Fayza a spus “paralelofilofragmic”, pronunțându-l paralelooo-pauză-filooo-pauză-fragmic. Nu mai auzisem cuvântul, nu știam sigur dacă există sau nu, dar îmi reverbera prin cap, parcă îl și vedeam învârtindu-se pe o elipsă, ca ooooourile alungite, se agățase probabil de ceva și-și căuta un loc al lui, nu știa dacă există sau nu și nici nu se putea baza pe confirmări din exterior pentru că părerile erau împărțite. Unii ziceau că există, alții că nu, dar nici nu mai conta, oricum lucrurile o luaseră razna și fiecăruia i se pusese câte o pată, a mea era cuvântul ”paralelofilofragmic”, dar, după ce fiecare și-a spus părerea, sau, mai degrabă convingerea, s-au întors la ale lor, adică fiecare la a lui și m-au lăsat pradă paralelofilofragmicului, să-l privesc deplasându-se pe orbita lui din ce în ce mai strâmbă, să vorbesc cu el, să-l despart în silabe…

Fayza n-avea treabă, aruncase bomba așa, într-o doară, și uitase de ea în secunda următoare, tot intra și ieșea din scenă, scena era gradina casei, când zic că ieșea vreau să zic că intra în casă, de fiecare dată mai arunca câte una sau mai multe care nu au explodat însă în capul meu, doar paralelofilofragmicul îmi duduia în continuare printre neuroni. Muțenia mea îl pronunța în fel și chip, îl tot încerca, când rar, când repede, cu accentul pe prima silabă, apoi pe a doua, pe a treia și tot așa până la a opta. La pauze renunțasem din prima, tot întindeam de o-ul ăla, parcă un ”o” e mai adânc decât un ”i” sau un ”e”, și parcă mai crea o sinapsă spre rărunchi, care mă întregea. Doar un ”aaaa” mai făcea asta, dar era cumva în sens invers, orientat spre exterior și nu eram pregătit pentru asta.

Așa făcea mereu, maică-sa învățase să se apere neluând-o în serios, sau nearătându-i asta, dar noi, ceilalți, nu trăisem cu ea 15 ani și ne mai lua prin surprindere. Tocmai și-a schimbat locul, și-a tras un scaun pe colțul mesei, sub brad, peste un minut o să țipe că a înțepat-o și că o ustură, asta cred eu acum, dar sigur va face altceva ostentativ, ceva ce nici unul dintre noi nu poate prevedea în afară de maică-sa, sau poate nici ea. O văd iar că se ridică îndreptându-se spre ușă și peste numai două secunde era deja așezată pe bancă, în direcția opusă. Își freca un picior de dalele nemăturate, ar fi vrut să-l legene prin aer, dar era prea lung, în timp ce pe celalalt îl îndoise ca să-și sprijine bărbia de el și să-și pregătească următoarea lovitură. N-a țipat c-a înțepat-o bradul, ci că se înecase cu un os de pește pe care-l mâncase cu două ore în urmă și că era sigură ca osul rămăsese fixat în gât și nu-l simțise până atunci și poate nici nu respirase vreo două ore. A făcut ochii mari, și-a lăsat capul pe spate și și-a scos pieptul înainte. Nimeni nu-i răspunse, deja fiecare era captiv unei bombe pe care o aruncase, a mea era paralelofilofragmic, așa că s-a enervat și a țâșnit nervoasă și mândră spre ușă, mișcare frântă brusc, urmată de trântirea pe bancă, suspinul adânc al victimei, ridicarea și îndoirea piciorului, proptitul bărbiei…
- Și n-o să mai mănânc niciodată pește! Niciodată!
Mișcarea spre ușă e „pa”, îmi spun, răsucirea către bancă, „ra”, așezarea, „le”, … târșâirea pe dale, „frag”, tăcerea densă, „mic”…
- Cinci! zic și Dan notează în tabel.
- Păi ce faceți? E joc de 3! își întrerupse ea tăcerea
- Atunci, trei, zic și Dan mâzgălește un trei peste cinci.
Ea pufnește disprețuitor, de fapt moare de ciudă că nu joacă, intră în casă, nu răsuflu ușurat, că știu c-o să se întoarcă și c-o s-o facă neanunțat. Filofragmic Paralel. Parafil O’ Fragmiclelo. Filofrag McLealipar. Nu iese, dar o aud dând cu ușile și tropăind isteric pe parchet. O fi sunat-o ăla sau aia care de săptamâni întregi o ține pe jar apelând-o de pe număr ascuns și-o tine de vorbă și stau pe telefon cu orele și-i spune tot felul de chestii despre ea, deci o cunoaște bine, și ea îNNebunește că nu știe cine e. O sunase și mai devreme, fix după ce terminaserăm a doua partidă de whist, așa că ea s-a dus în casă să vorbească și n-a mai jucat, doar că de data asta n-a stat o oră cu ea la telefon, i-a închis după 10 minute și noi n-am mai primit-o că începusem deja un joc nou, așa că s-a bosumflat și ne-a pedepsit, ba s-a mai și răzbunat pe noi pentru că ăla sau aia o lăsase să vorbească singură la telefon, așa că și-a început șarjele, pe mine m-a lovit cu paralelofilofragmicul în cap. Sunt opt silabe, noi suntem șase, cu ea, care tot intră și iese, șapte. Rămâne una sau două, nici măcar nu știu care, și nici care cu care, combinații ar fi între 48 și 56, depinde dacă o iau și pe Fayza în calcul... Iar e lângă mine, îmi atrage atenția la o greșeală, măcar acum nu e atât de gravă ca aia când am licitat cinci la joc de trei, doar că am ieșit cu atout, deși aveam culoare în mână, privirile celorlalți se îndreaptă spre mine, bănuitoare, din fericire, nu-i așa important nici pentru ei jocul, fiecare e o pradă, așa că incidentul nu e comentat, iar ea se oftică iar că n-a mai reușit să facă valuri. Fragmic. Când era mică, îmi povestise Nela, am luat-o odată de la școală, aveam un tricou cu un mesaj spre obscen așa, dar smart și ea s-a supărat și a țipat în mijlocul străzii că o fac de râs, iar eu mi-am amintit pe loc că și mie mi se întâmplase exact același lucru și uitasem. Tot când era mică, tot mesaj smart-obscen pe tricou, tot de la școală o luam. Povestea a creat brusc o altfel de legătură între mine și Nela, într-o secundă ne-a cufundat într-o intimitate care nu se închegase în ani de zile de când ne cunoșteam. Fayza scosese un țipăt atunci, era vară, mie nici nu-mi trecea prin cap de ce se poartă așa și de ce a luat-o nervoasă înainte, mergând apăsat, cu capul în jos. Îmi pusesem primul tricou care-mi căzuse în mână, maică-sa mă sunase că nu mai poate s-o ia și că mă roagă să mă duc eu în 10 minute. Așa că am mers în urma ei până când, după ce ne îndepărtaserăm de școală, s-a întors deodată, și-a mijit ochii și mi-a spus cât de iremediabilă era rușinea cu care o acoperisem și că va dura for ever, pentru tot restul vieții ei.
- Acum n-o să mai merg niciodată la școală!
- Oricum, mai bine că n-am mai jucat cu voi, la cum trișați! a mai încercat una la suprabot, dar tot nu i-a ieșit, așa ca s-a întors în casă.
N-a rezistat mult, ăla sau aia n-o suna din nou; ținea telefonul după ea.
- Mai vreau pește, s-a auzit după nici trei minute.
- Păi nu-ți rămăsese-n gât? răspunse maică-sa, pe fază.
- A, bine, lăsați-mă să mor de foame! se mai auzi în spatele ușii trântite.
- Și, oricum, chiar îmi rămăsese în gât, da’ acu’ mi-a trecut, se auzi iar peste 2 minute, după care ușa se trânti din nou.
- Știe că peștele s-a terminat, oftă maică-sa, și-apoi tare, să se audă în casă: Vezi că mai sunt mici, nu vrei?
- NU, mulțumesc, lasă să mor de foame!
- Fayza, mai e salată de vinete, roșii, ardei, iaurt! In afară de mici!!! CE ANUME vrei să mănânci?
- NIMIC! Nu mai mi-e foame!
L-am simțit pe paralelofilofragmic izbindu-se de urechea mea internă odată cu ușa de la camera ei. Bine-dispusă de mica victorie, maică-sa avu curajul sa liciteze patru la joc de patru. Ca și cum i-ar fi fi văzut satisfacția de pe chip, Fayza se întoarse să reia lupta. Ieși, se așeză pe trepte și ne fixa în tăcere. Asta dură destul de mult, lumea o simțea în spate, dar nimeni nu părea să-i dea atenție. Se ridică până la urmă, veni la masă, își întinse cu gesturi dense salată de vinete pe două felii de pâine, le mâncă, întrebă dacă o luăm la următorul joc, maică-sa i-a spus că nu mai jucăm, că am jucat destul, ea iar a început să țipe, n-am mai auzit ce-a zis, erau doar cuvinte și gesturi învălmășite care nu se mai legau unele cu altele, paralelofilofragmic se descompuse și el întâi în 19, apoi în nenumărate litere care-mi jucau prin cap, probabil că tot cam atunci s-a terminat și partida de whist. Nu știam câte jucasem, nici pe ce loc fusesem, dacă respectasem regulile jocului, aveam totuși o impresie difuză că le încălcasem, cred că nici ceilalți nu știau; dacă mâncasem, sau cât băusem. Nu mai eram sigur decât de puține lucruri, cum ar fi: jucasem 19 ore, Fayza venise la noi și plecase de câte 19 ori pe oră fix, numărasem asta (mâine o sa fac și calculul 19 x 19 ca să aflu de câte ori venise), că-mi sărise smalțu’ de pe un canin la un țipăt neașteptat al Fayzei, că fiecare fusese izbit de câte una de-a ei, că singura care a scăpat a fost maică-sa, sau nu, de asta nu eram sigur, că la ora 19:19 al doilea ”o” din paralelofilofragmic mi-a ieșit pe nas și l-am tras repede înapoi sperând ca ceilalți să nu-l fi observat, că Nela nu era acolo, că Nela nu va mai fi niciodată acolo, nu mai era de 2 ani deja, că a fost un moment în viața mea când Nela, pe care o cunoșteam de atâta timp, mi-a povestit cum s-a supărat Fayza pe ea din cauza tricoului și cum, din clipa aia, Nela a devenit altcineva și eu am devenit altcineva și ne-am smuls unul altuia tricourile cu imprimeu smart-obscen și am stat dezbrăcați o vreme până când ea a plecat.

A doua zi, duminică, nu mai eram deloc sigur că jucasem 19 ore, de câte ori venise Fayza la noi sau că mi-a ieșit un ”o” pe nas; mă întrebam dacă Fayza chiar a spus ”paralelofilofragamic”...

dar știam la fel de sigur că Nela plecase de tot.