Scriu în timp ce aștept o locomotivă sârbă să sosească la granița cu Macedonia. Un timp perfect, o liniște care învăluie spațiul sărăcăcios eternizând o dragoste ciudată pentru natură și oameni. Un fel de paradis fără prea mari bogății, dar cu multă lumină. În puterea nesfârsită a soarelui, trenul era pironit ca un dragon fără de aripi de soarta nemiloasă a șinelor. Așteptarea în liniște a unui tren care întârzie într-o oază uitată de griji, te îndeamnă spre o reflecție profundă despre trecut, în prezent și spre viitor. Un moment în care respiri aerul călătoriei, departe de închisoarea urbană ținută în gânduri și duhuri.

În trenul așteptării dăinuia o fierbințeală cruntă care alunga orice vietate direct în umbra salvatoare a copacilor, o imagine desprinsă dintr-o poveste a trecutului, atunci când timpul pășea milos peste viețile nestingherite ale ființelor. O încetineală voită care te îndemna să te oprești din goana continuă și să guști viața oamenilor din Balcani, care din prea multă dragoste de vorbă împart tutunul și semințele pentru a descoperi noi amintiri sau spre a răsfoi pe cele vechi.

Aceeiași oameni prinși în mreaja obiceiurilor vechi și a curiozității, afișează zâmbete ca niște porți deschise spre cunoașterea celui mai nou. Răspund chemării lor și mă amestec în acest cadru neclintit în care doar o adiere ușoară de vânt ne mai aducea aminte că trăim. Cuprins de umbră și căldură, universul pălea sub cuvintele-mi puține care desenau povestea mea în fața acestor străini indiscreți și plini de vicii. Mă cufund în discuție să descopăr povestea unei locomotive îmbătrânite al cărui tic tac batea mai încet. De ce să te grăbești când poți să te bucuri în ceasul fără timp? Oameni simpli, glume, zâmbete, semințe și tutun – o perfecțiune zisă de o zi de vară.

Orice univers își ascunde propria lui negură în spatele unei imagini perfecte, în continuă transformare. Detalii romantice de o frumusețe simplă, se pot năruii sub puterea neașteptată a detaliului și a cunoașterii. Probabil că din prea multă suferință romanticii văd doar ceea ce vor să vadă, un fel de exil prin imagini și sentimente.

Realitatea e ca o cutie, de multe ori vedem exteriorul, uitând să discutăm despre conținutul ei. E ușor să scrii despre realitate crezând că ai cunoscut totul doar printr-un cadru, însă e nevoie de o cunoaștere succesivă pentru a purcede în lumina cunoașterii. Povestea mea este cadrul însuși, cunoscut pas cu pas, printr-o descoperire succesivă. Nu m-aș fi afundat dacă n-aș fi fost fermecat de felul agale prin care își duceau viața eroii noștrii.

Într-o zi de vară, fără, niciun simbolism, o țigară imita în mod necurat clepisdra, fiind singura piesă care arăta continua degradare a spațiului. Acest fum nevăzut s-a pierdut undeva în spațiul care se extinde, dar mirosul lui rămâne să învăluie cu aroma aducătoare de moarte, sufletele vesele.

Fețe fumurii încrestate de riduri și schimbate de prea mult tutun, alegeau umbra în locul căldurii și liniștea momentului ca adăpost al vorbelor. Cuvintele mele puține ciopleau o bucurie ciudată pe fața lor, un fel de mândrie reînviată din istoria unei Iugoslavii frânte. Și bunăvoința lor creștea pe măsură ce-mi spuneam balada, a călătorului prins în voia limbilor slave.

Vreme trece, vreme vine și povestea mea se sfârșește în zgomotul neplăcut, dar binevenit al unei locomotive. Timpul este veșnicul tăinuitor și descoperitor al fețelor ascunse sub măștile teatrului cotidian. Mă reîntorc să-mi ocup locul în trenul cel vechi, cu scaune tocite de prea mulții călători și de poveștile lor, bucuros fiindcă, iată, am vorbit și am înțeles. Probabil că povestea nu-i atât de luminoasă pe cât am descris-o aducând mai repede cu scrierile lui Al. Dumas decât de lumini, dragoste și trenuri. Iar eu la momentul ăla nu înțelesesem nimic.
Omul, făptură a emoțiilor, se învăluie în cuvinte pentru a-și stăpâni pornirile, dar se trădează prin priviri și gesturi anacrone.

Frumusețea se sfârșește în mersul trenului, care gonea departe de locul în care am cunoscut liniștea.

E timpul să vorbim, înșiruind cuvinte simple și gesturi într-un tren bătrân, care poartă tăcut istorii și amintiri.

Acțiunea începe la un punct de control din Serbia, acolo unde adeseori te confrunți cu o altfel de așteptare, o plictiseală combinată cu un fel de antipatie sau, din contră, de tortura așteptării în care transpirația și stresul îți conturează fața, transformând-o. Fețele eroilor noștrii păreau cuprinse de înțelesuri. O forfotă gestică le-a cuprins trupul. Ochii șopteau îndărătnic ascunsul. Jocul acesta trădează – iar fuga a început. Transpirația curgea șiroaie pe fețele lor, părțile cele două au fost alese, iar miza e simplă: ascunzi sau găsești, lege sau fără de lege.

O echipă de patru, care arătau relaxare desăvârșită, erau acum încolțiți de colții fierbinți ai radiatoarelor pornite pentru a împrăștia mirosul de tabac în tot trenul și de aprigă dorință de a descoperi a grănicerilor. O vânătoare în care prada stă sub mâna puternică ale devoratorului și care poate scăpa doar prin puținul interes al celui din urmă.

Sudoarea curgea pe fața grănicerului căutând în ungherele fără lumină pungile de tutun cu un cârlig neconvențional. Răsplata s-a plătit printr-o uniformă murdară și douăzeci și unu de kilograme de tutun. Doi dintre cei patru au pierdut, ceilalți doi au câștigat, scăpând. Jucând după regulile proprii au riscat într-un cântec al hazardului, moștenit din vremuri mai vechi.

Nu știu dacă în povestea asta sunt personaje pozitive, dar asta contează mai puțin, trenul merge în continuare și nu-i pasă de mici întâmplări care vor fi stocate în niște amintiri sau într-o descriere.

Am vorbit cu unul dintre acești norocoși anonimi care a jucat dansul hazardului, era fericit și se vedea prin zâmbetul lui care lumina fata unui om de 58 de ani, fața unui om care avea de fapt 48. Era fericit, fericit ca un student care a trișat la un examen, el câștigase. Fericirea gonea prin venele lui mai tare decât trenul și îi exalta mintea. Împărțea totul, tutunul salvat, semințele de dovleac și-mi vorbea despre fiul lui bărbier în Belgrad, despre fiica lui maritată. Era mândru de țara lui cea mai bogată dintre toate.

Este asta fericirea?

Fericirea unui anonim, liber să fie fericit până la următorul transport.

Un tren, niște oameni, o zi, puțină fericire!