Era o zi obișnuită de vară, in care soarele imbrațișa cu frenezie o mare limpede ca lacrima de fecioară neprihanită. Se plimba singură pe nisipul fierbinte, cu părul aruncând în urmă-i străluciri de aur si privirea pierdută in zarea senină. Fiecare pas îi afunda piciorul pînă la gleznă in nisipul fin si marea-i săruta glezna intr-un impuls albastru înspumat, cu buzele umede ale unui îndragostit vinovat de prea multă iubire. Dar ea nu simțea nimic din ce se întâmpla în jurul ei, pierdută fiind intr-un vis căutat dincolo de linia indepărtată a orizontului, unde părea că Cerul se cunună cu Pămantul.
Reveria-i fu intreruptă brusc atunci cand simți în talpă o furnicătură rece și dură, ca și cum boabe de nisip ar fi format sub piciorul ei o bucată de gheață ce i se lipise de piele, incomodându-i mersul. La inceput se gândi că era vreo scoică sau vreo pietricică adusă de val, dar când se aplecă să se uite își dădu seama că era un inel de argint, perfect rotund, de forma unei verighete, pe fața căruia erau încrustate niște simboluri ce puteau fi luate lesne drept valuri. Descoperirea o uimi. Ridică inelul cu grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu dispară, ca multe dintre nălucirile ei si, fără să-și desprindă privirea de la el, se așeză pe nisipul uscat, la câțiva pași de locul in care marea-și revărsa lacrimile într-un suspin și-l incercă pe deget. Se potrivea.
“Unele dorințe se împlinesc prea târziu și într-un mod atât de straniu încât depășesc puterea de înțelegere a unui biet suflet muritor”, se gândi ea. Asteptase inelul ăsta toată viața, de la omul în mâinile căruia își încredințase inima și-l primise intr-un mod atât de neașteptat, de nicăieri, încât simți cum o străbate un fior din creștet pâna-n tălpi. „Să fie oare un semn al destinului? Și dacă da, ce voia să-i spună acest destin?” Nu-și putea lua ochii de la inel. Își aminti că primul inel pe care-l primise fusese o sârmuliță de aur cu o pietricică verde de plastic in mijloc și că se bucurase ca un copil când îi fusese dăruit. Erau tineri, erau la începutul relației lor și totul părea un vis. “Un vis de copilă neștiutoare, își spuse în gând, care credea ca dragostea durează o veșnicie și nimeni și nimic nu poate frânge vreodată zborul iubirii.” Verighetele fuseseră încropite din puțin, din mila soacrei care le dăduse cateva grame de aur ca să poată sta cum se cuvine în fața preotului și, deși încercaseră să le dea forma iubirii lor, in scurt timp se îndoiseră, lui nu-i mai incăpuse pe deget, iar ea începuse să vadă în asta o prevestire. Cu toate astea, când îi fusese pusă pe deget verigheta, o purtase cu atâta mândrie, de parcă toată lumea ar fi trebuit să-i afle iubirea si să-i poată măsura puterea numai privind inelul rotund de pe deget. Și, într-adevăr, dragostea lor era mult prea puternică pentru a se împiedica de un detaliu atât de nesimnificativ ca forma unei verighete, câtă vreme trecuse peste împotriveala tuturor celor din familie și peste cârcotelile celor din jur. Dorința, insă, îi rămase în suflet și nu o mai părăsi niciodată.
Când se apropiase aniversarea a 10 ani de căsnicie, făcuse ce făcuse și reușise să comande două verighete așa cum își imaginaseră împreună că vor avea, dorindu-și din tot sufletul ca această surpriză să fie încă o dovadă a iubirii ei pentru el, dacă mai era nevoie de dovezi . O speria cifra 10. Anii trecuseră, percepția ei despre lume și viață se schimbase și, cine știe de ce, îi intrase în cap că iubirea nu rezistă dincolo de această cifră. Poate pre multele despărțiri pe care le tot vedea întâmplându-se în jurul ei sau poate pur și simplu acea teamă de singurătate, de absența iubirii, o înspaimânta atât de mult încât sentimentul că iubirea poate fi veșnică îi dispăruse. Gândul i se amplificase atunci când aniversarea îi găsise certați și ziua trecuse ca oricare alta. Dar seara, înainte de culcare, simțise că ea nu poate lăsa iubirea să plece. Cu sufletul plin de lacrimi și îndoieli, îi spusese „La multi ani” și îi dăruise noua verighetă. Aveau verighetele pe care si le doriseră, dar ea n-o primise așa cum așteptase de-atata vreme si aniversarea lor nu păruse să însemne ceva pentru el. De atunci lucrurile merseseră tot mai rău, flacăra iubirii lor se transformase treptat în sloi de gheată si cifra 10 rămase săpată în sufletul ei pentru totdeauna, ca o piatră de hotar, dincolo de care iubirea își întâlnea pustiul.
Își amintea adesea apoi, de nunta lor, ca de o premoniție neluată in seamă. Ca orice fată își dorise o nuntă frumoasă, într-o vară caldă și senină, intr-un local elegant, cu prieteni mulți în jurul lor și multă veselie, care să marcheze benefic începutul lor de drum. Avusese o nuntă la țară, cu puțini prieteni, intr-o ultimă zi însorită de octombrie, sfârșită într-o înserare inghețată, ca o răsuflare de gheață asmuțită către lume de Regina Infrigurată a Zăpezii. Atât de aprigă, încât mulți nuntași plecaseră înainte de a-și termina bucatele din farfurie, iar ei i se umflaseră obrajii din cauza frigului, ca o pâine dospită în căpestere, facand-o pe mama ei să exclame în fața tuturor, când, după obicei, voalul fecioarei îi fusese înlocuit cu baticul femeii, “Doamne, ce urâtă ești!”. Cuvinte care îi mușcaseră dureros sufletul, dar pe care privirea lui, care spunea cu totul altceva, le șterseseră de îndată din suflet – nu și din memorie. Își amintea nunta și își tot repeta că așa cum îi fusese nunta, îi urmase și viața: frumoasă și plină de iubire în prima parte și rece ca de gheață mai târziu, când cifra 10 se insinuase între ei cu puteri de ocară. Auzise că nunțile udate de ploaie dăruiau vieți îmbelșugate, de ce nunta ei înghețată să nu-i fi prorocit transformarea inimilor-flacără în doi bulgări de gheață? Știa că sunt doar superstiții, dar potriveala era atât de perfectă, încât era greu să nu te gândești să transformi întâmplarea în vocea destinului. Iar pe ea viața o învățase că nu există întâmplare.
Urmaseră anii grei, de după viața frumoasă pe care și-o făuriseră împreună, când fusese nevoită să-și vândă toate bijuteriile pe care singură și le oferise de-a lungul vremii, ca o superficială bucurie cu care înțelesese să înlocuiască uneori lipsa bucuriilor sufletului. Neroadă substituire, dar uneori eficientă în încercarea de a nu privi adevărul în față, după principul „ceea ce nu văd, nu există.” Dar pentru ea pierderea acestor obiecte nu însemna nimic, pentru că niciunul nu avea vreo semnificație sufletească, iar valoarea materială nu fusese nicicând o prioritate a felului ei de a trăi, așa încât se descotorosi de ele fără niciun regret. Sufletul o duru insă, când fu nevoită să-și vândă și verigheta. El o pierduse în mare, ea o vându... iar el n-o opri. Simți că totul se destramă sub privirea ei neputincioasă, odată cu pierderea acelei verighete și plânse. Așteptase acea verighetă multă vreme, n-o primise așa cum și-ar fi dorit, dar simțise ca acel inel îi lega într-un mod tainic și nu i-ar fi lăsat să se piardă unul de altul, iar altul nu avea să primească, dacă tot nu primise atâta vreme. Pierduse și acest ultim pai de care se agăța cu speranța inecatului și știa că ea niciodată nu va mai avea puterea s-o ia de la capăt, sa-și uite așteptările și să dăruiască o altă verighetă. Întrebarea care se ridica pe îndelete, ca o ceață înnegurată peste suflet, era dacă valurile vremii vor reuși să-i îndepărteze unul de celălalt, după cum se arătau orizonturile de învolburate?
Și acum... marea îi dăruise neașteptat ceea ce își dorise de-o viață. Continua să privească inelul de pe deget, cu ochi triști de zeiță înfrântă și cu un zâmbet nefiresc în colțul buzelor. Se străduia să deslușească semnul, dacă era vreunul, dar nu reușea decât să-și repete că nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Își ridică privirea către mare, așteptând un răspuns... dar răspunsul nu veni. Era darul pe care-l așteptase, dar venea prea târziu și prea de nicăieri. Citise undeva afirmația Juliei Roberts, cum că “fericirea este cheia către frumusețe”. Știa că are dreptate, dar mai știa și că iubirea este cheia către fericire. Și ea pierduse această cheie. Își ridică privirea spre zare și, cu un gest neașteptat, se ridică brusc de pe nisip, ca și cum acesta i-ar fi ars subit pielea arămie. Mângâind tandru inelul de pe deget, cu chipul cioplit într-un zâmbet neînțeles, se aruncă într-un dans sălbatic, pe care nu-l știuse niciodată, dar pe care-l simțea crescând în ea dintotdeauna, ca și cum ar fi invocat focurile lăuntrice să-i redeschidă drumul către lumină și începu să-i cânte mării, mulțumindu-i, în felul ei, pentru dar:
“Cât de departe să-mi duc inima,
ca să nu se atingă de tine?
Cât de departe să-mi duc dragostea,
ca să nu se întoarcă la mine?
Cât de departe să colind pe Pamant
fără liniște sau fără bine?
Și cât de departe gândul să-mi ascund,
ca să nu-mi amintească de tine?
....................................................
Cât de departe aș pleca,
tot n-ar fi prea departe... departe de tine.
Cât de departe aș fugi pe Pămant,
m-aș întoarce la tine.”