poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2538 .



Unchiu
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nea fane ]

2012-08-28  |     | 




Unchiu'


Era în iarna lui 1992 un ger de crăpa asfaltul. Mă aflam acasă la Brăila. Mama gătea și asculta argumentele noastre privitoare la politichie, unde eu cu sor-mea, credeam noi, eram natural de partea schimbării. Ea toca zarzavat, noi o tocam mărunt la cap cu argumente care mai de care. Obosisem eu și venise rândul lui sor-mea. Poate ea reușea să se facă ascultată. Era mândria familiei; studentă la București, la zi, la stat, la filologie. Prin aburii supei, mama se pregătea să adauge din sucul de roșii, făcut de ea în toamnă, un suc mai gros și mult mai gustos ca cel din comerț. S-a oprit câteva secunde. Privea în oală cum s-ar fi uitat într-o fântână adâncă. Apoi a ridicat sticla și, cu privirea tot acolo, ne-a spus:
─ Ia, mai lăsați-mă-n pace; pentru mine și-așa, și-așa, îi tot așa.
Cei trei așa, au fost punctați de câte o repezire a sticlei cu suc de roșii spre supa de cartofi. Pe moment ne-a cam luat piuitul.

În preajma alegerilor din 2000, eu cu sor-mea ne-am adus aminte de cele spuse de a noastră mamă și ne-am dat seama că ea, o absolventă de patru clase primare, avusese dreptate. Am hotărât să nu mai mergem la vot, ceea ce am și făcut, distrându-ne copios cum claie peste grămadă de ’telectuali ne îndemnau să-l votăm pe unul dintre cei mai mari păcălici din istoria țării, un infractor de drept comun (instigare la violență în formă repetată cu consecințe deosebit de grave).
Prin 2005 mă aflam cu o prietenă la un popas pe Valea Șiriului. Făcusem autostopul și ne oprisem să bem o cafea alături de șoferul furgonetei cu care mergeam spre Nehoiu, unde trebuiau să ajungă șase muncitori ce lucrau la un drum de lângă Brașov. Șoferul se apropia de cincizeci de ani. Ne povestea că se mutase de vreo doi ani în Brașov. Era foarte mulțumit de pasul făcut:
─ Parc-am întinerit, măi, oameni buni.
Venise din Botoșani, unde fusese șofer la primărie. Printre altele, ne-a povestit cum, după al doilea tur al alegerilor prezidențiale din 2000, cu mașina primăriei, a dus la ars saci plini cu voturi ale celor ce au ignorat apelul ’telectualilor ’esponsabili.
Revenind la mirosul supei, când tocmai mă pregăteam să-mi reiau argumentația, aud scârțâitul ușii de la marchiză, iar prin geamul aburit al bucătăriei apare o siluetă, Unchiu’, așa îi spunea tot neamul, fiind cel mai mare dintre cumnații bunicii din partea tatii.
Unchiu', un bătrânel mititel de aproape 90 de ani, mă enerva la fiecare vizită, și asta încă de pe vremea când eram în primii ani de școală. De câte ori ne vedeam, mă chestiona cu întrebări din istoria României, istorie care nu-mi plăcea defel.
Acum voia niște paie pentru câine, să-i facă culcuș în coteț, „că-i suflet și el“. După ce s-au întrebat de sănătate, mama și Unchiu' au început să schimbe ultimele noutăți despre rudele de prin oraș sau de la țară; așa s-a ajuns și la cei patru copii ai lui care „se tot ceartă de la panarama asta de politică; io le spun: măi, băieți, lăsați-o dracului, Doamne, iartă-mă, că ne-am întâlnit să ne veselim, să bem un pahar de vin, nu să ne prostim. Stau ei ce stau și iaca tot acolo ajung“. Atunci mama spune:
─ Da’ noi nu tot la fel?; și io le spun să stea liniștiți.
Pe loc prind momentul și-i zic mamei ca să-l provoc pe Unchiu':
─ Cum să fim liniștiți când ăia de au condus înainte conduc și acum. Uite, boșorogul de Bârlădeanu. Avea portretul pe pereții școlilor când Unchiu' era în pușcărie, tu ți-ai adus aminte de asta zilele trecute. Chiar, unchiule, de ce te-au băgat în pușcărie?
Auzisem de copil că ba fusese legionar, ba liberal sau țărănist, ba că i-au găsit un aparat de radio, ba...
─ Măi, nepoate, nici ei nu știau; n-am fost nici una, nici alta, nu mi-au plăcut oamenii care fac politică; mi-au găsit mazăre într-o cameră și au spus că am ascuns-o. Eu le-am explicat că mazărea, ca să poată fi curățată, trebuie să stea la uscat și casa cea veche mai mult ca depozit o folosesc. Pe atunci nu erau uscătoarele de azi. Ei nimic, că sunt chiabur, că chiaburu’ tot chiabur rămâne și așa mai departe. Apoi au venit și mi-au luat tot, nepoate. Mai aveam după ușă un sac cu o baniță de porumb, mi-au luat-o și p-aia. Trăgea săraca tuș-ta Mița de sac și-i spunea: „Gândește-te, măi, omule, că n-au copiii ce mânca.“ Așa că, după ce mi-au luat tot, m-au luat și pe mine. Două luni ne-au ținut la Galați pe ciment, mâncam din niște castroane de fier, fără lingură, ca animalele. Ce-am pățit eu nu le mai spun pă toate, că dacă le spun pă toate, plâng și io și plângi și tu.
A tăcut puțin, apoi a continuat:
─ Þiganul ăla de mi-a luat ultima baniță îl văd acuma-n oraș. E sănătos, are o casă mare; pe vremea aia avea un bordei. Eu aveam trei rânduri de case și-o brutărie, nu mai zic de pământ. Ca boii mâncam, nepoate. Doar reușise un tâmplar să-mi facă o linguriță mică de lemn cât să-mi încapă-n buzunar. N-a durat mult și ne-au mutat în baltă (Balta Brăilei, n.a.); nu era departe de satul nostru, dar dincolo de Dunăre. Când ne-au mutat, mi-au luat lingurița. Munceam la stufăriș, acolo unde din veac țineam porcii și vitele. Ce frig, ce umezeală era, nepoate; eu am fost mai tare, dar cine era mai șubred se ducea. Îl știi, fă, nepoată, pe Ștefan, cârciumaru' din Cuza? Într-o zi, înainte să plecăm la muncă-l văz' că vine la mine. Era slăbit tare. Scoate o bucată de mămăligă din sân și-mi spune: „Ia-o tu, mă, Ioane, că mie nu-mi mai trebuie. Când voți întoarce diseară, eu n-o să mai fiu. Mi-oți spune și mie vreo rugăciune.“ Așa a fost, măi, nepoate. Când ne-am întors seara era mort. Toată noaptea tâmplarul care-mi făcuse mie lingurița i-a făcut un coșciug din nuiele. L-am îngropat a doua zi într-un colț al curții. Când a scăpat, tâmplarul s-a dus acasă la nevasta cârciumarului și i-a spus unde-i îngropat bărbatul ei, iar dacă vrea să-l dezgroape, el o să meargă să-i arate exact locul, ca nu cumva să ia de la altul țărână.
Ce să mai zici, nepoate? Parcă nu era de ajuns. Într-o vară, cu noaptea-n cap, ne-au luat în lanțuri groase la mâini și la picioare, ne-au urcat într-o căruță ș-am trecut Dunărea cu bacu'. Mergeam spre Otmăt (actualmente Berteștii de Sus, n.a.), deja se făcuse foarte cald, nu vedeai pic de nor. Era vremea treieratului la grâu. În depărtare se vedea o batoză. Ne apropiam și îmi dădeam seama că-i cunoșteam pe mai toți din jurul batozei, oameni din Gârluța, de lângă noi. Din ordinul gardianului au oprit munca și s-au adunat în fața noastră. Femeile își ștergeau ochii cu coada basmalei, iar bărbații n-aveau curaj să-și ia ochii din pământ. Nu puteam să ne uităm unii la alții, măi, nepoate. Unu, cine-o fi fost, de unde-o fi apărut, le zicea niște vorbe acolo, da’ nu mai știu ce, Doamne, iartă-mă, spunea, că pe mine ardea cămașa, da' mă lua cu frig. Erau oameni cu care mă știam de-o viață. Acum nici măcar nu ne puteam privi în ochi.
După ce m-am întors acasă nu mai eram om. Vedeam caii mei la colectiv, cum îi înhămau unii și-i deshămau alții. Mi-era milă, măi, nepoate. Din hambarele mele n-a mai rămas mare lucru; ăla a lu’ Jumulic, cel mare, Rică, fă, nepoată, și-a dat paiele jos de pe casă, apoi și-a făcut acoperiș din scândurile hambarului meu; da’ parcă numai ăla. A luat fiecare ce-a vrut. La casa mea porțile-au fost date de perete ca la CAP acuma, după revoluție sau ce-o fi fost. Pe Rică ți l-am prins la înghesuială la Cioara, la moară. Era aproape în față, eu spre coadă. Se oprise motorul morii, așa că am strigat s-audă toată lumea: „Bravos, măi, Aurică! Mândru acoperiș ți-ai făcut.“ A dat să zică ceva, că era rău de gură, dar s-a oprit. „Ai uitat când ai venit cu tac-tu'n ’47, de Crăciun, să-mi cereți un sac cu mălai? Erați umflați de câtă coajă de salcâm mâncaserăți. Pă sacu-ăla puteam să vă iau pământu, da' io v-am dat împrumut, ca omu'. De-ar fi trăit tac-tu, te-ar fi spânzurat acuma.“
─ Erau așa săraci? întreb eu.
─ Erau nepoate, că aveau doar vreo patru, cinci pogoane și erau familie numeroasă, da-n '47 a fost rău de tot cu seceta. N-ați învățat la școală, că asta scria și-n istoria lor?
Iote că n-am scăpat, îmi spun.
─ Da' nu le-am povestit și eu, zice mama.
─ N-am făcut conexiunea, răspund eu și adaug, erau mulți săraci în sat, unchiule?
─ Erau ceva, nepoate, dar când îi căutai, toată ziua erau la mat cu secărica dinainte. Te rugai de ei să-i iei la muncă. Aveau sămânță de vorbă, câteodată îmi plăcea să-i ascult. Dacă era și tac-tu-mare printre ei, atunci să te ții. N-am văzut om mai ascuțit la limbă și băutor mai de soi. Dumnezeu să-l odihnească! Mai acu' face 30 de ani de când s-a dus. Ia zi, fă, nepoată, tu l-ai văzut vreodată pe socră-tu să se clatine sau să vorbească aiurea, că-l știi de mică, și-ai stat și la ei în primul an de căsătorie, nu?
─ Era om tare bun, zice mama, io nu l-am văzut o dată trist, o dată să ridice tonul.
─ Află de la mine că l-am văzut bând vin cum beau caii din găleată. Am zis c-o să baldosească. Þi-ai găsit. S-a dus după țigani de-au cântat ăia până dimineață pe mâncare și băutură. Îl iubeau pe bun-tu, că mereu le lua apărarea când sărea vreunu beat la ei. Ploton își luase acordeon nou și ăla micuۥ încropise un fel de tobă, da' tot la lingură și furculiță a cântat, că nu prea suportau oamenii toba p'atunci, nici la nuntă măcar. Nu mai e ce-a fost, asta e.
Ce să-ți mai zic? Când m-am mutat la oraș, mi-a venit foarte ușor. Acasă nu mai puteam trăi. M-am angajat la ICSIM. Cei de acolo, când ajungeam dimineața la lucru, strigau după mine „chiaburu’, chiaburu’“, râdeau, se strâmbau că io purtam pălărie, nu șapcă sau bască precum ei. Ce să-ți mai spun măi, nepoate, că-s multe de spus...
L-am condus până la poartă. Îl priveam cum se îndepărta cu sacul de paie atingând din când în când pietrele trotuarului. A fost ultima oară când l-am văzut. A mai trăit vreo doi ani.
Mama îmi povestise mai demult că în satul ei (Spiru Haret, la nici trei km de satul lui Unchiu'), într-o zi, la bătaia clopotelor, oamenii s-au adunat și au hotărât să desființeze CAP-ul unde le fuseseră duse toate cele pentru lucrul pământului. Așa au făcut, dar în câteva ore Armata română alături de trupele de Securitate au înconjurat satul. Cei considerați conducătorii rebeliunii au ajuns în pușcărie pentru mai mulți ani. Doi dintre ei au murit la puțin timp după eliberare.
La Muzeul Þăranului Român sunt câteva foi A4 care pomenesc despre vreo 65 de astfel de rebeliuni, unele cu urmări grave. Armata, mereu însoțită de trupe de Securitate la astfel de acțiuni, a tras în țărani. Citez de pe una dintre foi: „Dec. 1960 - Răscoala în satul Vadu Roșca, comuna Vulturu, jud. Vrancea. Represiunea este condusă de Nicolae Ceaușescu. Ciocniri cu răsculații. Opt morți și numeroși răniți. (CPCA, Dosar 6846/ 1992, f.1, Constanța).“
Conducătorul represiunii era secretar de stat la Ministerul Agriculturii. Peste nici 10 ani va fi numit cel mai iubit fiu al poporului, i se vor ridica imnuri de slavă. Se va stinge tot în decembrie, dar în 1989, când se întorc o parte din gloanțele expediate în 1960. Revolta din Spiru Haret, jud. Brăila, nu este pomenită. Probabil că nu e singura necontorizată. Nu știu cum se contorizează răscoalele din 16-21 decembrie 1989 când Armata & compania s-au comportat ca în 1960.
Îmi pare bine, acum, după aproape 20 de ani, când scriu aceste fapte, că mi-am notat discuția de atunci cu Unchiu’. Realizez că în pușcărie trebuie să fi învățat atâta istorie și îmi place să cred că acolo l-a întâlnit pe I.D. Sârbu, pe care eu îl consider unul dintre cei mai de seamă oameni din scriitorimea română. Acolo mai sper să fi participat la noaptea de Înviere a Paștilor din anul 1961. Din memoriile celor care au fost martori ai acelui eveniment redau aici marturia lui Florin Constantin Pavlovici: „Paștele de la Strâmba a fost o sărbătoare a tuturor. Preoți ortodocși, catolici, greco-catolici, reprezentanți ai altor biserici creștine au trecut peste deosebirile de cult, au slujit împreună, într-o impresionantă probă de ecumenism.
Uniți prin suferință, deținuții și-au acordat iertarea, cum și-o acordau primii creștini în groapa cu fiare. În absența unor concilii sau sinoade, fără clopote, fără lumânări sau odăjdii, creștinismul în zeghe și-a refăcut unitatea primordială. Sufletul acestei armonii au fost I.D. Sârbu, părintele Rațiu, preot greco-catolic, călugărul ortodox Mina Dobzeu, cel care, la Jilava, transformase cana de băut apă în cristelniță și-l botezase în taină, și tot sub semnul ecumenismului, pe N. Steinhardt, gest în simplitatea căruia se va împlini peste ani modelul christic din Jurnalul fericirii.“

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!