop sau cum am vrea să-i mai zicem? Dar părintele Caspar avea unele de cea mai bună fabricație, pe care nici măcar Galilei nu visase să le aibă. Că măsurătoarea și calculul nu erau la îndemîna marinarilor? Păi, toate celelalte metode pentru longitudini, dacă scoatem din discuție bărcuța, cereau de-a dreptul un astronom! Dacă învățaseră să folosească astrolabul, care nici el nu era lucru la îndemîna oricărui profan, căpitanii aveau să învețe să folosească și luneta.
Dar, ziceau pedanții, observații atît de exacte care cereau multă precizie, se puteau face poate pe uscat, însă pe o corabie în mișcare, pe care nimeni nu izbutește să țină nemișcată o lunetă asupra unui corp ceresc ce nu se vede cu ochiul liber... Ei, bine, Părintele Caspar era gata să arate că, cu puțină pricepere, observațiile se puteau face chiar și pe o corabie în mișcare.
În fine, unii spanioli obiectaseră că sateliții aflați în eclipsă nu apăreau ziua și nici în nopțile cu furtună. "Cred ei oare că poți să bați din palme și așa, pe loc, cît ai clipi, hop și eclipsele de lună la dispoziție?" ― se necăjea părintele Caspar. Și cine spusese oare că observarea trebuia făcută în fiece clipă? Cine a călătorit din Indii pînă la Indiile celelalte știe că luarea longitudinii n-are nevoie de o frecvență mai mare decît se cere pentru luarea latitudinii, și apoi nici pe aceasta nu poți s-o iei nici cu astrolabul cînd marea-i foarte agitată. Măcar de-am ști s-o luăm bine, longitudinea asta binecuvîntată, chiar și numai o dată la două-trei zile, iar între una și cealaltă am putea ține socoteala timpului și a spațiului parcurs, cum se și făcea, folosind o bărcuță. Numai că pînă atunci ne mărginiserăm să facem doar asta timp de luni și luni de zile. "Ei mi se par", zicea bunul părinte din ce în ce mai scîrbit, "ca hornul carele cu mare mărinimie tu ajuți cu un coș cu pîine, și în loc de a da mulțumire, se spășește că pe masa-i și un purceluș fript sau un urecheat nu-i pui. Oh, dare-ar sfîntul! Poate că tu aruncai în mare tunurile din această corabie pentru că știai că din o sută de lovituri nouăzeci fac pleosc în apă?"
Iată-l deci pe părintele Caspar punîndu-l pe Roberto să ajute la pregătirea unui experiment ce trebuia să se facă într-o seară ca aceea care tocmai se anunța astronomicește potrivită, cu cerul senin, dar cu marea într-o ușoară agitație. Dacă experimentul s-ar fi făcut într-o seară cu mare calmă, explica părintele Caspar, era ca și cum l-ai fi făcut pe uscat, iar acolo se știa bine că ar fi reușit. Experimentul trebuia însă să-i îngăduie observatorului o aparență de mare calmă pe o cocă ce se mișca de la pupă la proră și dintr-o latură în cealaltă.
Mai întîi de toate trebuiseră să recupereze, dintre ceasurile care în zilele trecut» fuseseră maltratate în halul acela, unul care încă mai funcționa cum trebuie. Unul singur, în cazul acela fericit, și nu două: într-adevăr aveau să-l acordeze cu ora locală printr-o bună verificare la lumina zilei (ceea ce și făcură) și, fiindcă erau siguri că se află pe meridianul antipod, nu era nici un motiv să aibă un al doilea care să arate ora de pe Insula Fierului. Era de ajuns să știe că diferența era de douăsprezece ore în cap. Miezul nopții la ei, miezul zilei acolo.
Dacă stăm să ne gîndim, hotărîrea asta pare să se sprijine pe un cerc vicios. Că se găseau pe meridianul antipod era un lucru pe care experimentul trebuia să-l dovedească, și nu să-l ia ca de la sine înțeles. Însă părintele Caspar era așa de sigur de observațiile lui precedente, că dorea numai să le confirme, și pe urmă ― pesemne ― după toată trambalarea aceea de pe corabie nu mai era nici măcar un singur ceas care să mai arate ora de pe cealaltă față a globului, deci trebuiau să treacă peste neajunsul ăsta. Pe de altă parte Roberto nu era. așa de subtil încît să remarce viciul ascuns al acestui mod de a proceda.
"Cînd eu spun acuma, tu privește hora, și scrii. Et îndată dai vînt la perpendiculum."
Firul cu plumb era susținut de un schelet din metal care ținea loc de furcă unei baghete de aramă ce se termina cu un pendul circular. În punctul cel mai de jos pe unde trecea pendulul, era o roată orizontală, pe care erau puși niște dinți, dar făcuți în așa fel ca o lature a dintelui să vină drept la linie pe planul roții, iar cealaltă oblic. Mergînd încoace și încolo, pendulul ― înaintînd ― lovea, printr-un aculeț care ieșea din el, o crăpătură, care la rîndu-i atingea un dinte pe partea-i dreaptă, și punea în mișcare roata; iar cînd pendulul se întorcea, crăpaturica abia atingea latuța oblică a dintelui, iar roata stătea pe loc. Însemnînd dinții cu niște numere, cînd pendulul se oprea, se puteau număra dinții mișcați, și deci calcula numărul părticelelor de timp parcurse.
"Așa tu nu ești obligat să numeri de fiecare dată unul, doi trei et coetera, ci la sfîrșit cînd eu zic gata, oprești perpendiculul și numeri dinții, înțeles? Et scrii cîți dinți. Apoi privești horologiul și scrii hora asta sau asta. Et cînd din nou eu zic acuma, tu dai la el un foarte vioi vînt, și el începe din nou oscilațiunea. Simplice, că și un copil pricepe."
Bineînțeles că nu era vorba de cine știe ce pendul, părintele Caspar o știa bine, dar despre treaba asta abia începea să se discute și numai după un timp s-ar fi putut construi unele mai perfecte.
"Lucru difficillimum, și trebuie încă mai învățăm mult, dar dacă Domnul nu ar interzice Die Wette... cum zici tu, le pari..."
"Rămășagul."
"Așa. Dacă Dumnezeu nu ar opri asta, eu aș putea face rămășag că în viitor toți merg a căutare longitudini și toate alte phenomena pămîntești cu perpendicul. Dar pe o corabie foarte greu, et tu trebuie faci multă atenție."
Caspar îi spuse lui Roberto să-și pună la îndemînă cele două aparate, dimpreună cu tot ce-i trebuia pentru scris, pe castelul de pupă, care era locul de observație cel mai înălțat de pe Daphne, acolo unde aveau să monteze Instrumentum Arcetricum.
Din chelnă aduseseră pe castel toate catrafusele acelea pe care Roberto le văzuse în treacăt cînd încă îl fugărea pe Intrus. Erau ușor de adus, afară de cada de metal, care fusese cocoțată pe punte printre imprecațiuni și ratări de tot hazul pentru că nu încăpea în sus pe treptele scăriței. Dar părintele Caspar, ahotnic cum era, acum cînd trebuia să-și realizeze proiectul, dădea dovadă de o energie fizică tot așa de mare pe cît voința.
Urcă aproape de unui singur, cu un instrument de strîns cataramele, o armătură de semicercuri și de mici tije de fier, care se dovedi o înjghebare de formă rotundă, la care fixară cu niște inele pînza de cort circulară, astfel încît la sfîrșit aveau un fel de cupolă în forma unei jumătăți de glob sferic, cu diametrul de circa doi metri. Trebuiră să-l dea cu catran ca să nu lase să treacă uleiul acela rău mirositor din butoiașe, cu care acum Roberto îl umplea, plîngîndu-se de mirosul grețos. Însă părintele Caspar îi tot aducea aminte, serafic ca un capucin, că nu aveau să prăjească ceapă în el.
"Dar la ce servește?"
"Încercăm în această mare mică să punem o corabie mai mică", și cerea să fie ajutat să pună în ligheanul acela mare de pînză, lighenașul metalic, aproape turtit, cu un diametru puțin mai mic decît al celui în care încăpuse. "Nu ai niciodată auzit cineva care spune că marea întinsă ca uleiul? Iată, acum și vezi, pluta atîrnă la stînga și oleul din bazinul mare atîrnă la drepta, et viceversa, sau ție așa pare; în fapt oleul se menține pururea în echilibru, fără să se ridice sau să coboare, și paralel cu orizontul. Asta s-ar întîmpla și de ar fi apă, dar pe oleu stă lighenașul mic ca pe marea calmă. Et eu am făcut la Roma un mic experiment, cu două lighenașe mici. cel mai mare plin cu apă și cel mai mic cu nisip, și în nisip un bețigaș. et eu puneam pe cel mic să plutească în cel mare et pe cel mare îl mișcăm, și tu puteai vedea bețigașuul dirept ca un turn, nu aplecat ca turnurile din Bononia!"
"Wunderbar", aproba poliglot Roberto. "Și acum?"
"Scoatem acum lighenașul mic, care trebuie pe el o mașinărie întreagă montăm."
Marginea ligheanului mic avea niște arcuri mici pe dinafară așa încît, explica părintele, atunci cînd el avea să plutească cu greutatea-i în el, trebuia să rămînă despățit măcar cu un deget de fundul vasului în care era conținut; iar dacă mișcarea excesivă a oaspetelui său l-ar fi împins prea la fund (care oaspete, întreba Roberto; acum tu vezi, răspundea părintele) arcurile acelea trebuiau să-i îngăduie să plutească din nou în sus fără să se clatine. Pe fundul interior trebuiau să înfigă un scaun cu spătarul înclinat, care să-i permită unui om să stea aproape întins pe spate privind în sus, sprijinindu-și picioarele pe o placă de fier ce ținea loc de contragreutate.
După ce puseră ligheanul mare pe punte și-l făcură să stea locului cu cîteva cuie, părintele Caspar se așeză pe scaun, și-i explică lui Roberto cum să-i monteze pe umeri, legîndu-i-o de mijloc, o armătură de frînghii și de curele din pînză și din piele la care mai trebuia atașată și o scufie în formă de coif. Coiful lăsa o gaură pentru un ochi, în timp ce la înălțimea nasului ieșea înafară un corn care avea deasupra un inel. În el se fixa luneta, din care atîrna o stinghie țapănă ce se termina printr-un cîrlig. Acea Hiperbolă a Ochilor putea fi mișcată liber pînă ce ar fi fost identificat astrul ales dinainte; dar, odată ce acesta se afla în centrul lentilei, se agăța stinghia aceea rigidă de bandulierele de pe piept, și din acel moment era garantată o vedere fixă către eventualele mișcări ale acelui ciclop.
"Perfect!" jubila iezuitul. Cînd lighenașul ar fi fost pus să plutească peste calmul uleiului, puteau fi ațintite chiar și corpurile cerești cele mai greu de văzut, fără ca vreo clătinătură a mării aflate în frămîntare să poată abate ochiul cititor în horoscoape de la steaua-i predestinată! "Iar asta domnul Galilei descris, iar eu am fapt."
"E foarte frumos", zise Roberto. "Dar acuma cine pune toate astea în vasul cu ulei?"
"Acum eu dezleg pe mine și cobor, apoi noi punem lighenaș gol în ulei, apoi eu sui la loc."
"Nu cred că-i ușor."
"Mult mai ușor decît un lighenaș cu mine cu tot în el să pui."
Cu oarecare efort, lighenașul cu scaunul lui fu pus deasupra să plutească pe ulei. Apoi părintele Caspar, încoifat și împlătoșat și cu luneta montată pe coif, încercă să urce pe înjghebarea aceea, cu ajutorul lui Roberto care cu o mînă i-o ținea strîns pe a lui și cu cealaltă îl împingea de la spate. Încercarea fu făcută de mai multe ori, și cu prea puțin succes.
Nu pentru că scheletul metalic ce susținea vasul cel mare nu putea ține și un oaspete, dar nu-i oferea acestuia nici un punct de sprijin ca lumea. Apoi, cînd părintele Caspar încerca, cum făcu de cîteva ori, să pună numai un picior pe marginea metalică, punîndu-l repede pe celălalt înlăuntrul lighenașului mai mic, acesta, în plin avînt al îmbarcării, prindea să se miște pe ulei către partea opusă a vasului ce-l conținea, crăcănînd în formă de compas picioarele părintelui, care scotea țipete de alarmă pînă ce Roberto nu-l apuca de mijloc și-l trăgea către sine, cum s-ar zice, cu picioarele pe pămîntul Daphnei ― blestemînd de moarte în timpul ăsta în amintirea lui Galilei și lăudîndu-i pe cîinii ăia de persecutori ai lui. Intervenea în clipa aceea părintele Caspar care, lăsîndu-se să cadă în brațele salvatorului său, îl asigura printr-un geamăt că persecutorii aceia nu erau cîini, ci oameni ai bisericii demni de tot respectul, puși doar în slujba păstrării adevărului, iar cu Galilei se purtaseră părintește și plini de îndurare. Apoi, tot așa împlătoșat și imobilizat cu privirea spre cer, cu luneta perpendiculară pe față, ca un Pulcinello cu nasul mecanic, îi amintea lui Roberto că acel Galilei măcar în invenția aceea nu greșise și că trebuia doar să încerci și să tot încerci. "Și așadar, mein lieber Robertus", zicea el apoi, "poate că tu ai uițat pe mine și crezi că eram o țestoasă, pe care o capturezi cînd pui cu pîntecele în aer? Haide, împinge pe mine din nou, iată, fă să ating marginea aceea, uite, așa, căci hornului i se cuvine status erectus."
In toate aceste nefericite operațiuni nu înseamnă că uleiul rămînea calm ca orice ulei, iar după puțin timp amîndoi experimentatorii se treziră destui de gelatinoși și, ceea ce e mai rău, oleaginoși din belșug ― dacă contextu-i permite cronicarului astă întorsătură de condei, fără ca să i se mai reproșeze sursa.
În Timp ce părintele Caspar ținea morțiș să poată ajunge la scaunul acela, Roberto constată că poate trebuiau să golească mai întîi vasul cel mare de ulei, apoi să pună în el lighenașul, iar pe urmă să-i urce în el pe părinte și, la sfîrșit, să toarne din nou uleiul, al cărui nivei crescînd, atunci și lighenașul, și împreună cu el și observatorul, s-ar fi ridicat să plutească.
Așa se și făcu, cu mari laude aduse de maestru istețimii elevului, pe cînd miezul nopții se apropia grabnic. Nu prea dădea el ansamblul acela impresia de cine știe ce stabilitate, dar dacă părintele Caspar avea grijă să nu se miște alandala, se putea spera tot binele.
La un moment dat Caspar strigă triumfător: "eu acuma văd pe ei!" Strigătul îl obligă să-și miște nasul, iar luneta, care era destul de grea, riscă să alunece din ocular, el mișcă brațul ca să n-o clintească din locu-i, mișcarea brațului îl descumpăni din umăr, și lighenașul fu gata-gata să se răstoarne. Roberto lăsă și hîrtie și ceasuri, îl susținu pe părintele Caspar, restabili echilibrul întregului ansamblu și-i recomandă astronomului să rămînă nemișcat, făcînd ca ochelarul acela al lui să se clintească cu cea mai mare precauție și mai ales fără să mai dea glas emoțiilor.
Următoarea veste fu dată printr-un murmur care, amplificat de mărețul coif, păru a răsuna răgușit ca dintr-o bolgie a tartarului: "Eu văd iarăși pe ei", și cu un gest măsurat ținu strîns luneta pe pieptar. "Oh, wunderbar! Trei steluțe sînt ale lui Jupiter la orient, una singură la occident... Cea mai aproape apare mai mică, et... iată, zero minute și treizeci secunde de Jupiter. Tu scrii. Acum gata să atingă Jupiter, peste puțin dispare, atent să scrii ora care ea dispare..."
Roberto, care-și lăsase locul său ca să sară în ajutorul maestrului, luase din nou în mînă tăblița pe care trebuia să însemne timpii, dar se așezase lăsîndu-și ceasurile în spate. Se întorsese brusc, și făcu să cadă pendulul. Bagheta ieși de la locul ei. Roberto o apucă și încercă să o facă să intre la loc, dar nu izbutea. Părintele Caspar îi striga acum să însemneze ora, Roberto se întoarse către ceas și, făcînd asta, lovi călimara cu pana. O îndreptă din zbor, ca să nu piardă tot lichidul, dar făcu să cadă ceasul.
"Ai luat tu hora? Acum, perpendiculul!" striga Caspar, iar Roberto răspundea: "nu pot, nu pot".
"Cum tu nu poți, leneșule?!" Și neauzind răspuns, continua să strige "cum tu nu poți, smintit? Hai însemnat, ai scris, ai împins? El acuma dispare, haide!"
"Am pierdut, nu, n-am pierdut, am stricat totul!", zise Roberto. Părintele Caspar dădu la o parte luneta de pe coif, își aruncă ochii alături, văzu pendulul făcut praf, ceasul răsturnat, pe Roberto cu mîinile mînjite de cerneală, nu se mai putu abține și izbucni într-un "Himmelpotzblitzsherrgottsakrament!" care-i zgudui tot trupul. Prin această mișcare neprecaută, făcuse să se încline prea tare lighenașul și lunecase în uleiul din cuvă; luneta îi scăpase din mînă și din apărătoarea ei și apoi, ajutată de legănarea vasului, se dusese de-a dura pe toată întinderea castelului, făcînd salturi pe scăriță și, căzînd de acolo pe punte, se izbise razna de spatele unui tun.
Roberto nu știa dacă să sară mai întîi în ajutorul omului sau al intrumentului. Omul, împiedicîndu-se prin rîncezeala aceea, îi strigase sublim să aibă grijă de lunetă, Roberto se repezise pe urmele acelei Hiperbole iuți de picior și o regăsise ca vai de ea și cu cele două lentile sparte.
Cînd, în sfîrșit, Roberto îl scosese din ulei pe părintele Caspar, care părea o fleică de porc gata de pus în tigaie, acela spusese simplu și cu o eroică încăpăfînare că nu era totul pierdut. Telescop tot așa de puternic mai era unul, fixat pe Observatoarea Malteză. Nu rămînea decît să se ducă să-l ia de pe insulă.
"Dar cum?" zisese Roberto.
"Prin natațiune".
"Dar domnia ta ai spus că nu știi să înoți, și nici n-ai putea, la vîrsta domniei tale..."
"Eu nu. Tu, da."
"Dar nici eu n-o știu, blestemata asta de natație!"
"Învață".



24.
Dialoguri despre Sistemele cele Mari

Ceea ce urmează are o natură incertă: nu înțeleg dacă-i vorba de relatări ale dialogurilor ce s-au desfășurat între Roberto și părintele Caspar sau de însemnări pe care primul le făcea noaptea ca să aibă cu ce-i închide gura celui de al doilea în timpul zilei. Oricum stau lucrurile, e evident că, pe toată perioada în care rămăsese la bord cu bătrînul, Roberto nu scrisese scrisori pentru Doamnă. Era ca și cum," puțin cîte puțin, de la viața-i nocturnă, începea a trece la viața diurnă.
De exemplu, pînă atunci privise Insula dimineața devreme, și pentru foarte scurt timp, sau seara, cînd pierdeai simțul marginilor și al depărtărilor. Numai acum descoperea că fluxul și refluxul sau acel joc alternativ al mareelor, timp de o bună parte a zilei, ducea apele să șteargă fîșia de nisip ce le separau de pădure, iar în cealaltă parte le făcea să se retragă lăsînd descoperită o zonă stîncoasă care, explica părintele Caspar, era ultima ramificație a zidului de corali.
Între flux sau aflux și reflux, îi explica tovarășul său, trec cam șase ore, iar ăsta-i ritmul respirației marine sub influența Lunii. Nu așa cum voiau unii în vremuri mai vechi, care atribuiau această mișcare răsuflării unui monstru al abisurilor, ca să nu mai spunem de domnul acela francez care afirma că, chiar dacă pămîntul nu se mișcă de la vest la est, totuși se leagănă, ca să zicem așa, de la nord la sud și invers, iar în această mișcare periodică e firesc ca marea să se înalțe și să se coboare, ca atunci cînd cineva ridică din umeri și haina i se mișcă în sus și în jos pe lîngă gît.
Misterioasă problemă, aceea a mareelor, pentru că ele se schimbă după uscaturi și după mări, și după poziția țărmurilor față de meridiane. Ca regulă generală, în timpul lunii noi, avem mare crescută la amiază și la miezul nopții, dar pe urmă, zi cu zi, fenomenul întîrzie cu patru cincimi de oră, iar neștiutorul care habar n-are de asta, văzînd că la ora cutare a zilei un anumit canal era navigabil, se aventurează în el la aceeași oră în ziua următoare, și se împotmolește pe uscat. Ca să nu mai spunem de curenții pe care mareele îi stîrnesc, iar unii dintr-înșii sînt așa de puternici încît în momentul refluxului o corabie nu izbutește să ajungă la uscat.
Și apoi, zicea bătrînul, pentru fiece loc în care ne aflăm, trebuie o socoteală diferită, și avem nevoie de Tabele Astronomice. Încercă chiar să-i explice lui Roberto calculele acelea ― adică faptul că se cere să observi întîrzierea lunii, înmulțind zilele lunii cu patru și împărțind apoi la cinci ― sau invers. Fapt e că Roberto nu-nțelegea nimic, și vom vedea mai tîrziu cum ușurătatea asta a lui îi cauzează mari încurcături. Se mărginea doar să se mire de fiecare dată că linia meridianului, care ar fi trebuit să lunece între un cap și altul al Insulei, trecea uneori prin mare, alteori peste stînci, și nu-și dădea niciodată seama care era momentul potrivit. Asta și pentru că, fie că era flux sau reflux, marele mister al mareelor îl interesa mult mai puțin decît marea taină a liniei aceleia dincolo de care Timpul mergea înapoi.
Am mai spus că nu avea vreo înclinare deosebită de a nu crede cele ce-i povestea iezuitul. Insă adesea se distra provocîndu-l, ca să-l facă să povestească și mai mult, și deci recurgea la tot repertoriul de argumentări pe care le auzise în cenaclurile oamenilor acelora de treabă pe care iezuitul îi considera, dacă nu emisari ai Satanei, cel puțin niște bețivi și desfrînați ce-și făcuseră din tavernă Liceul lor. În definitiv, însă, îi era greu să respingă fizica unui maestru care, pe baza principiilor acestei fizici înseși, se pregătea acum să-l învețe să înoate.
Ca primă reacție, pentru că nu-i ieșise din minte naufragiul său, afirmase că pentru nimic în lume n-avea să mai ia contact cu apa. Părintele Caspar îl rugase să ia aminte că, tocmai în timpul naufragiului, apa aceea îl susținuse, ― semn că era un element prietenos, și nu dușmănos. Roberto răspunsese că apa îl susținuse nu pe el, ci lemnul de care se legase el, iar părintele Caspar își luase revanșa făcîndu-l să ia aminte că, dacă apa susținuse un lemn, creatură fără suflet, care rîvnește să se scufunde, cum știe oricine a aruncat un lemn de sus în jos, era cu atît mai bună să susțină o ființă vie gata să urmeze tendința firească a lichidelor. Roberto ir fi trebuit să știe, dacă aruncase vreodată în apă un cățeluș, că animalul, mișcîndu-și labele, nu numai că plutea, dar se și întorcea repede la țărm. Și, adăuga părintele Caspar, poate că Roberto nu știa că, dacă sînt puși în apă copii de cîteva luni, aceștia știu să înoate, pentru că natura ne-a făcut înotători, ca pe orice alte animale. Din nefericire sîntem mai aplecați decît animalele către prejudecăți și erori, și deci. crescînd, dobîndim cunoștințe false asupra virtuților lichidelor, așa încît teama și neîncrederea ne fac să pierdem acel dar înnăscut.
Roberto îl întreba atunci dacă el, respectabilul părinte, învățase să înoate, iar respectabilul părinte răspundea că el nu pretindea a fi mai bun decît atîția alții ce evitaseră să facă fapte bune. Se născuse într-o țară toarte depărtată de mare și pusese piciorul pe o corabie numai la o vîrstă tîrzie cînd ― zicea el ― de acum trupul său era doar o tigvă roasă de molii, o încețoșare a vederii, o curgere a nasului, țiuit al urechilor, îngălbenire a dinților, înțepenirea cerbiciei, un gîtlej cu mărgele ca la curcani, călcîie pline de podagră, o fleșcăire a pieilor, o coamă ca o bidinea văruită, fluierele picioarelor îi scîrțîiau, degetele li tremurau, picioarele i se-mpleticeau, pieptul îi era o răzuire de guturaiuri, printre fîrnîituri de bale și rîgîituri de scuipat.
Însă, preciza el imediat, mintea fiindu-i mai vioaie decît hoitul, știa și el ceea ce și înțelepții Greciei antice descoperiseră și anume că dacă se scufundă un corp într-un lichid, acest corp capătă sprijin și împingere în sus pentru cîtă apă înlocuiește, fiindcă apa caută să se-ntoarcă să-și ocupe spațiul din care a fost alungată. Și nu e adevărat că plutește sau nu plutește potrivit formei sale, și deci se înșelaseră anticii, potrivit cărora un lucru turtit stă deasupra iar unul ascuțit se duce la fund; dacă Roberto ar fi încercat să vîre cu forța în valuri, știu și eu, vreo sticlă (care nu-i turtită) ar fi simțit aceeași rezistență ca atunci cînd ar fi încercat să îndese în apă un castron.
Se cerea așadar să te împrietenești cu elementul și apoi totul ar fi mers de la sine. Și propuse ca Roberto să coboare de-a lungul scării de frînghie ce atîrna la proră, zisă și scara lui Iacob dar, spre liniștirea lui, rămînînd legat de o parîmă sau odgon sau funie, cum vrei să-i zici, lungă și tare, legată de peretele vasului. Drept care, cînd s-ar fi temut să nu se scufunde, n-avea decît să tragă de frînghie.
Nu mai e nevoie să spunem că acel maestru al unei arte pe care nu o practicase niciodată nu luase în seamă un număr nesfîrșit de accidente ce-ar fi putut interveni, neglijate și de învățații Greciei antice. De pildă, ca să-i îngăduie libertate de mișcare, îi pusese la îndemînă o frînghie de cînepă cît se poate de lungă, așa încît pentru prima oară cînd Roberto, ca orice aspirant la înot, ajunsese sub fața apei, trăsese cît îl țineau puterile, și mai nainte ca parîma să-l scoată afară înghițise atîta sărătură încît voi să renunțe, pentru acea primă zi, la orice altă încercare.
Începutul fusese totuși încurajator. Abia ce coborîse scara și atinsese apa, Roberto își dăduse seama că lichidul era plăcut. Despre naufragiul său avea o amintire friguroasă și violentă, iar faptul că descoperea o mare așa de caldă îl stîrnea acum să-și continue scufundarea, pînă ce, stînd tot agățat de scăriță, lăsase ca apa să-i ajungă pînă ia bărbie. Crezînd că asta însemna să înoți, se tolănise de-a binelea lăsîndu-se în voia amintirilor din epoca-i pariziană.
De cînd ajunsese pe corabie făcuse, după cum am văzut, cîteva abluțiuni, dar ca o pisicuță care-și linge blana cu limba, spălîndu-și numai fața și părțile rușinoase. În ce privește restul ― și cu-atît mai mult cu cît se-nverșuna să-și pîndească Intrusul ― picioarele i se acoperiseră cu o crustă de murdărie din cală, iar sudoarea îi lipise hainele de trup. În contact cu apa aceea călduță ce-i spăla în același timp trupul și veșmintele, Roberto își amintea cum descoperise, în palatul Rambouillet, două cădite, nu una, la dispoziția marchizei, ale cărei preocupări pentru îngrijirea trupului erau obiect de conversație într-o societate în care spălatul nu era un lucru frecvent. Chiar și cei mai rafinați dintre oaspeții ei găseau că curățenia consta în prospețimea albiturilor, iar un semn de eleganță era schimbarea lor cît mai deasă, nu folosirea apei. Iar multele esențe parfumate, cu care marchiza îi zăpăcea, nu erau un lux, ci ― pentru ea ― o necesitate, ca să pună o apărare între nările-i gingașe și izurile lor unsuroase.
Simțindu-se mai gentilom decît la Paris, Roberto, ținîndu-se strîns cu o mînă de scăriță, își freca cu cealaltă cămașa și nădragii de trupu-i asudat, frecîndu-și între timp călcîiul unui picior cu degetele de la celălalt.
Părintele Caspar îl urmărea cu mult interes, dar tăcea, voind ca Roberto să lege prietenie cu marea. Totuși, temîndu-se ca mintea lui Roberto să n-o ia razna dintr-o exagerată grijă față de trup, încerca să i-o abată. Îi vorbea în timpul ăsta despre maree și despre virtuțile atracției lunii.
Încerca să-l facă să prețuiască un fapt ce avea în el ceva incredibil: că dacă mareele răspund la chemarea lunii, trebuiau să se petreacă numai cînd era lună, și nu cînd ea se afla pe partea celaltă a planetei noastre. Dar, în schimb, flux și reflux continuau pe amîndouă părțile planetei, repetîndu-se aproape din șase în șase ore. Roberto trăgea cu urechea la discuția despre maree, dar se gîndea la lună ― la ea se gîndise în toate nopțile acelea mai mult decît la maree.
Întrebase cum se făcea că noi îi vedem lunii permanent una și aceeași față, iar părintele Caspar explicase că ea se-nvîrte ca o minge ținută de-un fir de un atlet ce-o face să se rotească, și care nu-i poate vedea altceva decît partea care stă cu fața la el.
"Însă", îl sfidase Roberto, "partea asta o văd atît indienii, cît și spaniolii; în schimb pe lună lucrurile nu stau așa în ce privește luna lor, pe care unii o numesc Vîlva și care nu-i alta decît pămîntul nostru. Locuitorii Subvîlvani, ce locuiesc pe fața întoarsă către noi, o văd totdeauna, în timp ce Privîlvanii, care locuiesc în emisfera cealaltă, nu știu de ea. Închipuiți-vă că s-ar muta pe partea asta: cine știe ce-ar simți cînd ar vedea strălucind în noapte un cerc de cincisprezece ori mai mare decît luna noastră! Poate s-ar aștepta să le cadă-n cap dintr-o clipă în alta, așa cum vechii Gali se temeau pururea să nu le cadă cerul în cap! Ca să nu mai vorbim de cei ce locuiesc exact la marginea dintre cele două emisfere, și care văd Vîlva tot timpul răsărind la orizont!
Iezuitul făcuse tot felul de glume și ironii despre basmul acela cu locuitorii lunii, pentru că corpurile cerești nu-s de aceeași natură cu pămîntul nostru, și deci nu sînt potrivite să găzduiască făpturi vii, fapt pentru care era mai bine să fie lăsate legiunilor îngerești, ce se puteau mișca spiritual prin cleștarul cerurilor.
"Dar cum ar putea fi cerurile de cristal? Dacă ar fi așa, cometele, trecînd prin ele, ie-ar sparge."
"Dar cine ți-a spus ție că cometele trec prin regiunile eterice? Cometele trec prin regiunea sublunară, iar aici este aerul, așa cum și tu vezi."
"Nu se mișcă nimic care să nu fie corp. Iar cerurile se mișcă. Deci sînt corp".
"După ce tu spui parascovenii, te mai faci și aristotelic. Dar știu eu pentru ce tu spui așa. Tu vrei ca și în ceruri aer, și așa nu mai este diferența între susul și josul, totul se-nvîrte, et pămîntul mișcă kuruf său ca o gogoașă."
"Dar noi în fiece noapte vedem stelele într-o poziție diferită..."
"Drept este. De fapt ele se mișcă."
"Așteaptă, părinte, n-am terminat. Domnia ta vrei ca soarele și toate celelalte astre, care sînt corpuri uriașe, să facă un ocol în jurul pămîntului la fiecare douăzeci și patru de ore, iar stelele fixe sau marele inel ce le-nconjoară să parcurgă mai mult de douăzeci și șapte de mii de ori două sute de milioane de leghe? Căci asta ar trebui să se-ntîmple, dacă pămîntul nu s-ar învîrti în jurul lui însuși în douăzeci și patru de ore. Cum pot stelele fixe să meargă așa de repede? Aia care locuiesc pe ele ar ameți!"
"Dacă locuia cineva pe ele. Dar asta est petitio prinkipii."
Și-i explica faptul că era ușor să inventezi un singur argument în favoarea mișcării soarelui, pe cînd, în schimb existau foarte multe argumente împotriva mișcării pămîntului.
"Știu foarte bine", răspundea Roberto, "că Ecleziastul spune terra autem in aeternum stat, sol oritur, și că Ioșua a oprit soarele, nu pămîntul. Dar chiar dumneavoastră m-ați învățat că dacă citim Biblia în litera ei, ar trebui să fi fost lumina înainte de crearea soarelui. Ca atare, cartea sacrătrebuie citită cu un grăuncior de sare, și chiar Sfîntul Augustin știa că aceasta vorbește de multe ori more allegorico..."
Părintele Caspar zîmbea și-i amintea că de multă vreme iezuiții nu-și mai învingeau adversarii cu chițibușuri luate din scripturi, ci cu argumente imbatabile întemeiate pe astronomie, pe sens, pe judecăți matematice și fizice.
"Care judecăți, adicătelea?" întreba Roberto rîcîindu-și nițel jeg de pe pîntece.
Adicătelea, răspundea atins părintele Caspar, puternicul argument al Roții: "Acum tu ascultă pe mine. Gîndește la o roată, bine?"
"Mă gîndesc la o roată".
"Bravo, așa gîndești și tu, în loc faci pe maimuțoiul și repeți ce ai auzit la Paris. Acum tu gîndești că această roată e înfiptă într-un țăruș ca și cum era roata unui olar, et tu vrei faci să se învîrtă roata asta. Ce faci tu?"
"Pun mîinile, sau pun un deget pe marginea roții, mișc degetul, și roata se-nvîrte."
"Nu crezi că făceai mai bine să pui pe țărușul, din centrul roții, și încerci faci să se-nvîrtă el?"
"Nu, ar fi imposibil..."
"Așa! Iar galileienii și copernicanii tăi vor să pună soarele nemișcat în centrul universului să facă să se miște tot marele cerc al planetelor în jur, în loc să gîndească că mișcarea este dată de cercul mare al cerurilor, pe cînd pămîntul poate sta oprit în mijloc. Cum putuse Domnul Dumnezeu pună Soarele în acel loc mic et pămîntul coruptibil și întunecat în printre stelele luminoase et eterne? înțeles eroarea ta?"
"Păi, soarele trebuie să existe în mijlocul universului! Corpurile în natură au nevoie de acest foc radical și ca el să locuiască în inima regatului, ca să satisfacă nevoile tuturor părților. Cauza generării nu trebuie pusă în centrul a toate? Natura nu și-a pus sămînța în genitale, la jumătatea drumului dintre cap și picioare? Și semințele nu sînt în centrul merelor? Iar sîmburele nu-i în mijlocul piersicii? Și, prin urmare, pămîntul, care are nevoie de lumina și de căldura acelui foc, se învîrte în jurul lui ca să primească pe toate părțile virtutea solară. Ar fi ridicol să credem că soarele s-ar învîrti în jurul unui punct de care n-ar avea nevoie, și-ar fi ca și cum ai zice, văzînd o ciocîrlie friptă, că pentru a o găti trebuie să-nvîrtim vatra în jurul ei..."
"A, da? Și atunci cînd episcopul dă ocol bisericii ca să binecuvînteze pe ea cu cădelnița tu ai vrea ca biserica să se-nvîrtă în jurul episcopului? Soarele poate să se învîrtă pentru că-i din element ignic. Și tu știi bine că focul zboară și se mișcă și niciodată stă pe loc. Ai tu văzut vreodată munții să se miște? Et atuncea cum se mișcă pămîntul?"
"Razele soarelui, ajungînd să se lovească de el, îl fac să se-nvîrtă, așa cum putem face să se-nvîrtă o minge lovind-o cu mîna, iar dacă mingea-i mică, chiar și cu suflarea noastră... Și, în sfîrșit, voiți ca Dumnezeu să pună soarele să alerge, care este de patru sute și treizeci și patru de ori mai mare decît pămîntul, numai ca să poată să ne crească nouă varza?"
Ca să dea cea mai mare vigoare teatrală acestei din urmă obiecții, Roberto voise să-și îndrepte degetul către părintele Caspar, și de aceea întinsese brațul și dăduse din picioare ca să iasă mai la vedere, depărtîndu-se de carena vasului. În mișcarea aceasta, nici mîna cealaltă nu se mai ținea bine, capul i se dăduse pe spate și Roberto ajunsese sub apă, fără ca apoi să mai izbutească, cum am mai spus, să se mai apuce de funie, prea larg lăsată, ca să revină la suprafață. Se comportase atunci ca toți cei care pînă la urmă se îneacă, făcînd mișcări dezordonate și înghițind și mai multă apă, pînă ce părintele Caspar întinsese cum trebuie funia aducîndu-l la loc pe scăriță. Roberto urcase înapoi jurînd că niciodată n-avea să se mai întoarcă acolo.
"Mîine tu încerci din nou. Apa sărată este ca un medicament, nu gîndi că era un rău mare", îl consolă pe punte Caspar. Și pe cînd Roberto se împăca din nou cu marea pescuind, Caspar îi explica cîte și ce avantaje ar fi tras amîndoi dacă ar fi ajuns pe Insulă. Nici nu mai merita osteneala să pomenească de redobîndirea bărcii, cu care ar fi putut să umble ca niște oameni liberi între corabie și uscat și ar fi avut acces la Văzătoarea Malteză.
Din cîte spune Roberto despre povestea asta, trebuie dedus că invenția aceea depășea posibilitățile lui de înțelegere ― sau că spusele părintelui Caspar, așa cum îi erau și altele, erau frînte de elipse și de exclamații, cu ajutorul cărora părintele vorbea aci de forma ei, aci de ceea ce făcea și aci de îdeea care stătuse la baza ei.
Iar Ideea nici măcar nu era a sa. Despre Văzătoare aflase scotocind printre hîrtiile unui confrate defunct, care la rîndu-i aflase despre ea de la un alt confrate care, în timpul unei călătorii în prea nobila insulă a Maltei, sau mai bine zis Melita, auzise slăvindu-se acest instrument ce fusese construit din ordinul Eminentisimului Principe Johannes Paulus Lascaris, Mare Maestru al acelor faimoși Cavaleri.
Cum anume era Specula aceea, nici unul nu văzuse vreodată: de la primul confrate rămăsese doar o cărțulie cu schițe și însemnări, dealtfel și ea acum dispărută. Iar pe de altă parte, se văieta Caspar, acel opuscul însuși "era din cale-afară de pe scurt înscriptat, cu nullo schemate visualiter patefacto, nici vreo tabulă sau rotulă, et nulla instructione apposita.
Pe baza acestor sărăcăcioase însemnări părintele Caspar, în cursul lungii călătorii pe Daphne, punîndu-i la treabă pe dulgherii de la bord, desenase din nou, sau răstălmăcise feluritele elemente ale acelei tehnasme, montîndu-le apoi pe Insulă și prețuindu-i in loco nenumăratele virtuți ― iar Specula trebuia să fie cu-adevărat o Ars Magna în carne și oase, sau mai bine zis în lemn, fier, pînză și alte substanțe, un soi de Mega Horologiu, o Carte însuflețită în stare să dea la iveală toate tainele Unjversului.
Dînsa ― zicea părintele Caspar cu ochii aprinși ca doi tăciuni ― era o Unică Sintagmă de Novisime Instrumente Phyzice și Mathematice, "prin roți și cicluri aranjate cu mare artă". Apoi desena pe punte sau în aer cu degetul, și-i spunea să se gîndească la o primă parte a ei, circulară, cum s-ar zice baza sau fundamentul, care arată Orizontul Nemișcat, cu Roza celor treizeci și două de Vînturi și cu toată arta Navigatorie cu prevederile oricărei furtuni. "Partea de Mijloc", adăuga el apoi, "care pe bază edificată este, închipuie un Cub cu cinci lature -închipui tu? ― nein, nu cu șase, a șasea se sprijină pe bază și deci tu nu vezi pe ea. Pe prima față a Cubului, id est Chronoscopium Universale, poți opt roate în cycluri perene aranjate să vezi, care reprezintă Calendarul lui Iuliu și al lui Gregoriu și cînd anume vin la rînd duminicile, și Epactele, et Cercul Solar, et Sărbătorile Schimbătoare și Pascale, et luna nouă și luna plină, pătrarul Soarelui et al Lunii. În Cubilaterul secund, id est das Horoscopium, prin care fiind dată hora curentă din Malta, curentă poți să găsești care oră este în restul globului nostru. Et găsești o Roată cu două Planisfere, din care unul arată et învață tot Primul Mișcător scientia, al doilea despre Octava Sphaera et de spre Stelele Fixe doctrina și mișcarea. Et fluxul et refluxul, adicăte decrementul și incrementul mărilor, de mișcarea Lunei în tot Universul mișcate..."
Asta era latura cea mai pasionantă. Cu ajutorul ei se putea cunoaște acel Horologium Catholicum despre care s-a mai spus, cu ora misiunilor iezuite de pe orice meridian; nu doar atît, ea părea chiar să ia asupră-și funcțiile unui bun astrolab întrucît dezvăluia și mărimea zilelor și a nopților, înălțimea soarelui cu proporția Umbrelor drepte, și ascensiunile drepte și oblice, durata crepusculelor, culminația stelelor fixe în fiece an, lună și zi. Și tocmai cătînd și cătînd pe latura aceea, părintele Caspar ajunsese la certitudinea că se afla în sfîrșit pe meridianul antipod.
Era apoi o a treia latură care conținea în șapte roți alcătuirea întregii Astrologii, toate viitoarele eclipse ale soarelui și ale lunii, toate figurile astrologice pentru timpurile agriculturii, ale medicinei. ale artei navigației, dimpreună cu cele douăsprezece semne ale locuințelor cerești, și fiziognomia lucrurilor naturale care de fiecare semn atîrnă, și Casa corespunzătoare.
Nu-mi vine să redau aici tot ce-și notează Roberto, deci citez cea de a patra latură, care ar fi trebuit să spuie toate minunățiile medicinei, adică botanice, spagirice, chimice și hermetice, cu medicamentele simple și cu cele compuse, separate din substanțe minerale sau animale precum și toată "Alexipharmaca atractivă, lenitivă, purgativă, molificativă, digestivă, corosivă, conglutinativă, aperitivă, calefactivă, frigorificativă, mundificativă, atenuativă, incisivă, soporificativă, diuretică, narcitică, caustică și confortativă."
Nu izbutesc să explic și cam inventez ce anume se petrecea pe cea de a cincea latură, cu alte cuvinte acoperișul cubului, paralel cu linia orizontului, care părea așezată ca o boltă cerească. Insă se pomenește și o piramidă, ce nu putea avea baza egală cu cubul, altfel ar fi acoperit cea de a cincea latură și care poate că, mai verosimil, acoperea cubul întreg ca un cort ― dar atunci ar fi trebuit să fie din material transparent. Sigur este că cele patru fețe ale ei ar fi trebuit să reprezinte cele patru zări ale lumii, și pentru fiecare din ele alfabetele și limbile diferitelor popoare, cuprinzînd și elementele primitivei Limbi Adamice, hieroglifele Egiptenilor și caracterele chinezilor și ale Mexicanilor, iar părintele Caspar o descrie ca pe o "Sphynx Mystagoga, un Oedipus Aegyptiacus, o Monadă Hieroglifică, o Clavis Convenientia Linguarum, un Theatrum Cosmographicum Historicum, o Sylva Sylvarum a oricărui alfabet natural și artificial, o Architectură Curioasă Nouă, un Candelabru Combinatoriu, o Mensa Isiaca, un Metametricon, o Synopsis Anthropoglotogonica, o Basilica Cryptographica, un Arnphiteatrum Sapientiae, o Cryptomenesis Patefacta. un Catoptron Polygraphicum, un Gazophylacium Verborum, un Mysterium Artis Steganographicae, o Arca Arithmonologica, un Archetypon Polyglotta, o Eisagoge Horapollinea, un Congestorium Artificiosae Memoriae, un Pantometron de Furtivis Literarum Notis, un Mercurius Redivivus, un Etymologicon Lustgărtlein!"
Că toată știința aceea era destinată să rămînă apanajul lor privat, condamnați cum erau să nu mai regăsească niciodată calea de-ntoarcere ― asta nu-l îngrijora pe iezuit, nu știu dacă din pricina încrederii în Providență sau de dragul cunoașterii ce-și este sieși scop. Dar ceea ce mă izbește este că în momentul acela nici lui'Roberto nu-i trecea prin cap nici un gînd realist și că începea să considere acostarea pe Insulă ca pe evenimentul ce ar fi dat sens, și încă pentru totdeauna, vieții lui.
Mai întîi de toate, în ceea ce-l privea, în legătură cu Văzătoarea, l-a izbit doar gîndul că oracolul acela îi putea spune unde era și ce făcea, în timpul ăsta, Doamna lui. Dovadă că unui îndrăgostit, chiar și ocupat cu exerciții corporale foarte folositoare, e zadarnic să-i vorbești de Nupții Siderale, căci caută mereu să afle ceva despre frumoasa-i povară și dulcele-i chin.
Dealtminteri, orice-i spunea maestrul său despre înot, el visa la o Insulă ce nu i se-mbia dinainte-i în prezentul în care se afla, ci, din poruncă divină se odihnea în irealitatea sau mai bine zis în neființa zilei de ieri.
Lucrul la care se gîndea cînd înfrunta valurile era speranța de a ajunge pe o insulă care fusese ieri, și-al cărei simbol părea a fi Porumbița de Culoarea Naramzei, de neprins ca și cum zburase în trecut.
Roberto era încă frămîntat de idei nelămurite, ghicea că voia alt lucru decît cel al părintelui Caspar, dar nu-și putea da seama bine ce. Și trebuie să-i înțelegem nesiguranța, pentru că era primul om din istoria speciei căruia i se oferise putința să înoate-ndărăt cu douăzeci și patru de ore.
În orice caz, se convinsese cu-adevărat că trebuia să învețe să înoate și știm cu toții că un singur motiv puternic te ajută să depășești mii de spaime. De aceea îl găsim din nou încercînd în ziua următoare.
În această fază părintele Caspar îi explica tocmai că, dacă ar fi dat drumul scăriței și și-ar fi mișcat liber mîinile, ca și cum s-ar fi luat după ritmul unei cete de muzicanți, lăsîndu-și picioarele să se miște în voie, marea l-ar fi ținut. Îl pusese să încerce, întîi cu funia întinsă, apoi lungind funia fără să i-o spună sau vestindu-l cînd deja elevul ar fi căpătat siguranță. E adevărat că Roberto, cînd îl anunțase, simțise imediat că se duce la fund, însă strigînd, dăduse instinctiv din picioare și văzu că rămîne cu capul la suprafață.
Aceste încercări duraseră mai bine de o jumătate de oră. iar Roberto începea să simtă că se poate menține în plută. Dar de îndată ce încerca să se miște cu mai mare vioiciune, își arunca și capul înapoi. Atunci părintele Caspar îl încurajase să urmeze tendința aceea și să înainteze cu capul dat pe spate cît putea, cu trupul întins și foarte puțin arcuit, cu brațele și picioarele desfăcute ca și cum ar fi trebuit să atingă permanent circumferința unui cerc: avea să se simtă ca purtat de un hamac și ar fi putut sta în el ore în șir, ba chiar să și doarmă, sărutat de unde și de soarele oblic al asfințitului. Oare cum de știa părintele Caspar toate lucrurile astea, fără să fi înotat vreodată? Prin Theoria Physico-Hydrostatică, zicea el.
Ni: fusese ușor să găsească poziția potrivită, Roberto riscase să se sugrume cu frînghia de-atîtea rîgîituri și strănuturi, dar se pare că la un moment dat echilibrul fusese atins.
Roberto simțea pentru prima oară marea ca pe un prieten. Urmînd instrucțiunile părintelui Caspar, începuse chiar să-și miște și brațele, și picioarele: ridica ușor capul, îl arunca îndărăt, se obișnuise să aibă apa în urechi și să-i suporte presiunea. Putea chiar vorbi și striga ca să se facă auzit la bord.
"Dacă acum tu vrei, te răsucești", chiar îi zisese la un moment dat Caspar. "Tu cobori brațul drept, ca și cum ar atîrna sub corpul tău, ridici ușor umărul stîng, și iată că te afli cu burta în jos!"
Nu specificase că în timpul acestei mișcări trebuia să-ți ții respirația, dat fiind că te pomenești cu fața sub apă și anume sub o apă care atîta așteaptă ca să exploreze nările Intrusului. În cărțile de Mechanică Hydraulico-Pneumatică nu scria asta. Așa că, printr-o ignoratio clenebi de-a părintelui Caspar, Roberto mai înghițise încă o găleată de apă sărată.
Însă de-acum învățase să învețe. Încercase de două-trei ori să se-ntoarcă de pe o parte pe alta și înțelesese un principiu, necesar oricărui înotător, anume că atunci cînd ai capul sub apă nu-i musai să respiri ― nici măcar pe nas, ci, din contră, să sufli cu putere ca și cum ai vrea să dai afară din plămîni tocmai cîtimea aceea de aer de care ai nevoie. Lucru lesne de intuit și nu tocmai, cum se vede din povestea noastră.
Totuși înțelesese și că-i venea mai ușor să stea întins pe spate, cu fața la aer, decît cu fața în jos. Mie mi se pare tocmai invers, însă Roberto învățase mai întîi în felul ăsta și timp de o zi sau două continuă așa. Iar între timp dialoga despre sistemele maxime.
Începuseră iar să vorbească despre mișcarea pămîntului și părintele Caspar îi dăduse de gîndit cu Argumentul Eclipsei. Luînd pămîntul din centrul lumii și punînd în centrul ei soarele, trebuie să pui pămîntul ori sub lună, ori deasupra lunii. Dacă-l punem dedesubt, n-o să mai fie niciodată eclipsă de soare pentru că, luna fiind deasupra soarelui sau mai jos decît pămîntul, n-o să mai poată niciodată să se vîre între pămînt și soare. Dacă-l punem deasupra, nu va mai fi niciodată eclipsă de lună deoarece, pămîntul fiind deasupra ei, n-o să se mai poată vîrî niciodată între ea și soare. Și în plus astronomia n-ar mai putea să prezică, așa cum a făcut-o totdeauna foarte bine, eclipsele, pentru că ea își rostuiește calculele după mișcările soarelui, iar dacă soarele nu s-ar mișca, toată munca ei ar fi în zadar.
Să luăm apoi argumentul Arcașului. Dacă pămîntul s-ar învîrti la fiecare douăzeci și patru de ore, cînd se trage o săgeată drept în sus, aceasta ar cădea la apus, la multe mile distanță de cel ce a tras-o. Asta ar fi ca și cu Argumentul Turnului. Dacă s-ar lăsa să cadă o greutate de pe latura occidentală a unui turn, ea n-ar trebui să cadă la poalele construcției, ci mult mai încolo, și deci n-ar trebui să cadă vertical, ci în diagonală, pentru că între timp turnul (odată cu pămîntul) s-ar fi mișcat spre răsărit. Insă cum toată lumea știe din experiență că greutatea aceea cade perpendicular, iată că mișcarea terestră se dovedește a fi vorbă goală.
Ca să nu mai spunem de Argumentul Păsărilor, care, dacă pămîntul s-ar roti în cuprinsul unei zile, n-ar putea niciodată, atunci cînd zboară, să se împotrivească rotirii lui, nici dacă ar fi neobosite. Pe cînd noi vedem foarte bine că, chiar dacă mergem călare în direcția soarelui, orice pasăre ne ajunge din urmă și ne și lasă.
"Bine, bine. Nu știu să răspund la obiecția domniei-voastre. Însă am auzit spunîndu-se că dacă rotim pămîntul și toate planetele, și lăsăm soarele să stea pe loc, se explică o mulțime de fenomene, pe cînd Ptolemeu a trebuit să inventeze și șpiciclurile, și adevărurile admise din respect, și cîte alte parascovenii care nu există defel, nici în cer nici pe pămînt.
"Eu iert pe tine dacă voiai face un Witz. Dar dacă tu serios vorbești, atunci îți spun că eu nu sînt un păgîn ca Ptolemeu și știu foarte bine că el multe greșeli a comis. Și pentru aceasta eu cred că foarte marele Ticone din Uranimburg o idee foarte justă avut: el a gîndit că toate planetele care noi cunoaștem, adică Jupiter, Marte, Venus, Mercurius et Saturnus în jurul soarelui se rotesc, dar soarele se învîrtește cu ele în jurul pămîntului, iar în jurul pămîntului se învîrte luna, dar pămîntul stă nemișcat în cercul stelelor fixe. Așa tu explici erorile lui Ptolemeu et nu zici herezii, pe cînd Ptolemeu erori făcea și Galileu herezii zicea. Et nu ești obligat să explici cum poate pamîntul, care este așa de greu, să meargă la plimbare prin cer".
"Dar soarele și stelele fixe cum pot?"
"Tu zici că sunt grele. Eu, nu. Sunt corpuri cerești, nu sublunare! Pamîntul da, este greu."
"Atunci o corabie cu o sută de tunuri cum poate să călătorească pe mare?"
"Pentru că marea o trage și vîntul o împinge."
"Atunci, dacă vrem să spunem lucruri noi fără să-i supărăm pe cardinalii de la Roma, eu am auzit de un filosof de la Paris care zice că cerurile sunt materie lichidă, ca o mare ce se-nvîrte pretutindeni, formînd un fel de bulboane marine... un fel de tourbillons..."
"Ce este asta?"
"Niște vîrtejuri".
"Ach, so, vortices, ja. Dar ce fac aceste vortices?"
"Păi, anume vîrtejurile astea atrag planetele să se-nvîrti și tot un vîrtej duce și pămîntul în jurul soarelui, dar vîrteju-i cel care se mișcă. Pămîntul stă nemișcat în vîrtejul care-l tîrăște."
"Prea bine, domnule Roberto! Tu nu voiai ca cerurile să fie de cristal, pentru că temeai că cometele ar sparge pe ele, însă îți place să fie lichide așa ca păsările să înece în ele! Dealtfel, această idee cu vortices explică fapt că pămîntul în jurul soarelui învîrte, dar nu și că în jurul său însuși învîrte ca un titirez cu care joacă copiii!"
"Bine, dar filosoful acela spunea că și în cazul ăsta se-nvîrte suprafața mărilor și crusta superficială a globului nostru, pe cînd centrul său din adînc stă pe loc. Așa cred."
"Încă și mai stupid ca înainte. Unde a scris domnul acela asta?"
"Nu știu, cred că a renunțat să mai scrie cartea, sau s-o publice. Nu voia să-i mînie pe iezuiți, deoarece ține mult la ei."
"Atunci eu prefer domnul Galileu care gînduri heretice avea, dar le-a mărturisit la cardinali plini de iubire, et nici unul pe el nu a ars. Mie nu-mi place celălalt domn care are gînduri și mai heretice și nu mărturisește, nici măcar la iezuiți, care prietenii lui. Poate Dumnezeu într-o zi iartă Galileu, dar pe el nu."
"Oricum, mi se pare că pe urmă și-a corectat această idee dintîi. Pare că toată îngrămădirea de materie care ține de la soare pînă la stelele fixe se-nvîrte într-un cerc mare, transportată de vîntul acela..."
"Dar nu ziceai că cerurile erau lichide?"
"Pasă-mi-te că nu, poate că-s un vînt mare..."
"Vezi? Nici măcar tu știi..."
"Ei, bine, vîntul ăsta face să meargă toate planetele în jurul soarelui și în același timp face să se-nvîrtă soarele în jurul lui însuși. Tot așa, există un vîrtej mai mic care face să se-nvîrtă luna în jurul pămîntului și pămîntul în jurul lui însuși. Și totuși nu se poate spune că pămîntul se mișcă, pentru că cel ce se mișcă-i vîntul. În același fel, dacă eu aș dormi pe Daphne, iar Daphne ar merge către insula aceea de la apus, eu aș trece de la un loc la altul și totuși nimerii n-ar putea spune că trupul meu s-a mișcat, iar în ceea ce privește mișcarea zilnică, e ca și cum eu aș ședea pe-o roată mare de olar ce se mișcă și, desigur, ți-aș arăta domniei tale mai întîi fața și apoi spinarea, dar nu eu m-aș mișca, ci roata."
"Asta este hypothesis de la un malițioz ce voiește a fi heretic, dar să nu pară că este. Dar tu îmi spune acum unde stau stelele. Și Ursa Major întreagă, et Perseus, se rotesc în același vîrtej?"
"Păi, toate stelele pe care le vedem sînt tot atîția sori și fiecare-i în centrul unui vîrtej al său, și tot universul e-o mare horă de vîrtejuri de sori nenumărați și planete nenumărate și infinit de multe, chiar și dincolo de ceea ce vede ochiul nostru, fiecare avîndu-și locuitorii săi!"
"Ah! Aici voiam eu aduc pe tine și pe foarte heretici ai tăi amici! Asta vreți voi, lumi infinite!"
"Dați-mi voie să cred cel puțin că nu-i numai una. Altfel unde-ar fi pus Dumnezeu infernul? Doar nu-n măruntaiele pămîntului."
"De ce nu acolo?"
"Pentru că", iar aici Roberto repeta, într-un mod destul de aproximativ, un argument pe care-l auzise la Paris și n-aș putea jura că socotelile lui erau exacte, "diametrul centrului pămîntesc măsoară 200 de mile italienești, iar dacă le facem cubajul, avem opt milioane de mile. Considerînd că o milă italienească cuprinde două sute și patruzeci de mii de picioare englezești și că Domnul trebuie să-i fi păstrat fiecărui osîndit măcar șase picioare cubice, infernul n-ar putea fine-n el decît patruzeci de milioane de osîndiți, număr ce mi se pare prea mic, cînd te gîndești cîți oameni răi au trăit pe lumea asta a noastră de la Adam și pînă-n ziua de azi".
"Așa ar fi", răspundea Caspar, fără să-și mai bată capul să facă proba, "dacă damnații stăteau înlăuntru cu trupul. Însă asta numai după Învierea în Trup și după Judecata de Apoi! Iară atunci nu vor mai fi nici pămîntul, nici planetele, ci alte ceruri et pămînturi noi!"
"De acord, dacă-s doar spirite damnate, or putea sta și o mie de milioane, fie și pe vîrful unui ac. Însă există și stele pe care noi nu le vedem cu ochiul liber, dar care se pot vedea cu luneta domniei voastre. Ei, bine, nu vă puteți gîndi la un telescop de o sută de ori mai puternic, ce v-ar îngădui să vedeți alte stele, iar pe urmă la unul de o mie de ori mai puternic, care să vă poată arăta stele și mai depărtate, și tot așa, ad infinitum? Vreți să puneți o limită creațiunii?"
"Biblia nu vorbește despre aceasta".
"Biblia nu vorbește nici de Jupiter, și totuși domnia ta alaltăseară te uitai la el cu blestemata aia de lunetă a domniei tale.."
Însă Roberto știa și care avea să fie adevărata reacție a iezuitului: la fel cu a abatelui din seara aceea în care Saint-Savin îl înfruntase în duel: că dac-ar fi lumi infinite n-am mai izbuti să mai dăm un sens Mîntuirii și că ești constrîns ori să te gîndești la infinit de multe Calvaruri, ori la strămoașa noastră, pămîntul, ca un punct privilegiat al Cosmosului, pe care Dumnezeu i-a îngăduit Fiului său să coboare, ca să ne mîntuie de păcat, pe cînd altor lumi nu le-a făcut hatîrul ăsta ― în ciuda bunătății lui fără de margini. Și-ntr-adevăr, asta a și fost reacția părintelui Caspar, fapt ce-i dădu lui Roberto prilejul să-l asalteze din nou.
"Cînd a avut loc păcatul lui Adam?"
"Confrații mei calcule matematice perfecte faceau, pe baza Scripturii: Adam a păcătuit cu trei mii nouă sute și optzeci și patru de ani înainte de venirea Domnului Nostru Isus Hristos."
"Ei, bine, poate domnia ta nu știi că cei ce-au călătorit în China, printre care mulți confrați de-ai domniei tale, au găsit listele cu monarhii și cu dinastiile chinezilor, din care se deduce că împărăția Chinei exista mai dinainte de acum șase mii de ani, adică înainte de păcatul lui Adam, iar dacă astfel stau lucrurile cu China, cine știe cu cîte alte popoare nu-i la fel. Așa că păcatul lui Adam, ca și mîntuirea evreilor și frumoasele adevăruri ale Sfintei noastre Biserici Romane ce au derivat de acolo, privesc numai o parte a omenirii. Dar mai este o altă parte a neamului omenesc care n-a fost atinsă de păcatul originar. Asta nu știrbește cu nimic nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, care s-a purtat cu Adamiții la fel ca tatăl din parabolă cu Fiul Risipitor, sacrificîndu-și fiul doar pentru ei. Dar după cum, prin faptul că a tăiat vițel cel mai gras pentru fiul cel păcătos, tatăl acela nu-i iubea mai puțin pe ceilalți frați, buni și virtuoși, la fel și Creatorul nostru îi iubește cu mult drag pe Chinezi și pe toți ceilalți ce s-au născut înainte de Adam și se bucură că ei nu au căzut în păcatul originar. Dacă așa s-a întîmplat pe pămînt, de ce să nu se fi-ntîmplat și pe stele?"
"Dar cine a spus ție astă gugumănie?" strigase scos din sărite părintele Caspar.
"O spun mai mulți. Iar un înțelept arab a spus că asta poate fi dedus și dintr-o pagină a Coranului."
"Și tu spui mie că Koranul dovedea adevărul unui lucru? Oh, Dumnezeule atotputernic, rog trăznește pe acest flușturatic și zvînturatic, trufaș obraznic dezmățat răzvrătit, fiară de horn, drac, cîine și demon, javră blestemată și turbată, ca el să nu mai pune picior pe astă corabie!"
Și părintele Caspar ridicase funia și o făcuse să plesnească ca un bici, mai întîi lovindu-l pe Roberto peste față, apoi lăsînd-o în jos slăbită. Roberto se răsturnase cu fața în jos, se zbătuse orbește, nu reușea să tragă frînghia îndeajuns ca s-o întindă, urla după ajutor înghițind la apă, iar părintele Caspar îi strigă că voia să-l vadă dîndu-și duhul și căscînd gura în agonie, pînă o să se afunde în infern, așa cum se cuvenea unui nelegiuit ca el.
Apoi, pentru că avea suflet de creștin, cînd i se păruse că Roberto a fost pedepsit de ajuns, îl trăsese sus. Iar pentru ziua aceea se terminase atît lecția de înot cît și cea de astronomie, iar cei doi se duseseră fiecare la culcare pe contul lui, fără să-și mai vorbească.


Se împăcaseră din nou a doua zi. Roberto mărturisise că el în ipoteza aceea cu vîrtejurile nu credea deloc, și considera mai degrabă că lumile infinite erau efectul unei învîrtini de atomi în gol și că asta nu excludea deloc să existe o divinitate providențială care le poruncea acestor atomi și-i orînduia după decretele sale, așa cum îl învățase Canonicul de Digne. Părintele Caspar însă respingea și această idee, care presupunea un gol în care să se miște atomii, iar Roberto nu mai avea chef să stea la discuție cu o Parcă atît de milostivă care, în loc să-i taie firul ce-l ținea în viață, i-l lungea peste măsură.
După promisiunea că n-o să mai fie amenințat cu moartea, își reluase experimentele. Părintele Caspar îl tot convingea să-ncerce să se miște în apă, căci ăsta-i principiul oricărui meșteșug al natației și-i sugera mișcări lente cu mîinile și cu picioarele, dar Roberto prefera să lenevească făcînd pluta.
Părintele Caspar îl lăsa să lenevească și profita de asta ca să-i spună de-a fir a păr celelalte argumente ale lui împotriva mișcării pămîntului. În primis, Argumentul Soarelui. Acesta, dacă ar sta nemișcat, iar noi, exact la jumătatea zilei l-am privi din centrul unei camere printr-o fereastră și pămîntul s-ar învîrti cu iuțeala cu care se spune ― și-i cale lungă de făcut ca să realizeze o rotire completă în douăzeci și patrii de ore ― într-o clipită soarele ar dispărea din vederea noastră.
Venea apoi Argumentul Grindinei. Aceasta cade cîteodată timp de o oră încheiată, dar, chit că norii se duc spre răsărit sau spre apus, spre miazănoapte sau spre miazăzi, nu acoperă niciodată cîmpia pe mai mult de douăzeci și patru sau treizeci de mile. Însă dacă pămîntul s-ar învîrti, atunci cînd norii cu grindină ar fi duși de vînt împotriva mișcării acestuia, ar trebui să dea grindină pe cel puțin trei-patru sute de mile de cîmpie.
Urma Argumentul Norilor Albi, care plutesc în văzduh cînd remea-i liniștită, și par să meargă pururea cu aceeași încetineală; pe cînd, dacă s-ar învîrti pămîntul, cei ce se duc spre apus ar trebui să meargă cu o iuțeală nemaipomenită.
Se încheia cu Argumentul Animalelor Terestre, care din instinct ar trebui să se miște totdeauna către orient, ca să urmeze mișcarea pămîntului care le guvernează; și-ar trebui să arate mare aversiune să se miște către occident, fiindcă ar simți că asta-i o mișcare contra naturii.
Roberto accepta pentru puțin timp toate argumentele acelea, însă pe urmă nu le mai putea înghiți și se împotrivea la toată știința aceea cu al său Argument al Dorinței.
"Dar, în sfirșit", îi spunea, "nu-mi luați bucuria de a crede că aș putea să mă înalț în zbor și să văd în douăzeci și patru de ore pămîntul învîrtindu-se pe sub mine și aș vedea trecînd atîtea fețe omenești, albe, negre, galbene, măslinii, cu pălării sau cu turbane, și orașe cu clopotnițe cînd ascuțite, cînd rotunde, cu cruce sau cu semilună și cetăți cu turnurile de porțelan și sate cu colibe, iar pe irochezi pregătindu-se să mănînce de viu un prizonier de război și femeile din Tesso dîndu-și osteneala să-și vopsească buzele-n albastru pentru bărbații cei mai urîți de pe planetă, iar pe cele din Camul, pe care soții lor le oferă în dar primului venit, cum se spune în cartea domnului Milione...
"Vezi tu? Bine zic eu: cînd voi la filosofia voastră în tavernă gîndiți, totdeauna sunt gînduri de libidine! Iar dacă n-ai fi avut gîndurile astea, această călătorie tu puteai face dacă Dumnezeu îți dădea harul să te-nvîrți tu în jurul pămîntului și nu era un har mai mic decît să te lase atîrnat în cer."
Roberto nu era convins, dar nu mai știa ce replică să dea. Atunci lua calea cea mai lungă, pornind de la alte argumente auzite, care nici ele nu i se păreau deloc în contradicție cu ideea unui Dumnezeu chibzuit și-l întreba pe Caspar dacă era de acord să considere natura ca pe un teatru grandios din care noi vedem numai ceea ce autorul a pus în scenă. Din locul nostru noi nu vedem teatrul așa cum e realmente: decorurile și mașinile au fost puse în așa fel încît să facă o frumoasă impresie de departe, în timp ce roțile și contragreutățile ce produc mișcările au fost ascunse vederii noastre. Și totuși dacă în stal s-ar afla un om de meserie, ar fi capabil să ghicească cum s-a obținut ca o pasăre mecanică să se ridice așa dintr-odată în zbor. Așa ar trebui să facă filosoful în fața spectacolului universului. Sigur că dificultatea pentru filosof e mai mare, pentru că în natură sforile mecanismelor sînt ascunse atît de bine încît multă vreme ne-am întrebat cine le mișca. Și totuși, chiar în teatrul ăsta al nostru, dacă Phaeton urcă spre soare este pentru că-i tras de niște sfori, iar o contragreutate coboară în jos.
Ergo (triumfa în cele din urmă Roberto, regăsind motivul pentru care începuse să divagheze în felul acela), decorul ne arată soarele ce se-nvîrtește, însă natura mașinăriei e cu totul alta, și nici nu ne putem da seama din primul moment. Noi vedem spectacolul, dar nu și scripetele ce-l pune în mișcare pe Phoebus, căci noi ne aflăm chiar pe roata acelui scripete ― și ajuns aici, Roberto se pierdea, pentru că, dacă acceptai metafora scripetelui, o pierdeai pe aceea a teatrului și tot raționamentul lui devenea atît de pointu ― cum ar fi zis Saint-Savin ― încît își pierdea orice acuitate...
Părintele Caspar răspunsese că omui ca să facă să cînte o mașinărie trebuia să prelucreze lemn sau metal, să facă niște găuri sau să-ntindă niște corzi și să le frece cu niște arcușuri, sau, de-a dreptul ― cum făcuse el pe Daphne ― să inventeze un meșteșug cu apă, în timp ce, dacă deschidem ciocul unei privighetori nu vedem nici o mașinărie de felul ăsta, semn că Domnul are căi deosebite de ale noastre.
Apoi întrebase, din moment ce Roberto privea cu ochi atît de buni sistemele solare infinite ce se roteau în cer, dacă nu admitea cumva că fiecare dintre aceste sisteme este parte a unui sistem și mai mare care se-nvîrte la rîndu-i înlăuntrul unui sistem mult mai mare și așa mai departe ― astfel că, pornind de la premisele acelea, deveneai ca o fecioară victimă a unui seducător care-i face acestuia mai întîi o concesie și foarte curînd va trebui să-i acorde mai mult, apoi și mai mult, iar pe calea aceea nu se știe pînă la ce capăt poți ajunge.
Sigur, zisese Roberto, ne putem gîndi la orice. La vîrtejuri fără de planete, la vîrtejuri ce se izbesc unul de altul, la vîrtejuri care să nu fie rotunde, ci hexagonale, așa încît pe fiecare față sau latură a lor să se îmbuce un alt vîrtej, toate laolaltă îmbinîndu-se ca niște cămăruțe într-un fagure, sau să fie poligoane care, lipindu-se unul de altul, să lase goluri, pe care natura să le umple cu alte vîrtejuri mai mici, toate îmbucate între ele ca rotițele ceasornicelor ― alcătuirea aceea a lor mișcîndu-se în cerul universului ca o roată mare ce se învîrte și hrănește înlăuntru-i alte roți ce se-nvîrt, fiecare cu niște roți mai mici ce se-nvîrt în jurul lor și tot cerul acela mare parcurgînd în cer o revoluție imensă ce durează milenii, poate în jurul unui alt vîrtej al vîrtejurilor de vîrtejuri... Și ajuns aici, Roberto risca să se înece, din cauza marii învîrtejiri ce-l apuca așa deodată.
Și tocmai în acest moment își avu părintele Caspar triumful său. Atunci, explică el, dacă pămîntul se rotește în jurul soarelui, iar soarele se învîrtește în jurul a altceva (și lăsînd la o parte a mai considera că acest altceva s-ar roti în jurul a altceva și mai și, la rîndul său), avem problema roulette-i ― de care Roberto ar fi trebuit să audă vorbindu-se la Paris, dat fiind că de la Paris venise în Italia printre galileieni, care gîndeau toate năzbîtiile, numai așa ca să dezorganizeze lumea.
"Ce este aceea roulette?" întrebă Roberto.
"Tu poți să o numești și trochoides sau cycloides, dar nu schimbă nimic. Închipuie tu o roată."
"Aceea de mai înainte?"
"Nu, acum tu închipuie roata unui car. Et închipuie tu că pe cercul de la roata aceea este un cui. Acum închipuie că roata stă pe loc, et cuiul este chiar deasupra solului. Acum tu gîndește că merge carul și roata învîrtește. Ce crezi tu că întîmplă cu acest cui?".
"Hm, dacă roata se-nvîrte, la un moment dat cuiul va fi sus, apoi cînd roata-și va fi făcut tot ocolul ei, se găsește din nou la pămînt."
"Așadar tu crezi că acest cui o mișcare ca cerul a făcut?"
"Păi, sigur. Bineînțeles că nu ca pătratul."
"Acum tu ascultă, papă-lapte ce ești. Tu zici că acest cui se găsește la pămînt în același punct unde era mai înainte?"
"Așteptați o clipă... Nu, dacă carul mergea înainte, cuiul se găsește la pămînt, dar cu mult mai încolo."
"Așadar el nu făcut mișcare circulară".
"Nu, pe toți sfinții din rai", zisese Roberto.
"Tu nu trebuie zici Petoțisfințiidinrai".
"Iertare. Dar ce fel de mișcare a făcut?"
"A făcut o trochoides, și pentru ca tu înțelegi, spun că e aproape ca mișcarea unei mingi care tu arunci înaintea ta, apoi atinge pămînt, apoi face un alt cerc și apoi din nou ― numai că în timp ce mingea la un moment dat face arcuri tot mai mici, cuiul tot mereu arce regurate face, dacă roata tot cu aceeași repeziciune merge."
"Și ce va să zică asta?" întrebase Roberto întrezărindu-și înfrîngerea.
"Asta va să spună că tu vrei a demonstrare atîtea vortices et lumi infinite, et că pămîntul se rotește, et iată că pămîntul tău nu se mai rotește, ci merge prin cerul infinit ca o minge, tumpf! tumpf! tumpf! ― ach ce mai mișcare mîndră pentru astă prea-nobilă planetă! Iar dacă teoria ta cu vortices e bună, toate corpurile cerești făceau tumpf! tumpf! tumpf! ― acum lasă pe mine a rîdfire, căci asta-i cea mai grosse distracție din viața mea!"
Greu de răspuns la un argument atît de subtil și de perfect geometric ― iar pe deasupra de o perfectă rea-credință, deoarece părintele Caspar ar fi trebuit să știe că ceva asemănător s-ar fi petrecut și dacă planetele se-nvîrteau așa cum voia Ticone. Roberto se dusese să se culce, ud și la propriu și totodată ca un cîine plouat. În timpul nopții reflectase ca să vadă dacă nu era mai bine să renunțe la toate ideile-i eretice despre mișcarea pămîntului. Ia să vedem, își spusese el, dacă în fond părintele Caspar ar avea dreptate și pămîntul nu s-ar mișca (altfel s-ar mișca prea din cale-afară și n-am mai reuși să-l oprim), asta ar putea oare să-i pună în pericol descoperirea lui cu meridianul antipod și teoria lui cu Potopul, precum și faptul că Insula e acolo, cu o zi în urmă față de ziua care-i aici? Nicidecum.
Deci, își spuse, poate că-i mai bine să nu mai pun în discuție opiniile astronomice ale noului meu maestru. Și să-mi dau mai bine silința să înot, ca să obțin ceea ce mă interesează cu adevărat, care nu e să demonstrez dacă aveau dreptate Copernic și Galilei sau fonfăitul ălălalt de Ticone din Uranimburg ― ci să văd Porumbița de Culoarea Naramzei, și să pun piciorul în ziua de ieri ― lucru pe care nici Galilei, nici Copernic, nici Ticone, nici maeștrii și prietenii mei de la Paris nu l-au visat vreodată.
Așa că a doua zi se prezentase iarăși la părintele Caspar ca un elev ascultător, atît în cele ale natației, cît și în cele astronomice.
Însă părintele Caspar, sub pretextul mării agitate și al nu știu căror socoteli pe care trebuia să le facă, în ziua aceea își amînase lecția. Mai spre seară îi explicase că, pentru a învăța natația, cum îi zicea el, trebuie concentrare și liniște și nu poți s-o faci așa, cu capul în nori. Iar fiindcă Roberto era înclinat să facă tocmai dimpotrivă, se vede treaba că nu avea aptitudine pentru înot.
Roberto se întrebase de ce oare maestrul său, așa de mîndru de meșteșugul său, renunțase așa deodată la planu-i. Însă eu cred că încheierea pe care o trăsese era cea justă. Părintele Caspar își vîrîse în cap că statul întins pe spate, ca și mișcarea în apă, și sub soare, îi producea lui Roberto o fierbere a creierului, care-l ducea spre gînduri primejdioase. Faptul de a se trezi prea familiar cu propriu-i trup, scufundarea în lichid, care era totuși materie, într-un fel îl animaliza și-l trăgea spre gîndurile acelea care sînt proprii firilor neomenești și nebunești. Trebuia deci ca părintele Caspar Wanderdrossel să găsească un alt mijloc ca să ajungă pe insulă, și care să nu-l coste pe Roberto salvarea sufletului.



25.
Technica Curiosa

Cînd părintele Caspar spuse că era din nou Duminică, Roberto își dădu seama că trecuse mai bine de o saptămînă din ziua întîlnirii lor. Părintele Caspar ținu slujba, apoi i se adresă pe un ton hotărît: "Eu nu pot să aștept ca tu natație înveți", zise el.
Roberto răspunse că nu era vina lui, dar în timpul ăsta intemperiile și animalele sălbatice aveau să-i strice Observatoarea, de care trebuia avut grijă în fiecare zi, ca atare, ultima ratio, nu rămînea decît o soluție: pe Insulă avea să se ducă el. Iar la întrebarea cum avea să facă, părintele Caspar zise că avea să-ncerce cu Clopotul Acquatic.
De mult timp, explică el, studia cum s-ar putea naviga pe sub apă. Se gîndise pînă și să construiască o barcă de lemn întărit cu fier și cu corp dublu, cum ar fi o cutie cu capacul ei. Vasul ar fi fost lung de șaptezeci și două de picioare, înalt de treizeci și două, larg de opt și era destul de greu ca să coboare sub fața apei. Ar fi fost mișcat de o roată cu palete, acționată de doi oameni dinlăuntru, așa cum fac asinii cu fusul unei mori. Iar ca să vezi încotro mergeai, făceai să iasă în afară un tubospicillum, un ochelar care, printr-un joc de oglinzi interne, ar fi îngăduit să explorezi dinlăuntru ce se petrecea afară, în aer.
De ce nu o construise? Pentru că așa-i făcută natura ― zicea el ― spre umilirea puținătății noastre, există idei care pe hîrtie par perfecte și pe urmă, la proba experienței se dovedesc imperfecte, și nimeni nu știe din ce motiv.
Totuși părintele Caspar construise Clopotul Acquatic: "Et acea plebiculă ignorantă, dacă cineva ar fi spus lor că un om pe fundul Rinului poate să coboare păstrînd uscate hainele și chiar ținînd în mîini un foc într-un vas cu jeratic, ar fi zis că era o trăsnaie. Însă proba experienției s-a făcut, și aproape acum un veac în cetatea Toletului din Hispania. Deci eu ajung pe Insulă acum cu Clopotul meu Acquatic, mergînd pe jos, cum mă vezi că merg acuma".
Se îndreptă către chelnă, care era, de bună seamă, o comoară fără sfîrșit: pe lîngă instrumentarul astronomic, se mai aflau acolo și altele. Roberto fu nevoit să aducă pe punte alte bare și semicercuri de metal și o apărătoare voluminoasă de piele ce încă mai păstra mirosul cornutei de pe care fusese jupuită. Nici nu mai contă că Roberto îi amintea că, fiind duminică, nu se cădea să lucreze în ziua Domnului. Părintele Caspar răspunsese că aceea nu era muncă, cu atît mai puțin muncă de robi, ci exercitarea unei arte mai nobile decît toate și că truda lor avea să fie consacrată sporirii cunoașterii marii cărți a naturii. Era prin urmare tot un fel de a medita pe Marginea textelor sacre, de care cartea naturii nu se desparte.
Roberto trebui așadar să se apuce de treabă, îmboldit de părintele Caspar, care intervenea în momentele cele mai delicate, cînd elementele metalice trebuiau îmbucate prin niște șănțulețe anume făcute dinainte. Lucrînd toată dimineața, puse astfel pe picioare o colivie în formă de trunchi de con, ceva mai înaltă de un stat de om, la care trei cercuri, cel de sus de diametru mai mic, iar cel mijlociu și cel de jos progresiv mai largi, se mențineau paralele pe patru prăjini înclinate. De cercul din mijloc fuseseră fixate niște hamuri de pînză în care se putea strecura un om, dar în așa fel că, printr-un joc de curele ce trebuiau să se încrucișeze și pe spate și pe piept, acestuia nu i se legau numai încheieturile picioarelor pentru a-l împiedica să cadă în jos, ci și umerii și gîtul, așa ca nu cumva capul s-ajungă să atingă cercul de sus.
In timp ce Roberto se întreba la ce putea sluji toată armătura aceea, părintele Caspar despăturise învelitoarea de piele, ce se dovedise a fi acoperămîntul ideal sau mănușa, sau degetarul acelui schelet metalic, peste care nu fu greu să-l tragă, fixîndu-l cu niște găici pe dinlăuntru, în așa fel ca obiectul, odată terminat, să nu mai poată fi dezbrăcat de pielea lui. Iar obiectul terminat era cu adevărat un con fără vîrf, închis ― deasupra și deschis la bază ― sau, dacă vrem, întocmai, un soi de clopot. Pe clopotul ăsta între cercul superior și cel median, se deschidea o ferestruică de sticlă, iar pe micu-i acoperiș fusese fixat un inel solid.
După toate astea clopotul fu luat și dus la vinciul de ancoră și agățat de un braț care, printr-un sistem de scripeți bine pus la punct, ar fi permis să fie ridicat, lăsat în jos, trecut peste bord, coborît sau urcat, așa cum se cere pentru orice balot, ladă sau pachet ce se-ncarcă sau se descarcă de pe o corabie.
Vinciul era cam ruginit după atîtea zile de nefolosire, dar pînă la urmă Roberto reuși să-l pună în mișcare și să urce clopotul la o înălțime mijlocie, așa ca să se poată vedea ce are înlăuntru-i.
Clopotul ăsta mai aștepta acum doar un pasager care să se strecoare acolo și să se-mbrace-ntr-însul, în așa fel încît s-atîrne-n văzduh ca o limbă.
Putea intra în el un bărbat de orice statură: era de ajuns să ajustezi curelele slăbind sau strîngînd niște catarame și noduri. Iar apoi, odată bine înhămat, locuitorul clopotului ar fi putut să se plimbe cu casa-n spinare, iar băierile de pînză îi făceau capul să rămînă la înălțimea ferestruicii și marginea de jos să-i ajungă cam pînă aproape de gleznă.
Acum lui Roberto nu-i mai rămînea decît să-și închipuie, explica triumfător părintele Caspar, ce-avea să se întîmple atunci cînd vinciul avea să coboare clopotul în mare.
"O să se-ntîmple că pasagerul se-neacă", trăsese Roberto concluzia, cum ar fi făcut oricine. Iar părintele Caspar îl învinuise că știa prea puține despre "echilibrul licorilor".
"Tu poate vrei gîndești că vidul este în vreo parte, cum spun acele podoabe de la Sinagoga Satanei cu care vorbeai la Paris. Dar tu poate accepta-vei că în clopot nu este vidul, ci aer. Et cînd tu un clopot plin cu aer cobori în apă, nu intră apă. Ori el, ori aerul."
Era adevărat, încuviința Roberto. Și deci oricît de adîncă ar fi fost marea, omul putea merge fără să intre apă înlăuntru, măcar pînă ce pasagerul cu respirația lui n-avea să consume tot aerul, transformîndu-l în vapori (așa cum se vede cînd suflăm pe o oglindă) care, fiind mai puțin și decît apa, avea să-i și cedeze pînă la urmă acesteia locul ― probă definitivă, comenta triumfător părintele Caspar, că natura are oroare de vid. Dar cu un clopot de mărimea aceea pasagerul putea să se bizuie, calculase părintele Caspar, pe cel puțin treizeci de minute de respirat. Þărmul părea foarte departe, ca să ajungi la el înot, însă mergînd pe jos ar fi fost o plimbare, pentru că aproape la jumătatea drumului dintre corabie și țărm începea bariera de coral ― fiindcă nici barca nu putuse să meargă pe drumul acela, ci trebuise să facă ocolul mai lung, pe după promontoriu. Iar în anumite locuri coralii se aflau la fața apei. Dacă expediția s-ar fi început pe timp de reflux, drumul de făcut pe sub apă s-ar fi scurtat și mai mult. Era suficient să ajungi la pămîntul acela ieșit din apă și de îndată ce pasagerul avea să se ridice, fie și cu o jumătate de picior deasupra apei, clopotul s-ar fi umplut din nou cu aer proaspăt.
Însă cum avea să meargă oare pe fundul apei, care trebuie că era plin de pericole și cum avea să urce pe bariera care era făcută din pietre ascuțite și din corali mai tăioși decît pietrele? Și, altminteri, cum avea să coboare clopotul în apă fără să se răstoarne, sau să fie împins, din aceleași motive pentru care un om ce se aruncă-n apă revine la suprafață ca o plută.
Părintele Caspar, cu un zîmbet poznaș, adăugă că Roberto uitase obiecția cea mai importantă: anume că împingînd în mare doar clopotul singur plin cu aer s-ar fi mișcat atîta apă cîtă era masa lui, iar această apă ar fi avut o greutate mult mai mare decît corpul ce încerca să pătrundă în ea, căruia de aceea i-ar fi opus multă rezistență. Dar în clopot aveau să fie și destule livre de om și în fine, mai erau și Coturnii Metalici. Și cu aerul unui om ce se gîndise la toate, se ducea și scotea din Chelna cea fără de fund, o pereche de cizme scurte cu tălpi de fier, groase de mai bine de cinci degete, ce trebuiau legate sub genunchi. Fierul avea să-i slujească de ancoră și avea să și ocrotească picioarele drumețului. Avea să-i facă mersul mai încet, dar și să-l scutească de grijile acelea pentru terenul accidentat care de obicei fac să-ți șovăie pasul.
"Însă după coborîșul care-i aici dedesubtul nostru, domnia ta va trebui să urci pe mal, tot drumul o să fie în urcuș!"
"Tu nu erai aici cînd ancora au coborît! Eu mai întîi am sondat locul. Nu-i nici o prăpastie! Dacă Daphne mergea puțin mai încolo se împotmolea!"
"Însă cum veți putea să țineți clopotul, care vă apasă pe cap?" întrebă Robertp. Iar părintele Caspar era cel ce-i amintea că în apă această greutate n-avea să se simtă, și Roberto trebuia să știe lucrul ăsta dacă încercase vreodată să împingă o barcă sau să pescuiască cu mîna o bilă de fier dintr-o cadă, anume că tot efortul începea cînd o scoteai din apă, și nu atîta timp cît stătea scufundată.
Roberto, în fața acestei încăpățînări a bătrînului, încerca să întîrzie momentul pieirii lui. Dar dacă coborîm clopotul cu vinciul, îl întreba el, "pe urmă cum mai dezlegăm funia? Altfel, întinzîndu-se, ea vă ține în loc și nu puteți să vă depărtați de corabie."
Caspar răspundea că, odată ajuns el pe fund, Roberto avea să-și dea seama, pentru că funia avea să se slăbească: și în clipa aia avea s-o taie. Credea oare că avea să se mai întoarcă el pe aceeași cale? Odată ajuns pe Insulă, s-ar fi dus și ar fi recuperat barca, și cu ea avea să se-ntoarcă, dacă voia Dumnezeu.
Însă ajuns pe uscat, cînd s-ar fi eliberat din chingi, clopotul, dacă nu mai era vinci care să-l țină în picioare, s-ar fi lăsat pînă la pămînt împiedicîndu-l.
"Vreți să vă petreceți restul vieții domniei voastre închis într-un clopot?" Iar bătrînul răspundea că odată eliberat din nădragii aceia nu-i rămînea decît să sfîșie pielea cu cuțitul său, și avea să iasă de-acolo ca Venus din coapsa lui Joe.
Și dacă sub apă avea să întîlnească vreun pește mare, din aceia care devorează oamenii? Iar părintele Caspar rîdea: chiar și cel mai feroce dintre pești, atunci cînd întîlnește în drum un clopot ce merge de unul singur, lucru de care s-ar teme pînă și un om, se sperie așa de tare încît o rupe la fugă.
"În fine", încheiase Roberto, sincer îngrijorat de soarta prietenului său, "domnia voastră sînteți bătrîn și firav, dacă tot trebuie să-ncerce cineva, o să fiu eu acela!"
Părintele Caspar îi mulțumise, însă îi explicase că el, Roberto, dăduse deja destule dovezi că e un flușturatic și cine știe cum ar mai fi încurcat treaba; că el, Caspar, cunoștea cît de cît porțiunea aceea de mare și zidul, și mai vizitase unele asemănătoare în alte părți, cu o barcă plată; că clopotul acela îl' construise el și deci îi cunoștea și viciile și virtuțile; că avea noțiuni juste de fizică hidrostatică și ar fi știut cum să se descurce la nevoie în caz neprevăzut; și, în sfîrșit, adăugase, ca și cum ar fi spus ultimul argument în favoarea-i, "în sfîrșit, eu am credință, iar tu nu".
Iar Roberto înțelesese că ăsta nu era deloc ultimul dintre motive, ci primul și, cu siguranță, cel mai frumos. Părintele Caspar Wanderdrossel credea în clopotul lui așa cum credea în Observatoarea lui și credea că trebuie să folosești Clopotul ca să ajungi la Observatoare, și mai credea că toate lucrurile ce se pregătea să le facă erau spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu. Iar cum credința poate muta munții din loc, cu siguranță că avea să-nfrîngă și apele.
Nu rămînea decît să pună din nou clopotul pe punte și să-l pregătească de scufundare. O operație care-i ținu ocupați pînă seara. Pentru a tăbăci pielea cum se cuvenea, ca nici apa să n-o poată pătrunde și nici aerul să nu iasă din ea, trebuia folosită o pastă ce se pregătea la foc mic, potrivind trei livre de ceară, una de terebentină venețiană, și patru uncii dintr-un alt clei folosit de tîmplari. Apoi trebuiau să lase să se absoarbă substanța aceea în piele, punînd-o să se odihnească pînă a doua zi. În fine, cu o altă pastă făcută din păcură și ceară trebuiră umplute toate crăpăturile de pe marginea ferestruicii, la care sticla fusese deja fixată cu sacîz, la rîndu-i amestecat cu catran.
"Omnibus rimis diligenter repletis", cum spunea el, părintele Caspar își petrecu noaptea în rugăciune. În zori controlară din nou clopotul, legăturile, agățătorile. Caspar așteptă momentul potrivit în care putea să se folosească la maximum de reflux, și în care totuși soarele să fie destul de sus, așa încît să lumineze marea dinaintea lui, aruncînd toate umbrele în spatele lui. Apoi se îmbrățișară.
Părintele Caspar repetă că avea să fie o treabă de jucărie, în care avea să vadă lucruri uluitoare și pe care nici Adam sau Noe nu le cunoscuseră și se temea să nu păcătuiască din trufie - mîndru cum era, că-i primul om ce coboară în lumea-marină.
"Însă", adăugă el, "asta este și o probă de mortificare: dacă Domnul Nostru Isus Hristos mers pe ape, eu sub ele voi merge, cum unui păcătos cuvine."
Nu rămînea decît să ridice din nou clopotul, să i-l pună în spate părintelui Caspar, și să controleze dacă acesta era în stare să se miște în voie.
Timp de cîteva minute Roberto asistă la spectacolul unui melc uriaș, dar ce spun eu, al unei bășici, al unei ciuperci mergătoare care înainta cu pași agale și caraghioși, adesea oprindu-se și făcînd o rotire pe jumătate în juru-i cînd părintele voia să privească la dreapta sau la stînga. Mai mult decît a mers, scufia aceea umblătoare părea pornită să danseze o gavotă sau vreun dans ca at țăranilor din Auvergne pe care absența muzicii îl făcea și mai deșuchiat.
În fine, părintele Caspar păru mulțumit de probele lui și, cu o voce care părea că-i iese din încălțări, zise că se putea pleca.
Se duse lîngă vinci, Roberto îl agăță la loc, se apucă să împingă la vinci și mai controlă o dată, după ce înălțase clopotul, dacă picioarele se legănau și bătrînul nu luneca în jos iar clopotul nu se trăgea de pe el în sus. Părintele Caspar bubuia și răsbubuia că totul mergea strună, dar că trebuia să se grăbească: "Coturnii ăștia îmi trag picioarele de parcă mi ie smulg din pîntece! Iute, pune pe mine în acvă!"
Roberto mai strigase cîteva fraze de încurajare și lăsase în jos vehiculul cu motorul lui omenesc. Lucru care nu fu lesne, pentru că făcea el singur treaba mai multor marinari. Din care cauză coborîrea aceea i se păru veșnică, de parcă marea se lăsa în jos pe măsură ce el își înmulțea eforturile. Însă în cele din urmă auzi un zgomot în apă, simți că sforțările-i scad și după cîteva clipe (care lui i se părură ani) simți că vinciul se învîrtea acum în gol. Clopotul atinsese apa. Reteză frînghia, apoi se repezi la peretele vasului să se uite în jos. Și nu văzu nimic.
Din părintele Caspar și din clopot nu rămînea nici urmă.
"Ce mai firoscos de iezuit!" își zise Roberto uluit, "a reușit! Gîndește-te numai, colo jos e un iezuit care merge în picioare și nimeni n-ar putea ghici una ca asta. Hăurile tuturor oceanelor ar putea fi pline de iezuiți și nimănui nu i-ar trece prin minte!"
Apoi trecu la gînduri mai prudente. Că părintele Caspar era dedesubt, asta se vedea pe nevăzute. Dar că avea să se mai întoarcă deasupra încă nu puteai ști.
I se păru că apa se mișcă ici-colo. Ziua aceea fusese aleasă tocmai pentru că era senin; totuși, pe cînd făceau ei ultimele operații, se ridicase un vînt care la adîncimea aceea încrețea doar ușor suprafața apei, dar la țărm făcea niște jocuri de valuri care, pe stîncile acum acoperite de apă, ar fi putut împiedica debarcarea.
Către capul dinspre nord, unde se ițea un perete aproape neted și vertical, zărea împroșcaturi de spumă ce se duceau să lovească stînca, răspîndindu-se în aer ca tot atîtea mironosițe albe. Era desigur efectul unor valuri ce băteau de-a lungul unui șir întreg de obstacole mici pe care el nu reușea să le vadă, dar de pe corabie părea că un șarpe sufla din adînc văpăile acelea cristaline.
Plaja părea însă mai liniștită, înspumarea aceea era numai pe la jumătatea drumului, iar pentru Roberto era un semn bun: indica locul unde zidul de corali ieșea afară din apă și marca limita dincolo de care părintele Caspar n-ar mai fi întîmpinat nici un pericol.
Unde era acum bătrînul? Dacă se așternuse la drum imediat ce atinsese fundul, trebuie să fi trecut de... Dar cît timp trecuse oare? Roberto pierduse simțul scurgerii clipelor, fiecare dintre ele părea cît o veșnicie, așa că încerca să reducă socoteala presupusă și se convingea că bătrînul abia coborîse, poate se afla tot pe sub carenă, încercînd să se orienteze. Însă atunci se năștea bănuiala că funia, încolăcindu-se în jurul ei însăși pe cînd cobora, făcuse o jumătate de ocol în jurul clopotului, așa încît părintele Caspar se pomenise fără să vrea cu ferestruica întoarsă spre apus și mergea acum către largul mării.
Apoi Roberto își zicea că mergînd către apă adîncă oricine și-ar fi dat seama că coboară în loc să urce și și-ar fi schimbat direcția. Dar dacă în punctul acela o fi fost un mic urcuș către apus, iar cel ce urcă credea că se duce spre răsărit? Însă, iarăși, răsfrîrigerile soarelui ar fi arătat partea din care se mișca astrul... Și totuși, se vede oare soarele în adîncuri? Trec oare razele lui ca printr-un vitraliu de biserică, în mănunchiuri compacte sau se-mprăștie într-o puzderie de stropi, așa încît cine viețuiește acolo jos vede lumina doar ca pe o albeață lipsită de direcții?
Nu, își spunea el apoi: bătrînul înțelege el bine încotro trebuie să meargă, poate e chiar la jumătatea drumului dintre corabie și zidul de corali, sigur, a și ajuns acolo, iată, poate chiar acum urcă pe el cu tălpile-i de fier, și peste puțin îl și văd...
Alt gînd: în realitate nimeni pînă astăzi n-a mai fost în fundul mării. Cine-mi spune mie că acolo, cu cîteva brațe mai jos, nu intri în negrul absolut, locuit doar de făpturi ai căror ochi emană numai niște licăriri slabe... Și cine zice că în fundul mării mai putem avea simțul drumului drept? Poate că se mișcă așa în cerc și face tot mereu același drum, pînă ce aerul din pieptul lui se preface în umezeală, care cheamă la sine apa înrudită, în clopot... Se învinuia că n-a adus măcar o clepsidră pe punte: cît timp trecuse oare? Poate mai bine de o jumătate de oră, din păcate prea mult, și simțea că el e cel ce se sufocă. Așa că respira adînc din plămîni, își venea în fire, și credea că asta-i dovada că foarte puține clipe trecuseră, iar părintele Caspar se mai bucura și acum de aer foarte curat.
Dar poate că bătrînul o luase-ntr-o parte, e inutil să privească în față-i ca și cum ar fi trebuit să iasă la suprafață ca pe traiectul unui glonte de archebuză. Putea să se fi abătut mult căutînd cel mai bun acces printre corali. Nu spusese el, în timp ce urcau clopotul, că era un noroc că vinciul îl depunea chiar în locul acela? Cu zece pași mai la nord ridicătura se adîncea dintr-odată formînd o pantă abruptă, de care odată se izbise barca, în timp ce drept în fața vinciului era o trecere, prin care și barca trecuse, ajungînd apoi să se împotmolească acolo unde stîncile urcau puțin cîte puțin.
Însă, poate greșise în menținerea direcției, se trezise în fața unui perete, iar acum mergea pe lîngă el spre sud căutînd trecerea. Sau poate că-l ocolea pe la nord. Trebuia să-și plimbe ochii de-a lungul întregului țărm, de la un capăt la altul, poate că ieșea din apă pe acolo, încununat cu volburi de mare... Roberto întorcea capul de la o margine la alta a golfului, temîndu-se că, în timp ce privea la stînga putea să-l piardă pe părintele Caspar ieșit deja pe la dreapta. Și totuși puteai identifica imediat un om chiar la distanța aceea, ce să mai zicem de un clopot din piele strălucind umed în soare, ca o tingire de aramă abia spălată...
Peștele! Poate că în ape se afia cu adevărat vreun pește canibal deloc înspăimîntat de clopot, ce-l devorase cu totulpe iezuit. Nu, unui pește ca ăsta i s-ar fi zărit umbra întunecată: dacă era, ar fi trebuit să fie între corabie și începutul stîncilor de coral, nu mai încolo. Dar poate că bătrînul ajunsese de mult la stînci, iar colții animali sau minerali îi perforaseră clopotul, făcînd să iasă din el tot aerul ce-i mai rămăsese...
Alt gînd: cine mă asigură că aerul din clopot i-ajungea cu-adevărat atîta timp? A spus-o el, dar tot el a greșit și cînd era sigur că lighenașul lui avea să funcționeze. La urma urmelor, dragul de Caspar s-a dovedit a fi un aiurit și poate că toată povestea aia cu apele Diluviului, și cu meridianul, și cu Insula lui Solomon e o înșiruire de bazaconii. Și apoi, chiar dacă avea dreptate în ceea ce privește Insula, putea să fi calculat greșit cantitatea de aer de care are nevoie un om. Și, în sfîrșit, cine-mi spune că toate unsorile alea, esențele alea, au astupat cum trebuie toate crăpăturile? Poate că-n clipa asta pe dinlăuntrul clopotului e ca-ntr-o peșteră din alea în care țîșnește apa din toate părțile, poate că toată pielea trage apă ca un burete, oare nu-i adevărat că pielea noastră e un fel de ciur cu pori imperceptibili, căci totuși există ei, dacă pe-acolo se filtrează sudoarea? Și dacă așa stau lucrurile cu pielea unui om, tot așa s-o-ntîmpla și cu pielea unui bou? Sau boii nu asudă? Și cînd plouă, un bou se simte oare udat și pe dinăuntru?
Roberto își frîngea mîinile și-și blestema graba. Era clar, el credea că trecuseră ore și cînd colo trecuseră doar cîteva bătăi de clipă. Își spuse că nu avea motive să tremure, nici el, și cu atît mai puțin curajosul bătrîn. Poate că trebuia ca el mai de grabă să-i ușureze călătoria prin rugăciune, sau măcar prin speranță și gînduri bune.
Și pe urmă, își spunea, mi-am închipuit prea multe motive de tragedie și așa-i dat melancolicilor, să născocească stafii pe care realitatea nu-i în stare să le stîrnească. Părintele Caspar cunoștea legile hidrostatice, a sondat deja marea asta, a studiat Potopul și cu ajutorul fosilelor ce populează toate mările. Calm, ajunge ca eu să pricep că timpul trecut e minim și să știu s-aștept.
Își dădea seama că-l iubea, acum, pe cel ce fusese Intrusul și uite că plîngea doar la gîndul că putuse să pățească ceva. Haide, bătrîne, murmura, întoarce-te, renaști, reînvie, pentru Dumnezeu, c-o să tăiem gîtul găinii celei mai grase, doar n-oi vrea să lași singură Văzătoarea ta Malteză?
Și deodată prinse de veste că nu mai vedea stîncile de pe lîngă țărm, semn că marea începuse să crească, iar soarele, pe care mai înainte îl vedea fără să fie nevoit să ridice capul, acum era chiar deasupră-i. Deci din momentul dispariției clopotului trecuseră de-acum nu minute, ci ceasuri.
Trebui să-și repete adevărul acela cu glas tare, ca să-i dea crezare. Socotise că-s secunde și de fapt erau minute, el se convinsese că avea în piept un ceasornic nebun, cu bătăi repezi, și-n schimb ceasornicul său lăuntric își încetinise umbletul. De cine știe cînd, zicîndu-și că părintele Caspar abia coborîse, aștepta o ființă căreia aerul îi lipsea de mult timp. De cine știe cînd, tot aștepta un trup ce zăcea fără viață în vreun punct de pe întinderea aceea.
Ce anume putea să se fi întîmplat? Totul, toate cîte gîndise el ― și pe care cu teama-i prăpăstioasă le și făcuse să se-ntîmple, ca o piază rea ce era. Principiile hidrostatice ale părintelui Caspar puteau fi iluzorii, poate că apa intră într-un clopot chiar prin partea de jos, mai ales dacă cel dinlăuntru alungă aerul din el, ce știa Roberto cu adevărat despre echilibrul lichidelor? Sau poate că pătrunderea în apă fusese prea rapidă, clopotul se răsturnase. Sau părintele Caspar se-mpiedicase pe la jumătatea drumului, sau pierduse drumul. Sau inima lui de om trecut de șaptezeci de ani, mai prejos de zelu-i, cedase. Și în fine, cine zice că la adîncimea aceea apa mării nu poate strivi pielea cum storci o lămîie sau cum dezghioci o păstaie?
Dar de-ar fi mort n-ar fi trebuit oare să i se întoarcă cadavrul și să plutească? Nu, căci era ancorat de tălpile de fier, din care bietele-i picioare aveau să iasă numai cînd acțiunea apelor unite, și a atîtor pești nesătui, aveau să-l aducă în starea unui schelete.


Apoi dintr-o dată avu o intuiție fulgerătoare. Dar ce tot blodogorea el acolo cu mintea? Păi, sigur, părintele Caspar i-o spusese răspicat, Insula pe care-o vedea el dinainte-i, nu era Insula de astăzi, ci cea de ieri. Dincolo de meridian era tot ziua dinainte! Putea el să se-aștepte să vadă acuma pe plaja aceea, unde încă era ieri, o persoană care coborîse în apă astăzi? Bineînțeles că nu. Bătrînul se cufundase de dimineață, în zorii zilei de luni, dar dacă pe corabie era luni, pe Insula aceea încă mai era duminică, și așa că el ar fi putut să-l vadă pe bătrîn ajungînd la țărmu-i abia spre dimineața zilei lui de mîine, cînd pe Insulă avea să fie, abia atunci, luni...
Trebuie să aștept pînă mîine, își zicea. Și apoi: dar Caspar nu poate să aștepte o zi, aerul nu-i ajunge! Și iarăși: dar numai eu trebuie să aștept o zi, el pur și simplu s-a reîntors în duminică, îndată ce-a trecut linia meridianului. Dumnezeule, păi, atunci Insula pe care o văd e cea de duminică, iar dacă a ajuns acolo duminică, eu ar trebui să-l și văd acolo! Nu, greșesc totul. Insula pe care o văd este cea de azi, e imposibil ca eu să văd trecutul ca într-un glob magic. Acolo, pe Insulă, numai acolo ― este ieri. Dar dacă văd Insula de azi, ar trebui să-l văd pe el, care în ieri cel de pe Insulă există deja, și se pomenește trăind o a doua duminică... Însă, fie că a ajuns ieri sau astăzi, trebuie să-și fi lăsat pe plajă clopotul cu burta spintecată, dar nu-l văd. Dar poate că și l-a luat cu el în pădure. Cînd? Ieri. Deci: să punem cazul că Insula pe care-o văd eu este cea de duminică. Trebuie să aștept ziua de mîine ca să-l văd pe el cum ajunge acolo luni...
Am putea spune că Roberto își pierduse curajul de tot, și pe bună dreptate: oricum o-ntorcea el, socoteala nu-i ieșea. Paradoxurile timpului ne fac și pe noi să ne pierdem capul. Așa că era normal ca să nu mai știe ce-are de făcut: și se mulțumi să facă ceea ce oricine, chiar victimă a propriei speranțe, ar fi făcut. În loc să se lase pradă disperării, s-a hotărît să aștepte ziua următoare.
Cum anume o fi făcut-o, e greu de reconstituit. Umblînd încolo și încoace pe punte, fără să se atingă de mîncare, vorbind cu sine însuși, cu părintele Caspar și cu stelele, și poate recurgînd din nou la rachiu. Fapt e că-l regăsim și-n ziua următoare în timp ce se albește de ziuă și cerul se colorează, ca și după răsăritul soarelui, tot mai încordat pe măsură ce orele trec, apoi întunecat la față între unsprezece și amiază, răvășit la culme între amiază și asfințit, pînă ce trebui să se oprească în fața realității ― iar de data asta fără nici o îndoială. Ieri, de bună seamă că ieri, părintele Caspar s-a cufundat în apele oceanului austral și nici ieri, nici azi nu a mai ieșit din ele. Și pentru că toată ciudățenia meridianului antipod se produce între ieri și mîine, nu între ieri și poimîine, sau mîine și alaltăieri, acum era sigur, din marea aceea părintele Caspar n-avea să mai iasă niciodată.
Cu o siguranță matematică, ba chiar cosmografică și astronomică, bietul său prieten era pierdut. Nici măcar nu se putea spune unde-i era trupul. In vreun loc oarecare de pe acolo. Poate existau curenți vijelioși pe dedesubt, iar trupul acela se găsea acum prin largul mării. Sau nu, poate că sub Daphne exista o groapă, o prăpastie, clopotul se oprise în ea, iar bătrînul nu putuse să mai urce, cheltuindu-și puțina suflare, tot mai apoasă, ca să strige după ajutor.
Poate, ca să scape, se dezlegase din curelele lui, clopotul încă plin cu aer făcuse un salt în sus, dar părțile-i de fier îi frînaseră acel prim impuls și-l păstraseră la jumătatea adîncimii, cine știe pe unde. Părintele Caspar încercase să se elibereze de cizmele lui, dar nu reușise. Acum în groapa aceea, înfipt în vreo stîncă, trupu-i neînsuflețit se clătina ca o algă.
Și pe cînd Roberto gîndea toate astea, soarele de marți era acum în spatele lui, momentul morții părintelui Caspar Wanderdrossel devenea tot mai depărtat.
Asfințitul crea un cer ca de gălbenare pe după verdele mohorît al Insulei, și o mare întunecată ca Styxul. Roberto simți că natura se întrista odată cu el și, cum li se întîmplă celor rămași cu ochii-n lacrimi după cineva drag, încet, încet, începu să nu mai plîngă nenorocirea aceluia, ci pe a sa proprie, și propria-i singurătate regăsită.
De puține zile scăpase de ea, părintele Caspar devenise pentru el prietenul, tatăl, fratele, familia și patria. Acum își dădea seama că-i din nou stingher și nenorocit. De data asta pentru totdeauna.


Totuși în descurajarea aceea, o altă iluzie începea să capete formă. Acum era sigur că unicul mod de a ieși din recluziunea-i nu trebuia căutat în Spațiul de netrecut, ci în Timp.
Acum trebuia cu adevărat să-nvețe să-noate și să ajungă pe Insulă. Nu atît ca să mai găsească vreo rămășiță din părintele Caspar, pierdută-n cutele trecutului, ci să oprească înfricoșatoarea venire a propriului său mîine.



26.
Teatru de Inscripții

Timp de trei zile Roberto rămăsese cu ochiul lipit de luneta de bord (regretînd amar că de cealaltă, mai puternică, nu se mai putea acum servi), ațintind coroanele arborilor de pe țărm. Aștepta să zărească Columba de Culoare Nărămzie.
În cea de a treia zi se cutremură. Își pierduse unicul prieten, se afla rătăcit pe cel mai îndepărtat dintre meridiane și avea să se simtă mîngîiat de-ar fi zărit o pasăre care fîlfîise poate doar prin mintea părintelui Caspar!


Hotărî să-și exploreze din nou refugiul ca să știe cît timp ar fi putut supraviețui la bord. Găinile continuau să-și depună ouăle, din care și ieșise un rînd de pui. Din vegetalele adunate nu mai rămîneau multe și erau acum prea uscate; ar fi trebuit folosite ca hrană pentru zburătoare. Mai erau doar puține butoaie cu apă, dar, strîngînd apa de ploaie, ar fi putut chiar să nu aibă nevoie de ele. Și, în sfîrșit, peștii nu-i lipseau.
Apoi reflectă că, nemîncînd vegetale proaspete, mureai de scorbut. Erau cele din seră, dar sera avea să fie stropită pe căi naturale numai dacă ar fi dat ploaie: dacă venea o secetă mai lungă, avea să fie nevoit să ude plantele cu apă de băut. Iar de-ar fi fost furtună zile și nopți întregi, ar fi avut apă, dar n-avea să poată pescui.
Ca să-și mai aline îngrijorările, se întorsese în cabina orgii de apă, căci părintele Caspar îl învățase s-o pună în mișcare: asculta întruna numai Daphne, pentru că nu învățase cum se înlocuiește cilindrul; dar nu-i displăcea să asculte ceasuri întregi aceeași melodie. Într-o zi-o identificase pe Daphne, corabia, cu trupul femeii iubite. Nu era oare Daphne o făptură ce se transformase-n dafin ― în substanță arboree, adică, asemănătoare cu aceea din care corabia fusese făcută și ea? Melodia-i cînta așadar despre Lilia. Cum se vede, șirul gîndurilor era cu totul nemăsurat ― dar așa gîndea Roberto.
Își reproșa că se lăsase furat de sosirea părintelui Caspar, că se luase după mofturile lui mecanice și că dăduse uitării propriu-i legămînt de iubire. Acel unic cîntec, căruia nu-i cunoștea cuvintele, dacă avusese vreodată unele, prindea să se transforme în rugăciune pe care el rînduise să pună să i se murmure în fiecare zi de către mașinăria aceea, "Daphne" cea cîntată de apă și de vînt în ascunzișurile Daphnei, amintire a străvechii prefaceri a unei Daphne zeiești. În fiece seară, privind cerul, fredona melodia aceea cu glas scăzut ca pe o litanie.
Apoi se întorcea în cabină și se apuca din nou să-i scrie Liliei. Făcînd asta își dăduse seama că-și petrecuse zilele precedente în aer liber și pe lumină, și se refugia din nou în semiobscuritatea aceea care în realitate fusese atmosfera lui firescă nu numai pe Daphne, înainte să dea peste părintele Caspar, ci timp de mai bine de zece ani, încă de cînd cu rana căpătată la Casale.
În realitate, nu cred că tot timpul acela Roberto trăise, așa cum ne lasă în mod repetat să credem, doar noaptea. Că s-a ferit de excesele soarelui din amiaza mare, e posibil, însă atunci cînd o urmărea pe Lilia făcea lucrul ăsta ziua. Socotesc că infirmitatea aceea era mai mult efectul umorii negre decît tulburarea reală a vederii: Roberto simțea că suferă de lumină numai în momentele cînd îl apuca fierea, însă cînd mintea-i era abătută spre gînduri mai vesele, nu se sinchisea de asta.
Oricum ar fi sau o fi fost, într-o seară se pomenise gîndindu-se pentru prima oară la farmecele umbrei. În timp ce scria și ridica pana ca să o înmoaie în călimară, vedea lumina fie ca pe un fel de nimb auriu pe hîrtie, fie ca pe o dungă ceroasă și aproape străvezie, ce-i mărginea contururile degetelor umbrite. Ca și cum ea locuia înlăuntrul propriei lui mîini și se arăta numai pe la margini. De jur împrejuru-i, parcă era-nvăluit ca de rasa mîngîietoare a unui capuțin sau de-o părere de lumină de culoarea alunei ce, atingînd umbra, murea într-însa.
Privea flacăra opaițului, și observa cum se nasc din ea două văpăi: în partea de jos ea era roșie, acolo unde se-nftripa în materia coruptibilă, dar înălțîndu-se dădea naștere în lungul limbii ei de-către margini, unui alb orbitor care fumega-ntr-un vîrf albastru-violaceu ca brebenocul. Tot astfel, își zicea el, iubirea lui hrănită de un trup ce-avea să moară, dădea naștere nimfei cerești a iubitei.
Voi să sărbătorească, după cîteva zile de trădare, acea reîmpăcare a lui cu umbra și urcă iarăși pe punte atunci cînd umbrele se lățeau pretutindeni, peste corabie, peste mare, peste Insulă, pe care se mai zărea acum doar grabnica întunecare a colinelor. Încercă, aducîndu-și aminte de cîmpiile lui, să zărească pe mal prezența licuricilor, luciri vii și înaripate rătăcind prin bezna desișurilor. Nu-i văzu, medita la antitezele antipozilor, unde probabil licuricii lucesc doar în puterea amiezii.
Apoi se lungise pe turnul de la pupă, și începuse să privească luna, lăsîndu-se legănat de punte, în timp ce de pe Insulă venea murmurul apei în reflux, amestecat cu un fel de țîrîif de greieri, sau de semeni de-ai lor din emisfera aceea.
Se gîndea că frumusețea zilei e ca o frumusețe blondă, pe cînd a nopții e ca o frumusețe brună. Gustă contrastul acelei iubiri a lui pentru o zeiță blondă, iubire trăită-n noaptea brună. Amintindu-și pletele acelea de grîu copt ce făceau să piară orice altă lumină din salonul Arthenicei, zise că luna-i frumoasă deoarece topea în sfîrșeala-i razele unui soare latent. Își făgădui din nou să-și facă din ziua recucerită un nou prilej ca să citească în răsfrîngerile de pe unde lauda aurului acelor plete și a azurului acelor ochi. Însă gusta din plin frumusețile nopții, cînd totul pare a se odihni, cînd stelele se mișcă mai pe tăcute ca soarele ― și-ți vine-a crede că ești unica făptură din toată firea cuprinsă de vis.
În noaptea aceea era în stare să se hotărască să rămînă pe corabie pentru toate zilele ce-i mai rămîneau de trăit. Dar, ridicîndu-și ochii spre cer, văzuse un pîlc de stele ce, la un moment dat, părură să-i arate profilul unui porumbel cu aripile întinse, ce ținea în cioc un ram de măslin. E adevărat că în cerul austral, la mică distanță de Cîinele Mare, fusese identificată de cel puțin patruzeci de ani o constelație a Columbei sau a Prescurii. Dar nu-s deloc sigur că Roberto, de acolo de unde se afla el la ora aceea, în anotimpul acela, ar fi putut vedea chiar stelele respective. Oricum, fiindcă cel ce văzuse în ele o porumbiță (ca și Johannes Bayer în Uranometria Nova, și apoi cu mult mai tîrziu, Coronelli în a sa Carte a Globurilor) dădea dovadă de și mai multă fantezie decît avea Roberto, aș zice că orice așezare a astrelor, în momentul acela, putea să i se pară lui Roberto un porumbel, un guguștiuc sălbatic sau un hulub, o turturea, sau cum doriți dumneavoastră: cu toate că dimineața se îndoise de existența ei, Columba de Culoarea Naramzei i se pecetluise-n minte ca un cui ― sau, mai bine zis, cum vom vedea, ca o țintă de aur.


Trebuie într-adevăr să ne întrebăm de ce, la prima menționare a ei de către părintele Caspar, printre atîtea minunății pe care Insula i le putea făgădui, Roberto arătase atîta interes Columbei.
Vom vedea, pe măsură ce vom înainta în cursul acestei istorii, că în mintea lui Roberto (pe care traiu-i solitar îl făcuse din zi în zi mai fervent), porumbița aceea, abia-abia sugerată de o povestire, avea să devină cu atît mai vie cu cît avea să reușească mai puțin s-o vadă, înjghebare nevăzută din toate patimile inimii lui îndrăgostite, din admirație, stimă, venerație, speranță, gelozie, invidie, uimire și bucurie. Nu-i era clar (și nici nouă nu ne poate fi) dacă ea devenise Insula, sau Lilia, sau amîndouă, sau acel ieri în care toate trei fuseseră proscrise pentru exilatul acela dintr-un azi fără sfîrșit, al cărui viitor stătea doar în a ajunge, în vreun mîine al său, la ziua de dinainte.
Vom putea spune că Caspar îi evocase Cîntarea lui Solomon pe care, mare minune, carmelitul lui i-o citise de atîtea și atîtea ori încît el o învățase aproape pe de rost: și încă din tinerețe se bucura el de niște agonii dulci ca mierea pentru o făptură cu ochi de porumbiță, pentru o columbă căreia să-i pîndească chipul și glasul printre spărturile stîncilor... Însă asta mă mulțumește pînă la un punct. Cred că-i nevoie să ne apucăm de o "Explicare a Columbei", să așternem cîteva note pentru un mic tratat încă nescris, ce ar putea să se intituleze Columba Patefacta, iar proiectul nu mi se pare cîtuși de puțin oțios, dacă un altul a irosit un capitol întreg ca să se-ntrebe despre Sensul Balenei ― căci, în fond, sînt niște matahale, fie negre, fie cenușii (iar albă nu e în fond decît una singură), pe cînd noi avem de a face aici cu o rara avis de o culoare și mai rară, privitor la care omenirea a reflectat mult mai mult decît la balene.
Asta-i, într-adevăr, problema. Fie că vorbise despre ea cu carmelitul, sau discutase cu părintele Emanuele, fie că răsfoise destule cărți care pe timpurile lui erau ținute la mare preț, sau că la Paris ascultase disertații despre ceea ce numeau ei pe-acolo Embleme sau Imagini Enigmatice, Roberto despre porumbițe tot ar fi trebuit să știe cîte ceva.
Să ne amintim că epoca aceea era una în care se-inventau sau se reinventau imagini de orice tip ca să se descopere în ele sensuri acoperite și revelatoare. Era de ajuns să vezi, nu zic o floare frumoasă sau un crocodil, dar și un laț de păsări, o scară, o sită, sau o columnă, ca să cauți să construiești, în juru-le, o țesătură de fapte pe care, la prima vedere, nimeni nu le-ar fi văzut în ele. N-aș vrea ca aici să m-apuc să disting între Inscripție sau Emblemă, și despre chipul cum puteai să le potrivești acestor imagini versuri sau ziceri (amintind numai că Emblema, din descrierea unui fapt particular, nu neapărat exprimat prin figuri, scotea un concept universal, în timp ce Inscripția pornea de la înfățișarea concretă a unui obiect particular, la o calitate sau aspect al unui individ anume, cum ar fi "eu fi-voi mai alb decît neaua" sau "mai viclean decît șarpele" sau încă ."prefer să mor decît să trădez", pînă să ajungă la din cale afară de celebrele Frangar non Flectar sau Spiritus durissima coquit), dar oamenii din epoca aceea considerau indispensabil să traduci lumea întreagă într-o pădure de Simboluri, Semne, Turniruri Cavalerești, Mascarade, Picturi, Arme de Noblețe, Trofee, însemne de Onoare, Figuri Ironice, Reversuri săpate în monede, Fabule, Alegorii, Apologuri, Epigrame, Sentențe, Echivocuri, Proverbe,. Bilete, Epistole Lacqnice, Epitafuri, Parerga, Incizii Lapidare, Scuturi, Glife, Clipuri, și aici, dacă-mi permiteți, m-aș opri ― dar nu se opreau ei. Și orice Inscripție bună trebuia să fie metaforică, poetică, compusă bineînțeles dintr-un sîmbure ce rămînea de dezvăluit, dar mai întîi de toate dintr-un trup sensibil care să trimită la un obiect al lumii, și trebuia să fie nobilă, mirabilă, nouă, dar ușor de cunoscut, aparentă dar operativă, singulară, proporțională cu locul, pătrunzătoare și scurtă, echivocă, dar bine adusă, popular enigmatică, potrivită, ingenioasă, unică și eroică.
În sfîrșit, o Inscripție era o cumpănire misterioasă, expresia unei corespondențe; o poezie ce nu cînta, ci era compusă dintr-o figură mută și dintr-un motto care vorbea în locul ei vederii; prețioasă numai întrucît era imperceptibilă, splendoarea ei se ascundea în perlele și diamantele pe care ea nu le arăta decît bob cu bob. Spunea mai mult, făcînd mai puțin zgomot, iar acolo unde Poemul Epic cerea fabule și episoade, sau Istoria deliberări și înfruntări în arenă, Figurii acesteia îi ajungeau numai două rînduri și o silabă: aromele-i se distilau numai în picuri impalpabili, și numai atunci se puteau vedea obiectele sub o haină surprinzătoare, așa cum se întîmplă cu Colindătorii și cu Măștile. Ea mai mult ascundea decît să descopere. Nu împovăra spiritul cu materie, ci îl nutrea cu esențe. Ea trebuia să fie (cu un termen care pe-atunci se folosea foarte mult și pe care l-am mai folosit) peregrină, dar peregrin voia să spună străin, iar străin voia să spună ciudat.


Ce anume poate fi mai străin decît o Columbă de Culoare Nărămzie? Ba mai mult, ce poate fi mai peregrin decît o turturea? Columba era o imagine bogată în semnificații, cu atît mai complicate cu cît fiecare intra în conflict cu celelalte.
Cei care au vorbit printre primii despre Columbă fuseseră, cum e și firesc, Egiptenii, încă din străvechile Hieroglyphica ale lui Horapollon, iar printre multe alte lucruri această viețuitoare era considerată cea mai pură dintre toate, așa încît dacă vreo boleșniță ajungea să întineze oameni și lucruri, rămîneau neatinși de ea numai aceia care mîncaseră doar porumbei. Fapt ce ar trebui să fie de la sine înțeles, din moment ce astă vietate e singura dintre toate care-i lipsită de fiere (adică de veninul pe care alte animale îl au lipit de ficat), și spunea și Pliniu că dacă un porumbel se îmbolnăvește, rupe o foaie de laur și se vindecă cu ea. Iar dacă laurul e dafinul, iar dafinul e Daphne, sîntem lămuriți.
Însă, așa puri cum sînt, porumbeii sînt și un simbol destul de viclean, pentru că-și petrec timpul în desfrîu: dumnealor își petrec ziua sărutîndu-se (dîndu-și reciproc sărutări pentru a-și astupa unul altuia gura) și împletindu-și limbile, de unde vin multe expresii cam lascive, cum ar fi a gurlui ca porumbeii sau giugiuleli de porumbei, ca s-o spunem mai pedant. Iar a se giugiuli ca porumbeii ziceau poeții pentru a se iubi ca porumbeii, și tot atît cît se iubesc ei. Să nu uităm nici că Roberto trebuie să fi cunoscut versurile acelea care spun: "Cînd între perini, unde prime-ardori, / și-au potolit doruri calde și vii / ca turturele, inimi tînjitoare, / cules-au una alteia săruturi mii". Mai țineți seama și că ― pe cînd toate celelalte animale au un anotimp anume pentru drăgosteii ― nu există timp al anului în care porumbelul să nu se urce pe porumbiță.
Așa că, ― pentru început ―, porumbeii vin din Cipru, insula sacră a Venerei. Apuleius, dar și alții înaintea lui, povestesc despre carul Venerei că-i tras de porumbițe albe ca zăpada, numite tocmai de aceea păsările lui Venus, pentru lascivitatea lor neînfrînată. Alții amintesc că Grecii îi zic turturelei peristera, deoarece în turturea a fost prefăcută, de către invidiosul Eros, nimfa Peristera ― foarte îndrăgită de Venus ― care o ajutase să-l învingă într-o întrecere de-a cine adună mai multe flori. Dar ce vrea să spună că Venus o "îndrăgea" pe Peristera?
Elianus spune că porumbeii au fost consacrați Venerei pentru că pe muntele Erice din Sicilia avea loc o sărbătoare cînd zeița trecea pe deasupra Libiei; în ziua aceea, peste toată Sicilia, nu se mai vedeau porumbei, pentru că toți trecuseră marea ca să se ducă să facă alai zeiței. Însă la nouă zile după aceea pe coastele Libiei sosea în Trinacria o porumbiță roșie ca focul, așa cum spune Anacreon (și vă rog să luați aminte la culoarea asta); și era însăși Venus, care se numea chiar cea Purpurie, iar în urma ei venea mulțimea celorlalți porumbei. Tot Elianus ne povestește despre o fată ce se numea Phytia pe care Zeus a iubit-o și a transformat-o în porumbiță.
Asirienii o reprezentau pe Semiramida sub formă de porumbiță, iar Semiramida a fost crescută de porumbițe, și apoi schimbată în porumbiță. Știm cu toții că era o femeie cu purtări ce nu erau chiar așa de impecabile, dar atît de frumoasă, încît Scaurobates, regele indienilor, fusese cuprins de o dragoste disperată pentru ea, care era concubina regelui Asiriei, și nu trecea nici o singură zi fără să comită adulter, iar istoricul Iuba a spus că se îndrăgostise pînă și de un cal.
Dar unui simbol amoros i se iartă multe lucruri, fără să înceteze să-i atragă pe poeți: de aici (și nu ne putem închipui că Roberto n-o știa) Petrarca, cel care se întreba "ce grație, ce iubire sau ce soartă / o să-mi dea aripi ca de porumbel?" sau Bandello: "Pe-acest hulub, ca și pe mine-l arde / Amor necruțător în crudu-i foc / el se preumblă-n orice loc cătîndu-și / perechea lui, și de dorință moare".
Cu toate astea porumbeii șînt ceva mai mult și ceva mai de soi decît orice Semiramidă, și-i îndrăgim foarte mult pentru că au astălaltă caracteristică, foarte duioasă, că în loc să cînte, plîng, sau gem, ca și cum atîta patimă satisfăcută nu le-ar ține niciodată de saț: Idem cantus gemitusque, spunea o emblemă de-a lui Camerarius; Gemitibus Gaudet, zicea o alta, ce ne ațîță și mai mult eroticește. Să-ți pierzi capul, nu alta.
Și totuși faptul că aste păsări se sărută și-s atît de tînjitoare ― iar asta-i o frumoasă contradicție ce individualizează porumbelul ― este și dovada că-s foarte fidele, și de-aceea sunt, totodată și simbolul castității, cel puțin în sensul fidelității conjugale. Și spunea asta și Pliniu: deși sînt foarte drăgăstoase, au un mare simț al pudorii și nu cunosc adulterul. Despre fidelitatea lor conjugală sînt martori atît păgînul de Properțiu, cît și Tertullian. Se spune, e-adevărat, că în rare cazuri în care bănuiesc adulterul, bărbătușii devin despotici, glasul lor e plin de jale, iar loviturile pe care le dau cu ciocul sînt crude. Dar imediat după asta, ca să-și răscumpere vina, bărbatul îi face curte femeii, și o adulează învîrtindu-se repede' în juru-i. Ideea e aceasta, că gelozia nebună stîrnește iubirea, iar iubirea o nouă fidelitate ― și iar se sărută fără oprire și-n orice anotimp ― lucru ce mi se pare îndestul de frumos, iar pentru Roberto, cum vom vedea, din cale afară de frumos.
Cum să nu iubești o imagine care-ți promite fidelitate? Fidelitatea chiar și după moarte, pentru că odată ce-și pierd perechea, aceste păsări nu se mai unesc niciodată cu altele. Turtureaua fusese deci aleasă ca simbol al acestei" văduvii, chiar dacă Ferro își amintește povestea unei văduve care, foarte îndurerată de moartea soțului ei, ținea pe lîngă dînsa o porumbiță albă și lumea-i reproșa faptul, dar ea răspunsese: Dolor non color: durerea contează, nu culoarea.
În fine, lascive sau nu, devoțiunea asta în iubire îl face pe Origene să spună că turturelele sînt un simbol al carității. Și de aceea, zice Sfîntul Ciprian, că Duhul Sfint vine asupra noastră în chip de porumbel, și pentru faptul că astă vietate nu numai că-i lipsită de fiere, dar nici nu zgîrie cu ghearele, nu mușcă, îi este firesc să iubească locuințele oamenilor, nu cunoaște decît o singură casă, își hrănește proprjii pui și își petrece viața într-o conversație continuă, întreținîndu-se cu perechea ei în armonia ― de astă dată dovedită de-a fir a păr ― a sărutului. Era obiceiul romanilor să se primească între ei și să se salute cu sărutări, chiar și între bărbați și femei. Scoliaștii răutăcioși spun că o făceau pentru că era interzis femeilor să bea vin, iar sărutîndu-le li se controla respirația, dar în fond erau socotiți neciopliți Numizii care nu-și sărutau decît plozii lor.
După cum, toate popoarele au considerat văzduhul ca fiind foarte nobil, au cinstit turtureaua care zboară mai sus decît celelalte păsări, și care totuși se-ntoarce mereu credincioasă la propriu-i cuib. Lucru pe care-l face desigur și rînduneaua, dar nimeni n-a reușit să o facă prietenă spiței noastre și s-o domesticească, în timp ce pe porumbel, da. Spune de pildă Sfîntul Vasile că crescătorii de porumbei stropeau un porumbel cu un balsam înmiresmat, iar ceilalți porumbei, atrași de el, îl urmau pe acela în număr mare. Odore trahit. Lucrul ăsta nu știu dacă are prea mare legătură cu ceea ce am spus mai înainte, dar mă înduioșează bunăvoința asta parfumată, puritatea asta înmiresmată, castitatea asta seducătoare.
Totuși porumbelul nu-i numai o pasăre castă și fidelă, ci este și simplă (columbina simplicitas: fiți prevăzători ca șerpii și neprefăcuți ca porumbelul, spune Biblia), și de aceea este deseori simbolul vieții monahale și eremite ― dar ce legătură are asta cu toate sărutările acelea, nu mă întrebați, rogu-vă.
Alt motiv de încîntare este acea trepiditas a porumbelului: numele lui grecesc, treron, provine cu siguranță din treo, "fug tremurînd". O spun Homer, Ovidiu și Virgiliu ("Temători ca porumbeii pe cînd plouă cu găleata") și să nu uităm că porumbeii trăiesc permanent cu frica de uliu, sau, și mai rău, de vultur. Citim în Valerianus cum tocmai de aceea își fac cuibul în locuri inaccesibile ca să se apere (de unde formula Secura nidificat); și amintea asta și Ieremia, în timp ce Psalmul 55 invocă: "De-aș avea aripi ca porumbelul... aș scăpa cu fuga!"
Evreii spuneau că porumbeii și turturelele sînt păsările cele mai prigonite, și de aceea sînt demne de altar, pentru că-i mai bine să fii prigonit decît prigonitor. Pentru Aretino, în schimb, care nu era blînd ca Evreii, cine se face porumbel, șoimul îl manîncă. Însă Epifanie zice că columba nu se ferește niciodată de a cădea pradă, iar Augustin repetă că nu numai că n-o face cu animale foarte mari cărora nu li se poate opune, dar nici măcar cu vrăbiile.
Se spune într-o legendă că este în India un copac stufos și înverzit ce se cheamă în grecește Paradision. Pe partea lui dreaptă locuiesc porumbeii, ce nu se despart niciodată de umbra pe care el o răspîndește; de s-ar îndepărta de copac ar fi prada unui dragon care le e dușman. Însă lui îi este neprielnică umbra arborelui, și cînd umbra e-n dreapta, el stă la pîndă în stînga, și invers.
Totuși, oricît ar fi de spăimos, porumbelul are ceva din prudența șarpelui, iar dacă în Insulă ar fi un balaur, Columba de Culoarea Naramzei știa ce să facă: într-adevăr, toți spun că porumbelul zboară mereu pe deasupra apei pentru că, dacă eretele se ia după el, îi vede chipul oglindit. Pînă la urmă, se apără sau nu se apără de primejdii?
Pe lîngă toate aceste felurite și nepotrivite între ele calități, i-a mai revenit porumbelului să devină și simbol mistic și nici n-am nevoie să-l mai plictisesc pe cititor cu povestea Potopului, și cu rolul jucat de această pasăre în vestireea păcii și a vremii bune, precum și a uscaturilor noi, ivite din ape. Dar pentru mulți autori sacri el mai este și emblema lui Mater Dolorosa și a vaietelor ei lipsite de apărare. Iar despre ea se spune Intus et extra, pentru că-i albă și pe dinlăuntru și pe dinafară. Uneori porumbelul e reprezentat în timp ce rupe lațul ce-l ține captiv, Effracto libera vinculo, și devine figura lui Crist reînviat din morți. Aceasta, dealtfel, pare sigur, se petrece în amurg, ca să nu fie surprins de moarte înainte de a fi șters petele păcatului. Ca să nu mai spunem, căci s-a mai spus, ce aflăm despre porumbel din evanghelia lui Ioan: "Am văzut cerurile deschizîndu-se și pe Sfîntu! Duh coborînd din cer în chip de porumb".
Cît despre alte frumoase Motive Columbești, cine știe cîte nu cunoștea și Roberto: bunăoară Mollius ut cubant, pentru că, porumbelul își smulge penele ca să facă cuibul mai moale pentru puii săi; Luce lucidior, pentru că strălucește cînd se înalță către soare; Quiescit in motu. pentru că zboară totdeauna cu o aripă strînsă ca să nu obosească prea tare. Fusese pînă și un soldat care, ca să-și mai facă iertate neînfrînările amoroase, își luase drept herb o firidă în cafe-și făcuseră cuibul doi porumbei, cu moto-ul Amica Venus.


Celui ce citește o să i se pară că porumbelul are chiar prea multe semnificații. Însă cînd trebuie să alegi un simbol sau o hieroglifă, și să-ți dai duhul pe ele, sensurile trebuie să fie multe, altfel n-ai decît să-i zici pîinii pîine și vinului vin, sau atomului atom și vidului vid. Lucru care putea să placă filosofilor naturaliști pe care Roberto îi întîlnea la familia Dupuy, dar nu și părintelui Emanuele ― și știm că naufragiatul nostru înclina cînd către una, cînd către cealaltă dintre sugestii, în fine, partea frumoasă a Columbei, cel puțin (așa cred) pentru Roberto, era că ea nu era, ca orice Inscripție sau Emblemă, numai un Mesaj, ci un mesaj al cărui mesaj era insondabilitatea mesajelor pline de miez.
Cînd Enea a trebuit să coboare în Infern ― să regăsească și el umbra tatălui, și, deci, într-un fel, ziua sau zilele acum trecute ― ce face Sibila? îi spune, bineînțeles, să meargă să-l înmormînteze pe Misenus, și să facă felurite sacrificii de tauri și alte animale, dar dacă va voi cu adevărat să săvîrșească o faptă pe care nimeni n-a mai avut curajul, sau menirea, s-o ducă la' bun sfîrșit, va trebui să găsească un copac umbros și frunzos pe care se află o creangă de aur. Pădurea o ascunde și văioage întunecoase o închid; totuși, fără ramul acela "auricomus", nu pot fi pătrunse tainele pămîntului. Și cine îi îngăduie lui Enea să descopere ramul? Două turturele, dealtfel ― acum ar trebui s-o știm ― păsări materne. Restu-i știut pînă și de janghinoși și de frizeri. În fine, Virgiliu nu știa nimic despre Noe, însă porumbelul aduce o veste, indică ceva.
Se credea de altfel că porumbeii îndeplineau slujba de oracol în templul lui Joe, în care el răspundea prin gura lor. Apoi unul dintre acești porumbei zburase pînă la templullui Amon, iar altul la cel din Delphi, fapt din care reiese de ce și Egiptenii, ca și Grecii, istorisesc aceleași adevăruri, chiar dacă ascunse în văluri obscure. Fără porumbel, nu-i nici o revelație.
Iar noi am rămas să ne întrebăm pînă și astăzi ce anume ar vrea să însemne Creanga de Aur. Semn că porumbeii duc mesaje, dar sînt mesaje cu cheie.
Nu știu cît anume știa Roberto despre enigmele Evreilor, care totuși erau foarte la modă în timpul acela, dar, dacă-l frecventa pe domnul Gaffarel, cîte ceva ar fi trebuit să audă: fapt e că Evreii pe seama porumbelului construiseră adevărate turnuri. Am mai amintit noi, sau mai bine zis o amintise părintele Caspar: în psalmul 68 se vorbește despre aripile porumbelului care se acoperă cu argint, și despre penele lui care au reflexe de aur. De ce? Și de ce în Proverbe revine o imagine destul de asemănătoare cu "merele de aur într-o plasă făurită în argint", dimpreună cu comentariul "acesta-i cuvîntul ce s-a rostit atunci". Și pentru ce în Cîntarea lui Solomon, adresîndu-se fetei "ai cărei ochi sînt ca două porumbițe" i se zice "O, iubita mea, îți vom face cercei de aur cu bobite de argint"?
Evreii comentau că aurul e acela al scripturii, iar argintul spațiile albe dintre litere sau cuvinte. Iar unul dintre ei, pe care poate Roberto nu-l cunoștea, dar care mai inspira și atunci pe mulți rabini, spusese că merele de aur care stau într-o plasă bătută cu argint înseamnă că în orice frază a Scripturilor (dar desigur că în orice obiect sau fapt al lumii) sunt două fețe, cea aparentă și cea ascunsă, iar cea aparentă e argint, dar mai prețioasă, fiindcă-i din aur, este cea ascunsă. Iar cine privește împletitura aceea de departe, cu merele înconjurate de firele ei de argint, crede că merele sînt de argint, dar cînd se uită mai bine va descoperi strălucirea aurului.
Tot ceea ce conțin Sfintele Scripturi ca de prima facie lucește ca argintul, dar sensul lor ascuns strălucește ca aurul. Inviolabila castitate a cuvîntului lui Dumnezeu, ascunsă ochilor profanilor, e ca acoperită de un văl de pudoare, și stă în umbra tainei. El spune că nu trebuie aruncate mărgăritarele la porci. Să ai ochi de porumbiță înseamnă să nu te oprești la sensul literar al cuvintelor, ci să știi să le pătrunzi sensul mistic.
Și totuși, această taină, ca și porumbița, ne scapă și nu se știe niciodată în ce constă. Porumbița va comunica deci că lumea vorbește prin hieroglife și deci este ea însăși hieroglifa ce semnifică hieroglifele. Iar o hieroglifă nu spune și nici nu ascunde, ci doar arată.
Iar alți Evrei spuseseră că porumbelul e un oracol, și nu-i o întîmplare că în ebraică porumbel se zice tore, ce amintește de Torah, care-i chiar B*blia lor, carte sacră, origine a oricărei revelații.
Hulubița, pe cînd zboară în soare doar pare a luci ca argintul, dar numai cine va fi știut să aștepte îndelung ca să-i descopere fața ascunsă va vedea auru-i adevărat, sau culoarea-i de naramză strălucind.
De la venerabilul Isidor încolo, creștinii amintiseră și ei că porumbelul, reflectînd în zboru-i razele soarelui ce îl luminează, ne apare în culori diferite. El depinde de soare și-i stau mărturie pentru asta zisele Lumina Ta îmi dă Săgeți de Raze sau Pentru tine mă-mpodobesc și strălucesc. Gulerul lui de la gît se îmbracă în lumina feluritelor culori, și totuși rămîne mereu la fel. Și de aceea ni s-a cuvîntat să nu ne încredem în aparențe, dar și să găsim adevărata aparență sub cele înșelătoare.
Cîte culori are porumbelul? După cum spune un vechi bestiariu:

Uncor m 'estuet que vos devis
des columps, qui sunt blans et
bis:
li un ont color aierine,
et li autre l'ont stephanine;
li un sont neir, li autre rous, li un vermel, l'autre cendrous,
et des columps i a plusors
qui ont trestotes Ies colors.

Și atunci ce va fi fiind o Columbă de Culoarea Naramzei?


Ca să închei, admițînd că Roberto știa și el ceva, găsesc în Talmud că mărimile din Edon legiuisera împotriva lui Israel că aveau să strivească capul acelora ce aveau să poarte filactera. Deci Eliseu și-o pusese și ieșise în drum. Un doctor al legii îl văzuse și-l urmărise pe cînd fugea. Cînd Eliseu fu ajuns, își scoase filactera și și-o ascunse în pumni: Dușmanul său îi zise: "Ce ai în mîini?" Iar acela răspunse: "Niște aripi de porumbiță". Celălalt îi desfăcu mîinile. Și erau aripi de porumbiță.
Eu nu știu ce va să-nsemne povestea asta, dar o găsesc foarte frumoasă. Tot așa trebuie s-o fi socotit și Roberto.

Amabilis columba,
unde, unde ades volante?
Quid est rei, quod altum
coelum cibo secando
tam copia benigna
spires linquentem odorem?
Tam copia benigna
unguenta grata stilles?

Vreau să spun că porumbelul e un semn important, și că putem să-nțelegem de ce un om rătăcit la antipozi hotărăște că trebuia să deschidă bine ochii ca să priceapă ce anume însemna pentru el. Insula fiind de neatins, Lilia pierdută, orice speranță a lui biciuită, cum să nu se fi transformat pentru el invizibila Columbă de Culoarea Naramzei în medulla aurea, în piatra filosofală, la urma urmei, volatilă ca orice lucru pe care-l dorești cu ardoare? Să aspiri la ceva ce nu vei avea niciodată, nu-i ăsta punctul maxim al dorinței celei mai generoase?


Lucrul mi se pare atît de clar (luce lucidior), că decid să nu-mi duc mai departe Explicația mea despre Columbă.
Să ne întoarcem la povestirea noastră.



27.
Secretele Fluxului Mării

A doua zi, la primele raze ale soarelui, Roberto se dezbrăcase complet. Din pudoare, de față cu părintele Caspar intra în apă îmbrăcat, dar își dăduse seama că hainele îl îngreunau și-i împiedicau mișcările. Acum era gol. Își legase frînghia de mijloc, coborîse scara lui Iacob și iată-l din nou în mare.
Făcea pluta, căci măcar pe asta învățase s-o facă. Trebuia acum să se deprindă să-și miște brațele și picioarele, cum făceau cîinii cu labele. Încercă unele mișcări, continuă cîteva minute și-și dădu seama că se depărtase de scăriță doar cu cîteva lungimi de braț. Și că era deja obosit.
Știa cum să se odihnească, deci se întinsese pe spate pentru cîtva timp, lăsîndu-se alintat de apă și de soare. Se simțea acum din nou în puteri. Prin urmare, trebuia să înoate pînă ce obosea, apoi să se odihnească ca un mort timp de cîteva minute, și iar s-o ia de la capăt. Distanțele aveau să fie minime, timpul foarte lung, dar așa trebuia să procedeze. După cîteva încercări luase o decizie curajoasă. Scara cobora pe dreapta bompresului, pe partea dinspre Insulă. Acum avea să încerce să ajungă pe latura de apus a corabiei. Apoi avea să se odihnească și după aceea să se întoarcă. Trecerea pe sub bompres nu fu prea [ungă, iar faptul că putu să măsoare cu privirea prora din partea cealaltă i se păru o mare victorie. Se lăsă cu fața în sus, cu brațele și picioarele desfăcute, avînd impresia că în partea asta undele îl legănau mai plăcut decît în cealaltă...
La un moment dat se simți tras de mijloc. Frînghia se întinsese la maximum. Își reluase poziția înotului cîinesc și înțelesese că apa îl dusese spre nord, deplasîndu-l la stînga de corabie, cu multe brațe dincolo de vîrful bompresului. Cu alte cuvinte, acel curent ce trecea de la sud-vest la nord-est și care devenea impetuos ceva mai spre apus de Daphne, în realitate se făcea simțif chiar și aici în golf. Nu-l simțise cînd își făcea scufundările lui în dreapta, adăpostit cum era de coca vasului, dar ducîndu-se spre stînga fusese atras de el, și l-ar fi luat de tot dacă frînghia nu l-ar fi ținut. El credea că stă pe loc, dar se mișcase precum pămîntul în vîrtejul lui. De aceea îi fusese așa de ușor să treacă de provă: nu pentru că priceperea lui crescuse, ci pentru că marea îl ducea.
Îngrijorat, voi să încerce să se întoarcă spre Daphne cu propriile-i forțe, și-și dădu seama că, abia ce se apropia cu cîteva palme înotînd cîinește, în același moment în care încetinea ca să-și recapete suflul, frînghia se-ntindea iarăși, semn că se-ntorsese înapoi.
Se agățase de frînghie și o trăsese spre el, învîrtindu-se în juru-i ca să și-o înfășoare de mijloc, și așa în scurt timp, se întorsese la scăriță. Odată ajuns la bord hotărîse că a încerca să ajungi la țărm înot era primejdios. Trebuia să-și construiască o plută. Se uita la rezerva aceea de lemne care era Daphne, dar își dădea seama că nu avea nimic cu care să scoată din ea.nici cea mai mică țandără, afară doar dacă n-avea să-și piardă ani în șir ca să reteze un catarg cu cuțitul.
Totuși, n-ajunsese el pînă la Daphne legat de o scîndură? Ei, bine, putea scoate o ușă din țîțîni și o putea folosi ca obiect plutitor, împingînd-o fie și cu mîinile. Folosind drept ciocan mînerul spadei, introducînd lama ca pe o pîrghie, pînă la urmă reușise să facă să sară din balamale una dintre ușile-cvadratului. Făcînd treaba asta, pînă la urmă lama se rupsese. Răbdare, nu mai avea de luptat cu ființe omenești, ci cu marea.
Însă dacă și-ar fi dat drumul în mare pe ușa aceea, încotro avea să-l poarte curentul? Tîrî ușa spre bordul stîng și reuși s-o arunce în mare.
Ușa plutise mai întîi alene-, dar după mai puțin de un minut era deja departe de corabie și începea să fie trasă la început către partea stîngă a corăbiei, cam în direcția în care se dusese el însuși, apoi către nord-est. Pe măsură ce se îndrepta în altă parte decît prova, iuțeala îi crescuse, pînă la un moment dat ― în dreptul capului septentrional al golfului ― apoi căpătase o mișcare accelerată spre norcT.
Acum alerga cum ar fi făcut și Daphne dacă ar fi ridicat ancora. Roberto reuși s-o urmărească cu ochiul liber pînă ce încă nu depășise capul, apoi trebui să ia luneta, și o mai văzu un timp înaintînd foarte iute dincolo de promontoriu o bucată bună. Ușa alerga așadar ca din pușcă, prin albia unui fluviu larg ce-și avea stăvilare și maluri în mijlocul unei mări ce-i sta liniștită pe margini.
Socoti că, dacă cel de al o sută optzecelea meridian se-ntindea ca o linie ideală care, pe la jumătatea golfului unea cele două promontorii, și dacă fluviul acela își cotea propriu-i curs imediat după golf orientîndu-se spre nord, atunci dincolo de promontoriu el curgea exact de-a lungul meridianului antipod!
De s-ar fi aflat pe ușa aceea, ar fi navigat în lungul liniei ce-l separa pe azi de ieri ― sau pe ieri de ziua lui de mîine...
În momentul acela însă altele-i fură gîndurile. De-ar fi fost pe ușă, n-ar fi avut cum să se opună curentului, decît cu niscaiva mișcări de mîini. Era nevoie de o trudă imensă ca să-și diriguiască propriu-i trup, darmite o ușă fără proră, fără pupă și fără timonă.
În noaptea sosirii lui scîndura îl purtase sub bompres numai datorită vreunui vînt sau unui curent secundar. Ca să poată să prevadă vreo altă întîmplare de felul acesta, ar fi trebuit să studieze atent mișcările mareelor, săptămîni de-a rîndul, poate luni, aruncînd în mare zeci și zeci de scînduri ― sau cine mai știe ce...
Cu neputință, cel puțin în stadiul cunoștințelor lui, hidrostatice sau hidrodinamice, cum or fi fost. Mai bine să continue să se bizuie pe înot. Mai repede ajunge la mal, din mijlocul unui curent, un cîine care dă din picioare decît un cîine aflat într-un coș.
Trebuia așadar să-și continue ucenicia. Și nu i-ar fi fost de ajuns să învețe să înoate între Daphne și țărm. Chiar și în golf, în diferite momente ale zilei, în funcție de flux sau reflux, se manifestau curenți mai mici: așa că, în momentul în care pornea cu încredere către răsărit, un joc de ape ar fi putut să-l tîrască mai întîi spre apus și apoi drept către capul septentrional. Prin urmare ar fi trebuit să se antreneze să înoate și împotriva curentului. Ajutîndu-se de frînghie, n-ar fi trebuit să renunțe să înfrunte și apele de la stînga vasului.
În zilele următoare Roberto, stînd pe partea cu scărița, își amintise că la Griva nu văzuse înotînd numai cîinii, ci și broaștele. Și fiindcă un corp omenesc în apă, cu picioarele și brațele desfăcute amintește mai mult forma unei broaște decît pe cea a unui cîine, își spuse că pesemne se putea înota și ca o broască. Se ajutase pînă și cu glasul. Urla "Oacc, oacc" și-și arunca în lături brațele și picioarele. Apoi încetase să mai orăcăie mai ales că aceste zgomote animalice aveau efectul că dădeau prea mare energie salturilor lui și-l făceau să deschidă gura, cu urmările de care un înotător dibaci ar fi știut să se ferească.
Se transformase într-o broască bătrînă și așezată, tăcînd maiestuoasă. Cînd își simțea umerii obosiți, de mișcarea aceea continuă a mîinilor în afară, o lua din nou more canino. Odată, uitîndu-se la păsările albe care-i urmăreau vociferînd exercițiile, sosind uneori în picaj pînă la cîteva brațe de el ca să înhațe un pește (Lovitura Pescărușului!), încercase să înoate și așa cum zburau ele, printr-o largă mișcare înaripată a brațelor; dar băgase de seamă că-i mai greu să ții închise gura și nasul decît un cioc, și renunțase la isprava asta. Acum nu mai știa ce animal era, dacă era cîine sau broască; poate vreun broscoi păros, un patruped amfibiu, un centaur al mărilor, o sirenă masculină.
Însă printre aceste felurite încercări, își dăduse seama că, de bine, de rău, se mișca nițel: într-adevăr își începuse înaintarea de la proră, iar acum se găsea dincolo de jumătatea vasului. Dar cînd se hotarîse să facă cale-ntoarsă și să revină la scăriță, își dăduse seama că numai avea puteri, și că trebuie să se lase tras înapoi de frînghie.
Ceea ce-i lipsea era sa respire cum trebuie. Reușea să înoate dus, dar nu întors... Devenise înotător, însă întocmai ca domnul acela despre care auzise vorbindu-se, care făcuse tot pelerinajul de la Roma la Ierusalim, cîte o jumătate de milă pe zi, înainte și înapoi prin grădina lui. Nu fusese niciodată un atlet, dar lunile petrecute pe Amarilli, stînd tot timpul în cabina lui, hărțuiala naufragiului, așteptarea de pe Daphne (afară de puținele exerciții ce-i fuseseră impuse de părintele Caspar), îl înmuiaseră de tot.
Roberto nu arată a fi știind că, înotînd, avea să se întărească, și pare să gîndească mai degrabă ca întîi să se-ntărească ca să poată să înoate. Îl vedem deci înghițind două, trei sau patru gălbenușuri de ou dintr-odată, și mîncînd cîte o găină întreagă înainte de a încerca să intre în apă. Noroc că exista frînghia. Abia intrat în apă, fusese apucat de niște convulsii așa de mari, că aproape nu mai reușea să se urce înapoi,
Iată-l seara meditînd la această nouă contradicție. Mai înainte, cînd nici nu spera să ajungă la ea, Insula încă i se mai părea la îndemînă. Acum, cînd tocmai învăța arta ce avea să-î poarte acolo, Insula se îndepărta.
Mai mult, fiindcă o vedea nu numai depărtată în spațiu, dar și (fără nici un temei) în timp, din acest moment, de fiecare dată cînd, pomenește de depărtarea aceea, Roberto pare să confunde spațiul și timpul și scrie "golful este, din păcate, prea ieri" sau "cît de greu este să ajungi acolo, deși e-atît de curînd"; sau "cîtă mare mă desparte de ziua abia trecută" și chiar "se apropie într-acum nouri amenințători de pe Insulă, în timp ce aici s-a înseninat deja..."
Dar dacă Insula se-ndepărta tot mai mult, mai merita oare osteneala să învețe cum s-ajungă la ea? în zilele următoare Roberto lasă deoparte încercările de înot ca să se apuce din nou să caute cu luneta Columba de Culoare Nărămzie.
Vede papagali printre frunze, identifică fructe, urmărește din zori pînă-n amurg cum se-nviorează și se ofilesc culorile felurite prin verdeață, dar nu vede Columba. Începe din nou să creadă că părintele Caspar îl mințise, sau că a fost victima vreunei nostimade de-a lui. Cu timpul se convinge că părintele Caspar n-a existat de fel ― și nu mai găsește urme ale prezenței lui pe corabie... Nu mai crede în Columbă, dar nu mai crede acum nici măcar că pe Insulă s-ar afla Văzătoarea. În asta găsește prilej de mîngîiere deoarece, își zice, ar fi fost lipsit de respect ca puritatea locului aceluia să fie întinată de o mașinărie. Și începe din nou să gîndească la o Insulă făcută pe măsura-i, adică pe măsura visurilor lui.
Dacă Insula se ivea în trecut, ea era locul la care el trebuia cu orice preț să ajungă. În timpul acela ieșit din țîțîni el trebuia nu să găsească, ci să inventeze din nou, condiția primului om. Nu sălaș al vreunui izvor al tinereții veșnice, ci izvor ea însăși, Insula putea fi locul în care orice făptură omenească, uitîndu-și propria știință întristătoare, ar fi găsit, ca un copil părăsit în pădure, un alt limbaj capabil să se nască dintr-un contact nou cu lucrurile. Iar odată cu el avea să iasă unica știință adevărată și nouă, din experiența directă a naturii, fără ca nici o filosofie să n-o pervertească (ca și cum Insula n-ar fi fost tatăl care transmite fiului cuvintele legii, ci mama care-l învață să silabisească primele nume).
Numai astfel un naufragiat renăscut ar fi putut descoperi rînduielile ce guvernează mersul corpurilor cerești și sensul acrostihurilor pe care le desenează ele în cer, nu răsfoind încoa și-ncolo prin Almageste și Patrulatere, ci silabisind direct felul cum se petrec eclipsele, trecerea de bolizi a stelelor cu coadă și a fazelor aștrilor. Numai cu nasul însîngerat la căderea unui fruct ar fi înțeles dintr-o singură dată atît legile ce-atrag lucrurile grele cu greutatea, cît și pe cele de motu cordis et sanguinis in animalibus. Doar observînd suprafața unui iaz și vîrînd în el o rămurică, o trestie, sau vreo foaie din acelea lungi și rigide de metal, noul "Narcis ― fără de nici o pungăleală cu dioptruri și cu dureri de sciatică ― avea să surprindă felul cum se-ngînă alternînd lumina și umbra. Și poate că avea să priceapă de ce pămîntu-i o oglindă opacă ce înnegrește ca cerneala ceea ce reflectă, apa un perete ce face străvezii umbrele ce se imprimă pe el, în timp ce-n aer imaginile nu găsesc niciodată o suprafață de pe care să salte-napoi, și-l străbat în fugă pînă la ultimele hotare ale eterului, afară de cazul cînd nu se-ntorc uneori sub formă de miraje și alte arătări.
Dar să posede Insula nu însemna oare s-o posede pe Lilia? Și atunci? Logica lui Roberto nu era aceea a filosofilor patentați și maimuțăriți, intruși în atriumul Liceului, care totdeauna vor ca un lucru, dacă e în cutare fel, să nu mai poată fi și în felul opus. Dintr-o eroare, vreau să spun o peregrinare a închipuirii, caracteristică îndrăgostiților, el știa acum că a o avea pe Lilia ar fi însemnat, în unul și același timp, și izvorîrea oricărei revelații. A descoperi legile universului printr-o lunetă i se părea doar modul cel mai lung pentru a ajunge la un adevăr ce i s-ar fi revelat în lumina orbitoare a plăcerii, de-ar fi putut să-și lase capul în poala iubitei. Într-o Grădină în care fiece arbust ar fi fost pomul Binelui.
Dar ― așa cum și noi ar trebui s-o știm ― pentru că dorul de ceva depărtat cheamă năluca cuiva pe care ni-l răpește, Roberto începu să fie cuprins de teama că-n desfătările Edenului aceluia se strecurase un Șarpe. Îl străbătu deci ideea că în Insulă, uzurpator mai iute de picior decît el, îl aștepta Ferrante.



28.
Despre Originea Romanelor

Îndrăgostiții își iubesc mult mai mult chinurile decît plăcerile. Roberto nu se putea gîndi la sine decît despărțit pentru totdeauna de ființa iubită, însă, cu cît se simțea mai despărțit de ea, cu atît se pierdea în tribulații, mai mult decît putea s-o facă oricare altul.
Am văzut că, învinuit de Mazarin că ar fi fost într-un loc unde nu fusese, Roberto își vîrîse în cap că Ferrante se afla atunci la Paris și că în unele împrejurări îi luase locul. Dacă era adevărat, înseamnă că Roberto fusese arestat de cardinal și expediat la bordul lui Amarilli. iar Ferrante rămăsese, la Paris, și pentru toată lumea (adică și pentru Ea!) el era Roberto. Nu rămînea deci decît s-o gîndească pe Ea alături de Ferrante, și iată cum purgatoriul acela marin se transformase într-un infern.
Roberto știa că gelozia se înfiripă fără nici o legătură cu ceea ce este sau nu este, sau poate nu va fi niciodată; că-i o manie care dintr-un rău închipuit scoate o suferință reală; că gelosul e ca un ipohondru ce se-mbolnăvește de teamă c-ar fi bolnav. Prin urmare e vai și amar, își zicea, să te lași apucat de dandanaua asta dureroasă ce te obligă să ți-o închipui pe Cealaltă cu Altul, și nimic nu zgîndărește mai mult îndoiala ca singurătatea, nimic nu transformă îndoiala în certitudine mai bine ca închipuirea. Însă, adăuga el, neputîndu-mă eu împiedica să iubesc, nu mă pot opri nici de a fi gelos, și neputîndu-mă opri să devin gelos, nu mă pot opri nici să-mi închipui.
Într-adevăr, gelozia este, dintre toate temerile, cea mai ingrată: dacă te temi de moarte, poți simți ușurare la gîndul că, din contră, te vei bucura de o viață lungă sau că în cursul unei călătorii vei afla izvorul tinereții veșnice; iar dacă ești sărac, găsești consolare la gîndul c-ai să găsești o comoară; pentru orice lucru temut, există o speranță contrarie ce ne înaripează. Nu tot așa este și atunci cînd iubim în lipsa iubitei: absența este pentru iubire ca vîntul pentru foc: pe cel mic îl stinge, pe cel mare îl învăpăiază.
Dacă gelozia se naște din iubire intensă, cine nu simte gelozie față de iubită nu e îndrăgostit, sau iubește cu inima ușoară; încît se știe că există îndrăgostiți care, temîndu-se ca iubirea lor să nu se stingă, o alimentează găsind cu orice preț motive de gelozie.
Prin urmare gelosul (care, totuși, vrea sau și-ar vrea iubita castă și credincioasă) nu vrea sau nu poate s-o creadă decît vrednică de gelozie, și deci vinovată de trădare, întețind astfel prin suferință prezentă plăcerea iubirii absente. Asta și pentru că gîndindu-te la tine că ești cu iubita aflată departe -știind bine că nu-i adevărat ― nimic nu-ți poate face mai viu gîndul la ea, la căldura ei, la roșeața obrajilor ei, la mireasma ei, ca atunci cînd te gîndești că de aceleași daruri se bucură un Altul în locul tău: pe cînd de absența ta ești sigur, de prezența acelui dușman ești, dacă nu sigur, cel puțin nu chiar cu totul nesigur. Contopirea amoroasă, pe care gelosul și-o închipuie, e unicul fel în care-și poate reprezenta cu tot verosimilul o însoțire cu altcineva care, chiar de nu-i neîndoielnică, este cel puțin posibilă, pe cînd propria-i contopire e imposibilă.
De aceea gelosul nu-i în stare, și nici voință n-are, să-și imagineze opusul a ceea ce teme, ba chiar nu se poate bucura decît ridicîndu-și în slăvi propria-i durere, și suferind de satisfacția-i ridicată la culme din care se știe exclus. Plăcerile iubirii sînt niște rele pe care le rîvnim, în care coincid dulceața și martiriul, iar iubirea e îmbolnăvire de bună voie, paradis infernal și infern ceresc ― în fine, concordie de contrarii ce se gîtuie fără scăpare, rîs îndurerat și diamant ce-ndată se sparge.
Pătimind astfel, dar aducîndu-și aminte de infinitatea aceea de lumi în legătură cu care se disputase mai zilele trecute, Roberto avu o idee, ba chiar, am zice, Ideea, marea și anamorfotica sclipire de Geniu.
Se gîndi anume că ar fi putut construi o poveste, căreia bineînțeles că nu el îi era protagonist, dat fiind că nu se desfășura în lumea aceasta, ci într-o Þară a Romanelor, iar faptele respective aveau să se petreacă în parafei cu cele din lumea în care se afla el, fără ca cele două șiruri de aventuri să se poată vreodată întîlni și suprapune.
Ce cîștiga de aici Roberto? Multe. Hotărînd să inventeze povestea unei alte lumi, ce exista numai în mintea lui, se înstăpînea pe lumea aceea, putînd face ca lucrurile ce se-ntîmplau în ea să nu treacă dincolo de posibilitățile lui de suportare. Pe de altă parte, devenind cititor al romanului căruia îi era autor, putea participa la amărăciunile personajelor: nu li se-ntîmplă oare cititorilor de romane s-o iubească fără gelozie pe Tisbe, folosindu-se de Piram ca de locțiitorul lor, sau să pătimească pentru Astrea cu ajutorul lui Celadon?
Să iubești în în țara romanelor nu înseamnă să înduri nici un fel de gelozie: acolo ceea ce nu-i al nostru într-un fel e tot al nostru, iar ceea ce-n lume era al nostru și ne-a fost sustras, acolo nu există ― chiar dacă ceea ce există acolo seamănă cu lucrurile pe care, deși existente, nu le avem sau le-am pierdut...
Și astfel, Roberto avea să fie nevoit să scrie (sau să gîndeasca) romanul lui Ferrante și al drăgostirilor lui cu Lilia, și numai clădind lumea aceea de roman avea să dea uitării obida cu care-l rodea gelozia în lumea reală.
În plus, gîndea în sine Roberto, ca să înțeleg ceea ce mi s-a întîmplat și cum de am căzut eu în cursa ce mi-a fost întinsă de Mazarin, ar trebui să reconstitui Istoria întîmplărilor acelora, găsindu-le cauzele și mobilurile secrete. Dar exista oare ceva mai incert decît Historiile pe care noi le citim și în care, cînd doi autori ne povestesc despre aceeași bătălie, atît de mari sînt nepotrivirile dintre ei încît îți vine a crede că-i vorba de două bătălii diferite? Și-n schimb există oare ceva mai sigur decît Romanul, unde pînă la urmă orice Enigmă își găsește explicare potrivit legilor Verosimilului? Romanul relatează lucruri ce poate nu s-au petrecut de-adevăraf, dar care ar fi putut foarte bine să se-ntîmple. Să-mi explic propriile-mi nenorociri în formă de Roman, înseamnă să mă asigur că-n harababura aia există cel puțin un mod de a-i depăna intriga, și că nu sînt prin urmare victima unui coșmar. Idee, aceasta din urmă, antitetică în chip insidios cu prima, fiindcă în felul ăsta istoria romanescă ar fi trebuit să se suprapună cu istoria lui cea adevărată.
Și în sfîrșit, argumenta tot Roberto, întîmplarea mea e una.de iubire pentru o femeie: ori, numai Romanul, și cu siguranță că nu Istoria, se ocupă cu chestiuni de Amor și, iarăși, numai Romanul (niciodată Istoria) se îngrijește să explice ce anume gîndesc și simt fiicele astea ale Evei care, totuși, din zilele Raiului Pămîntesc și pînă-n iadul de la Curțile vremurilor noastre, au avut influență așa de mare asupra întîmplărilor spiței omenești.
Argumentele acestea, luate fiecare în parte, erau foarte chibzuite, dar nu și luate toate la un loc. Într-adevăr e o diferență între cel ce nu face decît să scrie un roman și cel ce îndură gelozia. Un gelos se bucură închipuindu-și ceea ce n-ar vrea el să se fi petrecut ― dar în același timp refuză să creadă că s-ar petrece cu adevărat ― pe cînd un romancier recurge la orice stratagemă pentru ca cititorul, nu numai să se bucure închipuindu-și ceea ce nu s-a petrecut, dar la un moment dat să uite că citește și să creadă ca totul s-a petrecut realmente. Și e așa o cauză de chinuri cumplite pentru un gelos citirea unui roman scris de alții, căci orice lucru ar fi spus aceia, i se pare că se referă la situația lui. Ce să mai zicem de un gelos care însăși situația aceea a lui se preface a o inventa. Nu se spune oare despre gelos că dă un trup umbrelor? Și, prin urmare, oricît de asemănătoare cu umbrele ar fi creaturile dintr-un roman, dat fiind că romanu-i fratele geamăn al Istoriei, umbrele acelea îi apar mult prea pline de trup gelosului, iar asta cu atît mai mult dacă ― în loc să fie umbrele altora ― sînt ale sale proprii.
Pe de altă parte faptul că, cu toate virtuțile lor, Romanele își au și defectele lor, Roberto ar fi trebuit să-l știe. Așa cum tot medicina ne-nvață și otrăvurile, iar metafizica tulbură prin subtilități nepotrivite dogmele religiei, etica recomandă mărinimia (care nu-i de nasul tuturor), astrologia întronează supersitiția, optica înșeală, muzica zgîndăre iubirile, geometria încurajează stapînirea nedreaptă, matematica avariția ― tot așa, arta Romanului, ehiar dacă ne pune în gardă că ne servește ficțiuni, deschide o ușă-n Palatul Absurdului, pe care, odată intrați din ușurătate, ea este cea care se-nchide în urma noastră.
Dar nu stă-n puterea noastră să-l împiedicăm pe Roberto să facă pasul ăsta fiindcă știm sigur că l-a și făcut.



29.
Sufletul lui Ferrante

De unde să reluăm istoria lui Ferrante? Roberto a crezut că-i potrivit să-nceapă de-atunci, din ziua cînd acesta, după ce-i trădează pe francezii alături de care se prefăcea că luptă la Casale, cînd lăsase să fie luat drept căpitanul Gambero, se refugiase în tabăra spaniolă.
Poate că cel ce se găsise să-l primească cu entuziasm fusese vreun mare senior care-i promisese că Ia sfîrșitul războiului aceluia, o să-l ia cu el la Madrid. Iar de-aici începuse ascensiunea Iui Ferrante prin preajma curții spaniole, unde învățase că virtutea seniorilor e bunul lor plac, că Puterea-i un monstru nesătul, și că trebuia să-i slujești ca un sclav credincios, ca să poți să profiți de orice fărîmă ce cădea de Ia masa aceea, și să găsești în ea prilejul unei ascensiuni încete și pline de obstacole ― mai întîi ca zbir, călău și confident, apoi prefăcîndu-te gentilom.
Ferrante nu putea fi decît om cu o minte ascuțită, cu cît aceasta era mai dedată la rău, iar în atmosfera aceea învățase repede cum trebuie să se poarte ― adică ascultase (sau ghicise) principiile acelea de știință a vieții de curte cu care domnul de Salazar încercase să-l catehizeze pe Roberto.
Își cultivase propria-i mediocritate (nemernicia propriilor origini bastarde), netemîndu-se să fie eminent în lucruri mediocre, ca să evite ca-ntr-o bună zi să fie mediocru în lucrurile eminente.
Înțelesese că, atunci cînd nu poți să te-mbraci în pielea leului, te îmbraci în cea a vulpii, fiindcă la Potop s-au salvat mai mult vulpi decît lei. Orice creatură își are înțelepciunea ei, iar de la vulpe învățase că a juca deschis n-aduce nici folos, nici plăcere.
Dacă era rugat să răspîndească vreo calomnie printre servitori, astfel ca încet, încet, să ajungă la urechile stăpînului și știa cum să se bucure de favorurile vreunei cameriste, se grăbea să spună că avea să-ncerce la han, cu vizitiul; sau, dacă vizitiul îi era tovarăș de desfrîu la han, afirma cu un zîmbet plin de subînțeles că știa el bine cum să se facă ascultat de cutare servitoare neînsemnată. Neștiind cum proceda el și cum avea să facă, stăpînul său pierdea un punct în privința asta, iar el știa că cel ce nu-și descoperă cărțile pe loc îi lasă pe ceilalți în nesiguranță; în felul ăsta se înconjoară de mister și însăși taina aceea provoacă respectul altuia.
Ca să-și elimine propriii dușmani, care la început erau paji și lachei, apoi gentilomi ce-l credeau egalul lor, stabilise că trebuia să țintească pe de lături, niciodată pieptiș: agerimea se luptă prin subterfugii bine studiate și nu acționează niciodată așa cum prevezi. Dacă vorbea de vreo mișcare era numai ca să tragă pe sfoară, dacă schița cu îndemînare vreun gest în aer, proceda pe urmă într-un mod la care nu te putuseși gîndi, atent să-și dezmintă intenția arătată. Nu ataca niciodată cînd adversarul era în deplinătatea forțelor (arătîndu-i, dimpotrivă, prietenie și respect), ci numai în momentul în care acesta se arăta lipsit de apărare, iar atunci îl împingea către prăpastie cu aerul cuiva care i-ar sări în ajutor.
Mințea deseori, dar nu fără un criteriu anume. Știa că pentru a fi crezut, trebuia să arate tuturor că spunea adevărul tocmai cînd îi dăuna lui, iar cînd ar fi putut să-i fie motiv de laudă, îl trecea sub tăcere. Pe de altă parte căuta să cîștige faimă de om sincer cu cei inferiori lui, astfel încît zvonul să ajungă la urechile celor puternici. Se convinsese că a simula cu egalii tăi era un defect, iar a nu simula cu cei mai mari decît tine e o temeritate.
Însă nu se purta nici cu prea multă franchețe, și oricum, nu întotdeauna, temîndu-se că alții aveau să-și dea seama de uniformitatea asta a iui și într-o bună zi aveau să-i prevină acțiunile. Dar nici nu exagera în a se comporta cu două fețe, temîndu-se că după aceea, a doua oară aveau să-i descopere înșelăciunea.
Ca să devină capabil se antrena suportîndu-i pe proști, de care se și înconjura. Nu era așa de neprevăzător încît să le pună acestora în cîrcă orice greșeală de-a lui, însă cînd miza era mare în joc, avea grijă să se afle mereu pe lîngă el vreun țap ispășitor (atras de propria-i ambiție deșartă de a se arăta mereu în prim plan. pe cînd el rămînea în fundal) căruia nu el, ci ceilalți aveau să-i atribuie mai apoi fapta cea rea.
În sfîrșit. arăta că face e! tot ceea ce putea să se-ntoarcă-n folosu-i, dar lăsa să se facă prin mîna altuia ceea ce i-ar fi putut atrage reproșuri.
În felul de a-și scoate în evidență propriile-i virtuți (pe care mai degrabă ar trebui să le numim prefăcătorii blestemate) știa că o jumătate din ele arătată pe față și o alta lăsată doar să se întrezărească fac mai mult decît un întreg declarat în mod deschis. Uneori făcea ca arătarea pe față să constea într-o elocvență mută, într-o neglijentă scoatere la iveală a propriilor merite, și avea abilitatea de a nu se descoperi niciodată de tot într-o singură ocazie.
Pe măsură ce urca în ceea ce privește rangul și întîlnea oameni de condiție superioară, era foarte îndemînatic în a le mima gesturile și limbajul, dar o făcea numai cu persoane de condiție inferioară pe care trebuia să le farmece pentru vreun scop nepermis; cu cei mai mari decît sine avea multă grijă să se arate că-i un neștiutor și să admire la ei ceea ce știa și el.
Îndeplinea orice slujbă deșănțata pe care superiorii săi i-o încredințau, dar numai dacă răul pe care-l făcea nu era din cale afară de mare, încît aceștia să fi putut simți repulsie față de el; dacă-i cereau delicte de soiul ăsta, refuza, în primul rînd pentru ca ei să nu creadă că într-o bună zi ar fi fost capabil să facă la fel și împotrivă-le, iar în al doilea rînd (dacă nedreptatea aceea era strigătoare la cer), ca să nu devină martorul nedorit al remușcării lor.
În public dădea evidente manifestări de pietate, însă credea că-s vrednice de el doar credința călcată în picioare, virtutea disprețuită, iubirea de sine însuși, ingratitudinea, disprețul pentru cele sfinte; îl blestema pe Dumnezeu înlăuntrul său și credea că lumea-i născută întîmplător, încrezîndu-se totuși într-un destin făcut să-și întoarcă fața către cel ce știa să-i schimbe cursul întru cîștigul său.
Ca să-și bucure rarele-i momente de răgaz, avea de a face numai cu femeile ușoare măritate, cu văduvele ce nu se puteau înfrîna, cu fetele tinere cu purtări rele. Dar cu multă cumpătare, deoarece, mai ales că, tot punînd la cale intrigi, Ferrante uneori renunța la un bun aflat la-ndemînă atunci cînd se simțea tras către vreo nouă intrigă, ca și cum ticăloșia nu-i dădea niciodată pace.
Trăia, în fine, zi de zi, ca un asasin ce pîndește nemișcat îndărătul unor perdele, acolo unde tăișul pumnalelor nu-și trădează strălucirea. Știa că prima regulă a succesului era să aștepți prilejul, dar suferea pentru că prilejul i se părea prea departe.
Această mohorîtă și îndîrjită ambiție îl lipsea de orice pace a sufletului. Considerînd el că Roberto îi uzurpase locul Ia care avea dreptul, orice răsplată îl lăsa nesatisfăcut, și unica formă pe care binele și fericirea puteau s-o capete în ochii sufletului său, era nefericirea fratelui și ziua în care el ar fi putut deveni autorul acestei nefericiri. În rest făcea să se agite în capu-i giganți de fum ce se băteau unii cu alții, și nu există mare, pamînt sau cer unde să-și afle scăpare și odihnă. Ceea ce avea îl ofensa, ceea ce voia să aibă îi era motiv de tortură.
Nu rîdea niciodată, decît poate la crîșmă ca să-l facă să se îmbete pe vreun confident al său neștiutor. Dar în taina odăii lui se controla zilnic în oglindă, ca să vadă dacă felul în care se mișca ar putea să-i dea pe față neliniștea, dacă nu cumva ochiul pare prea sfruntat, dacă capul mai aplecat decît trebuie nu manifestă ezitare, dacă ridurile prea adînci ale frunții sale nu-l făceau să pară înăcrit.
Cînd își întrerupea aceste exerciții dîndu-și la o parte, obosit, noaptea tîrziu, măștile, se vedea așa cum era cu adevărat ― ah, aici Roberto nu putea decît să-și spună-n șoaptă niște versuri citite cu cîțiva ani mai înainte:

În ochii-i unde moarte adăpostește
lumină de văpaie cruntă are;
privirile-i piezișe, pupilele-ngustate
comete par, iar genele-i sînt torțe,
ce-s mînioase, de trufie pline,
iar gemetele-tunet, suflarea-fulgerare.

Pentru că nimeni nu-i perfect, nici măcar în rău, și deci nu era pe deplin în stare să-și stăpînească excesul propriei răutăți, Ferrante nu putuse evita să nu facă un pas greșit. Însărcinat de stăpînul său să-i pună la cale răpirea unei tinere fete caste, de stirpe foarte aleasă, deja menită să se căsătorească cu un gentilom plin de virtuți, începuse să-i scrie scrisori pline de amor, semnîndu-le cu numele instigatorului său. Apoi, în timp ce ea bătea în retragere, pătrunsese în alcovul ei și ― făcînd-o să cadă pradă unei violente seduceri ― abuzase de ea. Dintr-o singură lovitură o înșelase și pe ea, și pe logodnicul ei, și pe cel care-i poruncise raptul.
Delictul fiind denunțat, de el fu învinuit stăpînul său, care muri în duel cu logodnicul trădat, însă Ferrante de mult apucase să fugă în Franța.
Într-un moment în care se afla în toane bune, Roberto îl face pe Ferrante să se aventureze într-o noapte de ianuarie peste Pirinei, călare pe o catîrcă furată, care pesemne făcuse legămînt cu ordinul mîrțoagelor reformate, după cum arăta părul ei sur de călugăriță, și era așa de înțeleaptă și de cumpătată, de reținută în toate și de cuviincioasă în purtări, că pe lîngă pedepsirea cărnii, ce se cunoaștea foarte bine după coastele ieșite prin piele, la fiece pas săruta pămîntul făcînd mătănii.
Coamele munților păreau mormane de lapte prins, și date toate cu ceruză. Acei puțini arbori ce nu erau cu totul înmormîntați sub zăpadă se vedeau atît de albi, încît păreau că-și dezbrăcaseră cămășile și tremurau mai mult de frig decît de vînt. Soarele stătea înlăuntrul palatului său și nu îndrăznea nici măcar să iasă pe balcon. Și chiar dacă-și arăta cîte puțin fața, își punea în jurul nasului un pămătuf de nori.
Rarii călători pe care-i întîlneai pe drumul acela păreau tot atîția călugărași de pe Muntele măslinilor care mergeau cîntînd lavabis me et super nivem dealbabor... Și Ferrante însuși, văzîndu-se atît de alb, se simțea transformat într-un savant tăvălit prin tărîța celebrei Academii cu același nume.
Într-o noapte fulgii de bumbac cădeau atît de deși și de mari încît, așa cum cineva s-a făcut statuie de sare, el bănuia că s-a făcut statuie de zăpadă. Strigile, liliecii, fluturii de noapte și bufnițele dădeau roată în juru-i ca și cum ar fi voit să-l prindă-n laț. Și sfîrși prin a se lovi cu nasul de picioarele unui spînzurat care, bălăngănindu-se dintr-un copac, făcea din sine însuși un tablou grotesc pe cîmpul acela bîntuit de vîntoase.
Dar Ferrante ― chiar dacă un Roman trebuie să se împodobească cu descrieri plăcute ― nu putea fi un personaj de comedie. Trebuia să tindă către țintă, închipuindu-și pe propria-i măsură Parisul către care tocmai se grăbea.
De aceea își spunea cu rîvnă: "O, Paris, golf nemăsurat în care balenele se fac mititele ca delfinii, țară a sirenelor, bazar al fasturilor, grădină a desfătărilor, cărare cotită a intrigilor, Nil al curtezanilor și Ocean al prefăcătoriei!"
Iar aici Roberto, voind să inventeze o secvență pe care nici un autor de romane n-o mai născocise pînă atunci, ca să redea sentimentele acelui om nesătul ce se pregătea să cucerească orașul în care se iau la întrecere Europa prin civilizație, Asia prin risipă, Africa prin extravaganță, și America prin bogăție, unde noutatea își are sfera, iluzia palatul, luxul centrul, curajul arena, frumusețea scena, moda leagănul, și virtutea mormîntul, puse în gura lui Ferrante un motto semeț: "Paris, între noi doi acum!"


Din Gascogne pînă în Poitou, și de acolo pînă în Ile de France, Ferrante avu prilejul să urzească cîteva fapte nerușinate ce-i îngăduiră să mute o mică avere din buzunarele cîtorva localnici într-ale sale, și să ajungă în capitală cu înfățișarea unui tînăr senior, rezervat și amabil, domnul Del Pozzo. Fiindcă nu ajunsese acolo nici o știre despre pungășiile lui de la Madrid, luă contact cu cîțiva spanioli din apropierea reginei, care grabnic prețuiră capacitățile lui de a face servicii delicate, pentru o suverană ce, deși era credincioasă soțului ei și aparent respectuoasă față de Cardinal, menținea raporturi cu curtea inamică.
Faima lui de executor din cale afară de fidel ajunsese la urechile lui Richelieu care, adînc cunoscător al sufletului omenesc, considerase că un om fără scrupule care o servea pe regină, și, după cît se știa, era în căutare de bani, în fața unei recompense mai bogate putea să-l servească pe el, și începuse deci să-l folosească într-un chip atît de secret, încît nici măcar colaboratorii săi cei mai intimi nu cunoșteau existența acelui tînăr agent.
În afară de lungul antrenament făcut la Madrid, Ferrante mai avea și calitatea rară de a învăța cu ușurință limbile și de a imita accentele. Nu era obiceiul său să-și laude propriile înzestrări, dar într-o zi, cînd Richelieu îl primise în prezența sa pe un spion englez, el arătase că poate să converseze cu trădătorul acela. Pentru asta Richelieu, într-unui din momentele cele mai grele ale raportului dintre Franța și Englitera, îl trimisese la Londra, unde ar fi trebuit să se dea drept un negustor maltez, și să capete informații despre mișcările corăbiilor în porturi.
Acum Ferrante își încununase o parte din visu-i: era spion, nu mai era în solda vreunui senior oarecare, ci a unui Leviatan Biblic, care-și lungea brațele pretutindeni.
O iscoadă (se scandaliza îngrozit Roberto), ciuma cea mai molipsitoare de pe la curți, Harpia ce se lasă peste masa regală cu fața sulemenită și cu gheare ascuțite, zburînd cu aripi de liliac și ascultînd cu urechi dotate cu un timpan cît toate zilele, chițcarul ce vede numai în tenebre, vipera printre trandafiri, gîndac pe flori ce preschimbă în toxic sucul prea-dulce pe care-l suge din ele, păianjenul anticamerelor, ce-și țese firele subțiatelor lui vorbiri ca să prindă toate muștele ce zboară pe-acolo, papagalul cu ciocul arcuit care tot ce aude duce mai departe transformînd adevărul în neadevăr și neadevărul în adevăr, cameleon ce primește orice culoare și cu toate se îmbracă, în afară de aceea care-l îmbracă de-adevărat. Toate acestea-s calități de care oricine s-ar rușina, afară de cel ce prin poruncă dumnezeiască (sau drăcească) e născut în slujba răului.
Însă Ferrante nu se mulțumea să fie spion, și să-i aibă în propria-i putere pe aceia ale căror gînduri le raporta unde trebuie, ci voia să fie, cum se spunea în epoca aceea, iscoadă dublă, care, ca monstrul din legendă, să fie în stare să meargă prin două mișcări contrarii. Dacă partida în care se-nfruntă Puterile poate fi labirint de intrigi, care va fi Minotaurul prin care se realizează altoiul a două naturi neasemănătoare? Spionul dublu. Dacă terenul pe care se dă bătălia între Curți poate fi numit un Infern întru care se scurge prin albia Nerecunoștinței, vărsîndu-se-n goană, Flegetonul uitării, și unde fierbe apa tulbure a patimilor, care va fi Cerberul cu trei capete, ce latră după ce a descoperit și adulmecat pe cel ce intră, ca să fie sfîrtecat? Spionul dublu...
Abia ajuns în Anglia, pe cînd spiona pentru Richelieu, Ferrante hotărîse să se îmbogățească făcînd vreun serviciu englezilor. Smulgînd informații servitorilor și micilor funcționari în fața unor pocale mari cu bere prin crîșme afumate cu seu de oaie, se prezentase în sferele eclesiastice zicînd că este un sacerdot spaniol ce se hotărîse să părăsească Biserica Romană, căreia nu-i mai suporta josniciile.
Adevărată miere pentru urechile acelor adversari ai papei, care căutau orice prilej ca să dovedească cu documente turpitudinile clerului catolic. Și nici măcar nu era nevoie ca Ferrante să mărturisească ceea ce nu știa. Englezii aveau deja în mîini mărturia anonimă, bănuită sau adevărată, a unui alt preot. Așa că Ferrante se făcuse chezașul documentului aceluia, semnînd cu numele unui asistent al episcopului din Madrid, care odată îl tratase cam de sus și pe care jurase să se răzbune.
În timp ce primea de la englezi însărcinarea să se întoarcă în Hispania ca să culeagă și alte declarații ale unor preoți dispuși să calomnieze Sfîntul Scaun, într-o tavernă a portului întîlnise un călător genovez, cu care intră în vorbă, ca să descopere în scurt timp că acesta era în realitate Mahmud, un renegat care în Orient îmbrățișase credința mahomedanilor, dar acum, travestit ca neguțător portughez, culegea știri despre marina engleză, în timp ce alți spioni aflați în leafa Sublimei Porți făceau același lucru în Franța.
Ferrante îi destăinuise că lucrase pentru niște agenți turci în Italia, și că îmbrățișase aceeași religie ca și a lui, luîndu-și numele de Genet Oglu. Îi vînduse deîndată știrile despre mișcările diri porturile engleze, și primise o răsplată ca să ducă un mesaj confraților săi din Franța. Pe cînd ecleziasticii englezi îl credeau de acum plecat să facă ocolul Spaniei, nu vroise sa renunțe la a mai scoate încă un cîștig din șederea sa în Anglia și, luînd contact cu oamenii Amiralității, se dăduse drept un venețian, Granceola (nume născocit în amintirea căpitanului Gambero), care îndeplinise slujbe secrete pe lîngă Consiliul acelei Republici, în special în ceea ce privea marina comercială franceză. Atunci, urmărit prin decret pentru un duel, trebuia să găsească refugiu într-o țară prietenă. Ca să-și arate buna credință, era în măsură să-i informeze pe noii lui stăpîni că Franța pusese să se ia informații în porturile engleze prin Mahmud, un spion turc, care locuia la Londra dîndu-se drept portughez.
Asupra lui Mahmud, arestat imediat, fuseseră găsite însemnări despre porturile englezești, iar Ferrante, sau Granceola, fusese considerat o persoană demnă de încredere. Sub promisiunea unei primiri definitive în Anglia și cu mîngîierea unei sume bune de bani pentru început, fusese trimis în Franța ca să ia legătura cu alți agenți englezi.
Ajuns la Paris îi pasase repede lui Richelieu informațiile pe care englezii le sustrăseseră de la Mahmud. Apoi îi identificase pe prietenii a căror adresă i-o dăduse renegatul genovez, prezentîndu-se drept Charles de la Bresche, un ex-frate trecut în serviciul necredincioșilor, care abia urzise la Londra un complot pentru a arunca discreditarea asupra a toată sămînța creștinilor. Agenții aceia îi dăduseră crezare, pentru că aflaseră asta dintr-o cărțulie în care Biserica Anglicană făcea publice josniciile unui preot spaniol ― astfel că la Madrid, primindu-se știrea aceea, îl arestaseră pe prelatul căruia Ferrante îi atribuise trădarea, și acum acesta aștepta moartea în celulele inchiziției.
Ferrante făcea să i se spună de către agenții turci știrile pe care le culeseseră despre Franța și le expedia prin curier amiralității engleze, primind o nouă recompensă. Apoi se întorsese la Richelieu și-i dezvăluise existența, la Paris, a unui complot turcesc. Richelieu admirase încă o dată abilitatea și fidelitatea lui Ferrante. Așa că îl invitase să se-ncumete la o faptă și mai îndrăzneață.
De mai mult timp cardinalul se interesa de ceea ce se petrece în salonul marchizei de Rambouillet, și fusese cuprins de bănuiala că printre spiritele acelea libere se murmura împotrivă-i. Comisese o greșeală, trimițînd la doamna de Rambouillet un curtezan de-al lui de încredere, care din prostie ceruse știri despre așa-zisele murmure. Arthenice răspunsese că oaspeții ei cunoșteau atît de bine considerația pe care-o purta Eminenței Sale încît, chiar și de-ar fi gîndit ceva rău despre Eminența Sa, n-ar fi îndrăznit niciodată în prezența ei să spună decît lucruri de bine.
Richelieu plănuia acum să facă să apară la Paris un străin, care să poată fi admis la consistoriile acelea. Pe scurt, Roberto n-avea poftă să inventeze toate învîrtelile prin care Ferrante avea să se introducă în acel salon, dar găsea potrivit să-l facă să ajungă acolo, împănat acum cu cîiteva recomandări, și în travesti: o perucă și o barbă albă, un chip îmbătrînit cu pomezi și o bandă neagră pe ochiul stîng, acesta avea să fie Abatele de Morfi.
Roberto nu putea crede că Ferrante, care-i semăna întru totul și în toate, îi fusese în preajmă la seratele acelea acum îndepărtate, dar își amintea că văzuse un abate bătrîn, cu o bandă neagră la ochi și hotărî că acela trebuia să fie Ferrante.
Acesta, deci, chiar în mediul de care vorbim ― și după mai bine de zece ani ― îl regăsise pe Roberto! Nu se poate spune cu ce bucurie pizmașă își revedea nemernicul acela fratele dușmănit. Cu un chip ce-ar fi părut transfigurat și răvășit de răutate, de nu și l-ar fi ascuns chiar el sub masca-i, își spuse că i se ivea în fine prilejul să-l nimicească pe Roberto, să pună mîna pe numele și pe bogățiile lui.
Pentru început îl spionase, timp de săptămîni întregi în timpul acelor serate, scrutîndu-i chipul ca să surprindă pe el urma oricărui gînd. Obișnuit, cum era, să ascundă, tot atît de îndemînatic era și să descopere. Pe de altă parte iubirea nu se poate ascunde: ca tot focul, se dezvăluie prin fum. Urmărind privirile lui Roberto, Ferrante pricepuse imediat că el o iubea pe Doamnă. Își spuse așadar că întîi și-ntîi trebuia să-i sustragă lui Roberto tot ce avea el mai drag.


Ferrante își dăduse seama că Roberto, după ce atrăsese atenția Doamnei prin ceea ce spunea, n-avusese curajul să se apropie de ea. Stînjeneala fratelui era în favoarea lui: Doamna putea să ia asta drept lipsă de interes, iar a nu lua în seamă un lucru e cel mai bun mijloc ca să-l cucerești. Roberto îi deschidea astfel drumul lui Ferrante. Ferrante lăsase ca Doamna să se frămînte într-o așteptare plină de îndoieli, apoi ― calculînd momentul potrivit ― se grăbise s-o ademenească.
Însă putea oare Roberto să-i conceadă lui Ferrante o iubire pătimașă ca a Iui? Cu siguranță că nu. Ferrante considera femeia drept portretul inconstanței, hărăzitoare de dezamăgiri, volubilă-n grai, zăbavnică-n fapte, și iute-n capriciu. Educat de asceți suspicioși care-i aminteau în orice clipă că El hombre es el fuego, la mujer la estopa, viene el diablo y sopla, se obișnuise să considere orice fiică a Evei un animal imperfect, o greșeală a naturii, tortură pentru ochi dacă-i urîtă, chin al inimii dacă-i foarte frumoasă, tirană pentru cel ce-ar iubi-o, dușmancă celui ce-ar desconsidera-o, fără nici-o rînduială-n pofte, implacabilă în repulsii, capabilă să-ncînte cu gura și să înlănțuie cu ochii.
Dar tocmai disprețul acesta îl împingea să o ademenească: din gură îi ieșeau cuvinte dv adulare, iar în inimă se bucura de pe-acum de înjosirea victimei lui.
Se pregătea deci Ferrante să-și pună mîinile pe trupul acela pe care el (Roberto) nu îndrăznise să-l atingă nici cu gîndul. Acest om, care ura tot ce-i era lui Roberto obiect de religiozitate, ar fi fost în stare ― așadar ― să i-o răpească pe Lilia lui ca să facă din ea iubita nesărată a scălămbăielilor lui? Ce tortură. Și ce obligație dureroasă, să te ții de logica netoată a Romanelor, ce-ți impune să participi la simțămintele cele mai odioase, atunci cînd trebuie să-l concepi ca pe un fiu al propriei tale imaginații pe cel mai odios dintre protagoniști.
Dar nu se putea altfel. Ferrante trebuia s-o aibă pe Lilia ― căci altfel, pentru ce-am mai crea ficțiuni, dacă nu murim din cauza lor?
Cum și ce anume se întîmplase, Roberto nu reușea să-și închipuie (pentru că nu izbutise niciodată să încerce și el). Poate că Ferrante pătrunsese noaptea tîrziu în camera Liliei, de bună seamă ajutîndu-se de vreo iederă cățărătoare (care chema cu-mbrățișarea-i strînsă, la sine inimile iubitoare), pînă la alcovul ei.
Iat-o pe Lilia, dînd semne că virtutea-i e jignită, pînă-ntr-acolo încît oricine ar fi ținut seama de indignarea ei, dar nu și un om ca Ferrante, dispus să creadă că toate ființele omenești sînt puse pe înșelăciuni. Iată-l pe Ferrante cum cade în genunchi în față-i, și-i vorbește. Ce spune? Spune cu o voce prefăcută, toate cîte Roberto nu numai că ar fi vrut să i le spună, dar i le-a și spus, fără ca ea să știe cine i le spunea.
Oare cum o fi putut tîlharul, se întreba Roberto, să cunoască cuprinsul scrisorilor pe care i le trimisesem eu? Și nu numai al lor, dar și al acelora pe care Saint-Savin mi le dictase la Casale, și pe care le distrusesem de-atunci? Și pînă și pe al acelora pe care le scriu acum pe corabia asta! Și totuși, nu-i nici-o îndoială, Ferrante acum îi recită cu accente sincere niște fraze pe care Roberto le cunoștea prea bine:
"Doamnă, în minunata arhitectură a Universului, a fost scris încă din prima zi a creațiunii ca eu să te fi întîlnit și iubit... Iartă fervoarea unui disperat, sau mai bine, nu-ți da osteneala, căci niciodată nu s-a mai pomenit ca suveranii să trebuiască să dea seama de moartea robilor lor... N-ai făcut oare Domnia ta două alambicuri din ochii mei, în care-mi distilezi viața și mi-o prefaci în apă limpede? Te rog, nu-ți întoarce frumosul cap: orbit de privirea-ți, sunt orb pentru că nu mă vezi, lipsit de cuvîntu-ți, sunt mut pentru că nu-mi vorbești, și fără memorie rămîne-voi, de nu-Þi amintești de mine... O, de-ar face din mine cel puțin iubirea un crîmpei nesimțitor, o mătrăgună, vreo fîntînă de piatră care să-și lăcrimeze-n afară tot chinul!"
Doamna sigur că acum tremura, din ochii îi izbucnea toată iubirea pe care mai înainte și-o ascunsese, ba chiar cu puterea aceea a unui întemnițat căruia îi sfărîmi gratiile Celulei și-i oferi scara de mătase a Prilejului. Nu rămînea decît s-o asalteze din nou, iar Ferrante nu se mulțumea să spună doar ce scrisese Roberto, ci mai știa și alte cuvinte pe care acum le turna în urechile ei, ce-l asculta fermecată, fermecîndu-l și pe Roberto, care nu-și mai amintea dacă le scrisese și pe acelea.
"O, palid al meu soare, de duiciie-ți palori își pierd pînă și zorii aprinși tot focul lor! O, ochi plini de dulceață, eu de la voi nu cer decît să fiu bolnav. Și în zadar aș vrea să fug pe cîmpii sau prin codrii, ca să vă uit. Căci nu-i pe lume codru, și-n codru arbor nu e, nici creangă nu-i în arbor, și nu e frunză-n ea, creanga nu naște fructă din nici o floare-n care eu să nu văd surîsu-ți".
Și, la prima ei roșeață: "Oh, Lilia, de-ai ști! Te-am iubit fără să-ți cunosc chipul și numele. Te căutam și nu știam unde te afli. Dar într-o zi m-ai străpuns ca un înger... Oh, știu, te întrebi de ce iubirea asta a mea nu rămîne prea-curată prin tăcere, castă prin depărtare... Dar eu mor, scumpa mea, după cum vezi, sufletul, vai, îmi iese, nu-l lăsa să se risipească-n aer, îngăduie-i să caute adăpost în gura-ți!"
Vaietele lui Ferrante erau atît de sincere, că însuși Roberto voia acum ca ea să cadă în acel dulce laț. "Numai așa ar fi avut certitudinea că-l iubea pe el.
Așa că Lilia se aplecă să-l sărute, dar nu îndrăzni, mai vrînd și mai nevrînd, de trei ori își apropie buzele de suflarea dorită, de trei ori se retrase, apoi strigă: "O, da, da, de nu mă-nlănțui, nu voi fi niciodată liberă, nu voi fi castă dacă Domnia ta nu mă vei lua cu sila!"
Și luîndu-i mîna, după ce i-o sărutase, o dusese spre sînu-i, apoi îl trăsese spre ea, furîndu-i cu bfîndețe fioruî de pe buze. Ferrante se înclinase asupra acelui vas de bucurii (căruia Roberto îi încredințase cenușile inimii lui), iar cele două trupuri se contopiseră într-un singur suflet, cele două suflete într-un singur trup. Roberto nu mai știa cine era în brațele acelea, dat fiind că ea credea că se află într-ale lui, așa că lăsîndu-l pe Ferrante să-și apese gura, încerca să și-o îndepărteze pe a lui, ca să nu-i îngăduie celuilalt sărutul acela.
Astfel, în timp ce Ferrante o săruta, iar ea îi întorcea sărutul, iată că sărutul ăsta se topea în neant, iar lui Roberto nu-i rămînea decît certitudinea că toate i-au fost furate. Însă nu se putea împiedica să gîndească ceea ce renunța să-și închipuie: știa că-i în firea iubirii să constea în exces.
Din prinosul acela rănit, uitînd că dînsa îi dădea lui Ferrante, crezîndu-l că e Roberto, dovada pe care Roberto o dorise atîta, o ura pe Lilia și străbătînd corabia, urla ca scos din minți: "Oh, mizerabilo, ți-aș jigni toată tagma de te-aș numi femeie! Ceea ce ai făcut e mai vrednic de o furie decît de partea femeiască, și chiar și denumirea de fiară ar fi prea de cinste pentru o bestie de iad ca tine. Tu ești mai rea decît aspida ce-o-nvenină pe Cleopatra, mai rea decît vipera cu corn care momește cu tertipurile ei păsărelele ca apoi să le sacrifice foamei ei, mai rea decît șarpele cu două capete, care pe oricine apucă îl împroașcă cu atîta otravă că-ntr-o clipă acela moare, mai rea decît lepsul care cu cei patru dinți veninoși ai lui strică carnea ce-o mușcă, mai rea decît năpîrca ce se-azvîrle din copaci și-și sugrumă victima, decît scorpia ce-și varsă veninul în fîntîni, mai rea decît vasiliscul ce ucide cu privirea! Mumă a iadului, care nu cunoști nici Cer, nici pămînt, nici sex, nici credință, monstru născut dintr-un bolovan, dintr-un munte, dintr-un stejar!"
Apoi se oprea, își dădea seama iarăși că dînsa i se dădea lui Ferrante crezîndu-l Roberto, și că prin urmare nu trebuia osîndită, ci salvată din capcana aceea: "Ia seama, draga mea dragă, acela ți se arată cu chipul meu, știind că n-ai fi putut iubi pe altcineva decît pe mine! Oare ce-ar trebui să fac acum, decît să mă urăsc pe mine însumi ca să-l pot urî pe el? Pot eu să îngădui ca tu să fii trădată, bucurîndu-te de îmbrățișarea-i crezînd că-i a mea? Eu care eram gata s-accept să trăiesc în carcera asta ca să-mi am zilele și nopțile consacrate gîndului la tine, putea-voi acum îngădui ca tu să crezi că mă farmeci devenind iazma nelegiuirii lui? Oh, Iubire, Iubire, Iubire, oare nu m-ai pedepsit tu destul, nu mă faci tu să mor fără a muri?



30
Despre Boala de Amor sau Melanholia Erotică

Timp de două zile Roberto fugi din nou de lumină. În clipele lui de somn vedea numai morți. 1 se iritaseră gingiile și gura. Din măruntaie durerile îi pătrunseră în piept, pe urmă la spinare, și vomita niște materii acre, deși nu luase nimic în gură. Amăreala, mușcîndu-i și rozîndu-i tot trupul, fermenta într-însul bășici la fel cu acelea pe care le scoate apa cînd e pusă la o căldură intensă.
Căzuse cu siguranță (și nu ne vine să credem că-și dădea seama de asta abia acum) victima a ceea ce toată lumea numea Melanholia Erotică. Oare nu explicase el așa de bine în seara aceea la Arthenice că imaginea persoanei iubite te stîrnea s-o iubești strecurîndu-se în chip de simulacru pe canalul ochilor, care-s portari și iscoade ale sufletului? Iar, după aceea, efectul amoros vine de se lasă încet prin vine și ajunge la ficat, stîrnind concupiscența, care îndeamnă tot trupul să se răzvrătească, se duce fără greș să cucerească cetățuia inimii și de-aici atacă cele mai nobile puteri ale creierului și le robește.
Cum s-ar zice, își face victimele aproape să-și iasă din minți, simțurile o iau razna, intelectul plutește în cețuri, închipuirea se depravează-n ele, iar bietul îndrăgostit slăbește, se scofîlcește, ochii i se-nfundă-n cap, suspină, și nu-și găsește locul de gelozie.


Cum să se lecuiască? Roberto credea că cunoaște leacul leacurilor, care în orice caz îi era refuzat: să posezi persoana iubită. Nu știa că asta n-ajunge, fiindcă melancolicii nu devin astfel din iubire, ci invers, se îndrăgostesc ca să dea frîu liber melancoliei lor ― dînd precădere locurilor neumblate unde să stea de taină cu iubita absentă și să gîndească numai cum s-ajungă la prezența-i; însă, cum ajung, se întristează și mai tare, și-ar dori să tindă iarăși către altă țintă.
Roberto încerca să-și aducă aminte ce auzise de pe la oamenii de știință care studiaseră Melanholia Erotică. Părea să fie cauzată de leneveală, de dormitul pe spate și de o reținere prea îndelungată a seminței. Iară el de nenumărate zile lenevea de nevoie și, cît despre reținerea seminței, încercă să nu-i scormone cauzele sau să-i plănuiască vreun leac.
Auzise vorbindu-se de partide de vînătoare ca o încurajare la uitare și stabilise că trebuia să-și intensifice isprăvile lui de înot, dar fără să se mai odihnească pe spate; însă printre substanțele ce ațîță simțurile era sarea, iar cînd înoți bei la sare... Între altele își amintea a fi auzit că africanii, fiindcă erau expuși soarelui, erau mai vicioși decît hiperboreenii.
Oare nu cumva prin mîncare își stîrnise predispozițiile saturniene? Medicii interziceau vînatul, ficatul de gîscă, fisticul, trufele și ghimbirul, dar nu spuneau ce pești nu erau recomandați. Avertizau contra veșmintelor prea plăcute, cum sunt zibelina și catifeaua, ca și contra moscului, ambrei, risticului aromat și a Pudrei de Cipru, dar ce putea el ști despre tăria necunoscută a sutelor de parfumuri ce-și luau zborul din seră, sau de acelea pe care le aduceau vînturile de pe Insulă?
Ar fi putut ține piept multora dintre influențele astea cu camfor, cu limba-mielului, cu măcriș-sălbatic; cu clistiruri, cu vomitive din sare de vitriol topită în supă; și în fine cu luări de sînge din vîna mediană a brațului sau din vîna de pe frunte; precum și mîncînd numai cicoare, andive, lăptuci, ca și pepeni verzi, struguri, cireșe, prune -și pere, și mai ales mentă proaspătă... Dar nimic din toate astea nu se găsea la îndemînă pe Daphne.
Începu iar să se miște prin apă, încercînd să nu înghită prea multă sare, și odihnindu-se cît mai puțin posibil.
Nu înceta desigur să se gîndească la povestea,pe care o evocase, dar mînia împotriva lui Ferrante se traducea acum în izbucniri de vigoare și se măsura cu marea ca și cum, supunînd-o vrerilor lui, își supunea propriu-i dușman.
După cîteva zile, într-o după amiază descoperise pentru prima oară culoarea chihlimbarie a perilor de pe pieptu-i și -cum notează el prin felurite întortocheri retorice ― de pe propriu-i pubis; și-și dăduse seama că ieșeau astfel în evidență pentru că trupul i se bronzase; dar se și învigorase, pe brațe vedea cum îi joacă mușchi pe care nu-i observase niciodată. Se crezu acum un Hercule și-și pierdu simțul prudenței. În ziua următoare coborî în apă fără frînghie.
Părăsise scărița, înaintînd pe lîngă cocă, drept, pînă la timonă, apoi voia să treacă de pupă și să urce pe partea cealaltă, trecînd pe sub bompres. Și dăduse din mîini și din picioare.
Marea nu era prea calmă și niște valuri mici îl tot aruncau spre laturile vasului, drept pentru care trebuia să facă o dublă sforțare, atît ca să înainteze în lungul corabiei, cît și ca să caute să se țină la distanță de ea. Avea respirația grea, dar înainta neobosit. Pînă ce ajunse la jumătatea drumului, adică la pupa.
Aici își dădu seama că-și cheltuise de pe acum toate forțele. Nu-i mai rămîneau ca să parcurgă toată latura cealaltă, dar nici măcar ca să se întoarcă înapoi. Încercă să se țină de timonă, pe care însă nici nu putea s-o apuce, acoperită cum era de ceva mucilaginos, pe cînd se văita încetișor sub pălmuirea alternativă a valului.
Vedea chiar deasupra capului său galeria, ghicind în spatele geamurilor ei odaia lui ca pe un țel sigur. Își zicea acum că, dacă din întîmplare scărița de la proră se desprinsese, ar fi putut rămîne așa ore întregi pînă să moară, tînjind după puntea aceea pe care de atîtea ori vrusese s-o părăsească.
Soarele se acoperise cu un morman de nori, iar el simțea cum îl pătrunde frigul. Își dădu capul pe spate, ca pentru somn, după puțin redeschise ochii, se-ntoarse pe partea cealaltă, și-și dădu seama că tocmai se-ntîmpla lucrul de care se .temuse: valurile îl depărtau de corabie.
Își adună forțele și se întoarse lîngă carena vasului, atingîndu-se de ea ca pentru a prinde puteri. Deasupra capului său se zărea un tun care ieșea în afară printr-un sabord. De-ar fi avut cu el frînghia, se gîndea, i-ar fi putut face un laț, încercînd să-l arunce în sus ca să-l agațe de gîtul acelei guri de foc, ar fi suit întinzînd frînghia cu brațele și sprijinindu-și picioarele pe lemn... Dar nu numai că funia îi lipsea, dar cu siguranță n-ar fi avut nici curaj, nici tărie-n brațe ca să urce-napoi la înălțimea aceea... Nu avea sens să mori așa, stînd lîngă propriu-ți adăpost.
Luă o hotărîre. Acum, odată ce ocolise pupa, fie că s-ar fi întors pe latura dreaptă, fie că ar fi continuat pe latura stîngă, spațiul ce-l despărțea de scăriță era același. Ca și cum ar fi tras la sorți, hotărî să înoate pe stînga, luînd seama la curent, să nu-l îndepărteze de Daphne.
Înotase, strîngînd din dinți, cu mușchii încordați, neîndrăznind să se lase la voia întîmplării, hotărî cu strășnicie să supraviețuiască, fie și cu prețul ― își zicea el ― de a muri.
Cu un strigăt de bucurie ajunse la bompres, se agățase de proră și ajunsese la scara lui Iacob ― fie el și toți sfinții patriarhi din Scripturi binecuvîntați de Domnul, Dumnezeul Oștirilor.
Nu mai avea putere. Rămăsese așa lipit de scară ca vreo jumătate de ceas. Dar în cele din urmă reușise să urce la loc pe punte, unde încercase să facă un bilanț al experienței lui.
Mai întîi, el putea să înoate atît cît să meargă de la un capăt la altul al corabiei și invers; al doilea, o faptă ca asta îl împingea pînă la ultima limită a posibilităților lui fizice; al treilea, pentru că distanța dintre corabie și țărm era de nu știu cîte ori mai mare decît întregul perimetru al lui Daphne, chiar și pe timp de maree scăzută, nu putea spera să înoate pînă acolo unde ar fi atins ceva solid; al patrulea, mareea scăzută îl apropia desigur de uscat, dar prin refluxul ei îi îngreuia înaintarea; al cincilea, dacă din întîmplare ajungea la jumătatea drumului și nu mai putea merge înainte, nici îndărăt n-ar fi izbutit să se întoarcă.
Trebuia prin urmare să continue cu frînghia, și de data asta cu una mult mai lungă. S-ar fi dus spre răsărit atîta cît forțele lui aveau să-i îngăduie, apoi s-ar fi întors remorcat de ea. Numai antrenîndu-se în felul ăsta, zile întregi, ar fi putut apoi să încerce de unul singur.
Alese o după-amiază liniștită, cînd soarele se afla de-acum în spatele lui. Își făcuse rost de o frînghie foarte lungă, care sta legată zdravăn cu un capăt de catargul mare și se-ncolăcea pe punte din belșug, gata să se desfășoare puțin cîte puțin. Înota liniștit, fără să se ostenească prea mult, și odihnindu-se des. Privea plaja și cele două promontorii. Numai de aici, de jos, își dădea seama cît de depărtată era linia aceea ideală, ce se întindea între un cap și celălalt de la sud la nord, dincolo de care ar fi intrat în ziua din ajun.
Înțelegîndu-l greșit pe părintele Caspar, fusese convins că zidul de corali începea numai acolo unde niște valuri mici albe arătau primele stînci. Însă, chiar și pe timpul mareei scăzute, coralii începeau mai devreme. Altfel Daphne și-ar fi aruncat ancora mai aproape de uscat.
Așa că ajunsese să se lovească cu picioarele goale de ceva ce se lăsa zărit pe jumătate sub apă, numai cînd se afla deja deasupră-i. Aproape în același timp fu izbit de o mișcare de forme colorate aflate sub fața apei, și de o arsură insuportabilă la coapsă și la tibie. Era ca și cum ar fi fost mușcat sau zgîriat. Ca să se depărteze de bancul acela se ajutase dînd din călcîi, rănindu-se astfel și la picior.
Se apucase de frînghie trăgînd cu atîta sîrg încît, întorcîndu-se la bord, avea palmele jupuite; dar se luase de gînduri din cauza durerii din pulpă și de la picior. Erau niște aglomerări de bășici foarte dureroase. Le spălase cu apă dulce, iar asta îi alinase în parte arsura. Dar spre seară, și toată noaptea, usturimea fusese însoțită de o mîncărime ascuțită, iar în somn probabil că se scărpinase, așa încît în dimineața următoare bășicile sîngerau și dădeau o materie albă.
Atunci recursese la preparatele părintelui Caspar (Spiritus, Olea, Flores) care mai calmaseră puțin infecția, însă timp de o zi întreagă mai simțise nevoia să-și spargă bubele acelea cu unghiile.
Mai făcuse încă o dată bilanțul experienței lui, și trăsese patru concluzii: bariera de corali era mai aproape decît lăsa să se creadă refluxul, ceea ce îl putea încuraja să mai încerce o dată aventura; niște vietăți ce trăiau deasupra ei, broaște, pești, poate chiar coralii sau niște pietre ascuțite, aveau puterea de a-i face un fel de infecție; dacă voia să se-ntoarcă pe pietrele acelea, trebuia să meargă încălțat și îmbrăcat, fapt ce i-ar fi împiedicat și mai mult mișcările; dar cum în orice caz n-ar fi putut să-și apere tot corpul, trebuia să fie în stare să privească sub apă.
Ultima concluzie îl făcu să-și amintească de așa-zisa Persona Vitrea, sau masca pentru văzut în mare, pe care părintele Caspar i-o arătase. Încerca să și-o încheie pe cap, și descoperi că îi îmbrăca fața permițîndu-i să privească afară ca printr-o fereastră. Încercă să respire cu ea, și-și dădu seama că puțin aer trecea. Dacă trecea aer avea să treacă și apa. Trebuia deci s-o folosească ținîndu-și răsuflarea ― cu cît ar fi rămas mai mult aer, cu atît mai puțină apă ar fi intrat ― și să iasă afară imediat ce s-ar fi umplut.
Nu putea fi o operație ușoară, iar lui Roberto îi trebuiră trei zile ca să probeze toate situațiile stînd în apă, dar aproape de Daphne. Găsise pe lîngă culcușurile marinarilor o pereche de jambiere de pînză, care-i apărau piciorul fără să i-l îngreuieze prea mult, și o pereche de nădragi lungi ce se legau de gleznă, îi trebuise o jumătate de zi pînă să reînvețe să facă mișcările acelea care-i reușiseră așa de bine cu trupul gol.
Apoi înotă cu masca. În apă adîncă nu putea vedea mult, dar zări un banc de pești aurii, la multe brațe adîncime sub el, ca și cum înotau într-un bazin.
Trei zile, am mai spus. În decursul lor, Roberto învăță mai întîi să privească sub apă ținîndu-și respirația, apoi să se miște privind, apoi să-și scoată masca pe cînd se afla în apă. În timpul ăsta învăța din instinct o nouă poziție, care consta în a-și umfla și a-și întinde în afară pieptul, călcînd apa cu tălpile ca și cum ar fi mers repede, și împingîndu-și bărbia în sus. Mai greu era însă, menținînd același echilibru, să-și pună masca la loc și să și-o lege din nou la ceafă. Își spusese de îndată, dealtfel, că, odată ajuns pe zidul de corali, dacă se așeza în poziția aceea verticală ar fi ajuns să se lovească de stînci, iar dacă ținea fața afară din apă n-ar fi văzut în ce izbea cu picioarele. De aceea consideră că ar fi fost mai bine să nu-și lege, ci să-și apese cu mîiniie amîndouă masca pe față. Lucru care însă îl obliga să dea numai din picioare, dar ținîndu-le întinse orizontal, ca să nu se lovească de jos; mișcare pe care nu o mai încercase, și care pretinse multe încercări înainte ca el s-o poată face cum se cuvine.
În cursul acestor probe transforma fiece pornire de mînie într-un capitol al romanului despre Ferrante.
Și făcuse ca povestea lui să capete un curs mai plin de ranchiună, în care Ferrante să fie pedepsit pe drept.



31.
Breviarul Oamenilor Politici

Pe de altă parte n-ar fi putut întîrzia să-și reia istoria. E adevărat că Poeții, după ce au vorbit de un eveniment memorabil, îl părăsesc pentru cîtva timp, ca să-l țină pe cititor în suspensie ― și din abilitatea asta se cunoaște romanul bine născocit; însă tema nu trebuie abandonată prea mult timp, ca să nu-l faci pe cititor să se piardă-n prea multe alte acțiuni paralele. Trebuia deci să se-ntoarcă la Ferrante.
Să i-o răpească pe Lilia lui Roberto era numai unul dintre cele două scopuri pe care Ferrante și le propusese. Celălalt era să-l facă pe Roberto să cadă în dizgrația Cardinalului. Proiect ce nu era ușor: despre Roberto Cardinalul nu știa nici măcar că există.
Însă Ferrante știa să tragă profit din prilejuri. Într-o zi iată că Richelieu tocmai citea o scrisoare în prezența lui și îi zisese:
"Cardinalul Mazarin îmi vorbește aici de-o istorie a englezilor, anume nu știu ce Pulbere de Simpatie a lor. Dumneata ai auzit cumva vorbindu-se de ea la Londra?"
"Despre ce este vorba, Eminență?"
"Domnule Pozzo, sau cum te numești, învață că nu se răspunde niciodată la o întrebare printr-o altă întrebare, mai cu seamă celor ce-ți sunt mai mari în grad. Dacă aș ști despre ce este vorba, nu te-aș întreba pe dumneata. Oricum, dacă n-ai prins nici un zvon despre pulberea asta, știi ceva de vreun secret nou pentru găsirea longitudinilor?"
"Mărturisesc că nu știu nimic despre acest subiect. Dacă Eminența voastră ar binevoi să mă lumineze, poate aș..."
"Domnule Pozzo, ai fi nostim, de n-ai fi cam insolent.
N-aș mai fi stăpînul acestei țări de i-aș ilumina pe alții asupra secretelor pe care ei nu le cunosc ― afară numai dacă acești alții n-ar fi Regele Franței în persoană, ceea ce nu-mi pare a fi cazul dumitale. Prin urmare fă numai ceea ce știi să faci: ține urechile deschise și descoperă secrete despre care nu știai nimic înainte. Apoi vei veni și mi le vei raporta, după care vei avea grijă să le uiți."
"Este ceea ce am făcut totdeauna, Eminență. Sau, cel puțin așa cred, fiindcă am și uitat c-am făcut-o."
"Așa îmi placi. Acum du-te."


La un timp după asta Ferrante îl auzise pe Roberto, în seara aceea memorabilă, disertînd chiar despre pulbere. Nici nu-i venise a crede că-i putea semnala lui Richelieu faptul că un gentilom italian, ce-l frecventa pe englezul acela, pe D'Igby (legat, cum se știa, cu mult înainte, de ducele de Bouquinquant), părea să știe multe despre pulberea aceea.
În momentul în care începea să arunce discreditarea asupra lui Roberto, Ferrante trebuia cu toate acestea să atingă îngăduința de a-i lua locul. De aceea revelase Cardinalului că el, Ferrante, se dădea drept domnul Del Pozzo pentru că munca lui de informator îi impunea să se păstreze incognito, dar că în realitate el era adevăratul Roberto de la Grive, ce fusese luptător viteaz alături de francezi pe timpurile asediului de la Casale. Celălalt, care vorbea cu atîta perfidie despre pulberea aceea englezească, era un aventurier prefăcut, care profita de o vagă asemănare între ei, și care sub numele de Mahmut Arabul slujise ca spion la Londra din porunca Turcilor.
Spunînd acestea, Ferrante se pregătea de momentul în care, după ce-și va fi ruinat fratele, ar fi putut să-l înlocuiască el, trecînd drept unicul și adevăratul Roberto, nu numai în ochii rudelor rămase la Griva, dar și în ochii întregului Paris ― ca și cum celălalt n-ar fi existat niciodată.
Între timp, pe cînd se împodobea cu chipul lui Roberto ca s-o cucerească pe Lilia, Ferrante aflase, ca toată lumea, despre disgrația lui Cinq-Mars și, riscînd desigur foarte mult, dar gata să-și dea viața ca să-și ducă la îndeplinire răzbunarea, tot în veșmintele lui Roberto se arătase cu ostentație în tovărășia prietenilor acelui conspirator.
Apoi îi suflase Cardinalului că falsul Roberto de la Grive, care știa atît de multe despre un secret prețuit de englezi, evident conspira, și-i adusese și martori, care puteau să afirme că l-au văzut pe Roberto cu cutare și cutare persoane.
Cum se vede, un eșafodaj de minciuni și de travestiri ce explica cursa în care Roberto fusese atras. Însă Roberto căzuse în ea din motive și în moduri necunoscute nici măcar lui Ferrante însuși, ale cărui planuri fuseseră date peste cap de moartea lui Richelieu.


Ce se întîmplase de fapt? Richelieu, foarte suspicios, îl folosea pe Ferrante, fără a vorbi despre asta, nici măcar lui Mazarin, în care evident că nu se încredea, văzîndu-l cum își întindea acum aripile ca un vultur asupra trupului său bolnav. Cu toate acestea; în timp ce boaia lui înainta, Richelieu îi strecurase lui Mazarin cîteva informații, fără să-i descopere sursa lor: "Apropo, bunul meu Giulio!"
"Da, Eminență și părinte al meu prea-iubit..."
"Þine-l sub ochi pe un anume Roberto de la Grive. Du-te seara pe la doamna de Rambouillet. Se pare că știe multe despre Pulberea aceea de Simpatie a ta... Și între altele, după cîte-mi spune un informator de-al meu, tinerelul mai frecventează și un mediu de conspiratori..."
"Nu vă obosiți, Eminență. Mă voi gîndi eu la toate."
Și iată cum Mazarin începea pe contul său o anchetă asupra lui Roberto, pînă ce află despre el puținul pe care arătase că-l știe în seara arestării lui. Însă toate astea fără a ști nimic despre Ferrante.
Iar în timpul ăsta Richelieu murea. Oare ce i s-o fi întîmplat lui Ferrante?
Murind Richelieu, îi lipsește acum orice sprijin. Ar trebui să stabilească contacte cu Mazarin, mai ales că omul de nimic este o jalnică floare ce se-nvîrte după cel mai puternic ca după soare. Dar nu se poate duce la noul ministru fără să-i ofere o probă despre cît valorează el. Lui Roberto nu-i mai găsește nici o urmă. Să fie oare bolnav, plecat în vreo călătorie? La toate se gîndește Ferrante, numai la faptul că ale lui calomnii au avut efect și că Roberto a fost arestat, nu. Ferrante nu îndrăznește să se arate în lume în veșmintele lui Roberto ca să nu deștepte suspiciunile celor care-l știau departe. Orice putuse să se petreacă între el și Lilia, încetează și cu ea orice contact fără să-i pese, ca unul ce știe că orice victorie te costă timp mult. Știe că-i nevoie să poți să profiți de depărtare; calitățile își pierd luciul dacă ți le arăți prea des, iar fantezia ajunge mai departe decît vederea; pînă și pasărea fenix își caută locuri retrase ca să-și mențină în viață legenda.
Dar timpul presează. E nevoie ca, la întoarcerea lui Roberto, Mazarin să aibă deja bănuieli asupra lui, și să-l vrea mort. Ferrante se consultă cu cei de teapa lui de la curte, și descoperă că se poate apropia de Mazarin prin tînărul Golbert, căruia, va să zică, face să-i parvină o scrisoare în care face aluzie la un pericol englez, și la chestiunea longitudinilor (neștiind nimic despre ea și după ce o auzise o singură dată menționată de Richelieu). Cere în schimbul revelațiilor lui o sumă consistentă, și obține o întîlnire, la care se prezintă îmbrăcat ca abate vîrstnic, cu banda lui neagră pusă peste ochi.
Colbert nu e un naiv. Abatele acela are o voce care i se pare familiară, puținele lucruri pe care le spune i se par suspecte, cheamă două gărzi, se apropie de vizitator, îi smulge banda și barba, și în fața cui se trezește? În fața acelui Roberto de la Grive pe care îl încredințase el însuși oamenilor lui ca să-l îmbarce pe corabia doctorului Byrd.
Povestindu-și sieși această istorie, Roberto exulta. Ferrante se dusese singur să se prindă în cursă de bună voie. "Dumneata, San Patrizio?" strigase imediat Colbert. Apoi, văzînd că Ferrante se muta de pe un picior pe altul și tăcea, pusese să fie trimis la zdup.


Fu o distracție pentru Roberto să-și închipuie convorbirea lui Mazarin cu Colbert, care îl informase imediat.
"Omul trebuie să fie nebun, Eminență. Că a îndrăznit să se sustragă însărcinării sale, pot să înțeleg, dar că a pretins că vine să ne revîndă ceea ce-i dădusem noi, e semn de nebunie."
"Colbert, e imposibil ca cineva să fie atît de nebun încît să mă ia drept prost. Deci omul nostru face un joc, considerînd că are în mînă cărți imbatabile".
"În ce sens?"
"De exemplu, el a urcat pe corabia aceea și a descoperit pe ea imediat ceea ce trebuia să știe, așa încît să nu mai aibă nevoie să rămînă acolo."
"Dar dacă ar fi vrut să ne trădeze s-ar fi dus la spanioli sau la olandezi. Nu ar fi venit să ne sfideze pe noi. Ca să ne ceară, pînă la urmă, ce? Bani? Știa bine că dacă s-ar fi purtat cu loialitate, ar fi avut de-a dreptul un loc la curte".
"Evident, e sigur că a descoperit un secret care face mai mult decît un loc la curte. Crede-mă, cunosc oamenii. Nu ne rămîne decît să-i acceptăm jocul. Vreau să-l văd astă-seară."


Mazarin îl primi pe Ferrante în timp ce aranja, cu propriile-i mîini, ultimele amănunte, la o masă pe care poruncise să i se pună pentru oaspeții săi, un festin cu fel de fel de bucate care păreau cu totul altceva decît erau. Pe masă luminau fitiluri ce ieșeau din cupe de gheață, și sticle în care vinurile aveau culori diferite de cele la care te-ai fi așteptat, printre coșulețe de lăptuci înconjurate cu ghirlande de flori și fructe artificiale și artificial aromatizate.
Mazarin, care-l credea pe Roberto, adică pe Ferrante, în posesia unui secret din care voia să tragă cel mai mare profit, plănuise să arate că știe tot (tot ce nu știa, vreau să spun) în așa fel încît celălalt să lase să-i scape vreo urmă.
Pe de altă parte Ferrante ― cînd se aflase în fața Cardinalului ― intuise și el că Roberto era în posesia unui secret, din care trebuia să tragă cel mai mare profit, și plănuise să arate că știe tot (tot ceea ce nu știa, vreau să zic) în așa fel ca celălalt să lase să-i scape vreo urmă.
Avem astfel în scenă doi oameni, dintre care nici unul nu știe nimic despre ceea ce crede că știe celălalt și, ca să se înșele unul pe altul, vorbesc fiecare prin aluzii, fiecare dintre ei doi sperînd zadarnic că celălalt are cheia acelui cifru. Ia te uită ce mai dandana, își zicea Roberto, tot trăgînd de capătul ițelor pe care le încurcase așa de bine.
"Domnule de San Patrizio", zise Mazarin, în timp ce aranja un talger plin cu homari vii ce păreau fierți lîngă unul cu homari fierți ce păreau vii, "acum o săptămînă noi puseserăm să fiți îmbarcat la Amsterdam pe Amarilli. Nu puteați să lăsați baltă însărcinarea aceea: știați bine că aveați să plătiți cu viața. Așadar, ați și descoperit ceea ce trebuia să descoperiți."
Pus în fața dilemei, Ferrante văzu că nu trebuia să mărturisească că ar fi abandonat însărcinarea. Deci nu-i rămînea decît cealaltă cale: "Dacă asta-i pe placul Eminenței Voastre", zise el, "într-un anume sens știu ceea ce Eminența voastră voia să aflu", și adăugase în sinea lui: "Adică pînă acum știu că secretul se află la bordul unei corăbii ce se cheamă Amarilli, și care a plecat acum o săptămînă din Amsterdam..."
"Haide, nu fiți modest. Știu foarte bire că ați aflat mai mult decît mă așteptam. De cînd ați plecat, am avut și alte informații, fiindcă doar nu credeți că sunteți unicul dintre agenții mei. Știu deci că ceea ce ați aflat valorează mult, și nu mă aflu aici ca să mă tocmesc. Mă întreb însă pentru ce ați încercat să vă întoarceți la mine pe o cale atît de întortocheată". Iar în timpul acesta indica servitorilor unde să pună niște carne în forme de lemn ce semănau a pești, peste care puse să se toarne nu supă, ci o peltea groasă.
Ferrante se convingea tot mai mult că secretul era neprețuit, dar își spunea că-i ușor să ucizi din zbor pasărea care zboară drept, nu și pe aceea care cotește tot timpul. Așa că mai tergiversa, ca să-și încerce adversarul: "Eminența voastră știe că lucrul despre care vorbim cerea mijloace complicate."
"Ah, ticălosule", zicea, în sinea lui, Mazarin, "nu ești sigur cît face descoperirea ta și aștepți să-i fixez prețul. Dar va trebui să fii tu primul care să vorbești despre asta". Mută în centrul mesei niște șerbeturi fasonate în așa fel încît să pară piersici încă prinse de rămurica lor, și apoi cu voce tare: "Eu știu ce anume deții dumneata. Dumneata știi că nu poți să-mi propui lucrul acela decît mie. Þi se pare cumva că-i cazul să te prefaci că albu-i negru și negru-i alb?"
"Ah, vulpe blestemată", își zicea în sine Ferrante, "nu știi deloc ce anume ar trebui să știu eu, și necazul e că măcar eu nu știu". Și apoi, cu voce tare: " Eminența voastră știe bine că uneori adevărul poate fi extractul amărăciunii."
"Știința nu face niciodată rău."
"Însă cîteodată ne îndurerează."
"Îndurerează-mă, așadar. N-o să mă-ntristez mai rău ca atunci cînd am aflat că te mînjiseși de înaltă trădare și că ar trebuit să te las în mîinile călăului".
Ferrante înțelesese în sfîrșit că, jucînd rolul lui Roberto, risca să sfîrșească pe eșafod. Mai bine să se dea drept cel ce i risca cel mult să fie bătut de lachei.
"Eminență", zise, "am greșit că nu am spus imediat adevărul. Domnul Colbert m-a luat drept Roberto de la Grive, iar greșeala sa a influențat pesemne și o privire așa de ascuțită cum e aceea a Eminenței Voastre. Dar eu nu sunt Roberto, sunt fratele lui natural, Ferrante. Mă prezentasem să ofer niște informații ce credeam că o interesează pe Eminența Voastră, dat fiind că Eminența Voastră a fost primul ce i-a pomenit defunctului și neuitatului Cardinal de urzeala pusă la cale de englezi, știe Eminența Voastră... Pulberea de Simpatie și problema longitudinilor..."
La cuvintele acestea Mazarin făcuse o mișcare de surpriză, riscînd să răstoarne o supieră din aur fals, împodobită cu niște giuvaieruri din sticlă simulate cu finețe. Învinuise de asta pe un servitor, apoi îi șoptise lui Colbert: "Duceți-l pe omul acesta acolo unde se afla."
E cît se poate de adevărat că zeii îi orbesc pe aceia pe care vor să-i piardă. Ferrante credea că va stîrni interes arătînd cît de bine cunoștea el cele mai personale secrete ale defunctului Cardinal, și întrecuse măsura, din orgoliu de delator ce voia să se arate totdeauna mult mai bine informat decît propriu-i stăpîn. Dar nimeni nu-i spusese încă lui Mazarin (și-ar fi fost și greu să-i dovedească una ca asta) că între Ferrante și Richelieu interveniseră niște raporturi. Mazarin se afla în fața unui ins, fie el Roberto sau altcineva, care nu numai că știa ceea ce-i spusese el lui Roberto, dar și ceea ce îi scrise el lui Richelieu.
De la cine o aflase?
După ce ieșise Ferrante, Colbert zisese: "Eminența Voastră crede cele spuse de omul ăsta? Dacă ar fi un frate geamăn, s-ar explica totul. Roberto s-ar afla tot pe mare și..."
"Nu, dacă ăsta e fratele lui, cazul se explică și mai puțin. Cum poate să știe ceea ce mai înainte nu știam decît eu, dumneata și informatorul nostru englez, iar după aceea Roberto de la Grive?"
"Fratele lui i-o fi vorbit despre asta".
"Nu, fratele lui a aflat toate astea de la noi abia în noaptea aceea, iar de atunci nu a mai fost scăpat din vedere, pînă ce corabia n-a ridicat ancora. Nu, nu omul ăsta știe prea multe lucruri pe care n-ar trebui să le știe."
"Ce facem cu el?"
"Interesantă întrebare, Colbert. Dacă ăsta e Roberto, știe ce a văzut pe corabia aceea, iar pînă la urmă va trebui să vorbească. Iar dacă nu-i el, trebuie să aflăm neapărat de unde și-a luat informațiile. În ambele cazuri, excluzînd ideea de a-l tîrî în fața unui tribunal, unde ar vorbi prea mult și în fața prea multora, nu putem nici să-l facem să dispară împlîntîndu-i de cîteva degete o spadă-ntre spete: mai are încă multe să ne spună. Dacă însă nu e Roberto, ci, așa cum a spus, Ferrand sau Fernand..."
"Ferrante, așa cred."
"Fie și așa. Dacă nu e Roberto, cine se află în spatele lui? Nici măcar Bastilia nu-i un loc sigur. Se știe că unii oameni din locul acela au trimis sau au primit mesaje. Trebuie să așteptăm să vorbească, și să găsim chipul de a-i deschide gura, însă între timp va trebui să-l surghiunim într-un loc necunoscut de nimeni, și să facem în așa fel încît nimeni să nu știe cine este."
Și tocmai în momentul acela Colbert avusese o idee strălucit de tenebroasă.
Cu cîteva zile mai înainte un mic vas francez capturase pe coastele Bretagnei o corabie-pirat. Era, nici mai mult nici mai puțin decît un fluyt olandez, cu numele, firește, imposibil de pronunțat, Tweede Daphne, adică A Doua Daphne, semn -observa Mazarin ― că trebuia să existe pe undeva o Prima Daphne, iar asta spunea nu numai cît de puțină credință aveau protestanții aceia, dar și cît de lipsiți de fantezie erau. Echipajul era format din oameni de toate națiile. Nu rămînea decît să-i spînzure pe toți, însă merita osteneala să cerceteze dacă erau în solda Angliei, și de la cine răpiseră corabia aceea, căci s-ar fi putut face vreun schimb avantajos cu proprietarii ei.
Și de aceea se hotărîse să pună corabia la adăpost nu departe de estuarul Senei, într-un mic golf aproape ascuns, de care nu știau nici măcar pelerinii de la Sfîntul Iacob, care treceau la mică depărtare de el venind din cele două Flandre. Pe o limbă de pămînt ce închidea golful se afla un fortuleț vechi, care altădată servea de închisoare, dar care acum nu mai era folosit aproape deloc. Iar acolo fuseseră aruncați pirații, în celule separate, păziți de numai trei oameni.
"Rămîne așa", zisese Mazarin, "la zece din oamenii mei de gardă, la comanda unui căpitan de ispravă care să nu fie lipsit de prudență..."
"Biscarat. S-a purtat întotdeauna cu vrednicie, încă de pe timpul cînd se duela cu mușchetarii pentru onoarea Cardinalului..."
"Perfect. Pune să-l conducă pe prizonier la micul fort, și să fie pus în odaia gărzilor. Biscarat va lua mesele cu el în odaia lui și-l va însoți să ia aer. Un paznic la ușa camerei, chiar și noaptea. Statul în celulă înmoaie pînă și sufletele cele mai dîrze, îndărătnicul nostru o să-l aibă numai pe Biscarat cu care să vorbească, și poate c-o să lase să-i scape vreo mărturisire. Și mai presus de toate, nimeni să nu-l poată recunoaște, nici în timpul călătoriei, nici la fort..."
"Dacă va ieși să ia aer..."
"Ei, bine, Colbert, puțină inventivitate. Să i se acopere fața."
"Aș putea sugera... o mască de fier, închisă cu un lacăt căruia să i se arunce cheia în mare..."
"Dă-o-ncolo, Colbert, ne aflăm cumva în Þara Romanelor? I-am văzut ieri seară pe comedianții aceia italieni, cu măștile lor din piele, cu nasuri mari, care preschimbă trăsăturile feței, și totuși lasă gura liberă. Găsește una dintr-astea, care să-i fie pusă-ntr-așa fel încît să nu și-o poată scoate, și dă-i o oglindă în cameră, așa ca să poată muri de rușine în fiecare zi. A vrut să se mascheze drept frate-său? Să i se pună masca lui Polichinelle! Și ia aminte, de aici pînă la fort, în trăsură închisă, cu opriri numai noaptea și în cîmp liber, să fie evitat să se arate în stațiile de poștă. Dacă cineva pune întrebări, să se spună bunăoară că e condusă la frontieră o înaltă doamnă care a conspirat împotriva Cardinalului."

Ferrante, înciudat de travestirea-i burlescă, privea acum țintă de zile întregi (printr-o ferestruică cu gratii ce-i lumina slab încăperea) un povîrniș cenușiu înconjurat de dune secetoase și corabia Tweede Daphne ancorată în golf.
Se stăpînea cînd se afla în prezența lui Biscarat, dîndu-de înțeles cînd că era Roberto, cînd ca era Ferrante, așa încîz rapoartele trimise lui Mazarin să fie mereu fără nici o noimă Reușea să prindă în treacăt cîte o conversație a oamenilor de gardă, și putuse să înțeleagă că în subterane se aflau niște pirat în lanțuri.
Vrînd să-și răzbune pe Roberto un rău pe care acesta ni i-l făcuse, se înfierbînta la gîndul chipurilor în care ar fi putut încuraja o răscoală, i-ar fi putut elibera pe netrebnicii aceia, ar fi putut pune stăpînire pe corabie și lua urma lui Roberto. Știa de unde să înceapă, la Amsterdam ar fi găsit niște iscoade care i-ar fi spus cîte ceva despre destinația lui Amarilli. Ar fi ajuns-o din urmă, ar fi descoperit secretul lui Roberto, ar fi făcut să dispară în mare dublul acela al lui, inoportun, ar fi fost în măsură să-i vîndă Cardinalului ceva la un preț foarte scump.
Sau poate că nu, căci odată descoperit, secretul ar fi putut hotărî să-l vîndă altora. Și apoi de ce să-l vîndă? Din cîte Știa el, secretul lui Roberto ar fi putut să aibă de-a face cu harta unei insule a comorii, sau cu secretul sectei Alumbrados și al Roza-Cruceenilor, despre care se vorbea de douăzeci de ani. Ar fi exploatat revelația în propriu-i avantaj, n-ar mai fi trebuit să spioneze pentru vreun stăpîn, ar fi avut iscoade în propriu-i serviciu. Odată cîștigate bogăția și puterea, nu doar numele familiei strămoșești, ci și Doamna însăși ar fi putut fi a lui.


Sigur că Ferrante, vîrît pînă-n gît în lucruri meschine, nu capabil de iubire adevărată, dar, își zicea Roberto, există persoane ce nu s-ar fi îndrăgostit niciodată dacă n-ar fi auzit vorbindu-se de iubire. Poate că Ferrante găsește în celula lui un roman, îl citește, și se convinge că iubește numai așa, ca să se simtă în alt loc.
Poate că dînsa, în cursul primei lor întîlniri, îi dăduse lui Ferrante, ca gaj de iubire, pieptenele ei. Acum Ferrante îl săruta și, sărutîndu-l, naufragia uitînd de sine în golful acelui păr ce fildeșiul rostru unda-i pieptănase.
Poate că cine știe, chiar și un nemernic de teapa lui putea să se-nmoaie la amintirea acelui chip... Roberto îl vedea acum pe Ferrante șezînd pe-ntuneric dinaintea oglinzii, care pentru cel ce-i sta într-o lature, nu reflecta decît luminarea pusă în față-i. Contemplînd cele două luminițe, una imitînd-o pe cealaltă, ochiul devine fix, mintea-i exaltată, răsar vedenii. Mișcîndu-și doar puțin capul, Ferrante o vedea pe Lilia, cu fața-i de ceară feciorelnică, atît de muiată-n lumină încît absorbea orice altă rază, și lăsa să-i curgă pe umeri pletele blonde ca o masă întunecată adunată fuior, cu pieptul abia zărit printr-un veșmînt subțire, dezgolindu-i-l pe jumătate...
Apoi Ferrante (în sfirșit! exulta Roberto) voia să tragă prea mult folos din deșertăciunea unui vis și se așeza, fără să se mulțumească cu atîta, în fața oglinzii, iar atunci zărea în spatele candelei doar roșcova aceea obraznică ce-i împodobea mutra. Fiara ce nu se mîngîia de-a fi pierdut un dar nemeritat, începea din nou să pipăie cu degetele-i murdare pieptenele de la ea, însă acum, prin fumegările mucului rămas din luminare, obiectul acela (care pentru Roberto ar fi fost relicva cea mai demnă de adorare) îi apărea ca o gură cu dinți gata să muște din chinu-i.



32.
Grădina Desfătărilor

La gîndul unui Ferrante închis pe insula aceea și uitîndu-se la o Tweede Daphne la care n-avea să ajungă niciodată, despărțit de Doamnă, Roberto simțea, să-i îngăduim și noi această satisfacție irepresibilă, dar comprehensibilă, deloc străină de un soi de mulțumire de narator, deoarece ― ca să folosim o frumoasă antimetabolă ― reușise să-și închidă și adversarul într-un asediu specularmente divergent față de al său.
Tu de pe insula aia a ta, cu masca aia a ta de piele, pe corabie n-ai să ajungi niciodată. În schimb eu, de pe corabie, cu masca mea de sticlă, sînt ca și ajuns pe Insula mea. Astfel își (sau îi) zicea, pe cînd se pregătea să-și încerce din nou drumul prin apă.


Își amintea la ce distanță de corabie se rănise, și deci mai întîi înotă liniștit ținîndu-și masca la brîu. Cînd crezu că a ajuns aproape de zidul de corali, își puse masca și porni să descopere adîncul marin.
Deocamdată văzu doar pete, apoi, ca cineva care ajunge cu vasul pe o noapte cețoasă în fața unei faleze, ce se profilează dintr-odată vertical dinaintea navigatorului, văzu marginea acelei bariere pe deasupra căreia tocmai înota.
Își scoase masca, o goli, o puse din nou ținînd-o cu mîinile și, dînd ușor din picioare, porni să vadă spectacolul pe care abia îl întrezărise.
Aceia erau așadar coralii! Prima-i impresie a fost, judecînd după însemnările lui, confuză și uluită. Avu impresia că se găsește în prăvălia unui negustor de stofe ce-i întindea pe dinaintea ochilor mătăsuri și taftale, brocate, atlazuri, damascuri, catifele, și funde, franjuri și fîșii, și apoi etole, mantii preoțești, patrafire, togi. Însă stofele se mișcau de parcă aveau viață proprie, cu senzualitatea unor dansatoare orientale.
În peisajul acela, pe care Roberto nu știe cum să-l descrie pentru că îl vede pentru prima dată, și nu găsește în memorie imagini ca să-l poată traduce în cuvinte, iată că deodată își face apariția un șir de făpturi pe care ― pe acestea, da ― le putea recunoaște și el, sau măcar le putea compara cu ceva ce mai văzuse. Erau pești ce se întretăiau unii cu alții ca stelele căzătoare în cerul de august, dar în alcătuirea și potrivirea nuanțelor și desenelor de pe solzii lor părea că natura voise să arate cîte varietăți de podoabe există în univers și cîte pot sta alături pe o singură suprafață.
Erau unii dungați cu mai multe culori, care pe lung, care pe lat, și care în pieziș, iar alții în zig-zag. Erau și din cei ce păreau încrustați cu pete ca niște picăturele măiestrit aranjate, alții cu buline mai mari sau pestrițați, alții pătați, bătuți cu puncte foarte mărunte, sau pe care alergau vinișoare ca de marmoră...
Alții, iarăși, cu desen șerpuitor, sau împletit din mai multe lanțuri. Erau și din cei smălțuiți, semănați cu niște bănuți sau rozete. Iar unul, mai frumos decît toți, care părea drapat de la cap la coadă cu două panglicuțe ce formau două șiruri colorate: ca strugurul și ca laptele; și era de mirare că nici o dată nu lipsea să se-ntoarcă deasupra șiragul pe care-l avea dat pe dedesubt, ca și cum ar fi fost lucrat de o mînă de artist.
Numai în momentul acela, văzînd în spatele peștilor formele coralilor pe care nu le putuse recunoaște de la prima vedere, Roberto ghicea coșnițe cu banane, panere cu fărîmituri de pîine, coșulețe cu moșmoane bronzate pe deasupra cărora treceau cănărași și gușteri și colibri.
Se afla deasupra unei grădini; ba nu, greșise, acum părea o pădure împietrită, făcută din ruine de ciupercării; nu, iarăși se înșelase, acum erau colnice, cute, rîpi, găuri și peșteri, o singură rostogolire de pietre vii, peste care o vegetație nepămîntească se alcătuia în forme turtite, rotunde sau colțuroase care păreau să se fi îmbrăcat într-o platoșă de zale de granit, sau se-nnodau și se ghemuiau în ele însele. Dar, oricît erau ele de diferite, toate erau minunate prin felul cum se arcuiau și se mlădiau, în așa măsură că chiar și cele lucrate cu prefăcută neglijență, ca niște opere schițate într-o doară, își arătau aspectul lor neșlefuit cu maiestate, și păreau niște monștri, dar monștri de frumusețe.
Sau, cică (Roberto șterge ce-a scris și se tot corectează, și nu reușește să relateze, ca cineva care trebuie să descrie pentru prima oară un cerc pătrat, o coastă de formă plană, o liniște murmuitoare, un curcubeu nocturn) ceea ce mai vedea el acum erau un fel de arbuști de cinabru.
Poate că, ținîndu-și cu tot dinadinsul respirația, i se-ntunecaseră mințile, apa care îi pătrundea prin mască îi tulbura formele și contururile. Scosese capul afară ca să dea aer plămînilor, și prinsese din nou să plutească pe marginile recifului, urmîndu-i intrîndurile și spărturile, prin locuri unde se deschideau coridoare de creton și-n ele se strecurau arlechini amețiți de vin, în timp ce pe o ieșitură de stîncă vedea odihnindu-se, mișcat de o răsuflare înceată și de-o agitare de cili, un rac cu o carapace albă ca spuma laptelui, deasupra unei împletituri de corali (aceștia erau asemănători cu cei pe care-i cunoștea, însă ținîndu-se unul de altul precum cașcavalul lui fra'Stefano, care nu se mai termină niciodată).
Ceea ce vedea acum nu era un pește, dar nici vreo frunză, desigur era un lucru viu, era ca două felii late de materie albicioasă, bordate cu cîrmîziu, și un evantai de pene; iar acolo unde te-ai fi așteptat să aibă ochii, avea două coarne de ceară roșie agitîndu-se.
Polipi sirieni, care în viermuiala lor lubrică dădeau la iveală trandafiriul unei buze mari centrale, atingeau plantații de mentule albicioase cu glandul rubiniu; peștișori rozalii cu picățele măslinii treceau pe lîngă conopide bătînd în cenușiu și stropite cu stacojiu, pe lîngă tuberculi tigrați cu niște nervuri negricioase... Și apoi se vedea ficatul poros de culoarea brîndușei al unui mare animal, sau vreun foc artificial de arabescuri ca argintul viu, zbîrlituri de spini picurați cu sîngeriu și în sfîrșit un soi de cupă de scoică perliferă flască.
Caliciul acela îi apăru la un moment dat ca o urnă, și se gîndi că printre rocile acelea era înhumat cadavrul părintelui Caspar. Nu mai era vizibil, dacă acțiunea apei îl acoperise de la început cu lăstari tineri de corali, iar coralii, absorbind umorile terestre din trupul acela, luaseră formă de flori și de fructe de grădină. Poate că peste o clipă el avea să-l recunoască pe bietul bătrîn devenit o făptură pînă atunci străină, din locul acela, cu găvălia capului făurită dintr-un cocos păros, două poame trecute alcătuindu-i obrajii, ochii și pleoapele devenite două zarzăre crude, nasul dintr-un susai plin de negi ca gîniațul unui animal; dedesubt, în loc de buze, smochine seci, o sfeclă cu trunchiu-i subțiat la vîrf drept bărbie, și un scaiete țepos în locul gurii iar la amîndouă tîmplele două gogoși țepoase de castan închipuind smocuri de păr, și drept urechi amîndouă cojile de la o nucă înjumătățită; ca degete, morcovi; dintr-un pepene pîntecele; de bumbac genunchii.


Cum putea oare Roberto să nutrească gînduri atît de funebre într-o formă atît de grotescă? În cu totul altă formă rămășițele bietului său prieten pesemne că-și proclamau în locul acela fatidicul lor "Et in Arcadia ego..."
Iată, poate că sub forma de hîrcă a coralului aceluia țepos... Acea sosie a unui bolovan îi și apăru acum ca extirpat din albia lui. Fie din pietate, în amintirea maestrului dispărut, fie ca să-i sustragă mării măcar una dintre comorile ei, îl luă și, fiindcă pentru ziua aceea văzuse prea mult, ducîndu-și prada la piept se întorsese pe corabie.



33.
Lumi Subterane

Coralii fuseseră pentru Roberto o provocare. După ce descoperise de cîte invenții era în stare Natura, se simțea invitat la o întrecere. Nu-l putea lăsa pe Ferrante în închisoarea aceea, iar propria lui poveste la jumătate: însemna să-și satisfacă pizma față de rival, dar nu și orgoliul său de fabulator. Ce anume putea face să i se întîmple lui Ferrante?
Ideea îi venise lui Roberto într-o dimineață cînd, ca de obicei, se așezase la pîndă, încă de pe cînd se crăpa de ziuă ca să surprindă pe Insulă Columba de Culoarea Naramzei. Dis-de-dimineață soarele bătea în ochi, iar Roberto încercase pînă și să construiască în jurul lentilei terminale a lunetei lui un soi de vizieră dintr-o foaie ruptă din jurnalul de bord, însă în unele momente nu se puteau vedea decît străluciri orbitoare. Cînd mai apoi soarele era sus peste orizont, marea-i devenea oglindă și-i dubla orice rază în ea.
Dar în ziua aceea Roberto își vîrîse în cap că văzuse ceva înălțîndu-se dintre copaci spre soare și apoi pierzîndu-se în sfera-i luminoasă. Probabil că era o iluzie. Oricare altă pasăre, în lumina aceea, ar fi părut că strălucește... Roberto era convins că a văzut porumbelul, dar și dezamăgit de faptul că s-a înșelat. Și, cu o stare sufletească așa de îndoită, se simțea încă o dată păgubit.


Pentru o ființă ca Roberto, ajuns acum pe punctul de a se bucura cu gelozie numai de ceea ce îi era sustras, era de ajuns un fleac ca să viseze că în schimb Ferrante dobîndise ceea ce lui îi era refuzat. Însă cum Roberto îi era istoriei aceleia autor, și deci nu voia să-i conceadă prea multe lui Ferrante, hotărî că acesta ar fi putut să aibă de a face numai cu celălalt porumbel, cel verde-albăstrui. Și asta pentru că Roberto, lipsit de orice certitudine, hotărîse totuși că din perechea aceea făptura portocalie trebuia să fie femeiușcă sau, cum s-ar zice, Ea. Iar cum în istoria lui Ferrante porumbelul nu trebuia să constituie țelul, ci doar mijlocirea unei posesii, lui Ferrante îi revenea deocamdată bărbătușul.
Putea oare un porumbel verde-albăstrui ce zboară numai în mările Sudului să se ducă și să se așeze pe pervazul ferestrei aceleia în spatele căreia Ferrante suspina după libertatea-i? În Þara Romanelor, da. Și apoi, nu putea oare Tweede Daphne să fi fost abia întoarsă de prin mările acestea, mai norocoasă decît sora ei mai mare, purtînd în cală pasărea, care acum se eliberase?
În orice caz, Ferrante, neavînd habar de Antipozi, nu putea să-și pună astfel de întrebări. Văzuse porumbelul, mai întîi îl hrănise cu cîteva fărîmituri de pîine, doar ca să-și treacă timpul, apoi se întrebase dacă nu putea să-l folosească pentru scopurile lui. Știa că porumbeii servesc uneori pentru a purta mesaje: sigur, să încredințezi un mesaj acelei făpturi nu însemna să-l trimiți la sigur acolo unde ar fi vrut el cu-adevărat, dar în plictiseala aceea merita să încerce.
Cui putea oare să-i ceară ajutor, el care din dușmănie contra tuturor, inclusiv contra sa, își făcuse numai dușmani, iar puținele persoane care-l slujiseră erau niște nemernici dispuși să-l urmeze numai în clipele de noroc și bineînțeles că nu și în nenorocire? Își spusese: voi cere ajutor Doamnei care mă iubește ("dar cum de e atît de sigur?" se întreba invidios Roberto, inventînd infatuarea aceea).
Biscarat îi lăsase cele necesare pentru scris, în caz că noaptea i-ar fi fost sfetnic și ar fi vrut să trimită vreo mărturisire Cardinalului. Așa că scrisese pe o parte a hîrtiei adresa Doamnei, adăugind că cine avea să predea mesajul ar fi primit o răsplată. Apoi pe cealaltă față spusese unde se afla (îi auzise pe gardieni rostind un nume), victimă a unui complot infam al Cardinalului, și implorase ajutor. Apoi făcuse hîrtia sul și o legase de piciorul păsării, îndemnînd-o să-și ia zborul.
La drept vorbind, pe urmă uitase de asta, sau aproape. Cum putea să fi crezut ca porumbelul albastru avea să zboare direct la Lilia? Astea-s lucruri ce se petrec în povești, iar Ferrante nu era omul care să se încreadă în născocirile poveștilor. Poate că porumbelul fusese lovit de vreun vînător și căzînd printre ramurile vreunui copac pierduse mesajul...
Ferrante nu știa însă că el se prinsese în smoala pusă de un țăran, care se gîndise să tragă folos din ceea ce, cît se poate de lămurit, era un semnal trimis cuiva, poate comandantului unei armate.
Așa că acest țăran dusese mesajul ca să fie examinat, singurei persoane din satul lui care știa să citească, și anume preotului, iar acesta pusese totul la cale cum se putea mai bine. Aflînd cine este Doamna, la ea trimisese un prieten ca să tocmească predarea, scoțînd de aici o generoasă danie pentru biserica lui, cît și un bacșiș pentru țăran. Lilia citise, plînsese, se adresase unor prieteni de încredere ca să capete sfat. Să înmoaie inima Cardinalului? Nimic mai ușor pentru o frumoasă doamnă de la curte, dar această doamnă frecventa salonul lui Arthenice, în care Mazarin nu avea încredere. Deja circulau versuri satirice despre noul ministru, iar unii ziceau că provin din încăperile acelea. O prețioasă care se duce la Cardinal să ceară milă pentru un prieten, îl condamna pe acest prieten la o pedeapsă și mai gravă.
Nu, trebuia să adune un steag de oameni curajoși și să-i pună să încerce să dea lovitura. Dar cui să se adreseze?
Aici Roberto nu mai știa cum să meargă mai departe. Dacă el ar fi fost mușchetar al Regelui, sau cadet din Gasconia, Lilia s-ar fi putut adresa vitejilor acelora, foarte vestiți pentru spiritul lor de unire. Dar cine riscă mînia unui ministru, poate chiar a regelui, pentru un străin ce frecventează bibliotecari și astronomi? Iar de bibliotecarii și de astronomii ăștia mai bine să nu vorbim: pentru ceea ce ținea de roman, Roberto nu se putea gîndi la Canonicul de Digne, sau la domnul Gaffarel așternîndu-se cîmpului în galop către închisoarea lui ― adică aceea a lui Ferrante, care pentru toți era acum Roberto.


Roberto avusese o inspirație cu cîteva zile după acea. Lăsase istoria lui Ferrante și reluase explorarea zidului de corali. În ziua aceea urmărea o ceată de pești cu un fel de viziere galbene pe bot, care păreau niște războinici ce-și încurau caii. Ei tocmai stăteau gata să se vîre-ntr-o crăpătură dintre două turnuri de piatră unde coralii erau niște palate prăbușite ale unui oraș scufundat.
Roberto crezuse că peștii aceia rătăceau printre ruinele vestitei cetăți din Ys despre care auzise povestindu-se, și care s-ar întinde și astăzi la nu multe mile de coasta Bretaniei, acolo unde valurile o acoperiseră. Iată, peștele cel mai mare era bătrînul rege al cetății, urmat de demnitarii săi, și toți călăreau pe ei înșiși în căutarea tezaurului lor înghițit de mare...
Dar de ce să te tot gîndești la o legendă străveche? De ce să nu consideri peștii ca locuitori ai unei lumi ce-și are pădurile ei, piscurile ei, arborii și văile ei, și nu știe nimic de lumea de la suprafață? În același mod noi trăim fără să știm că hăul ceresc ascunde alte lumi, în care oamenii nu merg și nu înoată, ci zboară sau navighează prin aer; dacă acelea pe care noi le numim planete sînt carenele corăbiilor cărora le vedem doar fundul lucitor, așa și acești fii ai lui Neptun văd deasupra lor umbra galioanelor noastre și le cred corpuri eterice, ce se-nvîrt în firmamentul lor apătos.
Iar dacă-i posibil să existe ființe care trăiesc sub ape, n-ar putea oare să existe și ființe ce trăiesc sub pămînt, popoare de salamandre capabile să ajungă cu ajutorul galeriilor lor pînă la focul central care dă viață planetei?
Reflectînd în felul ăsta Roberto își amintise de o argumentare susținută de Saint-Savin: noi credem că-i greu să trăiești pe suprafața lunii considerînd că acolo nu există apă, dar poate că acolo apa există în cavități subterane, iar natura a săpat pe lună puțurile acelea, care sînt petele pe care noi le vedem. Cine zice că locuitorii lunii nu-și găsesc adăpost în firidele acelea ca să scape de apropierea insuportabilă a soarelui? Nu trăiau oare pe sub pămînt primii creștini? Și astfel lunaticii trăiesc permanent în catacombe, care lor li se par niște locuințe.
Și nu înseamnă că trebuie să trăiască pe întuneric. Poate că sînt foarte multe găuri pe coaja satelitului, iar interiorul primește lumină din mii de răsuflători, e o noapte străbătută de fîșii de lumină, nu altfel de cum se-ntîmplă pe la noi într-o biserică, sau pe Daphne dedesubtul punții. Sau nu, poate că la suprafață există niște pietre fosforescente care ziua se îmbibă de lumina soarelui și apoi o restituie noaptea, iar lunaticii își fac provizii de pietre dintr-astea în fiece asfințit, așa încît galeriilor lor să fie totdeauna mai luminate decît un palat regal.
Parisul, se gîndise Roberto. Păi nu se știe oare că, la fel ca și la Roma, tot orașul e găurit de catacombe, unde se spune că se refugiază în timpul nopții răufăcătorii și calicii?
Calicii, iată ideea pentru a-l salva pe Ferrante! Calicii, despre care se spune că sînt guvernați de un rege al lor și de o mulțime de legi de fier, Calicii, o adunătură de oameni de temut care trăiesc din fapte rele, din tîlhării și blestemății, asasinări, murdării, ticăloșii și mișelii, prefăcîndu-se că scot cîștig din creștineasca milă!
Idee pe care numai o femeie îndrăgostită o putea concepe! Lilia ― își povestea Roberto ― nu s-a dus să se sfătuiască cu oameni de curte sau cu nobili de togă, ci cu ultima dintre cameristele ei, care are de a face fără rușine cu un căruțaș ce cunoaște tavernele de prin jurul lui Notre-Dame, unde apar în amurg cerșetorii ce și-au petrecut ziua gîlcevindu-se pe lîngă portaluri... Iată calea.


Călăuza ei o conduce noaptea tîrziu în biserica Saint-Martin-des-Champs, ridică o piatră din dalajul corului, o ajută să coboare în catacombele Parisului și să înainteze, la lumina unei torțe, în căutarea Regelui Calicilor.
Și iat-o deci pe Lilia, travestită în gentilom, androgin mlădios care merge prin tuneluri, pe scări și prin găuri pe unde se strecoară pisicile, în timp zărește prin întunecime, ici, colo, oameni poposiți printre resturi și zdrențe, trupuri schiloade și fețe însemnate cu negi, bubulițe, erizipele, rîie uscată, pecingini, abcese și cancere, toți tăbărînd cu mîinile întinse, nu se știe dacă pentru a cere pomană sau ca să spună ― avînd aerul unor ușieri ―: "poftiți, poftiți, stăpînul nostru stă și v-așteaptă."
Iar stăpînul lor era acolo, în centrul unei încăperi la mii de leghe de suprafața orașului, așezat pe un butoiaș, avînd în juru-i hoți de buzunare, escroci, trișori și saltimbanci, mulțime de ticăloși din cei mai dedați la toate abuzurile și păcatele.
Cum putea să fie regele Calicilor? Înfășurat într-o manta descusută, cu fruntea acoperită ca de niște tuberculi, cu nasul mîncat de un tabes, cu ochii ca de marmură, unul negru și altul verde, cu privirea de nevăstuică, cu sprîncenele înclinate în jos, cu buza de iepure ce-i descoperea dinți de lup ascuțiți și ieșiți în afară, cu părul cîrlionți, cu carnația nisipoasă, cu niște mîini cu degete butucănoase și cu unghiile încovoiate...
După ce Doamna fu ascultată, acela zisese că avea în slujba lui o armată față de care aceea a regelui Franței nu era decît o garnizoană de provincie. Și, de departe, mult mai puțin costisitoare: dacă oamenii ăia ar fi fost despăgubiți într-un mod acceptabil, să zicem dublul a ceea ce ar fi putut ei să adune cerșind în același răgaz de timp, s-ar fi lăsat omorîți pentru un platnic atît de generos.
Lilia își trăsese de pe deget un rubin (cum se obișnuiește în astfel de cazuri), întrebînd cu un aer regesc: "Þi-ajunge asta?"
"Mi-ajunge", zisese Regele Calicilor, mîngîind piatra cu privirea-i de vulpe. "Spuneți-ne unde". Și aflînd unde-i locul, adăugase: "Ai mei nu folosesc cai sau trăsuri, dar acolo putem ajunge cu niște bărci mari, urmînd firul Senei."


Roberto și-l închipuia pe Ferrante, în amurg, în timp ce stătea de vorbă afară în turnul ruinat al fortulețului, cu căpitanul Biscarat, care pe neașteptate îi văzuse sosind. Apăruseră mâi întîi pe dune, ca apoi să se înșiruie spre cîmpie.
"Pelerinii de la Sfîntul lacob", remarcase cu dispreț Biscarat, "și-ncă din cea mai joasă speță, sau din cea mai nefericită, căci vin să-și caute sănătatea cînd sînt deja cu un picior în groapă".
Într-adevăr, pelerinii, într-un șir foarte lung, se apropiau din ce în ce mai mult de costișă, și se zărea o mulțime de orbi cu mîinile întinse, de schilozi cu cîrjele lor, de leproși, urduroși, plini de plăgi și scrofule, o adunătură de extropiați, șchiopi și șui, de pe care curgeau zdrențele.
"N-aș vrea să se apropie prea tare, și să caute adăpost pentru noapte", zisese Biscarat. "Nu ne-ar aduce între ziduri decît murdărie". Și pusese să se tragă cîteva focuri de muschetă în aer, ca să le dea de-nțeles că sălașul acela nu era un loc primitor.
Dar era ca și cum focuțile acelea ar fi ținut loc de chemare. Pe cînd de departe continua să vină de-a valma lume, primii se apropiau tot mai mult de fortăreață și acum li se auzeau mugetele sălbatice.
"Þineți-i la distanță, la naiba", strigase Biscarat, și pusese să se arunce niște pîine la picioarele zidului, ca pentru a le spune că la atît se mărginea mila stăpînului locului, și altceva nu mai puteau să aștepte. Dar gloata aceea mizeră, ce creștea văzînd cu ochi, își împinsese propria-i avangardă sub ziduri, călcînd în picioare darul și privind în sus ca și cum ar fi căutat ceva mai de soi.
Acum puteau fi văzuți om cu om, și nu semănau deloc cu niște pelerini, nici cu niște nenorociți care caută ușurare pentru patimile lor. Fără îndoială ― zicea Biscarat ― erau niște golani, niște aventurieri de strînsură. Sau, cel puțin, așa mai părură a fi, pentru încă puțină vreme, căci era de-acum în amurg, iar vîlceaua și dunele deveniseră.tot o forfotă cenușie de căzături dintr-astea.
"La arme, la arme!" strigase Biscarat, care acum ghicise că nu de pelerinaj sau de cerșeală era vorba, ci de asalt. Și pusese să se tragă cîteva focuri în cei care acum atingeau zidul. Însă, ca și cum s-ar fi tras într-o turmă de rozători, înadins, ce care soseau din spate îi înghesuiau tot mai tare pe cei dintîi, cei căzuți erau călcați în picioare, folosiți ca sprijin pentru cei ce-mpingeau din spate, și acum se și putea vedea cum primii se agățau cu mîinile de ieșiturile zidăriei aceleia, vîrîndu-și degetele prin crăpături, punînd picioarele printre știrbiturile zidului, apucîndu-se cu ghearele de gratiile de la primele ferestre, strecurîndu-și membrele lor betegite printre metereze Iar între timp o altă parte din pleava aceea se framînta pe jos ducîndu-se să pună umărul să dărîme poarta cea mare.
Biscarat poruncise să fie baricadată pe dinăuntru, dar drugii, cît erau ei de groși, de la porțile acelea, deja scîrțîiau sub presiunea corciturilor ălora.
Soldații din garda continuau să tragă, dar puținii atacatori care cădeau erau imediat vîrîți sub picioare de alte pilcuri, acum se zărea numai o viermuiala din care la un moment dat începură să se înalțe ca niște anghile frînghii azvîrlite-n aer și-și dădură seama că erau grapine de fier, și că unele dintre ele se și agățaseră cu cîrligele de crenelurile duble. Și nici n-apuca vreunul dintre soldații din gardă să scoată puțin capul ca să desprindă ghiarele acelea de fier, că primii ce reușiseră să suie îl loveau cu țepușe și cu bastoane, îl agățau cu lațuri de gît, făcîndu-l să cadă jos, unde dispărea în gloata acelor îndrăciți din cale-afară de crunți, fără să-i mai poți distinge horcăitul de răcnetele celorlalți.
Pe scurt, cine ar fi putut urmări ceea ce se petrecea acolo între dune, aproape că n-ar mai fi văzut fortul, ci o foșgăială de muște deasupra unui hoit, o puzderie de albine pe un fagure, o vînzoleală de bondari.
Într-acestea,de jos se auzise huietul porții celei mari care se prăbușea și buluceala din curte. Biscarat și gărzile lui se adunaseră în celălalt capăt al turnului ― nu se mai îngrijeau de Ferrante, care se pitulase în golul ușii ce dădea pe scări, nu prea înfricoșat, și avînd acum presentimentul că aceia îi erau în vreun fel prieteni.
Prietenii respectivi acum ajunseseră la crenelurile duble și trecuseră de ele, darnici cu viețile lor, cădeau în fața ultimelor focuri de muschetă, nepăsîndu-le de piepturile lor treceau peste bariera spadelor întinse, înspăimîntînd gărzile cu ochii lor groaznici, cu fețele lor scălîmbe. Așa încît soldații din garda Cardinalului, în alte'împrejurări oameni de fier, acum își lăsau armele să cadă, implorînd mila cerului pentru ceea ce ei credeau că-i o liotă infernală, iar ăia îi culcau mai întîi la pămînt cu ciomegele, apoi se aruncau asupra supraviețuitorilor împărțind scatoalce și mutînd fălci, dînd pumni în obraz și în gură și-i murseeau cu dinții, îi sfîrtecau cu ghearele, se întreceau dînd frîu liber veninului lor, se repezeau la cei deja morți, iar pe cîțiva Ferrante îi văzu deschizînd cîte un piept, smulgînd cîte o inimă, și devorînd-o în strigătele celorlalți.
Ultimul supraviețuitor rămînea Biscarat, care se bătuse ca un leu. Văzîndu-se acum înfrînt, se așezase cu spatele la parapet, trăsese cu spada însîngerată o linie dinaintea sa și strigase: "Icy mourra Biscarat, seul de ceux qui sont avec luy!"
Dar în clipa aceea un orb cu un picior de lemn, care agita o secure, apăruse în capul scării, făcuse un semn, și pusese capăt măcelului, poruncind să-l lege pe Biscarat. Apoi îl zărise pe Ferrante, recunoscîndu-l tocmai după masca aceea care ar fi trebuit să-l facă de nerecunoscut, îl salutase cu un gest larg al mîini în care ținea arma, ca și cum ar fi vrut să măture pămîntul cu pana unei pălării, și îi spusese: "Domnule, sînteți liber".
Scosese din manta un mesaj, cu un sigiliu pe care Ferrante îl recunoscuse imediat, și i-l întinsese.
Era ea, care îl sfătuia să dispună de armata aceea cumplită dar credincioasă, și s-o aștepte acolo, unde avea să ajungă pînă în zori.
Ferrante, după ce fusese eliberat de masca-i, întîi de toate îi eliberase pe pirați, și încheiase cu ei un pact în scris. Trebuiau să pună din nou mîna pe corabie și să ridice pînzele sub ordinele lui fără să pună întrebări. Recompensă, partea lor dintr-un tezaur mare cît roata carului.
După cum îi era năravul, Ferrante nici nu se gîndea să-și țină cuvîntul. Odată regăsit Roberto, ar fi fost de ajuns să-și denunțe propriul echipaj la prima acostare, și i-ar fi avut pe toți spînzurați, rămînînd el stăpînul corăbiei.
De milogi nu mai avea nevoie, iar șeful lor, ca un om loial, îi spusese că-și primiseră plata pentru isprava aceea a lor. Voia să părăsească zona cît mai repede. Se împrăștiară pe uscat și se întoarseră la Paris cerșind din sat în sat.
Nimic mai ușor acum decît să se urce într-o barcă ce era păstrată în bazinul fortului, ca să ajungă la corabie și să-i arunce în mare pe singurii doi oameni care stăteau de pază. Biscarat fu pus în lanțuri în cală, deoarece era un ostatec pentru care se putea tocmi. Ferrante își îngădui o scurtă odihnă, se întoarse pe țărm, tocmai la timp ca să poată întîmpina o trăsură din care coborîse Lilia, mai frumoasă ca oricînd în veșmîntu-i bărbătesc.
Roberto crede că tortura cea mai mare trebuie s-o fi simțit ei la gîndul că se vor saluta cu reținere, fără să se trădeze în fața piraților, care trebuiau să creadă că îmbarcă un tînăr gentilom.
Urcaseră pe corabie, Ferrante controlase ca totul să fie gata pentru ridicat ancora, și cum aceasta fu ridicată, coborîse în odaia pe care pusese s-o pregătească pentru oaspete.
Aici îl aștepta ea, cu ochii aceia care nu cereau altceva decît să fie iubiți, cu exuberanța pletelor mătăsoase ce i se revărsau acum libere pe umeri, gata de sacrificiul cel mai bucuros posibil. O, bucle unduitoare, bucle aurite și adorate, plete inelate ce zburați șăgalnic și tot șăgalnic rătăciți ― bîiguia Roberto în locul lui Ferrante...
Chipurile lor se apropiaseră ca să culeagă snopi de săruturi dintr-un lan străvechi semănat cu suspine, și-n clipa asta Roberto atinse-n gînd buzele acelea de trandafir fraged. Ferrante o săruta pe Lilia, iar Roberto își închipuia că el face asta și că se-nfioară gustînd din coralul acela viu. Insă, chiar atunci, simțea cum ea îi scapă ca o adiere de vînt, îi pierdea căldura pe care credea că o simțise o clipă, și o vedea rece ca gheața într-o oglindă, în alte brațe, pe un pat de nuntă îndepărtat, de pe o altă corabie.
Ca să-i apere pe iubiți, făcuse să cadă un zăbranic de o străvezime avară, iar trupurile acelea, acum fără veșminte, erau cărți de o solară necromanție, ale căror accente sacre se revelau numai celor doi aleși, ce se citeau silabisindu-se unul pe altul gură-n gură.
Corabia se îndepărta repede, Ferrante profita de asta. Ea îl iubea în persoana lui pe Roberto, în inima căruia aceste imagini cădeau ca o faclă aprinsă pe un mănunchi de spini.



34
Monolog despre Pluralitatea Lumilor

Ne vom fi amintind ― sper, deoarece Roberto luase de la romancierii veacului său obiceiul de,a povesti atîtea istorii la un loc încît la un moment dat e greu să le mai înnozi firele ― că din prima-i vizită în lumea coralilor eroul nostru își luase cu el "sosia unui bolovan", aceea care i se păruse o hîrcă, poate chiar a părintelui Caspar.
Acum, ca să uite drăgostelile Liliei cu Ferrante, ședea pe punte în asfințit, contemplînd obiectul și studiindu-i alcătuirea.
Nu semăna cu o hîrcă. Era mai degrabă un fagure mineral compus din poligoane neregulate, însă nu poligoanele erau unitățile elementare ale țesutului lui: fiece poligon arăta în centru-i o simetrie cu raze de fire foarte fine printre care apăreau ― cînd îți coborai genele ― niște intervale care poate că formau alte poligoane și, dacă ochiul ar fi putut pătrunde și mai departe, ar fi observat poate că laturile acelor mici poligoane erau făcute din alte poligoane și mai mici. pînă ce ― împărțind părțile în părți de părți ― ajungeai în punctul în care te-ai fi oprit în fațav j unor părți ce nu se mai puteau divide în continuare, care sînt atomii. Dar fiindcă Roberto nu știa pînă la ce punct ar fi putut să se dividă materia, nu-i era clar pînă unde anume ochiul său ― care, vai, nu era ca al linxului, pentru că nu poseda lentila aceea cu care Caspar putea să distingă pînă și micile jivine ale ciumei ― ar fi putut să coboare în abis continuînd să găsească noi forme înlăuntrul formelor inutile
Pînă și capul abatelui, așa cum strigase în noaptea aceea Saint-Savin în timpul duelului, putea fi o lume pentru păduchii lui ― oh, ce mult se gîndise Roberto, auzind cuvintele acelea, la lumea în care viețuiau, insecte bătute de noroc, păduchii Anei Maria (sau Francesca) Novareza! Dar fiindcă nici păduchii nu sînt atomi, ci universuri fără capăt pentru atomii care îi compun, poate că înlăuntrul corpului unui păduche mai există alte animale și mai mici care trăiesc acolo într-o lume spațioasă. Și poate că însăși carnea mea ― gîndea Roberto ― și sîngele meu nu sînt decît întrețeseri de animale foarte mici, care, mișcîndu-se, îmi împrumută mișcarea, lăsîndu-se conduse de voința mea care lor le servește de vizitiu. Iar animalele mele se întreabă încotro le duc eu acum, supunîndu-le alternării prospețimii marine cu arșițele solare și, pierdute în acest du-te-vino de clime instabile, sînt tot așa de nesigure de destinul lor pe cît sînt și eu.
Și dacă alte animale încă și mai mici care trăiesc în universul acestora despre care am vorbit chiar acum s-or simți aruncate într-un spațiu la fel de nelimitat?
De ce ar trebui să nu cred că-i așa? Numai pentru că n-am știut niciodată nimic despre ele? Cum îmi spuneau prietenii mei de la Paris, cine s-ar găsi pe turla lui Notre-Dame și ar privi de departe foburgul Saint-Denis n-ar putea crede niciodată că pata aceea incertă este locuită de ființe ca și noi. Noi îl vedem pe Jupiter, care e foarte mare, dar cei de pe Jupiter nu ne văd pe noi, și nu pot nici măcar să creadă în existența noastră. Și pînă mai ieri aș fi bănuit eu vreodată că sub mare ― nu pe o planetă îndepărtată, sau pe o picătură de apă, ci într-o parte a însuși universului nostru ― există o Altă Lume?
Și pe de altă parte ce știam eu cu numai cîteva luni în urmă despre Pămîntul Austral? Aș fi zis că era gărgăunele geografilor eretici, și poate cine știe dacă cei din insulele acestea, în vremuri trecute n-or fi ars vreun filosof de-al lor care susținea vorbind pe nas că există Monferrato și Franța. Și totuși eu acum sînt aici și-i musai să cred că Antipozii există ― și că, împotriva opiniei unor oameni care odată erau foarte învățați, eu nu merg cu capul în jos. Pur și simplu locuitorii acestei lumi ocupă pupa, iar noi prora aceluiași vas în care, fără să știm nimic unii despre alții, sîntem îmbarcați și noi și ei.
Așa și arta de a zbura, e încă necunoscută și totuși ― după spusele unui anume domn Godwin despre care-mi vorbea doctorul d'Igby ― într-o zi se va călători pe lună, așa cum ne-am dus și în America, chiar dacă mai înainte de Columb nimeni nu bănuia că ar exista continentul acela, nici că într-o zi s-ar fi putut să se cheme astfel.


Asfințitul lăsase locul serii, apoi nopții. Luna, Roberto o vedea acum plină în cer, și putea să-i zărească petele, pe care copiii și oamenii neștiutori le iau drept ochii și gura unei fețe blajine.
Ca să-l provoace pe părintele Caspar (în care lume, pe ce planetă a drepților era acum bătrînul cel drag?), Roberto îi vorbise despre locuitorii lunii. Dar poate luna să fie cu adevărat locuită? De ce nu, era la fel ca și Saint-Denis; ce știe oare seminția omenească despre lumea care poate să fie pe-acolo?
Roberto argumenta: dacă aflîndu-mă pe lună aș arunca o piatră în sus, ar cădea ea oare pe pămînt? Nu, ar cădea înapoi pe lună. Așadar luna, ca orice altă planetă sau stea, e un univers care are un centru al ei și o circumferință a ei, iar centrul ăsta atrage toate corpurile care trăiesc în sfera de dominație a lumii aceleia, cum se întîmplă și pe pămînt. Și atunci de ce n-ar putea să se petreacă și pe lună toate lucrurile ce se petrec pe pămînt?
Există o atmosferă care înconjoară luna. În Duminica Floriilor de acum patruzeci de ani nu a văzut cineva, după cum mi s-a spus, niște nouri pe lună? Nu se vede oare pe planeta aceea o mare trepidație cînd e gata să aibă loc o eclipsă? Și ce sînt toate astea dacă nu dovada că acolo este aer? Planetele scot aburi ― și chiar și stelele ― ce altceva sînt petele care se spune că există pe soare și din care se generează stelele căzătoare?
Pe lună cu sigurariță că există și apă. Cum să explici altfel petele ei, dacă nu ca pe imaginile unor lacuri (așa încît cineva a sugerat că aceste lacuri sînt artificiale, operă aproape omenească, așa sînt de bine desenate și distribuite la distanță egală?) Pe de altă parte, dacă luna ar fi fost concepută ca o mare oglindă care servește ca să răsfrîngă pe pămînt lumina soarelui, de ce Creatorul ar fi trebuit să împestrițeze oglinda aceea cu pete? Așadar petele nu sînt imperfecțiuni, ci perfecțiuni, adică iazuri, sau lacuri, sau mări. Iar dacă acolo sus există apă și aer, e și viață.


Poate o viață diferită de a noastră. Poate că apa aceea are gustul (știu eu?) de lemn-dulce sau de cardamă, sau bunăoară de piper. Dacă există lumi infinite, aceasta-i dovada infinitei ingeniozități a Inginerului universului nostru, dar atunci acest Poet nu cunoaște limită.
El poate să fi creat lumi locuite peste tot, dar cu creaturi tot mai felurite. Poate că locuitorii soarelui sînt mai solari, mai clari și mai iluminați decît locuitorii pămîntului, care-s grei de materie, iar locuitorii lunii se situează la mijloc. În soare trăiesc făpturi ce-s numai formă, sau Act, cum vrem să zicem, pe pămînt făpturi făcute din Puteri sărăcăcioase ce evoluează, iar pe lună ele sînt in medio fluctuantes, cum s-ar zice, destul de lunatice...
Am putea oare trăi în aerul lunii? Poate că nu, căci nouă! ne-ar da amețeli; dealtminteri peștii nu pot trăi în al nostru, și nici păsările în acela al peștilor. Aerul acela ar trebui să fio mai pur decît al nostru, iar cum al nostru, din cauza densității lui, se comportă ca o lentilă naturală care filtrează razele soarelui, Seleniții probabil că văd soarele cu o claritate mult mai mare. Zorile și amurgul, ce ne luminează cînd soarele nu este încă sau cînd nu mai este, sînt un dar al aerului nostru care, bogat în impurități, îi captează și îi transmite lumina; e o lumină pe care n-ar trebui s-o avem și care ne e hărăzită în surplus. Dar făcînd astfel, razele acelea ne pregătesc pentru dobîndirea și pierderea soarelui puțin cîte puțin. Poate că pe lună, existînd un aer mai fin, sînt zile și nopți ce sosesc pe neașteptate. Soarele se ridică dintr-o dată la orizont ca și cum s-ar deschide o cortină. Apoi, din lumina cea mai strălucitoare, iată-i cum cad deodată în întunericul cel mai smolit. Însă lunii iar lipsi curcubeul, care e un efect al vaporilor amestecați în aer. Dar poate că din aceleași motive nu au nici ploi, nici tunete, nici fulgere.
Și cum vor fi fiind locuitorii planetelor mai apropiate de soare? Focoși ca maurii, dar cu mult mai spiritualizați decît noi. De ce mărime or fi văzînd soarele? Cum pot oare să-i suporte lumina? Poate că acolo metalele se topesc în natură ca fluviile?


Dar există cu adevărat lumi infinite? Pentru o întrebare de felul ăsta la Paris se năștea un duel. Canonicul din Digne zicea că nu știe. Sau, că studiul fizicii îl înclina să spună că da, pe urmele marelui Epicur. Lumea nu poate fi decît infinită. Atomi ce se aglomerează în gol. Că corpurile există, ne-o atestă senzația. Că golul există, ne-o atestă rațiunea. Cum și unde ar putea altfel să se miște atomii? De n-ar exista gol, n-ar exista mișcare, afară doar dacă corpuri le n-ar pătrunde unele prin altele. Ar fi ridicol să crezi că atunci cînd o muscă împinge cu aripa o particulă de aer, aceasta mută o alta de dinaintea ei, și aceasta o alta, astfel încît agitația piciorușului unui purece, tot mutînd și mutînd, ar ajunge sa producă un cucui la celalalt capăt al lumii!
Pe de altă parte dacă vidul ar fi infinit, iar numărul atomilor finit, aceștia din urmă n-ar înceta să se miște peste tot, nu s-ar ciocni niciodată unul de altul (așa cum două persoane nu s-ar întîlni niciodată, decît printr-o întîmplare de negîndit, dacă s-ar tot învîrti printr-un deșert fără capăt), și n-ar da naștere compușilor lor. Iar dacă vidul ar fi finit, el n-ar avea loc să le conțină.
Firește, ar fi de ajuns să te gîndești la un gol finit locuit de atomi în număr finit. Canonicul îmi spunea că aceasta e opinia cea mai prudentă. De ce să voim ca Dumnezeu să fie obligat, ca un director de trupă, să producă infinite spectacole? El își manifestă libertatea lui, în chip veșnic, cu ajutorul creației și al susținerii unei singure lumi. Nu există argumente împotriva pluralității lumilor, dar nu sînt nici altele, în defavoarea ei. Dumnezeu, care există înainte de lume, a creat un număr suficient de atomi, într-un spațiu suficient de larg, ca să-și compună propria-i capodoperă. Din infinita sa perfecțiune face parte și Geniul Limitei.
Ca să vadă dacă și cîte lucruri există într-un lucru mort, Roberto se dusese în micul muzeu de pe Daphne, și aliniase pe punte, dinaintea lui, ca pe tot atîtea astragaluri, toate lucrurile moarte pe care le găsise pe-acolo, fosile, troace, gioarse; își plimba ochiul, de la una la alta, continuînd să reflecteze la voia întîmplării despre întîmplare și despre întîmplări.
Dar cine-mi spune mie (zicea) că Dumnezeu tinde către limită, dacă experiența îmi dezvăluie continuu noi și noi lumi, atît sus, cît și jos? S-ar putea atunci ca nu Dumnezeu, ci lumea să fie infinită și că a fost întotdeauna și este mereu așa, într-o infinită realcătuire a atomilor ei infiniți într-un gol infinit, după niște legi pe care încă nu le știu, prin imprevizibile dar regulate abateri ale atomilor, care altfel s-ar comporta nebunește. Iar atunci lumea ar fi Dumnezeu. Dumnezeu s-ar naște din eternitate ca univers nețărmurit, iar eu aș fi supus legii sale, fără să știu care este.
Prostesc, zic unii: poți vorbi de infinitatea lui Dumnezeu pentru că nu ești chemat s-o concepi cu mintea ta, dar numai ca să crezi în ea, cum se crede într-un mister. Dar dacă vrei să vorbești de filosofie naturală, această lume infinită va trebui totuși s-o concepi, și nu poți.
Poate. Dar să ne gîndim atunci că lumea e plină și că e finită. Să încercăm să concepem atunci nimicul care există-n ea după ce lumii îi vine sfîrșitul.
Cînd ne gîndim la nimicul acela, putem oare să ni-l închipuim ca pe un vînt? Nu, pentru că ar trebui să fie cu adevărat nimic, nici măcar vînt. E de conceput, în termeni de filosofie naturală ― nu de credință ― un interminabil nimic? E cu mult mai ușor să-ți închipui o lume care ține cît vezi cu ochii, așa cum poeții pot să-și imagineze oameni cu coarne sau pești cu două cozi, prin compunere de părți deja cunoscute: nu-i nevoie decît să-i adaugi lumii, acolo unde credem că ea se termină, alte părți (o întindere făcută mereu și mereu tot din apă și pămînt, astre și ceruri) asemănătoare cu cele pe care deja le cunoaștem. Fără limită.
Căci dacă lumea ar fi infinită, însă nimicul, pentru că e nimic, n-ar putea să fie, ce anume ar rămîne dincolo de marginile lumii? Vidul. Și iată că pentru a nega infinitul am afirmat vidul, care nu poate fi decît infinit; altfel la terminarea lui ar trebui să gîndim iarăși o nouă și neașteptată întindere de nimic. Și atunci e mai bine să ne gîndim imediat și în chip liber la vid, și să-l populăm cu atomi, doar atît că trebuie să-l gîndim ca pe un vid cum nu se poate mai vid.
Roberto descoperea că se bucură de un mare privilegiu, care dădea sens tăgadei lui. Iată-l avînd dovada evidentă a existenței altor ceruri și, în același timp, fără să trebuiască să urce dincolo de sferele cerești, ghicind multe lumi într-un coral. Era oare nevoie să calculezi în cîte figuri atomii universului puteau să se compună ― și să-i arzi pe rug pe aceia care spuneau că numărul lor nu era finit ― cînd ar fi fost de ajuns să meditezi ani de zile asupra unuia dintre aceste obiecte marine ca să înțelegi cum anume devierea unui singur atom, fie ea voită de Dumnezeu sau ajutată de întîmplare, putea să dea viață unor nebănuite Căi Lactee?
Mîntuirea? Argument fals, ba chiar ― protesta Roberto, care nu voia să aibă necazuri cu iezuiții cei mai apropiați pe care-i întîlnise ― argument al celui ce nu știe să gîndească atotputernicia Domnului. Cine poate să excludă că în planul creației păcatul originar s-a înfăptuit în același timp în toate universurile, în moduri diferite și neașteptate, și cu toate astea avînd loc în toate în aceeași clipită, și ca Crist să fi murit pe cruce pentru toți, pentru Selenarii și Sirienii și Coralienii care trăiau pe moleculele pietrei ăsteia ciuruite, cînd ea era încă vie?


În realitate Roberto nu era convins de argumentele lui; compunea ceva făcut din prea multe ingrediente, sau chiar grămădea într-un singur raționament lucruri auzite din diverse părți ― și nu era așa de nevinovat încît să nu-și dea seama de asta. De aceea, după ce înfrîngea un posibil adversar, îi dădea din nou cuvîntul și se identifica cu obiecțiile lui.
Odată, în legătură cu vidul, părintele Caspar îl făcuse să tacă cu un argument la care nu putuse răspunde: vidul e neființă, dar neființa nu este, așadar vidul nu este. Argumentul era bun, pentru că nega vidul chiar dacă admitea că poate fi gîndit. Într-adevăr, se pot gîndi foarte bine lucruri care nu există. Poate o himeră ce bîzîie în gol să se hrănească cu intenții secundare? Nu, pentru că himera nu există, în gol nu se aude nici un bîzîit, intențiile secundare sînt lucruri mentale și nu ne hrănim cu o pară gîndită. Și cu toate astea mă gîndesc la o himeră chiar dacă-i himerică, adică nu există. Așa și cu vidul.
Roberto își amintea de răspunsul unui tînăr de nouăsprezece ani, care într-o zi la Paris fusese învitat la o reuniune a prietenilor săi filosofi, pentru că se spunea că proiectează o mașină capabilă să facă calcule aritmetice. Roberto nu înțelesese bine cum trebuia să funcționeze mașina, și-l considerase pe băiatul acela (poate din acreală) prea șters, prea sobru și prea încrezut pentru vîrsta lui, în timp ce prietenii săi libertini îl învățau că poți deveni știutor într-un mod mai vesel. Și așa de puțin suportase asta încît, ajunși să vorbească despre vid, tînărul voise să-și spună și el părerea, și chiar cu o anume cutezanță: "S-a vorbit prea mult de vid, pînă acum. Acum eu necesar să fie demonstrat prin experiență". Și o spunea ca și cum datoria aceea într-o bună zi avea să-i revină lui.
Roberto îl întrebase la ce experiențe se gîndea, iar băiatul îi spusese că nu știa încă. Roberto, ca să-l rușineze, îi propusese toate obiecțiile filosofice pe care le cunoștea: dacă vidul ar fi, nu ar fi materie (care e plină), nu ar fi spirit, pentru că nu se poate concepe un spirit care să fie gol, nu ar exista Dumnezeu, pentru ca ar fi lipsit pînă și de sine, nu ar fi nici substanță nici accident, ar transmite lumina fără să fie hialin... Ce anume ar fi atunci?
Băiatul răspunsese cu o anume siguranță, ținînd ochii în jos: "Poate că ar fi ceva la jumătatea drumului între materie și nimic, și nu ar face parte nici dintr-una nici din cealaltă. S-ar deosebi de nimic prin dimensiunea lui, de materie prin nemișcarea lui. Ar fi un fel de a nu-fi. Nici presupunere, nici abstracție. Ar fi (cum aș putea să spun?) un fapt. Pur și simplu."
"Ce anume este un fapt pur și simplu, lipsit de orice determinare?" întrebase cu trufie academică Roberto, care de altfel despre subiectul în discuție nu era prevenit, și voia și el să spună lucruri încrezute.
"Nu știu să definesc ceea ce este pur și simplu", răspunsese tînărul. "Pe de altă parte, domnule, cum ați defini ființa? Ca s-o definiți ar trebui să spuneți că este ceva. Deci pentru a defini ființa trebuie să ziceți și este, și astfel să folosiți în definiție termenul de definit. Eu cred că există termeni imposibil de definit, și poate că vidul e unul dintre aceștia. Dar poate că greșesc."
"Nu greșiți. Vidul este ca timpul", comentase unul dintre amicii libertini ai lui Roberto. "Timpul nu este numărul mișcării, pentru că mișcarea e aceea care depinde de timp, și nu invers; este infinit, increat, continuu, nu e un accident în spațiu... Timpul este, și gata. Spațiul este, și atîta tot."
Cineva protestase, zicînd că un lucru care este și atîta tot, fără să aibe o esență definibilă, este ca și cum n-ar fi. "Domnilor", spusese atunci Canonicul de Digne, "e adevărat, spațiul și timpul nu sînt nici corp nici spirit, sînt imateriale, dacă voiți, dar asta nu înseamnă că nu sînt reale. Nu sînt accidente și nu sînt substanță, și totuși au venit înainte de creație, înainte de orice substanță și de orice accident, și vor exista și după distrugerea oricărei substanțe. Sînt inalterabile și invariabile, orișice lucru ați pune înlăuntrul lor."
"Dar", obiectase Roberto, "spațiul este totuși întins, iar întinderea este proprietate a corpurilor..."
"Nu", replicase prietenul cel libertin, "Faptul că toate corpurile sînt întinse nu înseamnă că tot ceea ce este întins este corp ― așa cum ar voi nu știu care domn, care între altele nu s-ar deranja să-mi răspundă de ce pare că nu mai vrea să se întoarcă din Olanda. Întinderea este dispunerea a tot ce este. Spațiul este întindere absolută, eternă, infinită, increată, neinscriptibilă, necircumscrisă și imperisabilă. Ca și timpul, e fără apunere, neîncetat și imperisabil, e un fenix arab, un șarpe care-și mușcă coada..."
"Domnule", zisese Canonicul, "să nu punem însă spațiul în locul lui Dumnezeu..."
"Domnule", răspunsese libertinul, "nu puteți să ne sugerați niște idei pe care toți le considerăm adevărate, și apoi să pretindeți să nu tragem din ele ultimele consecințe. Bănuiesc că la punctul ăsta nu mai avem nevoie de Dumnezeu și nici de infinitatea sa, deoarece avem deja destule infinituri în toate părțile, ce ne reduc la niște umbre care durează o singură clipă fără întoarcere. Și atunci propun să lăsăm deoparte orice teamă, și să ne ducem cu toții la birt."
Canonicul, scuturînd din cap, își luase rămas bun. Și la fel și tînărul, care părea foarte tulburat de discuțiile acelea, cu ochii plecați se scuzase și ceruse permisiunea să se întoarcă acasă.
"Bietul băiat", zisese libertinul, "el construiește mașini ca să numere infinitul, iar noi l-am înspăimîntat cu tăcerea eternă a prea multor infinituri. Voila, iată sfîrșitul unei frumoase vocații."
"N-o să suporte lovitura", zisese un altul dintre pirronieni, "o să caute să încheie pace cu lumea și-o să sfîrșească printre iezuiți!"


Roberto se gîndea acum la dialogul acela de acum cîțiva ani. Vidul și spațiul erau ca și timpul, sau timpul ca vidul și spațiul; și deci nu se putea gîndi că, așa cum există spații siderale în care pămîntul nostru apare ca o furnică, și spații ca lumile coralului (furnici ale universului nostru) ― și totuși unul într-altul ― tot așa existau universuri supuse unor timpuri diferite? Nu s-a spus că pe Jupiter o zi durează un an? Trebuie deci să existe universuri care trăiesc și mor în spațiul unei clipe, ori supraviețuiesc dincolo de orice capacitate a noastră de a calcula pînă și dinastiile chinezești și timpul Potopului. Universuri în care toate mișcările și răspunsul la mișcări să nu ceară timpul orelor și minutelor, ci pe acela al mileniilor, iar altele în care planetele să se nască și să moară cît ai bate din pleoape.
Nu exista oare, la distanță nu prea mare de aici, un loc unde timpul era ieri?
Poate că el intrase deja în unul din universurile astea în care, din momentul în care un atom de apă începuse să roadă scoarța unui coral mort, și acela începuse să se fărîmițeze ușor, trecuseră atîția ani cît de la nașterea lui Adam pînă la Redempțiune. Și nu trăia el acum propria-i iubire în timpul acesta, în care Lilia, ca și Columba de Culoare Portocalie, deveniseră ceva pentru cucerirea cărora avea la dispoziție de-acum plictisul veacurilor? Nu se pregătea oare să trăiască într-un infinit viitor?


La reflecții multe și cam de genul ăsta se simțea împins un tînăr gentilom care de puțină vreme descoperise coralii... Și cine știe unde ar fi ajuns dacă ar fi avut spiritul unui adevărat filosof. Dar Roberto filosof nu era, ci îndrăgostit nefericit abia revenit dintr-o călătorie, după toate aparențele încă neîncununată de succes, către o Insulă ce-i scăpa printre cețurile reci ale zilei de dinainte.
Era încă un îndrăgostit care, deși educat la Paris, nu uitase viața lui de la țară. De aceea găsi de cuviință să conchidă că timpul la care se gîndea se putea întinde într-o mie de chipuri ca o cocă frămîntată cu gălbenușuri de ou, așa cum le văzuse făcînd pe femeile de la Griva. Nu știu de ce lui Roberto îi venise în minte această asemănare ― poate faptul că gîndise prea mult îi ațîțase pofta de mîncare sau poate că, înfricoșat de tăcerea eternă a tuturor infiniturilor acelora, ar fi voit să se afle din nou acasă în bucătăria părintească. Dar nu-i trebui mult ca să-și aducă aminte de alte bunătăți.
Așadar, se aflau acolo pateuri umplute cu păsărele de vînat, cu iepurași și cu fazani, aproape la fel cum ai putea zice că pot să existe atîtea lumi una lîngă cealaltă sau una înlăuntrul celeilalte. Dar maică-sa făcea și torte dintr-acelea pe care le numea nemțești, cu mai multe blaturi sau straturi de fructe, despărțite între ele cu unt, zahăr și scorțișoară. Iar de la ideea asta ea ajunsese să inventeze o tortă sărată, în care printre diferitele straturi de aluat punea acum fie un strat de șuncă, unul de ouă tari tăiate în feliuțe, sau de verdeață. Și asta-l făcea pe Roberto să se gîndească că universul ar putea fi o tavă în care se coceau în același timp istorii diferite, fiecare cu timpul ei, chiar și avînd toate aceleași personaje. Și cum în tortă ouăle care-s dedesubt nu știu nimic din ce se petrece dincolo de foaia de aluat, cu surorile lor sau cu șunca, ce stau deasupra, tot astfel într-un strat al universului un Roberto nu știa ce putea face celălalt.
De acord, nu-i ăsta un fel frumos de a judeca, și pe deasupra, și cu burta. Dar e evident că el avea deja în minte punctul la care voia să ajungă: în exact același moment atîția roberți diferiți ar ft putut face lucruri diferite, și poate că sub nume diferite.
Poate chiar și sub numele de Ferrante? Și atunci, aceea pe care el o credea povestea, și pe care o inventa, a fratelui dușman, nu era oare percepția obscură a unei lumi în care lui, lui Roberto, i se întîmplau alte lucruri decît lucrul pe care-l trăia acum în timpul și în lumea asta?
Haide, își spunea el, sigur că ai fi vrut să trăiești tu ceea ce a trăit Ferrante atunci cînd Tweede Daphne și-a întins pînzele în vînt. Dar asta, se știe, pentru că există, cum zicea Saint-Savin, gînduri la care nu ne gîndim deloc, care impresionează inima fără ca ea (și cu atît mai puțin mintea) să-și dea seama de asta; și e inevitabil ca unele dintre gîndurile astea ― care uneori nu sînt altceva decît pofte obscure, și totuși nu-s ele chiar așa de obscure ― să se insinueze în universul unui Roman pe care tu crezi că-l concepi din plăcerea de a pune în scenă gîndurile altora... Dar eu sînt eu, iar Ferrante e Ferrante, și uite-acum am să-mi demonstrez eu lucrul ăsta făcîndu-l să treacă prin aventuri cărora eu n-aș putea deloc să le fiu protagonist ― iar dacă se desfășoară în vreun univers, atunci e cel al Fanteziei, care nu-i paralel cu nimic.
Și se complăcu, toată noaptea aceea, uitînd de corali, să conceapă o aventură care avea însă să-l conducă la cea mai sfîșietoare dintre desfătări, la cea mai dulce dintre suferințe.



35.
Consolarea Celor aflați pe Mare

Ferrante îi povestise Liliei, care era acum gata să creadă orice falsitate ce venea de pe buzele acelea iubite, o istorie aproape adevărată, numai că el juca în ea rolul lui Roberto, iar Roberto pe al lui; și o convinsese să cheltuie toate bijuteriile dintr-un sipețel pe care ea îl luase cu sine, ca să-l găsească pe uzurpator și să-i smulgă un document de importanță capitală pentru soarta Statului, pe care acela i-l smulsese lui, și pe care restituindu-l, el ar fi putut obține iertarea Cardinalului.
După fuga de pe coastele franceze, prima oprire a lui Tweede Daphne fusese la Amsterdam. Acolo Ferrante putea găsi, ca dublu spion ce era, pe cineva care să-i dezvăluie ceva despre o corabie numită Amarilli. Ceva-ceva aflase acolo pentru că, după cîteva zile se afla la Londra ca să caute un om. Iar omul în care să se încreadă nu putea fi decît un necredincios ca și el, dispus să-i trădeze pe aceia pentru care trăda.
Iată-l deci pe Ferrante, după ce primise de la Lilia un diamant de o mare puritate, intrînd noaptea într-o cocioabă în care îl întîmpină o făptură de sex incert, care poate că fusese eunuc la Turci, cu fața spînă și cu o gură atît de mică încît ai fi zis că surîdea mișcîndu-și doar nasul.
Odaia în care care trăia ascuns era înspăimîntătoare din cauza funinginii de la un morman de oase ce ardeau la foc scăzut. Într-un colț atîrna spînzurat de picioare un cadavru gol, din a cărui gură se scurgea o zeamă de culoarea urzicii într-un jgheab de alamă.
Eunucul recunoscu în Ferrante un frate întru delict. Auzi întrebarea, văzu diamantul, și își trăda stăpînii. Îl duse pe Roberto într-o altă odaie, care părea dugheana unui spițer, plină de boluri de pămînt, de sticlă, de zinc, de aramă. Erau toate substanțe ce puteau fi folosite ca să pari altfel decît erai, fie pentru femei stricate care voiau să pară tinere și frumoase, fie pentru ticăloși ce voiau să-și schimbe înfățișarea: sulimanuri, alifii, rădăcini de crini-de-pădure, coajă de tarhon, și alte substanțe ce subțiau pielea, făcute cu măduvă de caprifoi. Avea unsori pentru decolorarea părului, făcute cu ghindar verde, secară, unguraș, silitră,. piatră acră și caprifoi; sau ca să-ți schimbi tenul, din vacă, urs, junincă, cămilă, șarpe de apă, iepure, balenă, bîtlan-de-stuf, cerb-lopătar, pisică sălbatică sau lutră. Și mai erau uleiuri pentru față, din storax, lămîie, fructe de pin, ulm, iarba lupului, măzăriche și năut, și un raft plin cu bășici care să le facă să pară fecioare pe cele ce păcătuiseră. Pentru cine voia să-i facă cuiva de dragoste avea limbi de viperă, capete de prepeliță, creieri de măgar, năut negru, labe de bursuc, pietre de la cuib de acvilă, inimi din seu străpunse cu ace rupte, și alte obiecte făcute cu nămol și plumb, foarte respingătoare la vedere.
În mijlocul odăii se afla o masă, iar pe ea un lighean acoperit cu o cîrpă însîngerată, pe care eunucul i-o arătă cu degetul privindu-l cu înțeles. Ferrante nu înțelegea, însă acela îi spuse că ajunsese exact la omul care-i trebuia. Și într-adevăr eunuc'ul nu era altul decît cel care rănise cîinele doctorului Byrd și care-n fiecare zi, la ora convenită, înmuind în apă de vitriola petecul îmbibat cu sîngele animalului, sau apropiindu-l de foc transmitea pe Amarilli semnalele pe care Byrd le aștepta.
Eunucul îi povesti totul despre călătoria lui Byrd și despre porturile în care cu siguranță avea să ajungă. Ferrante care în realitate știa puțin sau aproape nimic despre tribulațiile privind longitudinile, nu putea să-și închipuie că Mazarin îl trimisese pe Roberto pe corabia aceea numai ca să descopere ceva ce lui acum îi apărea vădit, și trăsese concluzia că în realitate Roberto trebuia să-i destăinuie Cardinalului locul Insulelor lui Solomon.
Considera că Tweede Daphne e mai iute decît Amarilli, se încredea în propriu-i noroc, credea că va ajunge repede din urmă corabia lui Byrd cînd, după ce aceasta va fi acostat în Insule, ar fi putut surprinde cu ușurință echipajul pe uscat și l-ar fi putut extermina (cu Roberto cu tot) și apoi dispune după plac de pămîntul acela, căruia i-ar fi fost el unicul descoperitor.
Eunucul fu cel care-l învăță cum să facă ca să nu greșească drumul: ar fi fost de ajuns să rănească un alt cîine, și ca el în fiece zi să facă același, lucru cu o probă din sîngele acestuia, așa cum făcea pentru cîinele de pe Amarilli, iar Ferrante ar fi primit aceleași mesaje zilnice pe care le primea Byrd.
Voi pleca imediat, zisese Ferrante; iar la remarca celuilalt, că trebuia mai întîi să găsească un cîine: "Am eu alt cîine la bord", exclamase el. Îl condusese pe eunuc pe vas; se interesase dacă echipajul avea un bărbier, expert în fleboctomie și în alte asemenea treburi. "Eu, căpitane", afirmase unul scăpat de sute de lanțuri și mii de spînzurători, "cînd eram corsar, am tăiat mai multe brațe și picioare de-ale tovarășilor mei, decît răni făcute mai înainte dușmanilor!"
Coborînd în cală, Ferrante îl legase pe Biscarat de doi pari încrucișați și apoi, cu propria-i mînă, îi despicase adînc șoldul cu o spadă. Pe cînd Biscarat gemea, eunucul strînsese sîngele ce curgea într-o cîrpă pe care o pusese la loc într-un săculeț. Apoi îi explicase bărbierului cum să facă să țină plaga deschisă pe tot timpul călătoriei, fără ca rănitul să moară din cauza ei, dar și fără să se vindece.
După astă nouă ticăloșie, Ferrante dăduse ordin să se ridice pînzele către Insula lui Solomon.


După ce termină de povestit acest capitol din romanul său, Roberto simți dezgust, și se simțea de acum obosit și frînt de truda atîtor fapte rele.
Nu mai voi să-și închipuie urmarea, și scrise mai degrabă o invocație către Natură, pentru ca ― aidoma unei mame ce vrea să-și facă copilul să doarmă-n leagăn, îi întinde deasupra o pînză și-l acoperă cu un fel de noapte ― să-ntindă aripile nopții pe planetă. Se rugă ca Noaptea, luîndu-i din fața ochilor toate, să-i cheme ochii să se-nchidă; și, odată cu întunericul, să vină și liniștea; și, așa cum la răsăritul soarelui leii, urșii și lupii (care, ca și asasinii și hoții, urăsc lumina), aleargă să se-ascundă-n peșteri unde-și au adăpost și sălaș, tot astfel, în schimb, acum cînd soarele se retrăgea înapoi către apus, să se retragă tot tumultul și vacarmul gîndurilor. Și ca, odată moartă lumina, să amorțească în el duhurile ce la lumină se-ntețesc, și să se facă repaos și tăcere.
Suflînd în opaiț mîinile-i fură iluminate doar de o rază de lună ce pătrundea de afară. Se ridică un fel de ceață din pîntecele-i către creier și, căzîndu-i înapoi pe pleoape, i le închise, așa încît spiritul să nu se mai arate prin ele ca să vadă vreun obiect care să-l tulbure. Și în el adormiră nu numai ochii sau urechile, ci și mîinile și picioarele ― afară numai de inimă, ce n-are răgaz.
Doarme în somn și sufletul? Vai, nu, el veghează, numai că se retrage ca-n spatele unei cortine, și-nchipuie scene: atunci fantasmele năstrușnice ies la rampă și joacă o comedie, dar așa cum ar juca-o o trupă de actori beți sau nebuni, atît de schimbate par figurile, și de ciudate veșmintele, și de deșuchiate purtările, de ieșite din comun situațiile și de stropșite vorbirile.


Ca atunci cînd tai un miriapod în mai multe bucăți, iar părțile de capul lor aleargă care încotro, pentru că, înafară de prima, care păstrează capul, celelalte nu văd; și fiecare, ca un vierme fără simțiri, o ia la fugă pe cele cinci-șase picioare ce i-au mai rămas, și fiecare duce cu ea bucata aceea de viață pe care o are. Tot așa, în vise, se vede ieșind din tija unei flori gîtul unui cocor terminat printr-un cap de babuin, cu patrii coarne de melci ce scot flăcări, sau înflorind în bărbia unui bătrîn o coadă de păun drept barbă; iar altuia brațele-i par vițe de vie răsucite, iar ochii melcișori într-o găoace de scoică, sau nasul un pămătuf...
Roberto, care dormea, visă astfel călătoria lui Ferrante care continua, numai că o visa întru forma visului.
Vis revelator, vreau să zic. Aproape pare că Roberto, după meditațiile lui despre lumile infinite, nu mai voia să continue să-și imagineze o întîmplare ce se petrece în Þara Romanelor, ci o istorie adevărată dintr-o țară adevărată, în care și el ar locui, numai că ― așa cum Insula era în trecutul apropiat ― povestea lui să poată avea loc într-un viitor nu prea depărtat în care să fie satisfăcută dorința-i de spații mai puțin strimte ca acelea la care naufragiul lui îl obliga.
Dacă începuse lucrul ăsta punînd în scenă un Ferrante de gen, un Nebun din Hecatomiții, conceput de resentimentul lui pentru o jignire niciodată suferită, acum, nemaiputînd suporta să-l vadă pe Celălalt alături de Lilia lui, era pe cale să-i ia locul și ― îndrăznind să ia cunoștință de gîndurile-i ascunse ― admitea fără ocolișuri că Ferrante era el.
Convins acum că lumea putea fi trăită pe diferite axe, dacă la început se alesese pe sine drept un ochi indiscret care să scruteze acțiunile lui Ferrante în Þara Romanelor, sau într-un trecut ce fusese și al lui (dar care trecuse pe lîngă el fără ca să-și dea seama, determinîndu-i prezentul) acum el, Roberto, devenea ochiul lui Ferrante. Voia să se bucure împreună cu adversarul de întîmplările pe care soarta ar fi trebuit să i le rezerve lui.


Mergea acum iute ― așadar vasul de năieri pe cîmpia lichidă, iar pirații erau ascultători. Veghind asupra călătoriei celor doi amanți, se mulțumeau să descopere monștri marini și, înainte de a ajunge pe coastele americane, văzuseră un Triton. Atîta cît se vedea el ieșind din apă, avea formă omenească, numai că brațele erau prea scurte față de trup: mîinile erau foarte mari, părul cenușiu și des, și purta o barbă lungă pînă la pîntece. Avea ochii mari și pielea solzoasă. Cum se apropiară de el, păru ascultător și se-ndreptă spre năvod. Dar îndată ce simți că-l trăgeau către barcă, și cu mult înainte de a se fi arătat mai jos de ombilic ca să dezvăluie dacă avea coadă de sirenă, rupse năvodul dintr-o singură lovitură, și dispăru. Mai tîrziu fu văzut scăldîndu-se în soare pe o stîncă, dar tot ascunzîndu-și partea inferioară a trupului. Uitîndu-se după corabie își mișca brațele de parcă aplauda.
Intrați în oceanul Pacific ajunseseră la o insulă în care leii erau negri, găinile acoperite cu lînă, copacii nu înfloreau decît noaptea, peștii erau înaripați, păsările solzoase, pietrele pluteau iar lemnele se duceau la fund, fluturii străluceau noaptea, apele îmbătau ca vinul.
Într-o a doua insulă văzură un palat făcut din lemn putred, zugrăvit în culori neplăcute ochiului. Intrară în el și se treziră într-o sală tapisată cu pene de corb. În toți pereții se deschideau niște firide în care, în loc de busturi de piatră, se vedeau omuleți, cu fețele spîne, care din vina naturii se născuseră fără picioare.
Pe un tron plin de murdărie stătea Regele, care printr-un gest al mîinii stîrnise un concert de ciocănele, de burghie ce scrîșneau pe niște dale de piatră și cuțite ce zdrăngăneau pe farfurii de porțelan, la sunetele cărora apăruseră șase bărbații numai piele și os, groaznici la vedere fiindcă priveau cruciș.
În fața acestora apăruseră niște femei, atît de grase că mai mult nu-ți puteai închipui, după ce făcură cîte o plecăciune către perechile lor, începuseră un dans ce lăsa să se vadă scălîmbăieli și diformități. Apoi năvăliră și șase saltimbanci ce păreau născuți din același pîntece, cu nasurile și gurile atît de mari, și spetele atît de gheboșate, încît nu păreau niște făpturi ca toate făpturile, ci niște stîrpituri ale naturii.
După dans, neauzind încă nici un cuvînt și crezînd că pe insula aceea se vorbea o limbă diferită de a lor, călătorii noștri încercară să pună' întrebări prin gesturi, care sînt o limbă universală și prin care se poate comunica pînă și cu Sălbaticii. Dar bărbatul răspunse într-un grai ce semăna mai curînd cu pierduta Limbă a Păsărilor, făcută din triluri și ciripituri, iar ei îl înțeleseră de parcă ar fi vorbit în limba lor. Înțeleseră astfel că, pe cînd în orice loc era la mare preț frumusețea, în palatul acela apreciau numai lucrurile nefirești. Și că la asta trebuiau să se aștepte dacă-și continuau călătoria aceea a lor prin ținuturi în care cele ce-n alte părți se află sus, aici se aflau jos.
Reluîndu-și călătoria, ajunseseră la o altă insulă care părea pustie, și Ferrante se îndepărtase, singur cu Lilia, către interiorul ei. În timp ce mergeau, auziră o voce care-i sfătuia să fugă: aceea era Insula Oamenilor Invizibili. Chiar și-n clipa aceea erau foarte mulți primprejur, arătîndu-și-i cu degetul pe cei doi vizitatori care așa, fără rușine, se arătau vederilor lor. Pentru poporul acela, într-adevăr, faptul de a fi privit te făcea să devii prada privirii altcuiva și-ți pierdeai propria natură, transformîndu-te în inversul tău însuți.
Într-o a patra insulă dădură de un om cu ochii înfundați în orbite, și cu vocea subțire, cu fața numai riduri, dar avînd un colorit proaspăt. Barba și părul erau moi ca bumbacul, trupul atît de țeapăn, încît dacă avea nevoie să se întoarcă trebuia să se învîrtă cu totul în jurul său însuși. Și spuse că avea trei sute patruzeci de ani, iar în timpul acela își reînnoise de trei ori tinerețea, bînd apă de la Izvorul Borica, ce se găsește chiar pe pămîntul acela și prelungește viața, dar nu și peste trei sute patruzeci de ani ― de aceea peste puțin timp el avea să moară. Și bătrînul îi invită pe vizitatori să nu caute izvorul: să trăiești de trei ori, devenind mai întîi dublul, apoi triplul tău însuți, era cauza unor dezamăgiri atît de mari încît pînă la urmă nu mai știai cine ești. Mai mult: să trăiești aceleași dureri de trei ori era o pedeapsă, dar tot o mare pedeapsă era și să trăiești aceleași bucurii. Pofta de viață se naște din sentimentul că atît bucuria, cît și întristarea sînt de scurtă durată, și-ar fi vai de noi să știm că ne-am bucura de o eternă beatitudine.
Însă Lumea Antipozilor era frumoasă prin varietatea ei și, navigînd încă vreo mie de mile, dădură peste o a cincea insulă, ce era de la un capăt la altul numai bălți; și fiecare locuitor își petrecea viața contemplîndu-se stînd pe brînci, considerînd că cine nu e văzut e ca și cum n-ar fi, și că dacă și-ar fi dezlipit privirile, încetînd să se mai vadă în apă, ar fi murit.
Acostară apoi la o a șasea insulă, situată și mai la vest, în care toți vorbeau fără încetare între ei, unul povestindu-i celuilalt ceea ce voia el ca acesta să fie sau să facă, și invers. Insularii aceia, într-adevăr, puteau trăi numai dacă erau povestiți; și cînd unul încălca regula povestind despre alții lucruri neplăcute, obligîndu-i să le trăiască, ceilalți nu mai povesteau nimic despre el, astfel că acela murea.
Însă problema lor era să inventeze pentru fiecare o istorie diferită: într-adevăr, dacă toți ar fi avut aceeași poveste nu s-ar mai fi putut deosebi între ei, pentru că fiecare dintre noi este ceea ce au creat din el faptele lui. Iată de ce, construiseră o roată mare, pe care o numeau Cynosura Lucensis, ce se ridica drept în piața satului. Ea era formată din șase cercuri concentrice ce se-nvîrteau fiecare pe contul său. Primul era împărțit în douăzeci și patru de căsuțe sau ferestre, cel de al doilea în treizeci și șase, al treilea în patruzeci și opt, al patrulea în șaizeci, al cincilea în șaptezeci și două, iar al șaselea în optzeci și patru. În diferitele căsuțe, după criteriu pe care Lilia și Ferrante nu-l putuseră înțelege într-un timp atît de scurt, erau scrise acțiuni (cum ar fi a merge, a veni, sau a muri), pasiuni (cum ar fi a urî, a iubi sau a-ți fi frig), apoi moduri, precum bine și rău, cu tristețe sau cu veselie, și locuri și timpuri, cum ar fi acasă la tine sau luna viitoare.
Făcînd să se-nvîrtă roțile se obțineau povestiri ca "se duse ieri acasă la el și-l întîlni pe dușmanul său trudind, și îi dete ajutor", sau "văzu un animal cu șapte capete și îl ucise". Locuitorii susțineau că cu mașina aceea se puteau scrie sau gîndi șapte sute douăzeci și două de milioane de milioane de istorii diferite, și era de ajuns ca să dea sens vieții fiecăruia dintre ei pentru secolele ce aveau să vină. Faptul acesta lui Roberto îi făcea plăcere, pentru că ar fi putut să-și construiască o roată de felul ăla și continua să gîndească povestiri chiar de ar fi rămas pe Daphne zece mii de ani.
Erau multe și bizare întinderi de lume pe care Roberto ar fi voit să le descopere și el. Dar la un moment dat al visului său dori pentru cei doi iubiți un loc mai puțin locuit, pentru ca să se poată bucura de iubirea lor.
Îi făcu astfel să ajungă la o a șaptea și foarte primitoare plajă înveselită de un crîng care se vedea chiar pe țărmul mării. Îl străbătură și se găsiră într-o grădină împărătească, unde, de-a lungul unei alei umbroase ce străbătea pajiști împodobite cu răzoare, țîșneau multe fîntîni.
Însă Roberto, ca și cum cei doi căutau un refugiu și mai intim, iar el noi pătimiri, îi făcu să ajungă la o arcadă înflorită, dincolo de care pătrunseră într-o vîlcea unde frematau tulpinile unor trestii de baltă la un vînticel ce răspîndea prin aer o mulțime de miresme ― și dintr-un ochi de apă pornea șoptind în lumină un fir de apă cristalin ca un șirag de perle.
Mai voi ― și mi se pare că felul cum regizează el totul respectă toate regulile ― ca umbra unui stejar stufos să-i îmbie pe iubiți la desfătări, și adăugă platani cu frunza jucăușă, ciorchini umili de strugurii-ursului, ienuperi aspri, tamarinzi fragili și tei cu ramul plecat, ce stăteau ca o cunună în jurul unei poiene. zugrăvite ca un covor oriental. Din ce oare putuse să-l migălească natura, zugrăvitoarea lumii? Din toporași și narcise, îi lăsă pe cei doi acolo în voia lor, în timp ce un mac catifelat își ridica din greaua-i uitare capul somnoros, ca să se adape și el din suspinele acelea înrourate. Apoi preferăj ca umilit de atîta frumusețe, să se-mpurpure de sfială și de ciudă. La fel făcu și Roberto, dealtfel ― și vom spune că așa i se și cuvenea.


Ca să nu mai vadă lucrul pe care atît de mult ar fi dorit să fie văzut făcîndu-l, atunci Roberto, cu morfeica-i omnisciență, urcă să cuprindă toată insula aceea cu privirea, acolo unde fîntînile comentau miracolul iubirii, voindu-se părtașe la nuntire.
Erau acolo coloane scunde, șipuri, flacoane din care ieșea un singur jet ― sau mai multe deodată din mai multe guri ― altele aveau un vîrf ca un chivot din ale cărui ferestruici curgeau șuvoaie, ce formau căzînd un fel de salcie plîngătoare în două părți. Una, ca o singură tulpină cilindrică, năștea în vîrf o mulține de țevi mai mici arcuite în felurite direcții, de parcă ar fi fost o cazemată sau fortăreață sau corabie pregătită de luptă cu o mulțime de guri de foc ― care însă închipuiau o artilerie de ape.
Erau unele ca niște mari panașe, coame sau bărbi, în atîta sumedenie de feluri cîte stele ale Magilor sînt de Crăciun, și chiar imitau coada acestor stele cu împroșcături de apă. Pe una era pusă statuia unui copil ce cu dreapta ținea o umbrelă, din ale cărei spițe ieșeau tot atîtea țîșnituri; iar cu stînga puștiul își ținea micu-i mădular și-și unea șuvoi într-o cristelniță pipilica lui cu apele ce se scurgeau din umbrelă.
La alta era pus pe capitel un pește cu o coadă arcuită ce părea că abia l-a înghițit pe Iona și scotea ape atît din gură, cît și din două orificii ce i se deschideau deasupra ochilor. Iar călare pe el stătea un amoraș cu un trident în mînă. O fîntînă în formă de floare susținea cu jetu-i o minge; o alta era un arbore a cărui mulțime de flori făceau ca fiecare din ele să rotească o sferă, și părea că tot atîtea planete se mișcau unele în jurul altora în sfera apei. Erau altele la care înseși petalele florii erau formate de apa ce gîlgîia printr-o margine găurită de jur împrejur a unei rotițe din vîrful unei coloane.
Și înlocuind aerul cu apa, mai erau unele ca niște țevi de orgă, ce nu emiteau sunete, ci o bură lichefiată, iar ca să înlocuiască apa cu focul, erau unele ca niște candelabre, ale căror flăcărui aprinse în centrul coloanei de susținere aruncau lumini peste spumele ce țîșneau din ele pretutindeni.
O alta părea un păun, cu un pămătuf pe cap, și cu o coadă mare deschisă, căreia cerul îi împrumuta culorile. Ca să nu mai spunem de unele ce păreau stelaje pentru un coafor de peruci, și se împodobeau cu plete ropotitoare. La una din ele, o floarea-soarelui își lățea corola ca o ceață. Iar o alta avea chipul însuși al soarelui sculptat cu Finețe, cu o serie de cioculețe pe circumferință, așa încît astrul nu împroșca raze, ci răcoreală.
Pe una se rotea un cilindru ce ejacula apă printr-un șir de canale mici în formă de spirală. Mai erau unele ca gurile de leu sau de tigru, ca fălcile de grifon, ca limba de șarpe, și pînă și ca o femeie ce plîngea în același timp din ochi și din gurguiele sînilor. Iar în rest totul era fauni ce se stropeau cu gura, gîlgîit de făpturi înaripate, o sîsîitură de lebede, o șuvoială din trompe de elefanți de pe Nil, o risipă din amfore de alabastru, o deșertare de cornuri ale abundenței. Toate astea erau viziuni care pentru Roberto ― ne dăm seama ― însemnau să fi căzut din lac în puț.
Într-acestea, în vale, îndrăgostiții acum sătui n-aveau decît să-ntindă mîinile și să primească de la o viță grea de rod darul comorilor ei, iar un smochin, parcă plîngînd de duioșia îmbrățișării pe care o spionase, picură lacrimi de miere, și-ntr-un migdal, ce se acoperea de muguri dați în floare, gemea Columba de Culoarea Naramzei...


Pînă ce Roberto se deșteptă, lac de sudoare.
"Cum așa", își zicea el, "m-am lăsat pradă ispitei de a trăi prin intermediul lui Ferrante, dar acum îmi dau seama că Ferrante este cel ce a trăit prin intermediul meu, și-n timp ce eu dădeam frîu liber fanteziei el trăia cu adevărat ceea ce eu i-am îngăduit să trăiască!"
Ca să-și potolească furia, și ca să aibă parte de viziuni ce ― măcar acelea ― lui Ferrante îi erau refuzate, o pornise iarăși dis-de-dimineață cu frînghia legată de mijloc și cu Persona Vitrea pe chip, către lumea lui de corali.



36.
Omul la Limită

Ajuns la marginea barierei, Roberto plutea cu fața, cufundată în apă printre galeriile acelea eterne, dar nu izbuti să; admire calm pietrele acelea însuflețite, pentru că o Meduză îl transformă în piatră neînsuflețită. În vis Roberto văzuse totuși privirile pe care Lilia i le rezervase uzurpatorului: dacă, chiar și atunci, în vis fiind, privirile acelea îi dăduseră fierbințeli, acum, amintindu-și-le, ele îl înghețau.
Vru să pună din nou stăpînire pe Lilia lui, înotă afundîndu-și fața cît mai adînc posibil, ca și cum amplexul acela cu marea ar fi putut să-i ofere triumful pe care-n vis i-l atribuise lui Ferrante. Nu-l costă prea mult efort, avînd o minte dedată la născociri, ca să și-o închipuie pe Lilia în fiece cadență unduitoare a parcului aceluia scufundat, să-i vadă buzele în fiece floare în care ar fi voit să se piardă ca o albină lacomă. În livezile acelea transparente regăsea vălul ce-i acoperise ei chipul în primele nopți, și întindea mîna ca să ridice paravanul acela.
În această beție a minții era cuprins de amărăciunea că ochii lui nu puteau cuprinde atîta cît inima-i voia și, printre corali, îi căuta femeii iubite brățara, plasa răsfirată a părului, cercelul ce-i frăgezea lobul urechii, colanele somptuoase ce-i împodobeau gîtul de lebădă.
Pierdut în pînda-i, se lăsă ispitit la un moment dat de un colier ce-i apărea într-o crăpătură, își scoase masca, își arcui spinarea, ridică cu putere picioarele și se avîntă afund. Imboldul fusese prea mare, voi să se-agațe de muchia unei pante, și doar cu o clipă mai devreme de a-și pune degetele în jurul unui bolovan acoperit cu cruste, i se păru că vede cum se deschide un ochi somnoros înecat în grăsime. În clipa aceea, fulgerător, își aminti că doctorul Byrd îi vorbise despre un Pește-Piatră, ce stă vîrît printre grotele de coral ca să surprindă orice făptură vie cu veninul din solzii lui.
Prea tîrziu: mîna i se oprise pe Lucrul Acela și o durere puternică îi străbătuse brațul pînă la umăr. Printr-o zvîcnire din șold reușise ca prin minune să n-ajungă și cu fața și pieptul peste Monstrul acela dar, ca să-și oprească afundarea, fusese nevoit să-l atingă cu masca. Lovindu-se, aceasta se spărsese, și în orice caz trebuise să renunțe la ea. Luîndu-și avînt cu picioarele de pe piatra ce-i sta dedesubt, se întorsese la suprafață, în timp ce, pentru cîteva clipe mai văzuse cum Persona Vitrea se scufunda cine știe unde.
Mîna dreaptă și tot brațul pînă la cot îi erau umflate, umărul îi amorțise; îi fu frică să nu leșine; găsi funia și cu mare greutate reuși să tragă de ea puțin cîte puțin, cu o singură mînă. Urcă din nou scărița, aproape ca în noaptea sosirii lui, fără să știe cum, și tot ca în noaptea aceea se lăsă să cadă pe punte.
Dar acum soarele era deja sus. Cu dinții clănțănindu-i, Roberto își aminti cum doctorul Byrd îi povestise că după întîlnirea cu Peștele-Piatră cei mai mulți nu se mai salvaseră, puțini supraviețuiseră, și nimeni nu cunoștea vreun leac la răul acela. Deși avea ochii încețoșați, încercă să-și examineze rana: nu era mai mult de o zgîrietură, dar pesemne că fusese suficientă ca să poată face să-i pătrundă în vine substanța aceea ucigătoare. Și-și pierdu cunoștința.
Se redeșteptă cu febră mare și chinuit de o sete puternică. Înțelese că în partea aceea a corăbiei, aflîndu-se la voia elementelor, departe de hrană și de apă, nu putea rezista. Se tîrî pînă sub punte și ajunse la despărțitura dintre camera cu provizii și despărțitura păsărilor. Bău cu lăcomie dintr-un butoiaș cu apă, dar simți cum stomacul i se contracta. Leșină din nou, cu gura în jos, în propria-i vărsătură.
Timp de o noapte întreagă, chinuită de vise înspăimîntătoare, își atribuia suferințele lui Ferrante, care acum se confunda cu Peștele-Piatră. De ce voia acesta să-i împiedice accesul la Insulă și la Columbă? Oare pentru asta se luase după urmele lui?
Se vedea acum pe el însuși întins pe jos în timp ce-l privea pe un alt el însuși ce-i ședea în față, lîngă o sobă, îmbrăcat într-un halat de casă, încercînd să hotărască dacă mîinile pe care le atingea și trupul pe care-l simțea erau ale lui. El, care-l vedea pe celălalt, se simțea de parcă hainele-i erau pradă focului, pe cînd îmbrăcat era celălalt iar el era gol ― și nu mai pricepea care dintre cei doi trăia în stare de veghe și care în somn, și crezu că amîndoi erau cu siguranță figuri născocite de mintea lui. El nu, pentru că gîndea, prin urmare, era.
Celălalt (însă care din ei?), la un moment dat se ridică, dar pesemne că Duhul cel Rău îi transforma lumea în vis, pentru că acum nu mai era el, ci părintele Caspar. "V-ați întors!" murmurase Roberto întinzînd brațele către el. Dar acela nu-i răspunsese, nici nu se mișcase. Îl privea. Era cu siguranță părintele Caspar, dar ca și cum marea ― restituindu-l ― îl curățase și-l întinerise. Cu barba îngrijită, cu fața rumenă și plină ca aceea a părintelui Emanuelle, cu veșmîntul fără rupturi și pete. Apoi, tot fără să se miște, ca un actor care declama, și într-o limbă fără cusur, spusese cu un surîs plin de mîhnire: "E inutil să te aperi. Acum lumea întreagă are un singur țel, iar acesta-i infernul".
Continuase apoi cu voce tare ca și cum ar fi vorbit din amvonul unei biserici: "Da, infernul, despre care nu știți mai nimic, tu și toți aceia care, ca și tine se-avîntă, iuți de picior și fără minte! Voi credeați că-n infern o să găsiți săbii, pumnale, roți, cuțite, torente de pucioasă, băuturi din plumb topit, ape înghețate, cazane și grătare încinse, securi și măciuci, țepușe care-ți scot ochii, clești care-ți sfarmă dinții, ragile care-ți sfîșie șoldurile, lanțuri ce-ți zdrobesc oasele, fiare ce rod, spini ce se-ntind, lanțuri ce sugrumă, paturi de tortură, cruci, cîrlige și topoare? Nu! Aici sînt chinuri nemiloase, desigur, însă astfel încît mintea omenească nu poate încă să le conceapă, pentru că am mai născocit și taurii de bronz, și scaunele de fier și străpungerea unghiilor cu țepușe ascuțite... Voi sperați ca iadul să fie un zid de corali făcut din Pești-Piatră. Nu, ci altele sînt chinurile infernului, pentru că nu se nasc din mintea noastră mărginită, ci din aceea nemărginită, a unui Dumnezeu mînios și răzbunător, obligat să-și dezlănțuie furia și să adeverească că pe cît i-a fost de mare mila cînd a iertat, pe atît de mare îi e dreptatea în pedeapsă! Vor trebui să fie acele pedepse atît de grozave, ca-n ele să putem întrezări nepotrivirea imensă dintre slăbiciunea noastră și atotputernicia lui!"
"În astă lume", mai zicea mesagerul acela al penitenței, "voi vă-nvredniciți a crede că oricărui rău i s-a găsit cîte-un leac, și că nu-i rană care să nu-și aibă balsamul ei, nici toxic care să nu-și aibă teriacul său. Dar să nu credeți că tot așa este și în infern. Dreptu-i, sînt nespus de cumplite arsurile, dar nu există alinare care să le facă mai ușoare; chinuitoare-i setea, dar apă nu-i, care s-o răcorească; cîinească-i foamea, dar nu se află hrană care s-o astîmpere; insuportabilă-i rușinea, dar nu-i învelitoare care s-o acopere. De-ar fi cel puțin o moarte, care să pună capăt atîtor chinuri, o moarte, una singură... Dar ăsta-i răul cel mai mare, că acolo nici măcar nu veți spera într-o favoare atît de neagră cum e aceea de a fi nimiciți! Căuta-veți moartea sub toate formele ei, căuta-veți moartea și nu veți avea vreodată fericirea s-o găsiți. Moarte, moarte, unde ești (așa veți striga pururea), unde-o fi oare demonul acela îndurător, ce ne-o va da? Și-atunci veți înțelege că acolo, jos, nu sfirșim niciodată de-a ne chinui!"
Bătrînul, în clipa aceea, făcu o pauză, își întinse brațele la cer, șoptind cu voce scăzută, de parc-ar fi mărturisit un secret înfricoșător, ce nu trebuia să părăsească corabia aceea. "Nu sfîrșim niciodată de ispășit? Adică ispăși-vom pînă ce un sticlete mititel, ce s-ar întoarce să bea cîte o picătură pe an, ar putea ajunge să sece toate mările? Mai mult. In saecula. În vecii vecilor. Ispăși-vom pînă ce un păianjen de plantă întorcîndu-se să ciupească o singură dată pe an, ar putea să roadă toate pădurile? Mai mult. In saecula. Vom ispăși așadar pînă ce o furnicuță, mutînd un singur picioruș pe an, putea-va ocoli tot pămîntul? Și mai mult. In saecula. Și dacă tot universul acesta ar fi un deșert de nisip, și pe fiece secol i s-ar lua cîte un singur fir, isprăvi-vom oare de ispășit cînd tot universul va fi deșertat? Nici atunci. In saecula. Sa spunem că un osîndit după milioane de veacuri ar plînge doar cîte două lacrimi, va mai avea el de ispășit și atunci cînd plînsul său ar fi în stare să alcătuiască un diluviu mai mare decît acela, în care, în vechime, s-a fost pierdut tot neamul omenesc? Hei, lasă, ajunge, că nu sîntem copii! Dacă voiți să v-o spun ― in saecula, in saecula vor trebui să ispășească cei osîndiți, in saecula, adică în veacuri far' de număr, far' de sfîrșit, făr' de măsură."
Acum chipul părintelui Caspar părea aidoma cu cel al carmelitului de la Griva. Își înălța privirea către cer ca și cum ar fi voit să găsească acolo o singură nădejde de milă: "Dar, Doamne", rostea el cu un glas de osîndit demn de compătimire, "oare Domnul nu suferă la vederea chinurilor noastre? Nu va să-ncerce El vreun gest pentru noi, nu va să se-arate El pînă la urmă, ca să ne mîngîiem cel puțin de plînsu-i? Vai mie, neștiutori ce sînteți! Domnul arăta-se-va într-adevăr, dar nici nu vă puteți închipui cum! Cînd ne vom înălța ochii, vedea-vom că El, (mai este oare nevoie s-o spun?) vedea-vom că El, devenit pentru noi un Nero, nu din nedreptate, ci din asprime, nu doar că nu va voi să ne mîngîie, sau să ne vină într-ajutor, dar cu plăcere nespună rîde-va! Gîndiți-vă, dar, în ce urlete deșănțate izbucni-vom noi! Noi ardem, vom zice, iar Dumenzeu rîde? Noi ardem în foc, și Domnul rîde? Oh, Doamne, cît de crud ești! De ce nu ne zdrobești cu fulgerele tale, în loc să ne strivești cu hohotele tale de rîs? Fă, o, tu, cel fără de milă, ca flăcările ce ne cuprind să fie de două ori mai mari, dar nu te mai bucura de ele! O, rîs care-i pentru noi mai amar decît plînsul nostru! O, bucurie, pentru noi mai cruntă decît chinul! De ce nu are iadul nostru văgăuni în care să putem fugi de la vederea unui Dumnezeu ce rîde? Prea am fost înșelați cînd ni s-a spus că pedeapsa noastră avea să fie să privim un Dumnezeu ce și-ar fi întors fața de la noi. Fața unui Dumnezeu rîzînd, trebuia să ni se spună, a unui Dumnezeu ce rîde... Ca să nu mai vedem și să auzim rîsul acela, am voi să ni se prăbușească munții în capete, sau ca pămîntul să ne fugă de sub picioare. Dar nu, pentru că tot vom vedea ceea ce ne doare, și fi-vom orbi și surzi față de toate, afară de acela pentru care am voi să fim orbi și surzi!"
Roberto simțea mirosul urît ce venea de la nutrețul găinilor prin crăpăturile lemnului, și ajungea pînă la el de afară țipătul păsărilor de mare, pe care el îl lua drept rîsul lui Dumnezeu.
"Dar de ce mie, infernul", întrebă el, "și de ce tuturora? Oare nu ca să-l păstreze doar pentru puțini, ne-a mîntuit Crist?"
Părintele Caspar rîsese, ca Dumnezeul osîndiților: "Dar cînd anume v-a mîntuit? Și pe care planetă, în care univers crezi tu că viețuiești acum?"
Luase mîna lui Roberto, ridicîndu-l cu violență din așternutu-i, și îl tîrîse prin coridoarele întortocheate ale lui Daphne, în timp ce bolnavul simțea cum îl rod măruntaiele și în cap simțea că are nenumărate ceasornice cu greutăți. Ceasurile, se gîndea el, timpul, moartea...
Caspar îl tîrîse într-o firidă pe care el n-o mai văzuse pînă atunci, cu pereții văruiți, în care se afla un catafalc închis, cu un ochi rotund tăiat pe o latură. Pe dinaintea ochiului, pe o riglă cu șănțulețe, era introdusă o șipcă de lemn în care erau tăiate ochiuri de aceeași măsură ce încadrau geamuri aparent opace. Făcînd să lunece șipca se puteau face să coincidă ochiurile din ea cu cel al cutiei. Roberto își amintea că mai văzuse în Provența un exemplar mai redus de mecanism ca acesta care, se spunea, era în stare să însuflețească lumina datorită umbrei.
Caspar deschisese o latură a cutiei, lăsînd să se vadă, pe un trepied, un opaiț mare care, pe partea opusă ciocului, în loc de mîner, avea o oglindă rotundă încovoiată într-un anume fel. Aprinzînd fitilul, oglinda trimitea înapoi razele luminoase printr-un tub, o lunetă scurtă a cărei lentilă din capăt era ochiul dinafară. De aici (imediat ce Caspar închise cutia la loc), razele treceau prin gemulețul șipcii, lărgindu-se în formă de con și făcînd să apară pe perete niște imagini colorate, ce lui Roberto i se păreau însuflețite, atît erau de vii și de precise.
Prima figură reprezenta un om, cu chipul de demon, înlănțuit pe o stîncă în mijlocul mării, biciuit de valuri. De la vedenia aceea Roberto nu mai reuși să-și ia ochii, o contopi cu cele care veniră după aceea (pe cînd Caspar le punea să urmeze una după alta făcînd șipca să lunece), le alcătui într-un tot ― vis în vis ― fără să mai deosebescă ceea ce i se spunea de ceea ce vedea.
De stîncă se apropie o corabie în care el o recunoscu pe Tweede Daphne; și din ea coborî Ferrante care acum îl elibera pe osîndit. Totul era clar. În cursul navigării lui, Ferrante întîlnise ― cum ne asigură legenda că s-a întîmplat ― pe Iuda întemnițat pe oceanul deschis, ispășindu-și trădarea.
"îți mulțumesc", îi spunea Iuda lui Ferrante ― dar pentru Roberto vocea venea desigur de pe buzele lui Caspar. "De cînd am fost înlănțuit aici, de azi de la orele nouă, nădăjduiam că voi putea să-mi răscumpăr păcatul... Îți mulțumesc, frate..."
"Te afli aici doar de o zi, sau chiar de mai puțin?" întreba Ferrante. "Dar păcatul tău s-a petrecut în cel de al treizeci și treilea an de la nașterea Domnului Nostru Isus Hristos, adică acum o mie șase sute și zece ani..."
"Vai, om neștiutor", răspundea Iuda, "sigur că acum o mie șase sute zece ani de-ai voștri fost-am eu pus pe stînca aceasta, dar încă n-a trecut și nici nu va trece vreodată o zi de a mea. Tu nu știi că, intrînd în marea ce înconjoară insula asta pe care sînt, ai pătruns într-un alt univers ce trece pe-alături și prin lăuntrul universului vostru, iar aci soarele se-nvîrte în jurul pămîntului ca o țestoasă care la fiece pas merge mai încet decît înainte. Astfel, în lumea asta a mea, ziua mea dura la început cît două de-ale voastre, iar după aceea trei, și așa tot mai mult, pînă acum, cînd după o mie șase sute și zece ani de-ai voștri eu sînt tot mereu la ora a noua din zi. Și peste puțin timpul va fi și mai încet, și pe urmă și mai încet, iar eu voi trăi pururea ora a noua din anul treizeci și trei de la seara din Betleem..."
"Dar de ce?" întreba Ferrante.
"Pentru că Dumnezeu a vrut ca pedeapsa mea să consiste în a trăi pururea în vinerea sfîntă, sărbătorind pururea și în fiece zi patima omului pe care l-am trădat. În prima zi a osîndei mele, în timp ce pentru ceilalți oameni se apropia asfințitul, și apoi noaptea, apoi zorii zilei de sîmbătă, pentru mine trecuse un atom dintr-un atom de minut de la ora a noua a acelei vineri. Dar încetinindu-se de îndată și mai mult cursul soarelui, la voi Crist învia, iar eu eram tot la un pas de ora aceea. Iar acum, cînd pentru voi au trecut secole și secole, eu sînt pururi la o fărîmăl de timp de clipa aceea..."
"Dar soarele acesta al tău se mișcă și el, și va veni ziua poate chiar peste zece mii și mai bine de ani, cînd vei intra și tu în sîmbăta ta".
"Da, iar atunci va fi mai rău. Voi fi ieșit din purgatoriul meu ca să intru în infernul meu. Nu va înceta durerea acelei morți pe care am cauzat-o, ci îmi voi fi pierdut posibilitatea, care încă-mi rămîne, ca să fac ca ceea ce s-a întîmplat să nu se fi întîmplat."
"Dar cum anume?"
"Tu nu știi că la distanță nu prea mare de aici trece meridianul antipod. Dincolo de linia aceea, atît în universul tău cît și în al meu, este ziua de ieri. Dacă eu, acum eliberat, aș putea trece de linia aceea, m-aș afla din nou în ziua mea din joia sfîntă, deoarece scapulara asta pe care o vezi pe umerii mei e lanțul care constrînge soarele meu să mă întovărășească precum umbra mea, și să facă ca oriunde m-aș duce, orice timp să dureze cît al meu. Atunci aș putea să ajung la Ierusalim călătorind timp de o foarte lungă joi, și să ajung înainte ca trădarea mea să se fi întîmplat. Și l-aș salva pe Învățătorul meu de soarta lui.
"Dar", obiectase Ferrante, "dacă împiedici Patimile nu va mai fi fost niciodată Mîntuirea, iar lumea ar fi și astăzi în prada păcatului originar."
"Vai", strigase Iuda plîngînd, "eu care mă gîndeam doar la mine însumi! Dar atunci ce trebuie să fac? Dacă las să fi făcut ceea ce am făcut, rămîn condamnat. Dacă răscumpăr greșeala mea, împiedic planul lui Dumnezeu, și fi-voi pedepsit cu osînda. A fost așadar scris încă de la-nceput ca eu să fiu osîndit la damnare?"


Procesiunea imaginilor se stinsese la plînsul lui Iuda pentru că se terminase uleiul din opaiț. Acum vorbea din nou părintele Caspar, cu o voce pe care Roberto n-o mai recunoștea ca fiind a lui. Puțina lumină provenea acum de la o crăpătură din perete și lumina numai jumătate din chipu-i, deformîndu-i linia nasului și făcînd nesigură culoarea bărbii, foarte albă acum pe o parte și închisă pe partea cealaltă. Ochii îi erau amîndoi două adîncituri, deoarece și cel expus la lumină părea în umbră. Iar Roberto își dădea seama abia atunci că era acoperit cu o bandă neagră.
"Și din clipa de atunci", zicea cel care era acum cu siguranță Abatele de Morfi, "din momentul acela fratele tău a conceput capodopera Născocirii lui. Dacă ar fi săvîrșit el călătoria pe care Iuda o avea în vedere, ar fi putut împiedica să se-mplinească Patimile și deci ca Mîntuirea să ne fie îngăduită. Nici o Mîntuire, toți am fi victime ale aceluiași păcat originar, cu toții meniți infernului, fratele tău ar fi păcătos, dar la fel ca toți oamenii, și deci justificat."
"Dar cum ar fi putut, cum ar putea, cum a putut?" întreba Roberto.
"Oh," surîdea acum cu o veselie atroce abatele, "îi trebuia foarte puțin. Mai trebuia să-l înșele doar pe Atotputernicul, care nu poate să conceapă nici cea mai mică măsluire a adevărului. Era de ajuns să-l ucid pe Iuda, cum deîndată am și făcut pe stînca aceea, să îmbrac scapulara lui, să fac ca corabia mea să mă preceadă pe coasta opusă Insulei aceleia, să ajung aici cu o înfățișare prefăcută ca să te împiedic să înveți regulile adevărate ale înotului și să nu poți niciodată să ajungi înaintea mea acolo, să te oblig să construiești împreună cu mine clopotul acvatic ca să pot să ajung la Insulă." Și în timp ce vorbea, ca să-și arate scapulara, își scotea încet veșmîntul, apărînd în haine de pirat, apoi tot atît de încet își smulgea barba, își lepăda peruca, iar lui Roberto i se părea că se vede într-o oglindă.
"Ferrante!" strigase Roberto.
"Eu în persoană, frate dragă. Eu, care, în timp ce tu dădeai din mîini ca un cîine sau ca o broască, pe cealaltă coastă a insulei îmi regăseam corabia mea, ridicam pînzele în lunga-mi joie sfîntă către Ierusalim, aflîndu-l pe celălalt Iuda gata pregătit să trădeze și-l spînzurasem de un smochin, împiedicîndu-l să-l predea pe Fiul Omului Fiilor Beznei, pătrundeam în Grădina Măslinilor cu credincioșii mei și îl răpeam pe Domnul nostru, sustrăgîndu-l Calvarului! Iar acum tu, eu, și noi toți trăim într-o lume ce n-a fost niciodată mîntuită!"
"Dar Hristos, Hristos unde este acum?"
"Dar pesemne nu știi că textele vechi spuneau că există Porumbițe roșii ca focul pentru că Domnul, înainte de a fi crucificat, a îmbrăcat o tunică de purpură? N-ai înțeles încă? De o mie șase sute și zece ani Crist e prizonier pe Insulă, de unde încearcă să fugă sub înfățișarea unui Columbe de Culoarea Naramzei, însă fără să poată părăsi locul acela, unde lîngă Observatoarea Malteză am lăsat scapulara lui Iuda, și unde este așadar numai și numai una și aceeași zi. Acum nu-mi mai rămîne decît să te ucid pe tine, și să trăiesc liber într-o lume din care e exclusă remușcarea, infernul e sigur pentru toți, iar în el într-o bună zi eu voi fi primit ca noul Lucifer!" Și scoase un pumnal mare, apropiindu-se de Roberto ca să săvîrșească ultima dintre crimele lui.
"Nu", strigase Roberto, "n-am să-ți îngădui! Eu am să te ucid pe tine, și—1 voi elibera pe Crist. Mai știu și acum să mînui spada, în timp ce pe fine tata nu te-a învățat loviturile lui secrete!"
"Am avut un singur tată și o singură mamă, anume mintea ta găunoasă", zisese Ferrante cu un surîs trist. "Tu m-ai învățat doar să urăsc. Crezi oare că mi-ai făcut un mare hatîr, dîndu-mi viață numai pentru ca în Þara Romanelor a ta să-l întruchipez pe Cel Bănuit? Atîta timp cît tu vei fi viu, ca să gîndești despre mine ceea ce eu însumi trebuie să gîndesc, nu voi înceta să mă disprețuiesc. Așadar, fie că mă ucizi tu sau te ucid eu, sfîrșitul e același. Haidem."
"Iertare, frate", strigase Roberto plîngînd. "Da, haidem, e drept că unul dintre noi trebuie să moară!"
Ce anume voia Roberto? Să moară, să-l elibereze pe Ferrante dîndu-l morții? Să-l împiedice pe Ferrante de a împiedica Mîntuirea? Nu o vom ști niciodată, pentru că nu o știa nici el. Dar așa sunt făcute visele.
Urcaseră pe punte, Roberto își căutase arma și o găsise (cum ne amintim) redusă la un ciot; dar striga că Dumnezeu avea să-i dea putere, și că un spadasin bun avea să poată lupta și cu o sabie ruptă.
Cei doi frați stăteau față-n față, pentru prima oară, gata să-nceapă ultima lor înfruntare.
Cerul era hotărît să secondeze fratricidul acela. Un nour roșietic întinsese deodată între corabie și cer o umbră sîngerie, ca și cum acolo sus cineva decapitase caii Soarelui. Se dezlănțuise un concert strașnic de tunete și fulgere, urmate de revărsări, iar cerul și marea le luau auzul celor doi duelgii, le orbeau vederile, îi izbeau cu o apă rece ca gheața peste mîini.
Dar cei doi se ocoleau printre săgețile ploii ce le cădeau împrejur, asaltîndu-se cu lovituri directe și piezișe, oprindu-se dintr-o dată, agățîndu-se de cîte o frînghie ca să evite aproape din zbor vreun vîrf de spadă, azvîrlindu-și insulte, ritmînd orice asalt cu cîte un urlet, printre urletele la fel de sălbatice ale vîntului care șuiera în juru-le.
Pe puntea aceea alunecoasă Roberto se bătea pentru ca Hristos să poată fi pus pe Cruce și cerea ajutor dumnezeiesc; iar Ferrante pentru ca Hristos să nu pătimească, și invoca numele tuturor diavolilor.
Tocmai pe cînd îl chema în ajutor pe Astarot, Intrusul (fiind acum un intrus și în planurile Providenței) se oferi fără să vrea Loviturii Pescărușului. Sau poate că așa voia ca să pună capăt visului aceluia fără cap și coadă.
Roberto se prefăcuse a cădea, celălalt se repezise asupră-i ca să-l termine, el se sprijinise în mîna stîngă și împinsese spada cu dreapta către pieptu-i. Nu se ridicase la loc cu agilitatea lui Saint-Savin, însă Ferrante își luase acum un avînt prea mare, și nu putuse evita să nu se înfigă, ba chiar să-și străpungă singur pieptul în ciotul săbiei. Roberto fusese sufocat de sîngele pe care dușmanul, murind, îl vărsa pe gură.


El simțea gustul sîngelui în gură, deci probabil că aiurind își mușcase limba. Acum înota în sîngele acela, ce se întindea de la corabie pînă la Insulă; nu voia să meargă înainte de teama Peștelui-Piatră, dar încheiase doar prima parte a jnisiunii lui; Crist aștepta pe insulă să-și verse sîngele Său, iar el rămăsese unicu-i Mesia.
Ce făcea acum în visul lui? Cu pumnalul lui Ferrante se apucase să facă dintr-o velă fîșii lungi, pe care apoi le înnoda între ele folosindu-se de parîme; cu alte lațuri prinsese de sub punte cei mai viguroși vulturi, sau berze sau ce or fi fost, și-i lega de picioare ca pe niște cai înaripați, la covorul acela zburător al lui.
Cu corabia-i aeriană se ridicase în zbor către uscatul acum ușor de atins. Sub Observatoarea Malteză găsise scapulara și-o distrusese. Dînd drumul timpului, văzuse pogorînd asupră-i Columba, pe care în sfirșit o descoperise extatic în toată slava ei. Dar era firesc ― ba nu, era suprafiresc ― ca acum să i se pară nu portocalie, ci nespus de albă. Nu putea fi un porumbel, pentru că păsării aceleia nu i se potrivește să reprezinte cea de a Doua Persoană a Divinității, era poate un Pelican Sfînt așa cum trebuie să fie Fiul. Astfel încît în cele din urmă nu mai vedea bine ce pasăre venise cu drag să-i fie pînză de trinchet pentru vasul acela înaripat.
Știa doar că zboară către înalt, iar imaginile urmau unele după altele așa cum voiau fantasmele acelea de bîlci. Acum navigau pe bolta tuturor lumilor nenumărate și infinite, în orice planetă, în orice stea, în așa fel că pe fiecare din ele, aproape într-unui și același moment, să se împlinească Mîntuirea.
Prima planetă pe care o atinseseră fusese candida lună, într-o noapte luminată de amiaza pămîntului. Iar pămîntul era acolo, pe linia orizontului, o imensă și nemărginită mămăligă de porumb, ce mai fierbea și acum în cer și aproape-i cădea în spate bolborosind de o fierbinte și fierbătoare febră arzătoare, febricitînd fierbincioasă cu bășici bulbucate-n clocotul lor, bulbucind de o bolboteală bulbucitoare, cloco-to clocccote-floff. Asta pentru că atunci cînd ai febră tu ești cel care devii mămăligă, iar luminile pe care le vezi vin toate din clocotul minții tale.
Iar acolo, pe lună, cu Hulubița...


N-om fi căutat noi, mărturisesc, coerență și verosimilitate în tot ce am relatat pînă aici, pentru că era vorba de coșmarul cuiva ce suferea otrăvit de un Pește-Piatră. Însă ceea ce mă grăbesc să relatez acum întrece toate așteptările noastre. Mintea sau inima lui Roberto sau, în orice caz, acea vis imaginativa a lui, erau gata să urzească o metamorfoză nelegiuită: pe luna el se vedea acum nu cu Domnul, ci cu Doamna, cu Lilia cea în sfîrșit răpită lui Ferrante. Roberto era gata să obțină pe lîngă lacurile Selenei și ceea ce fratele lui îi luase, anume iazurile din insula fintînilor. Îi săruta fața cu ochii, o contempla cu gura, sugea, mușca și iarăși mușca și șăguiau rînd pe rînd limbile lor îndrăgostite.


Numai atunci Roberto, a cărui febră pesemne dădea înapoi, își reveni în fire, rămînînd însă afectat de ceea ce trăise, așa cum se-ntîmplă după un somn ce ne lasă, nu numai cu sufletul, dar și cu trupul tulburat.
Nu știa dacă să plîngă de fericire pentru iubirea-i regăsită sau de remușcare pentru că răsturnase ― cu febra-i complice, care nu cunoaște regulile Genurilor ― Epopeea-i Sacră într-o Comedie Libertină.
Momentul acela, își spunea el, mă va costa cu adevărat infernul pentru că nu sînt, bineînțeles, mai bun, nici decît Ferrante, nici decît Iuda ― mai mult, eu nu sînt altul decît Ferrante și n-am făcut altceva pînă acum decît să profit de răutatea lui ca să visez că am făcut ceea ce lașitatea mea m-a împiedicat totdeauna să fac.
Poate că nu voi fi chemat să răspund de păcatul meu, pentru că nu am păcătuit eu, ci Peștele-Piatră, care mă. făcea să visez așa cum voia el. Totuși, dacă am ajuns să mă smintesc într-atît, e cu adevărat semn că-s pe moarte. Și a trebuit să aștept Peștele-Piatră, ca să mă hotărăsc să mă gîndesc la moarte, în timp ce gîndul ăsta ar trebui să fie prima datorie a unui bun creștin.


De ce nu m-am gîndit niciodată la moarte și la mînia unui Dumnezeu ce rîde? Pentru că urmam învățăturile filosofilor mei pentru care moartea era o necesitate naturală, iar Dumnezeu era acela care în dezordinea atomilor a introdus Legea ce îi compune în armonia Cosmosului. Și putea oare un Dumnezeu ca acela, maestru de geometrie, să producă dezordinea infernului, fie și din spirit de dreptate și să rîdă de răsturnarea aceea a oricărei subversiuni?
Nu, Dumnezeu nu rîde, își zicea Roberto. Cedează Legii pe care el însuși a voit-o și care vrea ca ordinea trupului nostru să se destrame, așa cum se destramă al meu cu siguranță chiar prin descompunerea asta. Și vedea viermii pe lîngă gura lui, dar nu erau efectul delirului, ci făpturi ce apăruseră prin generație spontanee printre murdăriile găinilor, mușiță a excrementelor lor.
Le spunea deci bun-venit acelor heralzi ai dezagregărilor înțelegînd că contopirea aceea cu mîzga materiei trebuia să fie trăită ca sfîrșit al oricărei suferințe, în armonie cu voința Naturii și a Cerului ce o guvernează.
Va trebui să mai aștept puțin, își murmura ca într-o rugăciune. În decurs de xîteva zile trupul meu, ce-i încă bine închegat, schimbîndu-se la culoare va deveni livid ca un neg, apoi el se va înnegri tot din cap pină-n picioare și o să-l cuprindă o căldură înăbușită. Pe urmă va începe să se umfle, iar peste umflarea aceea va lua naștere un mucegai fetid. Nu va trece mult și pîntecele o să-nceapă să răbufnească și să se spargă ici, colo ― iar din el va ieși o putreziciune, pe alocuri o să se vadă forfotind cîte-un ochi plin de viermi, iar pe colo cîte o buză scorojită. În noroiul ăsta or să se nască apoi o sumedenie de muște și de alte vietăți care vor colcăi în sîngele meu și mă vor devora bucățică cu bucățică. O parte din făpturile astea îmi vor ieși din piept, o alta împreună cu nu știu ce mucoasă îmi va curge din nări; altele, încleiate în puțiciunea aia, vor intra și vor ieși prin gură, iar cele mai îmbuibate vor foșgăi în jos pe gît... Iar asta în timp ce Daphne va deveni încet, încet, împărăția păsărilor și mlădițe ajunse aici de pe Insulă vor face să crească pe ea vegetale bestiale, cărora zemurile mele au să le hrănească rădăcinile, ce se vor înfige în santină. În sfirșit, cînd întreaga-mi alcătuire trupească va fi redusă la un schelet, în decursul lunilor sau al anilor, ori poate al mileniilor ― și cînd și schelăria aceea se va face cu încetul o prăfuire de atomi peste care cei vii vor merge fără să priceapă că întregul glob al pămîntului, mările lui, deșerturile lui, pădurile și văile lui, nu sînt altceva decît un cimitir viu.


Nimic nu ne poate duce mai bine la vindecare decît un Exercițiu de a Muri cum Trebuie, care făcîndu-ne să ne resemnăm, ne înseninează. Astfel îi spusese și carmelitul într-o zi, și pesemne că așa era, pentru că lui Roberto i se făcu foame și sete. Mai slab decît atunci cînd se visa luptînd pe punte, dar mai puțin decît atunci cînd se lungise prin preajma găinilor, avu puterea să soarbă un ou. Era bun lichidul acela care cobora în jos pe gîtlej. Și încă și mai bun fu sucul unei nuci de cocos pe care o deschise în cămară. După atîta meditat asupra morții trupului, acum făcea să moară în trupu-i, ce trebuia însănătoșit, trupurile sănătoase cărora natura le dăruie viață zi de zi.
Asta pentru că, afară de cîteva sfaturi ale carmelitului, la Griva nimeni nu-l învățase să se gîndească la moarte. În momentele convorbirilor din familie, aproape întotdeauna la prînz și la cină (după ce Roberto se întorcea din vreuna din explorările lui de prin casa cea veche, pe unde zăbovise, să zicem, în vreo odaie mare, umbroasă, în mireasma merelor puse pe jos să se coacă), nu se vorbea decît despre bunătatea pepenilor, de secerișul grîului și de speranțele pentru culesul viilor.
Roberto își amintea cînd îl învățase mama lui cum ar fi putut trăi fericit și liniștit dacă s-ar fi folosit de toate roadele lui Dumnezeu pe care Griva putea să i le dăruiască: "Și bine ar fi să nu uiți să pui din timp cărnuri sărate de bou, de oaie sau de berbec, de vițel și de porc, pentru că se păstrează mult timp și sînt bune la toate. Taie bucățile de carne nu prea mari, pune-le în oala cu sare multă deasupra, lasă-le opt zile, apoi atîrnă-le de grinzile bucătăriei chiar deasupra vetrei ca să se usuce la fum, și fă asta pe timp uscat, rece și cu crivăț, după ce a trecut de sfîntul Martin, și se vor păstra cît dorești. Apoi în septembrie vin păsările de vînat, și mieii toată iarna, pe lîngă claponi,"găini bătrîne, rațe și altele. Nu disprețui nici măgarul care-și rupe vreun picior, pentru că se fac din el niște cîrnăciori rotunzi pe care pe urmă îi înțepi cu cuțitul și-i pui la fript, și-i mănînci de domnești. Iar pentru Păresimi, să se găsească totdeauna ciuperci, supe ușoare, nuci, struguri, poame și tot ce-ți mai trimite Dumnezeu. Și tot pentru Păresimi e bine să ai ridichi păstrate și verdețuri care, date prin făină și prăjite în ulei sînt mai bune și decît peștele; și mai faci și niște ravioli și colțunași de Păresimi cu aluat făcut din ulei, făină, apă de trandafiri, șofran și zahăr, cu cîteva stafide de Malvazia, tăiați rotund ca geamurile de la ferestre, umpluți cu pesmet ras, cu mere, cuișoare și nuci pisate, și-i pui cu un praf de sare să se coacă la cuptor, și-o să mănînci mai bine ca un prior. După Paști vin iezișorii, vine sparanghelul, porumbeii... Mai încolo vin urda și cașul proaspăt. Dar va trebui să știi să profiți și de mazăre sau de fasole, fierte, date prin făină și prăjite, care-s tare bune să-ți împodobească masa... Asta, fiule, dacă o să trăiești cum au trăit bătrînii noștri, o să fie viață tihnită și scutită de orice bătaie de cap..."
Așa că, la Griva, nu se vorbea de lucruri care să aibă de-a face cu moartea, cu judecata, iadul sau raiul. Moartea, lui Roberto îi apăruse la Casale, și numai în Provența și la Paris fusese obligat să se gîndească la ea, printre discuții sobre și discuții neînfrînate.


O să mor, cu siguranță, își zicea el așadar, dacă nu din cauza Peștelui-Piatră, măcar mai tîrziu, deoarece e clar că de pe corabia asta n-o să mai scap, acum cînd am pierdut ― odată cu Persona Vitrea ― pînă și mijlocul de a mă apropia de zidul de corali fără să mă vatăm. Și de ce-mi făcusem iluzii? Tot aș fi murit, poate mai tîrziu, chiar dacă n-aș fi ajuns pe epava asta. Am intrat în viață știind că legea este să și ieși din ea. Cum spunea și Saint-Savin, ne jucăm rolul, unii mai mult timp, alții mai în grabă, și ieșim din scenă. I-am văzut și eu pe mulți trecîndu-mi pe dinainte, alții mă vor vedea pe mine cum trec, și vor da și ei același spectacol urmașilor lor.
Pe de altă parte, cît amar de vreme n-am existat și cît n-o să exist nici pe urmă! Ocup un spațiu cît se poate de mic în abisul anilor. Acest mic interval nu reușește să mă deosebească de nimicul în care va trebui să mă duc. N-am venit pe lume decît ca să sporesc numărul. Rolul meu a fost așa de mic, că, de-aș fi rămas în spatele cortinei, toți ar fi zis același lucru, că comedia era perfectă. E ca într-o furtună: unii se îneacă deîndată, alții se zdrobesc de vreo stîncă, alții rămîn pe vreun lemn părăsit, dar nfci ei n-o duc multă vreme. Viața se stinge singură ca o candelă ce și-a consumat uleiul. Și-ar trebui să fim obișnuiți cu asta, pentru că tot ca o candelă am început să împrăștiem atomi încă din prima clipă cînd ne-am aprins.
Nu-i cine știe ce înțelepciune să știi lucrurite astea, își spunea Roberto, sînt de acord. Ar trebui să le știm din momentul în care ne naștem. Dar de obicei reflectăm totdeauna numai la moartea altora. Ei, da, toți avem destulă putere ca să suportăm răul altuia. Pe urmă vine momentul să ne gîndim la moarte cînd răul e al nostru, și atunci ne dăm seama că nici soarele nici moartea nu le poți privi în față. Afară de cazul cînd ai avut niște maeștri ca lumea.
Eu am avut. Cineva mi-a spus că în realitate puțini cunosc moartea. De obicei ea e suportată din stupiditate sau din obicei, nu cu chibzuială. Murim pentru că nu putem face altfel. Numai filosoful știe să se gîndească la moarte ca la o datorie, pe care o îndeplinim de bună voie, și fără teamă: atîta timp cît existăm noi, moartea încă nu există, iar cînd vine moartea, noi nu mai sîntem. De ce aș pierde atîta timp să vorbesc de filosofie dacă acum nu sînt capabil să fac din moartea mea capodopera vieții mele?


Puterile îi reveneau. Îi mulțumea mamei lui, a cărei amintire îl făcuse să părăsească gîndul sfîrșitului. Nici nu putea fi altfel, doar ea îi dăduse viață.
Prinse să se gîndească la propria-i naștere, despre care știa și mai puțin decît despre propria-i moarte. Își spuse că a se gîndi la origini e caracteristic filosofului. E ușor pentru filosof să justifice moartea: faptul că trebuie să te prăbușești în tenebre e unul dintre lucrurile cele mai clare din lume. Ceea ce-l muncește pe filosof nu e firescul sfîrșitului, e misterul începutului. Poate să nu ne pese de eternitatea care va urma după noi, dar nu ne putem sustrage de la chinuitoarea întrebare despre eternitatea care ne-a precedat: eternitatea materiei sau eternitatea lui Dumnezeu?
Iată de ce fusese aruncat pe Daphne, își zise Roberto. Pentru că numai în pustnicia aceea odihnitoare ar fi avut cum să se gîndească la singura întrebare ce ne eliberează de orice neliniște a neființei, încredințîndu-ne uimirii în fața ființei.



37.
Încercări Paradoxale despre cum gîndesc Pietrele

Însă cît timp rămăsese bolnav? Zile, săptămîni? Sau poate că în timpul ăsta vreo furtună se abătuse asupra corabiei? Sau, chiar mai înainte de a da peste Peștele-Piatră, ocupat cu marea sau cu Romanul lui, nu-și dăduse seama de ceea ce se petrecea în juru-i? De cît timp, pierduse oare în halul ăsta simțul lucrurilor?
Daphne devenise o altă corabie. Puntea era murdară iar butoaiele, cu doagele desfundate, lăsau apa să curgă; cîteva vele se destrămaseră și fluturau în fîșii, atîrnînd de catarge ca niște măști ce trăgeau cu ochiul sau rînjeau prin găurile lor.
Păsările se tînguiau, iar Roberto alergă îndată să vadă de ele. Unele muriseră. Din fericire plantele, alimentate de ploaie și de aer, crescuseră și cîte unele pătrunseseră prin colivii, servindu-le de nutreț celor mai multe, iar pentru celelalte se înmulțiseră insectele. Animalele ce supraviețuiseră, aproape că se și înmulțiseră, iar cele cîteva moarte fuseseră înlocuite de altele vii.
Insula rămînea neschimbată; atîta că, pentru Roberto, care-și pierduse masca, ea se îndepărtase ca tîrîtă de curenți. Zidul de corali, acum că-l știa apărat de Peștele-Piatră, devenise de netrecut. Roberto ar mai fi putut și acum să înoate, dar numai de dragul înotului, și ținîndu-se departe de stînci.
"Oh, îndeletniciri omenești, cît sînteți de himerice", murmura. "Dacă omul nu-i alta decît o umbră, voi sunteți fum. Dacă el nu-i decît un vis, voi sunteți năluci. Dacă el nu-i decît un zero, voi sînteți puncte. De nu-i decît un punct, voi sînteți zero."
Atîtea întîmplări, își zicea Roberto, ca să descopăr că sînt un zero. Ba chiar, un zero și mai mic decît eram cînd am sosit aici ca un bătut de soartă. Naufragiul mă zguduise și mă făcuse să lupt pentru viață, acum nu mai am nimic pentru care să lupt și contra cui să mă lupt. Sînt condamnat la o lungă odihnă. Mă aflu aici ca să contemplu nu golul spațiilor, ci pe-al meu: iar din el se vor naște numai plictisul, tristețea și disperarea.
Peste puțin nu numai eu, dar nici Daphne n-o să mai fie. Eu și ea ajunși niște fosile, așa cum e coralul ăsta.
Pentru că hîrca aceea de coral era tot acolo, pe punte, scutită de universala destrămare și deci, tocmai pentru că era sustrasă morții, era singurul lucru viu.
Figura asta ce-i trecuse prin minte dădu alt avînt gîndurilor naufragiatului nostru învățat să descopere noi pămînturi numai cu ajutorul ocheanului cuvîntului. Dacă coralul ― era un lucru viu, își zise el, era unica ființă cu adevărat gînditoare în atîta dezordine a oricăror altor gîndiri. Nu putea gîndi decît la propria-i complexitate ordonată, despre care însă știa totul, și fără să se mai aștepte la răsturnări neprevăzute ale propriei ei arhitecturi.
Trăiesc și gîndesc oare lucrurile? Canonicul îi spusese într-o zi că, pentru a îndreptăți viața și dezvoltarea ei, trebuie ca în orice lucru să se găsească niște flori ale materiei, acele sporă, niște sîmburi. Moleculele sînt alcătuiri anume de atomi într-o figură anume, iar dacă Dumnezeu a impus legi haosului atomilor, alcătuirile lor nu pot face alta decît să dea naștere unor compuse analoage. Posibil ca pietrele pe care le cunoaștem să fie tot acelea ce au supraviețuit Potopului, și că nici ele să nu fi avut devenire, iar din ele să nu se fi născut altele?


Dacă universul nu-i altceva decît un ansamblu de atomi simpli ce se ciocnesc ca să dea naștere compușilor lor, nu e posibil ca ― odată îmbinați ei în compuși ― atomii să înceteze să se mai miște. În orice obiect trebuie că se menține o mișcare a lor continuă: mai vijelioasă în aer, fluidă și regulată în corpurile animale, înceată dar inexorabilă în vegetale și, desigur, mai înceată, dar nu absentă, în minerale. Chiar coralul acela, mort pentru viața coralieră, se bucura de vreo agitare subterană proprie, adică proprie unei pietre.
Roberto se gîndea. Să admitem că fiece corp este compus din atomi, chiar și corpurile ce au numai pură întindere, de care vorbesc Geometrii, și că atomii ăștia sînt indivizibili. E sigur că orice linie se poate împărți în două părți egale, oricare ar fi lungimea ei. Dar dacă lungimea ei este neînsemnată, e posibil să se dividă în două părți o linie compusă dintr-un număr fără soț de atomi. Asta ar însemna deci, dacă nu dorim ca cele două părți să rămînă inegale, să fi fost împărțit în două și indivizibilul cel din mijloc. Dar, acesta, avînd și el întindere la rîndu-i, adică fiind și el la rîndu-i o linie, chiar și de o scurtime imposibil de zărit, ar trebui să fie la rîndu-i divizibilă în două părți egale. Și așa la infinit.
Canonicul spunea că atomul este și el compus din părți, numai că e atît de compact încît nu-l mai putem divide dincolo de limita lui. Noi nu. Dar alții?
Nu există alt corp solid atît de compact ca aurul, și totuși dacă luăm o uncie din acest metal, pînă și din uncia aceea un aurar va scoate o mie de lame mici, iar jumătate din acele lame va fi suficientă ca să aurești întreaga suprafață a unui lingou de argint. Și din aceeași uncie de aur, cei care fac firele de aur și de argint pentru pasmanterii, cu metodele lor de a trage în fire vor reuși să-l aducă pînă la grosimea unui fir de păr, iar firicelul acela va fi lung de un sfert de leghe și poate mai mult. Meșteșugarul se oprește la un moment dat, pentru că nu posedă instrumente potrivite, și nici cu ochiul n-ar mai reuși să vadă firul pe care l-ar obține. Însă niște insecte ― așa de minuscule că noi nu le putem vedea, și așa de harnice și pricepute încît să depășească în îndemînare pe toți meșterii din specia noastră ― ar putea fi în stare să lungească și mai mult firul acela, astfel încît să poată fi întins de la Torino pînă la Paris. Și dacă ar exista niște insecte și pentru insectele acelea, la ce subțirime ar putea să aducă ele același fir?
Dacă cu ochiul lui Argus aș pătrunde înlăuntrul poligoanelor acestui coral și înlăuntrul filamentelor care stau ca niște raze în jurul lor, și înlăuntrul filamentului care alcătuiește filamentul, aș putea merge în căutarea atomului pînă la infinit, însă un atom care ar putea fi tăiat la infinit, dînd părți tot mai mici și care pot fi tăiate în continuare, ar putea să mă ducă pînă la un moment unde materia n-ar fi altceva decît infinită divizibilitate, și toată duritatea și plinătatea ei s-ar sprijini pe acest simplu echilibru între goluri. Atunci, în loc să aibă groază de vid, materia ar însemna că-l adoră și că-i compusă din el, căci ar fi goală în ea însăși, ar fi o vacuitate absolută. Vacuitatea absolută ar fi în însăși inima punctului geometric de negîndit, iar acest punct n-ar fi altceva decît acea Insulă de Utopie pe care noi o visăm într-un ocean făcut numai și pururea din ape.
Deci dacă am pune ipoteza unei întinderi materiale făcute din atomi, prin urmare, am ajunge să nu mai avem atomi. Ce anume ar rămîne? Niște vîrtejuri. Numai că vîrtejurile n-ar căra cu ele sori și planete, adică materie plină care se opune vîntului lor, deoarece și sorii și planetele ar fi și ele tot vîrtejuri, care trag cu ele, în învîrtirea lor, vîrtejuri mai mici. Atunci vîrtejul cel mai mare care face să se-nvîrtă galaxiile, ar avea în centru-i alte vîrtejuri, iar acestea ar fi niște vîrtejuri de vîrtejuri, bulboane făcute din alte bulboane, iar genunea marii bulboane de bulboane de bulboane s-ar afunda în infinit sprijinindu-se pe Nimic.
Iar, noi, locuitorii marelui coral al cosmosului, am crede că materie plină este atomul (pe care totuși nu-l vedem), pe cînd și el, ca tot restul, ar fi o țesătură de goluri în gol, și am numi ființă, densă și chiar veșnică, acea horă de inconsistențe, acea întindere infinită, ce se identifică cu nimicul absolut și care generează din propria-i neființă iluzia totului.
Așadar mă aflu aici ca să mă iluzionez asupra iluziei unei iluzii, eu, iluzie mie însumi? Și trebuia să pierd totul, și să nimeresc pe luntrea asta pierdută la antipozi, ca să-nțeleg că nu era nimic de pierdut? Dar înțelegînd asta, nu cîștig oare totul, pentru că devin unicul punct gînditor în care universul își recunoaște propria-i iluzie?
Și totuși, dacă gîndesc, asta nu înseamnă că am un suflet? O, ce ghem încîlcit. Totu-i făcut din nimic, și totuși pentru a-l înțelege trebuie să ai un suflet care, oricît ar fi de puțin, nu e totuna cu nimic.
Ce anume sînt eu? Dacă spun eu, în sensul de Roberto de la Grive, fac asta întrucît sînt memoria tuturor momentelor mele trecute, suma a tot ceea ce-mi amintesc. Dacă spun eu, în sensul acelui ceva care e aici în momentul ăsta, și nu este catargul mare sau coralul ăsta, atunci sînt suma a ceea ce simt acum. Dar ceea ce simt acum ce este? E ansamblul acelor raporturi, în ordinea aceea aparte care e trupul meu.
Și atunci sufletul meu nu este, cum voia Epicur, o materie compusă din corpușoare mai subtile decît altele, o suflare îmbinată cu căldură, ci este modul în care aceste raporturi se simt ca atare.
Ce condensare firavă, ce impalpabilitate condensată! Eu altceva nu sînt decît un raport între părțile mele ce se percep în timp ce stau ele în legătură una cu alta. Dar aceste părți fiind la rîndul lor divizibile în alte relații (și așa mai departe), atunci orice sistem de raporturi, avînd conștiința de sine însuși, fiind chiar conștiința de sine însuși, ar fi un nucleu gînditor. Eu mă gîndesc pe mine, sîngele meu, nervii mei; dar orice picătură din sîngele meu s-ar gîndi pe sine însăși.
S-ar gîndi ea așa cum mă gîndesc eu pe mine? Cu siguranță că nu, căci în natură omul se simte pe sine însuși într-un mod foarte complex, animalul ceva mai puțin (e capabil de poftă, de pildă, dar nu și de remușcare), iar o plantă se simte crescînd, și sigur că simte cînd cineva o taie, și poate că spune eu, dar în sens cu mult mai obscur decît o fac eu. Fiece lucru gîndește, însă după cît este el de complicat.
Dacă-i așa, atunci pînă și pietrele gîndesc. Pînă și piatra asta, care nici măcar nu-i piatră, ci era un vegetal (sau un animal?). Oare cum o fi gîndind? Ca o piatră. Dacă Dumnezeu, care e marele raport al tuturor raporturilor din univers, se gîndește pe sine însuși gîndind, așa cum vrea Filosoful, piatra asta s-o fi gîndind pe sine însăși pietrind. Dumnezeu gîndește realitatea întreagă și infinitele lumi pe care le creează și pe care le face să subziste cu gîndu-i, eu mă gîndesc la iubirea mea nefericită, la singurătatea mea pe corabia asta, la părinții mei dispăruți, la păcatele mele și la moartea mea viitoare, iar piatra asta poate că gîndește doar: eu, piatră, eu piatră, eu piatră. Sau, poate că nu știe nici să zică eu. Gîndește: piatră, piatră, piatră.
Trebuie că-i plictisitor. Sau poate eu sînt acela care simte plictiseală, eu care pot gîndi mai mult, însă ea (sau el) este, dimpotrivă, pe deplin satisfăcută de felul cum este piatră, tot atît de fericită ca și Dumnezeu ― pentru că Dumnezeu se bucură întru a fi Totul și piatra asta se bucură întru a fi mai nimic, dar dat fiind că nu cunoaște alt mod de a fi, se mulțumește cu ce-i al ei, veșnic satisfăcută de sine... "
Însă o fi adevărat că piatra nu simte nimic altceva decît pietritatea.ei? Canonicul îmi spunea că și pietrele sînt corpuri care în anumite ocazii ard și devin altceva. Într-adevăr, o piatră cade într-un vulcan, iar de căldura intensă a acelei unsori de foc, pe care anticii o numeau Magmă, se topește la un loc cu alte pietre, devine o singură masă incandescentă, curge, și după puțin (sau mult) timp se pomenește parte dintr-o piatră mai mare. E posibil ca atunci cînd încetează a mai fi piatra aceea, și în momentul cînd devine o alta, să nu simtă propria-i încălzire, și, odată cu ea, felul cum i se-apropie moartea?
Soarele bătea asupra punții, o briză ușoară îi alina căldura, sudoarea se usca pe pielea lui Roberto. Ocupat de atîta timp să se închipuie piatră-mpietrită de dulcea Meduză ce-l țintuise cu privirea-i, se rîndui să încerce a gîndi așa cum vor fi gîndind pietrele, probabil ca să se obișnuiască cu ziua în care avea să fie un simplu morman alb de oase expus la același soare și la același vînt.
Se despuie de tot, se culcă cu ochii închiși și cu degetele în urechi, ca să nu mai fie tulburat de nici un zgomot, cum desigur stau lucrurile cu o piatră, care nu are organe de simț. Încercă să anuleze orice amintire proprie, orice cerință a trupului lui omenesc. De-ar fi putut, și-ar fi anulat propria-i piele, dar neputînd, se străduia s-o facă cît mai insensibilă putea.
Sînt o piatră, sînt o piatră, își spunea. Și apoi, pentru a evita pînă și să-și mai vorbească lui însuși: piatră, piatră, piatră.
Ce anume aș simți de-aș fi cu adevărat o piatră? Mai întîi de toate, mișcarea atomilor ce mă compun, sau acea stătătoare vibrație a pozițiilor pe care părțile părților părților mele le întrețin între ele. Aș auzi zumzetul pietririi mele. Dar n-aș putea spune eu, deoarece pentru a spune eu trebuie totuși să mai fie și alții, alt lucru căruia să mă opun. În principiu piatra nu poate să știe dacă există ceva în afara ei însăși. Zumzăie, piatra ea însăși pietrîndă, și nu știe de rest. E o lume. O lume ce lumifică de una singură.
Cu toate astea, dacă ating acest coral, simt cum suprafața lui a reținut căldura soarelui pe partea expusă, în timp ce partea pe care se sprijină de punte este mai rece; iar dacă l-aș despica în două aș simți poate cum descrește căldura din vîrf spre bază. Acum, într-un corp cald, atomii se mișcă cu mai multă furie, și deci piatra asta dacă se simte ca mișcare, nu poate să simtă în propriu-i lăuntru decît felul cum se deosebesc aceste mișcări. Dacă ar rămîne veșnic expusă la soare în aceeași poziție, poate că ar începe să distingă ceva cum ar fi un deasupra și un dedesubt, măcar așa ca două tipuri diferite de mișcare. Neștiind că pricina acestei deosebiri este un factor exterior, ea s-ar gîndi așa ca și cum mișcarea aceea ar fi propria-i natură. Dar dacă s-ar forma o alunecare de teren și piatra s-ar rostogoli la vale pînă ar căpăta o altă poziție, ar simți că alte părți ale ei acum se mișcă, din încete cum erau, în timp ce primele, care erau repezi, acum merg mai încet. Și în timp ce pămîntul se clatină (însă ar putea fi un proces foarte lent), ar simți cum căldura sau mișcarea care decurge din ea trece încet-încet de pe o parte a ei pe alta.
Meditînd în acest mod, Roberto își expunea încet la razele soarelui diferitele părți ale corpului său, rostogolindu-se pe punte, pînă ce ajunse într-o zonă de umbră și se răci ușor, așa cum desigur i s-ar fi întîmplat și pietrei.
Cine știe, se întreba el ― dacă nu cumva în mișcările astea piatra nu începe să aibă și ea, dacă nu ideea de loc, cel puțin pe aceea de parte: în orice caz, cu siguranță pe aceea de schimbare. Nu ideea de a o suferi, însă, pentru că nu cunoaște opusul ei, care e acțiunea. Sau poate că da. Pentru că faptul că-i piatră și că-i compusă astfel, îl percepe tot timpul, pe cînd faptul că-i caldă sau rece îl simte numai cînd e cazul. Deci într-un mod sau altul e capabilă să se distingă pe ea însăși, ca substanță, de propriile-i accidente. Sau nu: pentru că se simte pe ea însăși ca un raport, s-o fi simțind pe ea însăși ca pe un raport între diferite accidente. S-o fi simțind ca o substanță în devenire. Iar asta ce înseamnă? Mă simt eu oare în alt mod? Cine știe dacă pietrele gîndesc cum zice Aristotel sau cum zice Canonicul. Toate astea, în orice caz, ar putea să le ia milenii, dar nu-i asta-problema: ci este dacă piatra poate să înmagazineze percepții succesive despre sine. Pentru că dacă s-ar simți acum caldă deasupra și rece dedesubt, și apoi invers, însă în cea de a doua stare nu și-ar aminti de prima, ea ar crede totdeauna că mișcarea ei internă este aceeași.
Dar de ce, dacă are percepție de sine, să nu aibă și memorie? Memoria e o putere a sufletului, și oricît de mic ar fi sufletul pe care-l are piatra, o fi avînd și memorie în aceeași proporție.
A avea memorie înseamnă să ai noțiunea de înainte și după, altfel și eu aș crede permanent că necazul sau bucuria de care-mi amintesc sînt prezente în clipa în care-mi amintesc de ele. Însă eu știu că sînt percepții trecute pentru că sînt mai slabe decît cele prezente. Problema este deci să ai sentimentul timpului. Lucru pe care probabil nici eu n-aș putea să-l am, dacă timpul ar fi ceva care se învață. Dar nu-mi spuneam eu cu zile sau cu luni în urmă, înainte de boală, că timpul este condiția mișcării, și nu rezultatul ei? Dacă părțile pietrei sînt în mișcare, mișcarea asta o fi avînd un ritm care, fie el și imposibil de auzit, o fi fiind ca zgomotul unui ceas. Piatra, înseamnă că ar fi propriul ei ceas. A te simți în mișcare înseamnă a-ți simți propriul tău timp care bate. Pămîntul, o piatră mare în cer, simte timpul mișcării lui, timpul respirației mareelor lui și ceea ce el simte eu văd desenîndu-se pe bolta înstelată: pămîntul simte același timp pe care eu îl văd.
Așadar piatra cunoaște timpul; ba mai mult, îl cunoaște chiar înainte de a-și percepe schimbările ei de căldură ca mișcare în spațiu. Din cîte știu, ar putea să nu-și dea seama nici măcar că schimbarea de căldură depinde de poziția ei în spațiu: ar, putea să înțeleagă asta ca pe un fenomen de schimbare în timp, cum ar fi trecerea de la somn la veghe, de la vigoare la oboseală, așa cum îmi dau eu acum seama că, stînd nemișcat cum și stau, mă furnică piciorul stîng. Dar nu, trebuie să simtă și spațiul, dacă simte mișcarea acolo unde mai înainte era odihnă și odihnă acolo unde înainte era mișcare. Prin urmare ea știe să gândească aici și acolo.
Dar să ne închipuim acum că cineva culege piatra asta și o îmbucă între alte pietre ca să construiască un zid. Dacă ea mai înainte simțea jocul propriilor ei poziții interne era pentru că își simțea proprii ei atomi încordați în sforțarea de a se îmbina precum cămăruțele unui fagure de albine, înghesuiți unul într-altul și unul printre ceilalți, așa cum ar trebui să se simtă pietrele dintr-o boltă de biserică, unde una o împinge pe cealaltă și toate împing către cheia de boltă, iar pietrele mai apropiate de cheie le împing pe celelalte în jos și în afară.
Însă, fiind ea obișnuită cu jocul acela de împingeri și răspuns la împingeri, întreaga boltă ar trebui să se simtă ca atare, în mișcarea invizibilă pe care o fac pietrele ei ca să se împingă reciproc; la fel ar trebui să simtă sforțarea pe care cineva o face cînd o dărîmă și să înțeleagă că ea încetează de a mai fi boltă în momentul în care zidul de sub ea, împreună cu contraforții lui, cade.
Deci piatra, presată între alte pietre atît de tare încît e gata-gata să se spargă (iar dacă presiunea ar fi mai mare, s-ar înclina) trebuie să simtă strînsoarea asta, o strînsoare pe care mai înainte nu o simțea, o presiune care într-un fel oarecare trebuie să influențeze asupra propriei ei mișcări interne. N-o fi asta mișcarea prin care piatra simte ceva care-i este exterior? Așa ca piatra ar avea conștiința Lumii. Sau poate ar gîndi că forța care o apasă e ceva mai puternic decît ea, și ar identifica Lumea cu Dumnezeu.
Dar în ziua în care zidul acela ar cădea, încetînd strînsoarea, ar avea oare piatra simțămîntul Libertății ― așa cum l-aș simți eu, dacă m-aș hotărî să ies din constrîngerea pe care mi-am impus-o? Numai că eu pot să vreau să încetez de a mai fi în starea asta, însă piatra nu. Deci libertatea e o pasiune, pe cînd voința de a fi liber e o acțiune, și asta-i diferența dintre mine și piatră. Eu pot să vreau. Piatra cel mult (și de ce nu?) poate doar să tindă să redevină așa cum era înainte de zid, și să simtă plăcere cînd redevine liberă, dar nu poate hotărî să acționeze ca să realizeze ce-i place.
Dar pot eu cu adevărat să vreau? În momentul ăsta eu încerc plăcerea de a fi piatră, soarele mă încălzește, vîntul îmi face acceptabil felul cum pripește trupul meu în clipa asta, nu am nici o intenție de a înceta să mai fiu piatră. De ce? Pentru că-mi place. Deci și eu sunt sclavul unei pasiuni, care mă oprește să voiesc liber contrariul ei. Însă voind, aș putea să vreau. Și totuși nu o fac. Cu cît sînt eu mai liber decît o piatră?


Nu există gînd mai răscolitor, mai ales pentru un filosof, decît acela al liberului arbitru. Din mărinimie filosofică, Roberto îl alungă ca pe un gînd prea grav ― pentru el, bineînțeles, și cu atît mai mult pentru o piatră, căreia deja îi dăruise pasiunile, dar îi luase orice posibilitate de acțiune. În orice caz, chiar și fără să-și poată pune întrebări asupra putinței sau neputinței de a se osîndi voluntar, piatra dobîndise deja destule facultăți, și încă foarte nobile, mai mult decît îi atribuiseră vreodată ființele omenești.


Roberto se întreba acum mai degrabă dacă în momentul în care cădea în vulcan, piatra avea conștiința propriei morți. Cu siguranță că nu, pentru că nu știuse niciodată ce anume însemna să mori. Dar cînd era cu totul scufundată în magmă, putea avea noțiunea morții ei ca deja întîmplate? Nu, pentru că nu mai exista acel compus individual numit piatră. Pe de altă parte, am aflat noi vreodată despre vreun om ce și-ar fi dat seama că a murit? Dacă ceva se gîndea atunci pe sine însuși, asta o fi fost acum chiar magma: eu măgmui, eu măgmuiesc, măgmuiesc, șluff, șlaff, eu curg, mă revărs, curs-am, plap ploff slupp, dau pe dinafară, dau în clocot cu bășici bolbotitoare, sfîrîi, mă-ngroș, sughiț și scuip, mă terciui. Slap. Și făcînd ca magma, Roberto lăsa să-i curgă balele ca unui cîine atins de hidrofobie și încerca să scoată fel de fel de rîgîituri de prin toate măruntaiele lui. Era gata-gata să și vomite. Nu era făcut să fie magmă, mai bine să gîndească din nou ca o piatră.
Dar ce-o interesează pe piatra care a fost, că magma se măgmuie-n ea însăși măgmuind? Nu există pentru pietre o viață de după moarte. Nu există pentru nimeni din cei cărora li s-a promis și îngăduit, ca după moarte, să devină plante sau animale. Ce s-ar întîmpla dacă eu aș muri și toți atomii mei s-ar realcătui, după ce cărnurile mele s-au risipit bine prin pămînt și s-au filtrat de-a lungul rădăcinilor, în frumoasa formă a unui palmier? Aș zice eu palmier? Ar zice asta palmierul, care nu-i mai puțin gînditor decît piatra. Dar cînd palmierul ar zice eu, ar înțelege eu Roberto? Nu s-ar cădea să-i răpim dreptul de a zice eu palmierul. Și ce fel de palmier ar mai fi dacă ar zice eu Roberto sînt palmier? Acea alcătuire care putea să spună eu Roberto, pentru că se percepea ca fiind alcătuirea aceea, nu mai este. Și dacă nu mai este, odată cu percepția își va fi pierdut și memoria de sine. N-aș putea nici să zic eu palmierul, eram Roberto. Dacă asta ar fi posibil, ar trebui să știu acum că eu, Roberto eram altădată... știu și eu? Ceva anume. Însă nu-mi amintesc nicidecum una ca asta. Ceea ce eram înainte nu mai știu, la fel cum sînt incapabil să-mi amintesc de fătul acela care eram în pîntecele mamei mele. Eu știu că am fost un făt pentru că mi-au spus-o alții, dar în ceea ce mă privește puteam să nici nu fiu deloc.
Dumnezeule, aș putea să mă bucur de suflet, și-ar putea să se bucure și pietrele, și tocmai de la sufletul pietrelor învăț că sufletul meu nu va supraviețui trupului meu. Ce mai stau eu să gîndesc și să mă joc făcînd pe piatra, dacă pe urmă n-o să mai știu nimic de mine?
Dar la urma urmelor, ce anume mai e și eul ăsta care cred eu că mă gîndește pe mine? N-am spus oare că nu este altceva decît conștiința pe care golul identic cu întinderea o are despre sine în alcătuirea asta anume? Așadar nu eu sunt cel care gîndesc, ci golul sau întinderea sunt cele care mă gîndesc pe mine. Și atunci această alcătuire e un accident, în care golul și întinderea au zăbovit cît ai bate din aripi ca după aceea să se poată gîndi în altfel. În acest gol al golului, unicul lucru care există cu adevărat este faptul acestei deveniri în nenumărate alcătuiri trecătoare... Alcătuiri a ce anume? Ale marelui, unicului nimic, care-i Substanța a toate.
Guvernată de o maiestuoasă necesitate, care-o face să creeze și să distrugă lumi, să urzească palidele noastre vieți. Dacă o accept pe prima, dacă izbutesc să iubesc Necesitatea asta, să mă întorc la ea, și să mă plec vrerilor ei viitoare, aceasta-i condiția Fericirii. Numai acceptînd legea ei îmi voi găsi libertatea. Să mă revărs în Ea ar fi Salvarea, fuga de pasiuni în singura pasiune, Iubirea Intelectuală a lui Dumnezeu.
Dacă aș reuși cu adevărat să înțeleg asta, aș fi cu adevărat singurul om care a găsit Adevărata Filosofie, și aș ști totul despre Dumnezeul ce se-ascunde. Dar cine ar avea curaj să umble prin lume și să proclame filosofia asta? Ãsta-i secretul pe care îl voi duce eu cu mine în mormîntul de la Antipozi.


Am mai spus, Roberto n-avea vînă de filosof. Ajuns la Epifania aceasta, pe care și-o plăsmuise cu gravitatea cu care opticianul își șlefuiește lentila, avu iarăși, ca mai înainte ― o apostazie amoroasă. Pentru că pietrele nu iubesc, se ridică în șezut redevenind om care iubește.


Dar atunci, își zise, dacă-n marea cea mare a marii și unicei substanțe va trebui să ne-ntoarcem cu toții, acolo jos, sau acolo sus, sau în orice loc s-o fi găsind ea, eu mă voi reuni din nou cu Doamna-mi. Vom fi amîndoi parte și tot din același macrocosm. Eu voi fi ea, ea va fi eu. Nu e acesta sensul profund al mitului hermafroditului? Lilia și cu mine, un singur trup și un singur gînd...
Și oare nu am și anticipat de pe-acum această întîmplare? De zile întregi (de săptămîni, de luni?) eu o fac să trăiască într-o lume care-i toată a mea, fie chiar și prin Ferrante. Ea este deja gînd din gîndul meu.
Poate că scrierea Romanelor asta și este: să trăiești prin propriile-ți personaje, să faci ca acestea să trăiască în lumea noastră și să te încredințezi pe tine însuți și propriile-ți creaturi gîndului celor ce vor veni, chiar și atunci cînd noi nu vom mai putea spune eu...
Dar dacă-i așa, doar de mine depinde să-l elimin pentru totdeauna pe Ferrante din aceeași lume cu mine, să fac ca dispariția lui să fie guvernată de justiția divină, și să creez condițiile prin care eu să pot să mă reunesc cu Lilia.


Plin de un nou entuziasm, Roberto hotărî să gîndească ultimul capitol al povestirii lui.
Nu știa că, mai ales cînd autorii sînt de-acum hotărîți să moară, Romanele se scriu adesea singure și ajung unde vor ele.



38.
Despre Natura și Locul Infernului

Roberto își povesti că, rătăcind din insulă în insulă și căutînd mai mult plăcerea lui decjt ruta cea adevărată, Ferrante, incapabil să tragă învățăminte din semnalele pe care eunucul olandez le trimitea rănii lui Biscarat, pierduse prnă la urmă orice noțiune despre locul unde se afla.
Corabia în timpul ăsta mergea, puținele provizii se stricaseră, apa începea să miroasă urît. Pentru ca echipajul să nu-și dea seama de asta, Ferrante îl obliga pe fiecare să coboare numai o singură dată pe zi în cală ca să ia pe întuneric puținul care le trebuia ca să supraviețuiască, și pe care nici unul n-ar fi putut suporta să-l privească.
Singura care nu-și dădea seama de nimic era Lilia, care suporta cu seninătate orice neajuns, și părea că trăiește dintr-o picătură de apă și un biscuit infim, nerăbdătoare ca iubitul să reușească în fapta-i. Cît despre Ferrante, nesimțitor la iubirea aceea decît prin plăcerea pe care i-o dăruia, continua să-i stîrnească pe marinarii lui, făcînd să le strălucească prin fața ochilor lor de oameni nevoiași imaginile bogăției. Și astfel, orbul cel orbit de ranchiună îi conducea pe alți orbi orbiți de lăcomie, ținînd prizonieră în lațurile-i viclene o frumusețe oarbă.
Multora din echipaj, cu toate acestea, din cauza setei acum li se umflau gingiile, ce începeau să le acopere dinții de tot; picioarele li se umpleau cu abcese și taina lor pestilențială urca pînă la părțile vitale.
Așa se făcu că, după ce coborîră dincolo de douăzeci și cinci de grade latitudine sudică, Ferrante trebuise să înăbușe o răscoală. Făcuse lucrul ăsta punînd mîna pe un grup de cinci corsari mai devotați (Andrapod, Boride, Ordogno, Safar și Asprando), iar rebelii fuseseră părăsiți cu puține merinde pe șalupă. Dar făcînd așa, Tweede Daphne se lipsise de un mijloc de salvare. Ce mai conta, zicea Ferrante, peste puțin o să fim în locul spre care ne trage setea noastră blestemată de aur. Dar oamenii nu mai erau de ajuns ca să conducă corabia.
Nici nu mai aveau chef s-o facă, fiindcă ajutîndu-l pe șeful lor, acum se voiau egali cu el. Unul din cei cinci îl spionase pe gentilomul acela misterios, care urca așa de rar pe punte și descoperise că era vorba de o femeie. Atunci acei ultimi mateloți de două parale îl înfruntaseră pe Ferrante cerîndu-i-o pe pasageră. Ferrante, un adevărat Adonis la înfățișare, dar Vulcan pe dinlăuntru, ținea mai mult la Pluton decît la Venus și fu un noroc că Lilia nu-l auzi pe cînd le spunea în șoaptă răzvrătiților că avea să cadă la înțelegere cu ei.
Roberto nu voia să-i îngăduie lui Ferrante să săvîrșească astă ultimă ticăloșie. Voi deci ca în momentul acela Neptun să se mînie, pentru ca cineva să poată să treacă de bîntuirile lui fără teamă de mînia-i. Sau, ca să nu ne închipuim lucrul ăsta în moduri așa de păgînești, și pe deasupra prețioase: îmi închipui că era imposibil (dacă un roman trebuie să transmită și o învățătură morală) ca Cerul să nu pedepsească corabia aceea plină de perfidii. Și se bucura la gîndul că binecunoscuții Notus, Aquilonul și Austrul, dușmani neobosiți ai calmului mării, chiar dacă pînă atunci lăsaseră blînzilor Zefiri grija de a bate cărările pe acolo pe unde Tweede Daphne își continua călătoria, zăvoriți în încăperile lor subterane, acum dădeau semne de nerăbdare.
Îi făcu să răbufnească afară toți deodată. La geamătul bordajelor răspundeau ca un ecou vaietele marinarilor, marea vomita peste ei, iar ei vomitau în mare, și uneori cîte un val îi învăluia în așa fel că de pe țărmuri cineva ar fi putut lua puntea aceea drept un coșciug de gheață în jurul căruia fulgerele se aprindeau ca niște luminări.
La început furtuna izbea nori de nori, apele de ape, vînturile de vînturi. Dar foarte curînd marea ieșise din hotarele-i prescrise și creștea umflîndu-se către cer, cobora în ropote ploaia, apa se-nvolbura cu aerul, pasărea învăța înotul și peștele zborul. Nu mai era o luptă a naturii împotriva navigatorilor, ci o bătălie a elementelor între ele. Nu mai era nici un atom de aer care să nu se fi transformat într-o sferă de grindină, iar Neptun urca să stingă fulgerele din mîinile lui Joe, adică să-i taie astfel pofta de a-i arde pe oamenii aceia, fiindcă el tocmai voia să-i înece. Marea săpa un mormînt în propriu-i sîn ca să-i răpească pămîntului și, cum vedea că micul vas se-ndreaptă fără cîrmă spre vreo stîncă, cu un dos neașteptat de palmă dibace îl făcea s-o ia în altă direcție.
Nava se cufunda, cînd cu pupa, cînd cu prora, și de fiecare dată cînd se lăsa în jos părea că zbura din înaltul unui turn: pupa intra în apă pînă la galerie, iar la proră apa părea că vrea să înghită bompresul.
Andrapod, care tocmai încerca să lege o velă, fusese smuls de pe vergă și prăvălindu-se în mare îl lovise pe Boride care întindea o funie, dezarticulîndu-i capul.
Vasul refuza acum să mai asculte de timonierul Ordogno, pe cînd o altă rafală smulgea dintr-odată verga din mijloc. Safar se străduia să coboare pînzele, îndemnat de Ferrante care blestema într-una, dar nu terminase de asigurat gabia, cînd corabia se și întorsese invers și primise dintr-o parte trei valuri atît de înalte, încît Safar fusese măturat dincolo de bord. Catargul mare se rupsese dintr-o dată, prăbușindu-se în mare, nu fără a fi devastat mai întîi puntea și rupt gîtul lui Asprando. Și în sfîrșit, timona se făcuse bucăți, pe cînd o lovitură nimicitoare a barei îi lua viața lui Ordogno. Acum schilozenia aceea de lemn era lipsită de echipaj, în timp ce ultimii șoareci se revărsau peste bord, căzînd în apa de care voiau să scape.
Pare imposibil ca Ferrante, în tărăboiul acela, să se mai gîndească la Lilia, cînd de la el ne-am aștepta să se îngrijească să rămînă numai el nevătămat. Nu știu dacă Roberto se gîndise că viola legile verosimilului, însă, ca să n-o lase să piară pe aceea căreia îi dăruise inima, trebui să-i conceadă o inimă și lui Ferrante ― fie chiar și pentru o clipă.
Ferrante așadar o tîrăște pe Lilia pe punte și ce face? Experiența îl învăța pe Roberto că ar fi trebuit s-o lege solid de o scîndură, lăsînd-o să lunece în mare și încrezîndu-se că nici măcar fiarele Abisului n-aveau să-și refuze mila unei asemenea frumuseți.
După aceasta Ferrante înșfacă și el o bucată de lemn și se pregătește să și-o lege de spate. Dar în momentul acela apare pe punte, Dumnezeu știe cum, dezlegat de patu-i de tortură, datorită zgîlțîiturilor din cală, cu mîinile încă legate una de alta, semănînd mai mult cu morții decît cu viii, dar cu ochii și mai arzători de ură, Biscarat.
Biscarat, care pe tot timpul călătoriei rămăsese, ca și cîinele de pe Amarilli. să sufere în lanțuri pe cînd în fiecare zi îi era redeschisă rana aceea care apoi îi era pentru puțină vreme îngrijită ― Biscarat, care petrecuse lunile acelea cu un singur gînd: să se răzbune pe Ferrante.
Deux ex machina. Biscarat apare fără veste la spatele lui Ferrante, care-i deja cu un picior dincolo de balustradă și ridicînd brațele i le trece, făcînd din lanțu-i un ochi pe dinaintea ochilor lui Ferrante, în așa fel încît să-l strîngă de gît. Și strigînd "Cu mine, cu mine deodată în infern!" îl vedem ― aproape că îl și simțim ― cum strînge odată atît de tare, că beregata lui Ferrante pocnește, în timp ce limba îi iese afară de-un cot și ține isonul ultimei lui turbări. Pînă ce trupul acesta fără suflet al victimei căzînd îl trage după sine ca pe o mantie pe acela al călăului ce se duce victorios să-ntîlnească războiul din valuri cu inima-n cele din urmă în pace.
Roberto nu izbuti să-și închipuie simțămintele Liliei la vederea tuturor acestora și speră ca ea să nu fi văzut nimic. Dar fiind că nu-și mai amintea ce anume se petrecuse cu el din momentul în care fusese luat de vîrtej, nu reușea nici să-și închipuie ce putea să i se fi-ntîmplat ei.
În realitate, era așa de preocupat de datoria de a-l trimite pe Ferrante spre dreapta-i pedeapsă, încît hotărî să urmărească mai întîi de toate soarta acestuia dincolo de mormînt. Și o lăsă pe Lilia in gurgite vasto.
Trupul fără viață al lui Ferrante fusese aruncat în ăst timp pe o plajă pustie. Marea era liniștită, ca apa dintr-o ceașcă, iar pe țărm nu se simțea nici un plesnet de val. Totul era învăluit într-o ceață ușoară, așa cum se-ntîmplă cînd soarele a dispărut deja, iar noaptea nu a pus încă stăpînire pe cer.
Imediat dincolo de plajă, fără ca arbori sau tufișuri să-i însemne marginea, se vedea o cîmpie de-a dreptul minerală, unde pînă și ceea ce de departe puteai lua drept niște chiparoși, se arătau mai apoi a fi un fel de obeliscuri de plumb. La orizont, către apus, se înălța un profil muntos, întunecat la vedere, de nu s-ar fi zărit cîteva flăcărui de-a lungul coborîșurilor, care-i dădeau o aparență de cimitir. Însă deasupra masivului aceluia adăstau nori lungi negri cu pîntecele de jeratic ce se stinge, de o formă grea și compactă, cum sunt oasele acelea de sepie ce apar în unele tablouri sau desene, care cînd le privești mai apoi dintr-o lăture se strîng în formă de hîrcă. Între nouri și munte, cerul mai avea încă nuanțe gălbui -și ai fi zis că aceea-i ultima gură de aer pe care-o mai atingea soarele muribund, de n-ai fi avut impresia că acea ultimă și sleită amurgire n-avusese niciodată început, și n-avea să aibă niciodată sfîrșit.
Acolo unde cîmpia începea să se-nalțe în pantă Ferrante zări o mică ceată de oameni, și se îndreptă către ei.
Oameni sau făpturi ce aduceau a oameni, așa păreau de departe, însă cînd Ferrante ajunse lîngă ei văzu că, de fuseseră vreodată oameni, acum mai degrabă deveniseră ― sau erau pe cale să devină ― niște mulaje pentru o sală de anatomie. Așa îi voia Roberto, deoarece-și amintea că vizitase într-o zi unul din aceste locuri, unde un grup de medici cu hainele de culoare închisă și cu fețe rubiconde, cu vinișoare roșii pe nas și pe obraji, cu atitudini ce semănau cu ale unor gîzi, stăteau în jurul unui cadavru ca să expună din afară ceea ce se afla înlăuntru-i și să descopere pe morți secretele celor vii. Legau pielea, tăiair cărnurile, dezghiocau oasele, deznodau legăturile nervilor, desfăceau unele de altele spinările de mușchi, deschideau organele de simț, puneau separat toate membranele, și dezgărdinate toate zgîrciturile, dezlipite unele de altele măruntaiele. Scoasă de o parte fiece fibră, despărțită fiece arteră, descoperită orice măduvă, arătau celor din preajmă-le toată bucătăria vitală: iată, ziceau ei, hrana aici se fierbe, sîngele aici se curăță, alimentul aici se depune, aici se formează umorile, aici se călesc spiritele... Iar cineva din apropierea lui Roberto observase cu voce scăzută că, după moartea noastră pămîntească, nu altfel ar fi procedat și natura.
Dar un Dumnezeu anatomist îi lovise în alt fel pe locuitorii de pe insula aceea, pe care acum Ferrante îi vedea din ce în ce mai de aproape.
Primul era un trup lipsit de piele, cu fîșiile de mușchi întinse, cu brațele într-o atitudine de părăsire, cu fața suferindă către cer, toată doar craniu și pomeți. Celui de-al doilea pielea de pe mîini îi mai atîrna doar lipită de buricele degetelor ca o mănușă, iar la picioare i se răsfrîngea sub genunchi ca o cizmă moale.
La un al treilea, mai întîi pielea, apoi mușchii îi fuseseră atît de mult date-n lături încît trupul întreg și mai ales fața îi apărea ca o carte deschisă. Ca și cum trupul acela voia să-și arate pielea, carnea și oasele în același timp, de trei ori omenesc și de trei ori muritor; dar părea o gînganie căreia resturile acelea i-ar fi ținut loc de aripi, dacă pe insulă ar fi existat vînt care să i le fluture. Dar aceste aripi nu se mișcau nicicum în aer, căci aerul era nemișcat în amurgul acela: abia dacă se agitau ușor la mișcările trupului dezghiocat.'
Ceva mai încolo un schelet se sprijinea într-o lopată, poate ca să-și sape groapa, cu orbitele spre cer, cu un rînjet în arcul adus în sus al dinților, cu mîna stîngă ca și cum ar fi implorat milă și ascultare. Un alt schelet aplecat oferea din spate șira spinării curbată, mergînd pe brînci cu mîinile-i osoase puse pe fața-i aplecată.
Unul, pe care Ferrante îl văzu doar din spate, mai avea încă o chică pe craniu-i descărnat, ca un fel de tichie vîrîtă pe cap cu forța. Dar pe dosul ei (palid și rozaliu ca o scoică de mare), urzeala ce susținea blana era formată din pielea capului acelui om, tăiată la înălțimea gîtului și răsfrîntă în sus.
Erau cîțiva cărora le fusese scos aproape totul și păreau sculpturi făcute doar din nervi; iar pe trunchiul grumazului rămas fără cap, mai fîlfîiau nervii, care altădată fuseseră înșurubați la un creier. Picioarele păreau o împletitură de nuiele.
Erau alții care, cu abdomenul deschis, lăsau să se vadă cum palpitau intestinele de culoarea brîndușei, de parc-ar fi fost niște triști mîncăi îndopați cu măruntaie nedigerate. Acolo unde avuseseră un penis smuls acum și redus la ceva umil mai fluturau doar testiculele uscate.
Ferrante văzu pe unii care nu mai erau decît vine și artere, laborator ambulant al vreunui alchimist, numai țevi și tuburi în mișcare continuă ce distilau un sînge făr'de sînge, din stinșii ochi ce licăreau în luciul soarelui absent.
Stăteau trupurile acelea într-o mare și dureroasă tăcere. La unele din ele întrezăreau semnele unei foarte încete transformări ce, din statui de carne, le subția acum ca pe niște statui de fibre. Ultimul dintre aceștia, jupuit ca un sfînt Bartolomeu, ducea în mîna-i dreaptă pielea încă însîngerată, moale ca o mantie păturită. Se mai cunoșteau încă pe ea un chip, cu găurile ochilor și ale nărilor, și cu căscarea gurii, ce păreau ultimul strat de clei al unei măști de ceară expusă la foc iute.
Iar omul acela (sau mai degrabă gura cea fără dinți și deformată a pielii lui) îi vorbi lui Ferrante.
"Neagră-ți fie sosirea", îi zise, "pe Pămîntul Morților pe care noi îl numim Insula Vesalia. Peste puțin și tu vei avea soarta noastră, dar nu va trebui să crezi că vreunul din noi se stinge cu repeziciunea pe care o dăruie mormîntul. După osîndele pe care le avem, fiecare dintre noi este adus pînă la un stadiu propriu de descompunere, ca pentru a ne face să gustăm pe îndelete extincția, ce pentru fiecare ar fi cea mai mare bucurie. O, ce desfătare ar fi să ne-nchipuim că, niște creieri care, abia atinși, s-ar terciui, plămîni care-ar crăpa la prima suflare a unui aer ce-ar putea să-i mai umple, piei rupîndu-se deîndată, părți moi înmuindu-se, grăsimi zemuindu-se! Ei, bine, nu-i așa. Așa cum ne vezi, noi am ajuns fiecare în starea asta a noastră pe nebăgate de seamă, printr-o imperceptibilă schimbare în cursul căreia fiecare firicel destrămat din noi s-a consumat în răstimp de mii și mii, și mii de ani. Și nimeni nu știe pînă unde ne este dat să ne consumăm, așa încît cei pe care-i vezi colo, ajunși doar niște oseminte, tot mai speră să mai poată muri un pic, și poate că sînt milenii de cînd se istovesc în așteptarea aceea; alții, așa ca mine, sînt în înfățișarea asta nu mai știu de cînd ― pentru că în noaptea asta ce stă pururea să-nceapă am pierdut orice simțământ al scurgerii timpului ― și totuși mai sper că-mi va fi fost îngăduită o nimicire foarte înceată. Astfel fiecare din noi rîvnește la o descompunere care ― o știm bine ― nu va fi niciodată totală, tot mai nădăjduind ca Eternitatea să nu fi început încă pentru noi, și temîndu-ne totuși că ne aflăm într-însa încă din vremurile străvechi cînd am debarcat pe pămîntul ăsta. Noi credeam, fiind în viață, că infernu-i locul eternei disperări, pentru că așa ni s-a spus. Vai, nu, ci este locul unei speranțe ce nu se mai stinge, ce face ca fiece zi să fie mai rea decît cealaltă, fiindcă setea asta, ce ne este ținută vie, nu-i niciodată satisfăcută. Mai avînd pururea o rămășiță de trup, și fiece trup tinzînd la creștere sau la moarte, nu încetăm niciodată a nădăjdui ― și numai astfel Judele nostru glăsuit-a că noi putea-vom pătimi in saecula..."
Întrebase Ferrante: "Dar ce anume nădăjduiți?"
"Mai bine spune ce-o să nădăjduiești și tu... O să speri că un abur de vînt, o cît de mică umflare a mării, sosirea unei singure lipitori înfometate o să ne restituie atom cu atom marelui vid al universului, unde putea-vom participa și noi în vreun fel la ciclul vieții. Însă aici aerul nu se mișcă, marea rămîne neclintită, nu simțim niciodată nici frig, nici cald, nu cunoaștem nici zori și nici amurguri, și pămîntul ăsta mai mort decît noi nu produce nici urmă de vietate. Oh, viermii, pe care moartea ni-i promitea într-o zi! Oh, scumpi viermișori, mame ale spiritului nostru ce-ar mai putea să renască! Sugîndu-ne fierea, ne-ați stropi miloși cu laptele nevinovăției! Mușcîndu-ne, ați vindeca mușcăturile culpelor noastre, legănîndu-ne cu unduirile voastre de moarte ne-ați da viața nouă, pentru că ne-ar părea și nouă mormîntul ca un pîntec matern... Dar nimic din toate astea n-o să fie. Asta noi o știm și totuși trupurile noastre o uită în fiece clipă".
"Iar Domnul", întrebase Ferrante, "Domnul rîde, nu-i așa?"
"Vai, nu", răspunsese jupuitul, "pentru că pînă și umilirea ne-ar da avînturi. Frumos ar mai fi dacă am vedea cel puțin un Dumnezeu rîzînd, care-și bate joc de noi! Ce mare desfătare ar fi pentru noi priveliștea Domnului care de pe tronu-i, înconjurat de sfinții săi, și-ar rîde de noi. Am avea viziunea bucuriei altuia, tot atît de înveselitoare ca și vederea supărării altuia. Nu, aici nimeni nu se-ndură, nimeni nu rîde, nimeni nu se-arată. Aici Dumnezeu nu există, numai o nădejde j fără țintă.
"La dracu, blestemați fie toți sfinții", încercă să strige! atunci Ferrante, în culmea mîniei, "dacă-s osîndit, o să am cel puțin dreptul să dau pentru mine însumi spectacolul furiei mele!" Dar își dădu seama că glasul îi ieșea slab din piept, că trupul îi era amorțit, și nu putea nici măcar să-și verse veninul.
"Vezi", îi spusese cel fără de piele, fără ca gura lui să reușească să surîdă, "osînda ta a și început. Nici ura nu-ți mai e îngăduită. Insula aceasta e unicul loc al universului unde nu e îngăduit să pătimești, unde o speranță făjă vlagă nu se deosebește de un plictis fără margini."


Roberto continuase să construiască sfîrșitul lui Ferrante, stînd tot acolo pe punte, gol, așa cum se așezase ca să devină piatră, iar între timp soarele îi făcuse răni pe față, pe piept și pe picioare, readucîndu-l la starea aceea febrilă de care scăpase nu de mult timp, Dispus acum să confunde nu numai romanul cu realitatea, dar și arsura sufletului cu aceea a trupului, se simți din nou învăpăiat de iubire. Și Lilia? Ce s-a întîmplat cu Lilia în timp ce cadavrul lui Ferrante se ducea să-ntîlnească insula morților?
Roberto sări brusc toate întîmplările, cu o mișcare tipică la romancieri, cînd nu mai știu cum să-și înfrîneze nerăbdarea și nu mai ținu cont de unitatea de timp și de loc, pentru a o regăsi pe Lilia după cîteva zile, lipită de scîndura aceea, în timp ce plutea pe o mare acum liniștită ce scînteia în soare ― și se apropia (iar asta, mult stimate cititor, tu n-ai fi îndrăznit niciodată s-o prevezi) de coasta occidentală a Insulei lui Solomon, și anume pe partea opusă aceleia unde era ancorată Daphne.
Aici ― asta Roberto o știa de la părintele Caspar ― plajele erau mai puțin primitoare decît erau la apus. Scîndura, care abia mai ținea, se rupsese izbindu-se de o stîncă. Lilia se trezise și se agățase de roca aceea, în timp ce resturile plutei dispăreau luate de curenți.
Acum ea era acolo, pe o piatră care abia o putea adăposti, iar o fîșie de apă ― dar pentru ea era un ocean ― o despărțea de țărm. Scuturată de taifun, vlăguită de nemîncare, chinuită și mai mult de sete, nu se putea tîrî de pe stîncă pînă la nisip, dincolo de care, cu o privire încețoșată, ghicea o vălurire de forme vegetale.
Dar stîncă era încinsă sub șoldul ei tînăr și, respirînd cu greu, în loc să-și răcorească arșița lăuntrică, trăgea în piept zăduful din aer.
Spera ca nu prea departe să izvorască pîrîiașe repezi din văi umbroase, dar visele astea nu o alinau, ci îi stîrneau și mai tare setea. Voia să ceară ajutorul Cerului, dar rămînîndu-i lipită de palat limba uscată, glasul îi era de suspine întretăiate.
Cum timpul trecea, șfichiuirea vîntului o zgîria cu unghii nemiloase și se temea (mai rău ca de moarte) că va trăi pînă ce acțiunea elementelor avea s-o desfigureze, făcînd-o demnă de repulsie și nu de iubire.
De-ar fi ajuns măcar la un Iac, la un fir de apă curgătoare, aplecîndu-și buzele și-ar fi văzut ochii, altădată două stele vii ce promiteau viață, acum deveniți două eclipse ce te-nfricoșau; și chipul acela, pe care Amorași stăteau să se răsfețe, acum doar jalnic adăpost al urîțirii. De-ar fi ajuns la un iaz, ochii ei ar fi vărsat, de mila propriei ei stări, mai multe picături decît buzele-i ar fi băut dintr-însul.


Cel puțin așa o punea Roberto pe Lilia să gîndească despre sine. Dar se simți stînjenit. Jenat pentru ea care, mai mult moartă, se mai gîndea la propria-i frumusețe, cum cereau adesea Romanele; îi era jenă de el însuși, care nu știa să privească-n față, fără hiperbole ale fanteziei, iubirea lui aflată pe moarte.
Cum putea fi Lilia, cu adevărat, în locul acela? Cum ar fi apărut ea, de i-ar fi scos veșmîntul acela de moarte țesut din cuvinte?
Din cauza suferințelor lungii călătorii și ale naufragiului, pletele ei poate că se făcuseră cîlțoase și presărate cu fire albe; sînul ei își pierduse desigur crinii, fața îi fusese brăzdată de timp. Încrețite îi erau acum și gîtul și pieptul.
Dar nu, s-o slăvească astfel pe ea veștejindu-se însemna tot să se încreadă mașinăriei poetice a părintelui Emanuele... Roberto voia s-o vadă pe Lilia așa cum era realmente. Cu capul dat pe spate, cu ochii care, tulburi și micșorați de usturime, se arătau prea depărtați de rădăcina nasului ― acum subțiat la vîrf ― trași în jos de umflături, cu colțurile marcate de crețuri mici ca niște raze, ca urmele lăsate de o vrabie pe nisip. Cu nările puțin dilatate, una ușor mai cărnoasă decît cealaltă. Gura încrețită, de culoarea ametistului, cu două riduri arcuite în părți, și cu buza de sus puțin ieșită înafară, înălțată să arate doi dinții nici ce nu mai erau de fildeș. Pielea feței ușor căzută, două cute largi sub bărbie, urîțind conturul gîtului...
Și totuși, fructul acesta trecut, el nu l-ar fi dat pentru toți" îngerii din cer. El o iubea și așa, și nici nu putuse să știe că era altfel atunci cînd o iubise voind-o așa cum era, în spatele vălului ei negru, în seara aceea de demult.
Se lăsase să rătăcească cu gîndul în timpul zilelor lui de naufragiu, o dorise armonioasă ca sistemul sferelor; dar acum îi spuseseră toți (și nu îndrăznise să i-o mărturisească și pe asta părintelui Caspar) că poate planetele nu-și împlinesc călătoria de-a lungul liniei perfecte a unui cerc, ci printr-un ocol destul de strabic în jurul soarelui.
Dacă frumusețea-i limpede, iubirea-i misterioasă: el descoperea că iubește nu primăvara, ci toate anotimpurile iubitei, cu atît mai de dorit în declinu-i autumnal. O iubise mereu pentru ceea ce era și-ar fi putut ea să fie și numai în sensul ăsta a iubi înseamnă a dărui fără să aștepți nimic în schimb.
Se lăsase distras de exilu-i ce suna din unde, căutînd mereu un alt el însuși: unul foarte rău în Ferrante, minunat în Lilia, din slăvirea căreia voia să-și facă o glorie. Însă a o iubi pe Lilia însemna s-o voiască așa cum era și el însuși, supuși fiind amîndoi lucrării timpului. Pînă atunci folosise frumusețea ei ca să-și înșele foamea nesățioasă a minții. O făcuse să vorbească punîndu-i în gură vorbele pe care le voia el, și care-l lăsau totuși nemulțumit. Acum ar fi vrut-o aproape, îndrăgostit de frumusețea-i suferindă, de voluptoasa-i istovire, de grația-i veștejită, de venustatea-i lîncezită, de nuditatea-i acum slăbită, ca să i-o mîngîie cu dragoste, și să-i asculte cuvîntul, pe al ei, nu pe acela pe care i-l împrumutase el.
Trebuia să o aibă deposedîndu-se de sine.
Dar era tîrziu ca să mai poată aduce omagiul potrivit idolului său bolnav.
Pe cealaltă parte a Insulei, Liliei îi curgea acum prin vine, lichefiată, Moartea.



39.
Itinerar Extatic și Ceresc

Era oare acesta modul de a încheia un Roman? Romanele nu numai că ne îmboldesc la ură ca să ne facă la sfîrșit să ne bucurăm de înfrîngerea celor pe care îi urîm, ci totodată ne și invită la compasiune pentru ca apoi să ne ajute să-i descoperim în afară de orice pericol pe cei pe care-i iubim. Despre romane care să se, termine atît trist Roberto nu mai auzise.


Afară numai dacă Romanul nu era încă încheiat și nu rămînea păstrat de rezervă vreun Erou secret, capabil de vreun gest imaginabil doar în Þara Romanelor.
Din dragoste, Roberto hotărî să săvîrșească gestul acela intrînd el însuși în povestirea-i.


Dacă eram eu acum ajuns pe Insulă, își zicea, acum aș putea s-o salvez. Numai lenea mea e aceea care m-a reținut aici. Acum sîntem amîndoi ancorați pe mare, rîvnind malurile opuse ale unuia și aceluiași uscat.
Și totuși, nu-i totul pierdut. Eu o văd dîndu-și sufletul chiar în clipa asta, dar dacă exact în același moment aș ajunge pe insulă, aș fi cu o zi înainte ca ea să sosească acolo, gata s-o aștept și s-o salvez.
Puțin contează că aș primi-o din mare atunci cînd ar fi pe punctul de a-și da ultima suflare. Într-adevăr, se știe că atunci cînd trupul ajunge pe pragul ăsta, o emoție puternică îi poate reda o sevă nouă, și s-au văzut muribunzi care, aflînd că pricina nenorocirii lor fusese îndepărtată, au revenit la viață înflorind din nou.
Și ce emoție mai mare ar putea fi pentru muribunda aceea decît să-și revadă în viață omul iubit! într-adevăr nici măcar n-ar trebui să-i dezvălui că sînt altul decît cel pe care-l iubea ea, pentru că mie, și nu celuilalt se dăruise ea; aș lua pur și simplu locul care-mi era menit încă de la-nceput. Nu numai atît, însă fără să știe de ce, Lilia ar simți o altfel de iubire în privirea mea, pură de orice desfrînare, fremătînd de devoțiune.


E posibil, s-ar întreba oricine, ca Roberto să nu se fi gîndit la faptul că această răsturnare îi era îngăduită numai dacă într-adevăr el ar fi ajuns la Insulă în cuprinsul zilei aceleia cel mult pe la primele ore ale dimineții următoare, lucru pe care experiențele lui făcute curînd nu îl îndreptățeau să-l creadă? E posibil să nu-și dea seama că proiecta să ajungă cu adevărat la țărmul Insulei ca s-o găsească pe aceea care ajungea acolo numai în virtutea povestirii lui?
Însă Roberto, am mai văzut noi, după ce începuse să se gîndească la o Þară a Romanelor, cu totul străină de propria-i lume, pînă la urmă ajunsese să facă să se reverse cele două universuri unul într-altul fără nici o greutate și le confundase legile. Credea că poate să ajungă pe Insulă pentru că își imagina asta, și că-și imaginează sosirea ei în momentul în care el avea să fie deja ajuns acolo, pentru că așa voia. Pe de altă parte, libertatea aceea de a voi întîmplări și a le vedea realizate, care face ca Romanele să fie atît de imprevizibile, Roberto o transfera acum propriei sale lumi: în cele din urmă ar fi ajuns pe insulă pentru simplul motiv că ― dacă n-ar fi ajuns ― nu ar mai fi știut ce anume să-și povestească.
În jurul acestei idei, pe care oricine nu ne-ar fi urmat pînă aici ar socoti-o o năzbîtie sau o nebuneală sau cum se mai zice (sau cum se zicea pe-atunci) el reflecta acum în chipj matematic, fără să-și ascundă nici una dintre eventualitățile pej care cugetul și prudența i le sugerau.


Ca un general care ticluiește cu o noapte înainte de bătălie mișcările pe care trupele lui le vor face în ziua următoare și nu numai că-și reprezintă dificultățile ce ar putea interveni și accidentele ce ar putea să-i strice planul, dar se identifică și cu mintea generalului advers, ca să-i prevadă mișcările și contraloviturile și să dispună de viitor acționînd drept consecință a ceea ce altul ar putea pune la cale drept consecință a consecințelor acelora ― așa și Roberto își cîntărea mijloacele și rezultatele, cauzele și efectele, argumentele pro și contra.
Trebuia să părăsească ideea de a înota către zidul de corali și a-l depăși. Nu mai putea să-i vadă acum trecerile de pe dedesubt, și n-ar fi putut să ajungă la partea ce ieșea din apă decît înfruntînd capcane invizibile, cu siguranță mortale. Și în fine, chiar admițînd că ar fi putut ajunge pînă acolo ― pe deasupra apei sau pe dedesubt, una din două ― nu era sigur că ar fi putut să meargă apoi atîta pe jos cu oasele lui slăbite și că reciful nu conținea spărturi în care ar fi căzut fără să mai poată ieși.
Nu se putea deci ajunge la Insulă decît refăcînd traiectul bărcii, adică înotînd către sud, aținîndu-se la distanță de linia golfului aproximativ la nivelul lui Daphne și îndreptîndu-se apoi către răsărit imediat ce ar fi cotit pe după. promontoriul sudic, pînă ar fi atins strîmtoarea aceea mică despre care îi vorbise părintele Caspar.
Acest proiect nu era posibil din două motive. În primul rînd, deoarece cu foarte mare greutate reușise pînă atunci să înoate pînă la limita zidului și de fiecare dată ajuns acolo forțele i se epuizau; de aceea i se părea fără sens să-și închipuie că ar fi putut să parcurgă o distanță de patru-cinci ori mai mare ― și asta fără frînghie, nu pentru că nu ar fi avut una atît de lungă, ci pentru că, de astă dată, dacă se ducea, se ducea definitiv, iar dacă nu ajungea n-avea sens să se mai întoarcă îndărăt. Al doilea motiv era că a înota către sud însemna să avanseze împotriva curentului: și dîndu-și seama că forțele lui îi ajungeau să i se împotrivească numai pentru cîteva lungimi de braț, el ar fi fost tîrît în mod inexorabil către nord, dincolo de capul septentrional, îndepărtîndu-se tot mai mult de Insulă.
După ce a calculat riguros aceste posibilități (adică după ce a recunoscut că viața-i scurtă, arta-i lungă, prilejul vine și experimentul nu ține) și-a spus că-i nedemn pentru un gentilom să se lase pradă unor calcule atît de meschine, ca un burghez ce și-ar socoti posibilitățile de cîștig dacă ar juca la zaruri economiile lui mărunte.
Ori, și-a spus el, un calcul trebuie să existe, dar trebuie să fie unul sublim dacă și miza-i sublimă. Ce punea el în joc în pariul ăsta al lui? Viața. Însă viața lui, dacă n-ar fi reușit niciodată să părăsească corabia, nu însemna mare lucru; mai ales acum cînd singurătății i s-ar fi adăugat și conștiința de a fi pierdut-o pentru totdeauna. Ce-ar fi cîștigat în schimb dac-ar fi trecut proba? Totul, bucuria de a o revedea și a o salva sau, în orice caz, aceea de a muri peste trupul ei mort, acoperindu-i-l cu un giulgiu de sărutări.
E-adevărat, pariul nu-i era pe măsură. Existau mai multe posibilități să piară în această încercare decît să atingă uscatul. Dar și în cazul acela sorții erau cîștigători: ca și cum cineva i-ar fi spus că avea o mie de posibilități de a pierde o sumă mizeră contra unei singure posibilități de a cîștiga un tezaur imens. Cine n-ar fi acceptat?


În sfîrșit, îi venise o altă idee, care-i reducea în chip nemăsurat de mult riscul jocului aceluia, ba chiar îi dăruia victoria scontată în ambele cazuri. Să admitem chiar că curenții aceia aveau să-l tîrască în direcția opusă. Ei bine, odată trecut de al doilea promontoriu (o știa, fiindcă făcuse proba cu scîndura), curentul avea să-l poarte de-a lungul meridianului...
Dacă s-ar fi lăsat dus în plută, cu ochii spre cer, el nu ar mai fi văzut niciodată soarele mișcîndu-se: ar fi unduit pe geana aceea care separa ziua de azi de ziua de dinainte, în afara timpului, într-o amiază veșnică. Oprindu-se timpul pentru el, s-ar fi oprit și pe Insulă, întîrziind moartea ei la infinit, pentru că de-acum tot ce i se întîmpla Liliei ar fi depins de voința lui de narator. Rămînînd el în suspensie, tot în suspensie ar fi rămas și ceea ce se petrecea pe Insulă.
Iată un chiasm din cale-afară de iscusit, după toate astea. Ea s-ar fi aflat în aceeași poziție în care fusese el însuși pentru un timp aproape incalculabil, fiind la două lungimi de braț de Insulă, și așa că pierzîndu-se el în ocean, i-ar fi dăruit tocmai ceea ce fusese speranța lui, ar fi ținut-o suspendată pe geana unei dorințe inepuizabile, amîndoi fără viitor și deci fără moarte în timpul ce avea să vină.
Apoi mai zăbovise un timp închipuindu-și care i-ar fi fost călătoria și din pricina topirii de universuri pe care el o și decretase de acum, o simțea ca și cum ar fi fost și călătoria Liliei. Extraordinara aventură a lui Roberto era aceea care i-ar fi garantat și ei o nemurire pe care încurcătura longitudinilor nu i-ar fi îngăduit-o nicicum altfel.
S-ar fi mișcat către nord cu viteză blîndă și uniformă: la stînga, ca și la dreapta lui, s-ar fi fugărit zilele și nopțile, anotimpurile, eclipsele și mareele, stele noi-nouțe ar fi străbătut cerurile aducînd molime și prăbușiri de imperii, monarhi și pontifi aveau să încărunțească și să dispară în rafale de pulbere, toate vîrtejurile din univers și-ar fi împlinit revoluțiile lor rapide, alte stele s-ar fi format din holocaustul celor vechi...
În juru-i marea s-ar fi dezlănțuit și apoi s-ar fi preschimbat în văluirea aceea blajină de unde.
S-ar fi oprit oare într-o zi? Din cele ce-și amintea din hărți, nici un alt uscat în afară de Insula lui Solomon, nu se putea întinde pe meridianul acela măcar pînă acolo unde el, la Pol, avea să se unească cu toate celelalte meridiane. Însă dacă o corabie, cu vîntul în pupa și cu o pădure de vele făcea luni și luni de zile ca să acopere un parcurs egal cu acela pe care avea să-l întreprindă pentru el oare cît avea să dureze? Poate ani de zile, înainte de a ajunge la locul unde nu știa ce anume s-ar fi întîmplat cu ziua și cu noaptea și cu scurgerea veacurilor.
Dar în timpul acesta avea să se odihnească într-o iubire atît de ușoară încît să nu se mai teamă că-și pierde buzele, mîinile, pupilele. Trupul avea să se golească de orice limfă, sînge, bilă sau pituită, apa avea să-i intre prin toți porii, pătrunzînd în urechi, avea să-i îmbrace creierul cu o cămașă de sare, avea să-i înlocuiască umoarea sticloasă a ochilor, avea să-i invadeze nările ajungînd să-l desfacă de orice urmă de element terestru. În același timp razele solare aveau să-l alimenteze cu particule de foc, iar acestea aveau să subțieze, lichidul într-o singură brumă de aer și de foc care prin acțiunea simpatiei avea să fie atrasă și să se unească mai întîi cu spiritele aerului, apoi cu acelea ale soarelui.
Și același lucru avea să se-ntîmple și cu ea în lumina oprită de pe stînca aceea. Avea să se întindă-n jur precum aurul bătut pînă devine foița cea mai transparentă.
Astfel, în decursul zilelor aveau să se unească în contopirea aceea. Clipă de clipă aveau sa fie cu adevărat unul pentru celălalt precum gemenii cei ficși ai compasului, mișcîndu-se fiecare potrivit mișcării perechii lui, unul aplecîndu-se cînd celălalt se duce mai departe, și redevenind drept, cînd celălalt i se alătură iarăși.
Atunci amîndoi aveau să-și continue călătoria în prezent, drept către astrul care-i aștepta, pulbere de atomi printre alte corpuscule ale cosmosului, vîrtej printre vîrtejuri, acum eterni ca și lumea, fiind urziți din gol. Împăcați cu destinul lor, deoarece mișcarea pămîntului aduce nenorociri și spaime, iar vibrația sferelor e inocentă.


Așadar miza aceea avea să-i aducă în orice caz o victorie. Nu trebuia ezitat. Dar nici să se pregăteascde sacrificiul acela triumfal fără nici un bagaj de ritualuri cuvenite. Roberto încredințează hîrtiilor lui ultimele gesturi pe care se grăbește să le îndeplinească, iar în rest ne lasă să ghicim gesturi, ritmuri, cadențe.


Ca primă purificare eliberatoare, avu nevoie de aproape o oră ca să dea la o parte un colț din grătarul ce despărțea puntea de subsolul ei. Apoi coborî și începu să deschidă colivie după colivie. Pe măsură ce smulgea gratiile, era înconjurat de un singur freamăt de aripi, așa că trebui să se apere înălțînd brațele dinaintea ochilor, iar în timpul" acesta striga "Ușș! ușș!" și-și încuraja prizonierii împingînd cu mîinile pînă și găinile care săreau speriate fără să nimerească locul de ieșire.
Pînă ce urcat din nou pe punte văzu numerosul stol ridicîndu-se printre catarge și i se păru pentru cîteva clipe că soarele se acoperise cu toate culorile curcubeului înălbind pieziș de păsările de mare, ce se alăturaseră curioase să ia și ele parte la sărbătoarea aceea.
Apoi aruncase în mare toate ceasurile nemaigîndindu-se cîtuși de puțin că pierdea un timp prețios: ștergea astfel timpul ca să-și aibă parte de o călătorie împotriva timpului.
În sfîrșit, ca să-și interzică orice lașitate, adunase pe punte, sub vela catargului mare, bucăți de lemn, scîndurele, butoaie goale, le stropise cu uleiul din toate opaițele și le dăduse foc.
Se ridicase o primă flacără ce aprinsese repede velele și șarturile. Cînd căpătase siguranța că vatra aceea de foc se alimenta acum cu forțe proprii se pregătise să-și ia rămas bun.
Era încă gol de cînd începuse să moară transformîndu-se în piatră. Lipsit pînă și de frînghia care nu mai trebuia să-i limiteze călătoria, coborîse în mare.
Împinsese cu picioarele lemnul vasului ca să-și ia avînt înainte pentru a se depărta de Daphne și după ce înotase pe-alături de ea pînă la pupă, se îndepărtase pentru totdeauna către una dintre cele două fericiri care, cu siguranță, îl așteptau.


Mai înainte ca destinul, sau apele, să hotărască pentru el, aș dori să cred că el, oprindu-se din cînd în cînd ca să-și recapete suflul, lăsase să-i fugă privirea de la Daphne pe care o saluta pînă la Insulă.
Acolo, pe deasupra liniei trasate de vîrfurile arborilor, cu ochi acum foarte ageri, pesemne că a văzut ridicîndu-se-n zbor ― ca o săgeată ce ar voi să nimerească soarele ― Columba de Culoarea Naramzei.



40.
Colofon

Asta-i tot. Iar ce s-a mai întîmplat pe urmă cu Roberto nu știu și nici nu cred că se va putea ști vreodată.
Cum să scoți un roman dintr-o poveste atît de romanescă, dacă nici măcar nu i se cunoaște sfîrșitul sau, mai bine zis, adevăratul început?
Afară numai dacă istoria de povestit nu ar fi nicidecum aceea a lui Roberto, ci a hîrtiilor lui ― deși, pînă și aici putem merge doar pe niște presupuneri.
Daca hîrtiile (dealtfel fragmentare, din care am scos o poveste sau un șir de povestiri ce se întretaie sau se îmbucă între ele) au ajuns pînă la noi este pentru că Daphnc nu a ars de tot, asta mi se pare evident. Cine știe, poate că focul acela a cuprins doar puțin catargele, însă apoi s-a stins la loc chiar în decursul aceleiași zile, nefiind vînt. Sau poate, nimic nu exclude ca după cîteva ceasuri să fi căzut o ploaie torențială, care a stins sămînța focului...
Cît timp a rămas Daphne acolo înainte ca cineva să o regăsească și să redescopere scrierile lui Roberto? Avansez două ipoteze, amîndouă închipuite.


Cum am mai menționat, cu cîteva luni înainte de întîmplarea aceea, mai precis în februarie 1643, Abel Tasman plecat din Batavia în august 1642, după ce atinsese Pămîntul acela al lui van Diemen care avea mai apoi să devină Tasmania, văzînd numai de departe Noua Zeelandă se îndreptase către insulele Tonga (la care ajunsese în 1615 van Schouten și Le Maire, și le botezaseră insulele de Cocos și Insulele Trădătorilor), înaintînd spre nord descoperise un șir de insulițe înconjurate cu nisip, înregistrîndu-le la 17-l9 grade latitudine sudică și la 201,35 grade longitudine. Nu mai stăm să discutăm aici de longitudine, însă insulele acelea pe care le numise Prins Willelms Ejilanden, dacă ipotezele mele sînt bune, n-ar fi trebuit să fie prea departe de Insula din povestea noastră.
Tasman își încheie călătoria, spune el, în iunie, și deci înainte ca Daphnc să fi putut ajunge în părțile acelea. Însă nu-i sigur că jurnalele de bord ale lui Tasman sînt credibile (și printre altele, nu mai există originalul lor)1. Să încercăm deci să ne imaginăm că, printr-una dintre devierile întîmplătoare de care călătoria lui e atît de plină, el s-a întors în zona aceea și că acolo a descoperit-o pe Daphne. Nu mai era nici o posibilitate de a o pune pe linia de plutire, lipsită de catarge și de vele, cum trebuie să fi fost acurn. O vizitase ca să descopere de unde venea, și găsise hîrtiile lui Roberto.
Oricît de puțină italiană știa, înțelesese că era vorba în ele de problema longitudinilor, fapt pentru care hîrtiile acelea deveneau document deosebit de secret, ce trebuia predat Companiei Indiilor Olandeze. De aceea nu spune nimic în jurnalul său despre asta, poate că falsifică pînă și datele pentru a șterge orice urmă a aventurii lui, iar hîrtiile lui Roberto sfîrșesc în vreo arhivă secretă. Pentru că pe urmă Tasman a mai făcut o călătorie și în anul următor, și numai Dumnezeu știe dacă a fost acolo unde a spus el.2
Să ni-i închipuim pe geografii olandezi răsfoind hîrtiile acelea. Noi știm, nu era nimic interesant de descoperit în ele, afară doar, poate, de metoda canină a doctorului Byrd, despre care pariez că diferiți spioni ajunseseră deja să afle pe alte căi. Se găsește în ele mențiunea despre Observatorul Maltez, dar aș vrea să amintesc că, după Tasman, mai trec o sută treizeci de ani pînă ce Cook să redescopere insulele acelea, însă urmînd indicațiile lui Tasman nu s-ar fi putut să fie regăsite:
Apoi, în sfîrșit, tot după un secol de la întîmplarea noastră, invenția cronometrului marin al lui Harrison pune capăt freneticei căutări a acelui punto fijo. Problema longitudinilor nu mai este o problemă, și vreun arhivist al Companiei, dornic să golească dulapurile, aruncă, dăruiește sau vinde ― cine știe ― hîrtiile lui Roberto, ajunse de-acum simple curiozități pentru vreun împătimit de manuscrise.


A doua ipoteză este, din punct de vedere romanesc, mai atrăgătoare. În mai 1789 un fermecător personaj trece prin părțile acelea. Este căpitariul Bligh, pe care răzvrătiții de pe Bounty îl încărcaseră pe o șalupă cu optsprezece oameni fideli lui și-l încredințaseră clemenței apelor.
Acel om excepțional, oricare ar fi fost defectele lui de caracter, reușește să străbată mai mult de șase mii de kilometri, ca să acosteze în cele din urmă la Timor. În cursul acestei aventuri, trece prin arhipelagul insulelor Figi, ajunge aproape pînă la Vanua Levu și străbate grupul insulelor Yasawa. Aceasta înseamnă că, dacă ar fi deviat foarte puțin către est, ar fi putut foarte bine să acosteze pe lîngă Taveuni, unde-mi place să susțin că se găsea Insula noastră ― iar dacă ar fi valabile niște probe în chestiuni cum ar fi ce cred eu și ce vreau să cred, ei, bine, lumea mă asigură că o Columbă Portocalie, sau Orange Dove, sau Flame Dove, sau și mai bine zis, Ptilinopus Victor, există numai acolo ― numai că, cu riscul de a strica toată povestea, cea portocalie este bărbătușul.
Așadar, un om ca Bligh, dacă ar fi găsit-o pe Daphne într-o stare cît de cît bună, dat fiind că ajunsese pînă acolo cu o simplă barcă, ar fi făcut tot posibilul s-o pună la punct. Dar trecuse deja aproape un secol și jumătate. Cîteva furtuni trebuie că zguduiseră ulterior coca aceea, îi rupseseră ancora, corabia ajunsese să se răstoarne de bariera de corali ― sau poate că nu, poate că, fusese luată de curent, tîrîtă către nord și aruncată pe alte limbi de uscat sau pe pragul de stînci al altei insule apropiate, unde rămăsese expusă acțiunii vremii.
Probabil că Bligh s-a urcat la bordul unui vas fantomă cu pereții încrustați cu cochilii și înverziți de alge, cu o cală desfundată și plină de apă, ajunsă refugiu al moluștelor și al peștilor otrăvitori.
Poate că mai supraviețuia, instabil, turnul de pupă, și în cabina căpitanului, uscate și pline de praf, ori dimpotrivă, umede și putrezite, dar mai putînd încă a fi citite, Bligh a găsit hîrtiile lui Roberto.
Nu mai erau vremuri pline de neliniște privitoare la longitudini, dar poate că l-au atras referirile, într-o limbă necunoscută, la Insulele lui Solomon. Cu aproape zece ani mai înainte, un anume domn Buache, Geograf al regelui și al Marinei Franceze, prezentase un memoriu la Academia de Științe despre Existența și Poziția Insulelor lui Solomon, și susținuse că ele nu erau altceva decît acel Golf al lui Choiseul pe care Bougainville îl atinsese în 1768 (și a cărui descriere apărea conformă cu aceea antică a lui Mendana), și așa-numitele Terres des Arsacides, atinse în 1769 de Surville. Astfel încît, în timp ce Bligh naviga, încă un anonim, care era probabil Domnul de Fleurieu, tocmai publica o carte intitulată Decouvertes des Franțois en 1768 & 1769 dans les Sud-Est de la Nouvelle Guinee.
Nu știu dacă Bligh citise revendicările domnului Buache, dar cu siguranță în marinaritul englez se vorbea cu dispreț de acea trăsătură de aroganță a verilor francezi, care se lăudau că au găsit ceea ce este de negăsit. Francezii aveau dreptate, însă Bligh putea să nu știe sau să nu dorească asta. Poate că de aceea va fi nutrind speranța că a pus mîna pe un document care nu numai că-i dezmințea pe francezi, dar avea să-l consacre pe el drept descoperitor al Insulelor lui Solomon.
Mi-aș imagina că mai întîi, îi mulțumise în gînd lui Fletcher Christian și celorlalți răzvrătiți pentru că-l împinseseră cu brutalitate pe calea gloriei, apoi hotărîse ca un bun patriot, să tacă cum tăcea toată lumea în ceea ce privește devierea aceea scurtă a lui către răsărit și la descoperirea făcută și să predea în secret absolut hîrtiile Amiralității britanice.
Dar și în cazul acela, careva le-o fi crezut de un interes scăzut, lipsite de orice putere de dovedire și ― iarăși ― le-o fi exilat printre teancuri de hîrțoage erudite, bune pentru literați. Bligh renunță la Insulele lui Solomon, se mulțumește să fie numit amiral pentru celelalte virtuți ale lui, incontestabile, de navigator, și va muri tot atît de satisfăcut, fără să știe că Hollywood avea să-l facă execrabil posterității.


Și astfel, chiar dacă una dintre ipotezele mele s-ar preta pentru continuitatea povestirii, aceasta nu ar avea un sfirșit demn de a fi narat și l-ar lăsa pe orice cititor nemulțumit și incredul. Nici în felul acesta aventura lui Roberto nu s-ar preta la vreo învățătură morală ― și am stat mereu să ne întrebăm cum de i s-a întîmplat ceea ce i s-a întîmplat ― trăgînd concluzia că în viață lucrurile se petrec pentru că se petrec și numai în Þara Romanelor par să se întîmple în vederea vreunui scop sau a Providenței.
Căci, dacă ar trebui să trag de-aici vreo concluzie, ar trebui să mă duc să pescuiesc iarăși printre hîrtiile lui Roberto o însemnare, care datează cu siguranță din nopțile acelea în care își punea întrebări despre un posibil Intrus. În seara aceea Roberto privea încă o dată cerul. Își amintea cum la Griva, cînd se prăbușise de vechime capela familiei, preceptorul acela al lui carmelitan, care căpătase experiență în Orient, dăduse sfatul să se reconstruiască acel mic oratoriu după moda bizantină, în formă rotundă, cu o cupolă centrală, care nu avea absolut nimic de a face cu stilul ce se obișnuia în Monferrato. Însă bătrînul Pozzo nu voia să-și bage nasul în chestii de artă și de religie și ascultase sfaturile omului aceluia sfînt.
Văzînd cerul de la antipozi, Roberto își dădea seama că la Griva, într-un peisaj înconjurat din toate părțile de coline, bolta cerească îi apărea precum cupola oratoriului, bine delimitată de strimtul cerc al orizontului, cu una sau două constelații pe care era el în stare să le recunoască, așa încît, din cîte știa, priveliștea se schimba de la o săptămînă la alta, mai ales că se ducea să se culce devreme, nu avusese niciodată cum să-și dea seama că el se schimba chiar și în decursul aceleiași nopți. Și astfel cupola aceea îi păruse totdeauna stabilă și rotundă, și drept urmare, la fel de stabilă și de rotundă concepuse și lumea în întregul ei.
La Casale, în centrul unei cîmpii, înțelesese că cerul era mai larg decît credea el, dar părintele Emanuele îl convingea mai mult să-și imagineze stelele descrise prin simboluri, decît să le privească pe acelea ce-i stăteau deasupra capului.
Acum, spectator antipod din nesfirșita întindere a unui ocean, cuprindea cu ochii un orizont nesfirșit. Iar sus, deasupra capului, vedea constelații nemaivăzute pînă atunci. Pe cele din emisfera lui le citea după imaginea pe care alții i-o fixaseră deja: aci simetria poligonală a Carului Mare, colo exactitatea ca de alfabet a Casiopeei. Dar pe Daphne nu avea figuri gata știute, putea să unească orișice punct cu oricare altul, să scoată din ele imagini ale unui șarpe, ale unui uriaș, ale unei coame sau coade de insectă otrăvitoare, pentru ca apoi să le desfacă și să încerce alte forme.
În Franța și în Italia observa și în cer un peisaj definit ca de mîna unui monarh, care fixase liniile străzilor și ale serviciilor poștale, lăsînd printre ele petele pădurilor. Aici, în schimb, era pionier într-un pămînt necunoscut, și trebuia să hotărască ce cărări aveau să lege o culme de un lac, fără vreun criteriu de alegere, pentru că nu existau încă orașe și sate pe coastele unuia sau pe malurile celuilalt. Roberto nu privea constelațiile: era condamnat să le instituie uimit. Rămînea că totul se aranja ca o spirală, ca o cochilie de scoică, un vîrtej.
Iar în clipa aceea își amintea de o biserică destul de nouă, văzută la Roma ― și-i singura dată cînd ne lasă să ne închipuim că vizitase orașul acela, poate că mai înainte de călătoria lui în Provența. Biserica aceea îi apăruse mult prea diferită atît de cupola de la Griva cît și de naosurile geometric ordonate printre ogive și transepturi, ale bisericilor văzute la Casale. Acum înțelegea de ce: era ca și cum bolta bisericii ar fi fost un cer austral, ce-i dădea ochiului plăcerea de a căuta mereu alte și alte linii de fugă, fără a se odihni vreodată pe vreun punct central. Sub cupola aceea, oriunde se așeza, cel ce privea spre înalt se simțea tot timpul pe margini.
Își dădea acum seama că, într-un mod mult mai vag, nu așa de evident teatral, ci trăit cu ajutorul micilor surprize de la o zi la alta, senzația aceea a unei odihne refuzate o avusese prima oară în Provența și apoi la Paris, unde fiecare îi distrugea în vreun fel oarecare o certitudine și-i indica un mod posibil de a desena harta lumii, însă sugestiile ce-i veneau din diversele părți nu se compuneau într-un desen finit.
Auzea despre mașini ce puteau altera ordinea fenomenelor naturale, în așa fel încît greul să tindă în sus și ușorul să cadă în jos, ca focul să ude și apa să ardă, de parcă însuși creatorul universului era capabil să se corecteze, și să poată în sfîrșit să constrîngă plantele și florile să-și iasă din anotimpuri, iar anotimpurile să se ia la luptă cu timpul.
Dacă creatorul accepta să-și schimbe ideea, mai exista oare vreo ordine pe care el s-o fi impus universului? Poate că impusese mai multe, încă de la început, poate că era dispus să le schimbe de la o zi la alta, poate exista o ordine secretă ce prezida la schimbarea aceea de ordini și de perspective, iar noi eram destinați să n-o descoperim niciodată, și să urmăm mai degrabă jocul schimbător al acelor aparențe de ordine ce se rearanjau în funcție de orice experiență nouă.
Și atunci istoria lui Roberto de la Grive ar fi doar aceea a unui îndrăgostit nefericit, condamnat să trăiască sub un cer exagerat, care n-a reușit să se împace cu ideea că pămîntul rătăcește de-a lungul unei elipse, iar soarele nu este decît unul dintre focarele acesteia.
Lucru care, cum mulți cred că vor fi de acord, e prea puțin ca să scoți din el o istorie cu cap și coadă.


În fine, dacă din povestea asta aș vrea să fac să iasă un roman, aș demonstra încă o dată că nu poți scrie decît făcînd palimpsestul unui manuscris regăsit ― fără să reușești vreodată să scapi de Angoasa Influenței. Nici n-aș scăpa de curiozitatea puerilă a cititorului, care ar mai vrea să știe și dacă Roberto a scris cu adevărat paginile asupra cărora m-am oprit poate prea mult. Sincer, aș vrea să-i răspund că nu-i imposibil să le fi scris și altcineva, care voia doar să dea impresia că povestește adevărul. Și așa aș pierde tot efectul romanesc: în care, se-nțelege, ne prefacem că povestim lucruri adevărate, dar nu trebuie să spunem pe față că ne prefacem.


N-aș putea nici măcar să născocesc prin care ultimă peripeție scrisorile au ajuns în mîna celui care pesemne că mi le-a dat, scoțîndu-le dintr-un vraf de alte manuscrise autografe spălăcite și ferfenițite.
"Autoru-i necunoscut", m-aș aștepta însă să fi spus, "scrisu-i elegant, însă, cum vedeți, e decolorat, iar foile-s de acum lipite peste tot. Cît despre conținut, din puținul pe care l-am putut parcurge, sînt exerciții de stil. Știți cum se scria în Veacul acela... Erau oameni fără suflet."
-----------------
L'isola del giorno prima,1994