Tudor. Stătea ore-n șir și medita la ce se întâmplase cu el. Poziția lui socială era încă nedefinită, se simțea străin de societate, de sine, de trecut, de cele întâmplate, toate erau atât de departe. Prietenii îi erau străini, nu mai suporta pe nimeni, era imposibil de a judeca în prezența altor persoane, care îi cereau atenția asupra unor lucruri, care i se păreau străine, probemele lor zilnice, banale nu-l interesau, se simțea stingherit și căuta un loc liniștit. Din nou Eminescu: îl descoperea din nou pe marele poet, și își găsise un motto din „Oda”: „Ca să pot să ‚trăiesc’ liniștit, pe mine mie redă-mă”! Dar nu putea fi vorba de zis și făcut, cum se aștepta de la oricine, ci era un proces, ce trebuia înțeles. Ce se întâmplase cu el, nu putea să-și explice. Nu putea să stea de vorbă cu nimeni, un psiholog poate? Dar se hotărâ să citească cărți de psihologie, sau de filosofie, era ca un însetat, care-și dorește mântuirea în torente de cuvinte. Dar cum să supraviețuiești într-o lume în care cuvintele nu înseamnă nimic. La început a fost Cuvântul... se putea spune, de ce nu, dar nu mai avea nici o însemnătate, nu mai inspira nici un sentiment, era ca și cum ar citi hieroglife fără nici-o putere, cuvinte sfinte, care avuseseră odată, demult o influență decisivă, dar care se pierdeau în ceața veacurilor, ca și cum cineva ar fi vorbit de primele minute ale universului. Pentru moment ar fi avut nevoie de un sprijin de a trece de la un moment la celălalt fără să mai simtă prăpastia disperării și durerea rupturii de ombilicul de divin. Devenise un simplu muritor, căzut dintr-un univers aparte:
Sunt.
Am dobândit o stea. Era măcinat de o femeie... Întrebarea este: ce nu-i convine? Și pe urmă, de ce? De ce, de ce, de ce?
De la furie trec la neputință de leșin, dragoste cu forța nu se poate. Fericire – adio. Câtă dramă nestatornică. Cuvinte, nimic în afară de cuvinte, cuvinte fără noimă.... fiindcă nu pot schimba nimic, nu pot influența nimic, nu pot să oblig – nu știu, nu mai știu. Știu că nu știu, a zis Socrate. Și totuși viața merge înainte și problemele pe care mi le fac dinainte, adică gândurile și îngrijorările pe care mi le fac dinainte despre problemele vieții apar a fi nejustificate, fiindcă problemele se rezolvă de la sine, în bine sau cel puțin sunt rezolvate în mod satisfăcător așa că nici nu mai știu de ce-mi făcuse-mi griji. Ca apoi să mă ajut cu câte un proverb sau vreun epitet din Epictet. Stoicismul mă consolează, mă ajută să trec de unele impasuri parțiale, impuse de o minte încă necoaptă, la ziua de mâine, când pot zâmbi de nechibzuința zilei trecute. Sunt.
Ca apoi să-mi încredințez voința în seama iubirii, dorinței instantanee de a poseda cu orice preț, neprețuita însușire a celei ce o posedă din abundență, personificarea frumuseții stelei căzute între blocurile banale ale unui cartier de la periferia unui oraș de provincie. Sărbătoresc ziua când o voi întâlni din nou, poate într-o stație de tramvai, primăvara, când ea poate purta rochița aceea înflorată de in, în culori pastel, pudice, serafică apariție într-o trivialitate respingătoare, de zilnice dureri silnice, cu înghesuieli în autobuze și tramvaie care nu vin la timp și în care nu mai poți urca, decât în următorul, de fapt trebuie să te descurci, doar să te descurci la intersecțiile multidimensionale, unde intelectul este supus unor surmenaje la fel de triviale, ca și mijloacele de transport în comun, de care zilnic depinzi în lipsa stării bănești, a ta, a țării, necesară pentru o viață ... normală.
O muscă se zbate în fereastră. A căzut pe spate, se zbate în continuare, dar nu pare că ar mai avea puterea de a-și regăsi sprijin ceresc. E seară și i-a sunat ceasul, ultimul tremur, ultimul bâzâit... Am reușit să scap de ultima muscă din cameră, fără să fi trebuit să mă mai ridic din pat. Lectura captivantă a romanului de aventuri, mă făcuse să ignor complet insecta impertinentă, ca apoi, liniștea bruscă să mă aducă din nou la realitate.
Gândul zboară din nou la ea. Astăzi nu am întâlnit-o pe frumoasa mea. Încerc să-i revăd chipul cu ochii minții, închid pleoapele și ... nu. Dar, inspirat de literatură, încep să-mi închipui propriile aventuri.
Dar când se întâmplă să o întâlnesc într-adevăr, cu toate că eu încerc să provoc aceste întâlniri, prin simplu fapt că trec pe la aceeași cafenea ca și ea, simt că trebuie să intreprind ceva, să zic ceva, să o salut discret, orice... Ochii s-au întâlnit deseori și eu fac pe indiferentul, citesc vreun cotidian. Ea e întotdeauna întovărășită de vreo prietenă, cu care are întotdeauna de discutat. Se îmbracă mereu elegant, e suplă și totul îi stă bine, părul, îl poartă mereu lung, pe spate, negru, sclipitor, sunt fermecat de fiecare dată. Când e în grup, bărbații roiesc în jurul ei stăruitori, mofluzi, ea e cuceritoare, dar în același timp distantă. Într-o zi am observat-o mai de aproape, se juca în timpul discuției cu verigheta...
Am continuat să încerc să o văd. Și într-o zi m-am apropiat de ea (văzându-mi intenția se încruntă!)și am întrebat-o, cât se poate de trivial, dacă pot să o invit la o cafea. O poveste de iubire nu poate, nu are dreptul, să se nască, dintr-o întrebare atât de trivială.
- Dar sunt căsătorită, îmi răspunse ea flatată. Apoi zâmbi.
Într-o fracțiune de secundă m-am gândit să continui conversația cu vreo glumă sau o frază mai inteligentă. Era clar că îmi place de ea, nu era necesar să mai și spun cu voce tare ce simțeam, și ea a înțeles, dar și răspunsul ei a fost clar: ce vrei tu nu se poate. Ceea ce am înțeles, așa că am răspuns:
- Înseamnă că totul e clar.
M-am întors și am plecat, desigur dezamăgit. Dar când între două persoane totul este spus, nu mai e nimic de adăugat.
Cum să mă înțeleagă? Cum să o fac să mă înțeleagă? Are vreo importanță dacă mă înțelege? Apariția ei, existența ei în grisaliul cotidian îmi face sufletul să tresalte spre posibile culmi ale fericirii ...trivial.
Îmi văd mai departe de treburi, ca și restul lumii, trăiesc în lumea unei unice vieți, deci în granițele orizonturilor mele, care totuși pot cuprinde atât de mult, osmozează între lumile altora, se strecoară printre ele, încearcă orice dificultate, rezolvă orice problemă, fiindcă aceasta este viața, cum au descoperit filosofii, Popper și alții și apoi, de ce să încetezi să cauți mai departe iubirea, când nimeni nu caută nimic altceva, decât iubirea – hm, „whatever love means” cum s-a exprimat prințul Charles – o dorință concretă, casă de piatră, indusă în eroare de către însămânțări secrete ale absurdului, către o spirală a dorințelor iraționale spre mai departe, spre depărtări înscenate provizoriu de către un public adormit într-o catedrală, în semiobscuritate, în care un cor de castrați cântă pentru turiștii obosiți de pe un CD-player la care este apăsată tasta de „repeat”, astfel că iluzia de dumnezeire e perfectă, încât îți dorești revenirea întunecatului ev mediu, unde totul mai avea o însemnătate, și orice încercare de evadare se pedepsea cu arderea pe rug... Pentru ca acum cei evadați, să plăngă mereu vremurile trecute, unde puteai să asiști la activitățile umbrelor de pe pereți, pe când acum ești orb, orbit de lumina adevărului, și trăiești într-o stare de panică perpetuă, care s-a moștenit din generație în generație, încât nu mai știe nimeni, ce e starea normală: trăim cum ar trebui să trăim? Sau e toată lumea de atunci în starea de panică, pe care ideologiile, ezoterica și toate ismele vor să o vindece? Și tot degeaba. Dacă Platon a înțeles acea determinare: recunoașterea adevărului duce la panică, înseamnă că omul nu a evoluat și nu poate evolua intelectual. Geniile sunt excepții. Grosul milioanelor de existențe își îndreaptă privirea spre fericire, pe când cei puțini lasă adevărul să intre în sufletul lor, iar prin aceasta se autoflagelează.
Să te simți fericit doar prin posesia unui, unor - spre superlativul cât mai multor – produse de marcă, să fie acesta singurul drum spre fericire? Unde s-au pierdut îndrumările înțelepților? Cărțile nu mai trebuiesc citite! De ce? Fiindcă nu ajută, nu mă ajută să-mi realizez fericirea, adică nu aduc banii necesari, a citi e echivalent cu pierderea de timp, un timp în care s-ar putea câștiga un ban esențial, vital, într-o viață sterilă, planificată pentru un viitor în care acești bani vor fi la dispoziție, tocmai pentru realizarea fericirii, devenită între timp abstractă, iar timpul? Timpul curge pentru cei, ce înțeleg trecerea timpului, dar omul a găsit în el puterea de a ignora. Prin ignoranță și transfigurație, refulăm obligația de a vedea realitatea crudă, altfel vom pieri în chinuri groaznice, în care primul semnal, primul pas e melancolia. „Melancolia este o reducție la zero a capacității noastre înnăscute de a ne autoiluziona” zice Lucian Blaga, doar Regele Oedip a trecut toate stările, de la adevăr la panică, la autoflagelare, în câteva momente. Și totuși adevărul este singurul care te păstrează ca om, ca personalitate. Fără adevăr ai lipsă de conduită morală, de putere morală, nu urmezi nici un principiu ești un nestatornic, ești liber de orice obligație, de orice răspundere. Este omul dator să se supună adevărului? Mai ales când adevărul este doar o părerere? O părere de rău, când realizezi, că în cele din urmă adevărul pe care te-ai bazat a fost tot o iluzie. E ca și cum nu mai ieși din autoiluzionare niciodată. Este o iluzie a propriului creier care se apără de a ieși din carcasă! Ca și cum creierul e ființa de sine stătătoare, iar tu ești produsul său, o făptură virtuală! Dacă aș urmări mai departe această posibilitate, toate principiile societății le-aș da peste cap.
Adevărul este o prezumție pe care ne sprijinim, care prin însăși definiție este o lipsă de modestie, o insolență față de adevăr, iar adevărul este acesta: știu, că nu știu.
Există Dumnezeu? Da. Nu. Nu știu. Vreau să fie Dumnezeu. Jesus loves you! Poți alege, iar acum vine ceea ce se chiamă viața: fiecare om își alege răspunsul, după necesitate. Există Dumnezeu, dacă convine, sau nu există, dacă aceasta convine. De exemplu în politică, mai ales în politică, găsesc destule exemple, care să explice complexitatea, dar și neajunsul noțiunii de adevăr. Adică alegi adevărul, nu îl accepți, ca pe-o axiomă, dată de legile naturii, ci prin alegere îl declari postulat.
Diferența este între cel ce acționează și cel ce reacționează. Încerci să acționezi, prin acțiunea ta să implici schimbarea universului. Pentru a acționa trebuie să te impui prin refuzarea oricărui compromis, refuzarea oricărei explcații, prin supremație absolută. Ajung din nou la același lucru, descris de Machiavelli: puterea supremă. Altfel, cum zicea Steve Jobs, trăiești viața altcuiva, și aceasta este deja echivalentul morții. Dar pentru a depășii slăbiciunea dorinței de iubire, și comprehensiunea a tot ce se întâmplă îți trebuie timp, poate o viață, poate mai puțin, poate mai mult. Să găsești în tine puterea să realizezi, să creezi, să vrei să ... Mă pierd în gânduri, mă autoiluzionez mai departe, tocmai ca să mă eliberez de melancolie.