Omul din Lună

Se înserase. Omul din Lună tocmai se trezise. Era singur. Locuia pe un munte înalt, într-un crater adânc. Totul în jurul său era lipsit de viată. Nu existau flori, nu exista vegetație. Omul din Lună nu avea nici măcar un animal care să-i țină companie. Zilele îi treceau toate la fel. Dimineața se culca. Se spăla pe dinți, se pieptăna într-un ciob de sticlă găsit de el pe marginea craterului său, rămas acolo din cine știe ce expediție temerară a oamenilor de pe Pământ. Apoi iși potrivea sub cap o lespede de piatră vulcanică drept pernă, se culca în crater, închidea ochii și se gândea mereu la viața celor de pe Pământ, dorindu-și cu disperare să nu mai fie singur.
Nu știa prea multe despre viața pământenilor. Nu înțelegea verdele copacilor sau albastrul apelor; nu înțelegea roșul asfințitului, culorile toamnei sau albul nesfârșit și rece al iernii. Nu înțelegea aglomerația. Dar îl atrăgea. Era altceva decât avea el in fiecare clipă. El se avea doar pe el. Pământenii nu erau niciodată singuri. Ei scoteau sunete despre care el nu știa ce reprezinăa. Gândind la toate aceastea, adormea. Se trezea pe înserat. Primul gând la trezire era să privească ce fac pamântenii. Dar aceștia se îndreptau spre somn. Soarele uriaș pleca, iar ei se adunau in niște case cu acoperiș, unde agitația continua o vreme. Unii stăteau afară, sub cerul liber. Pe aceștia îi iubea cel mai mult Omul din Lună. Mai ales pe cei care iși îndreptau mereu privirile către cer. Îi simșea ca pe prietenii lui. Uneori le făcea semne cu mâna, sau agita disperat oglinda lui ciobită, în speranța că le va atrage atenția cu un licăr. Se întreba mereu dacă ei îl văd, dacă îl caută. Și chiar credea că îl caută.
- Aici sunt! le striga cu speranță.
Era jos, pe pământ, un băiețel care îl impresiona. Locuia într-o vilă impunătoare, cu etaj, cu piscină în curte, cu grădină verde, umbroasă și flori multicolore. Copilul ședea cat e ziua de lungă într-un scaun cu rotile. Omul din Lună nu știa de ce. Când se lăsa înserarea, o femeie venea și îl acoperea cu un pled și băiatul rămanea cu privirile ațintite către cer. Ochișorii lui scrutau întunericul, stelele și se opreau privind la Lună. El vedea munții Omului din Lună, îl simțea că există, poate chiar îl vedea în imaginație. Și știa că acolo, în Lună, există un înger care îl vede și-l ocrotește. Că acest înger și seamănă lui și că se roagă Lui Dumnezeu pentru ca băiatul să poată merge din nou.
Omul din Lună nu-și putea explica atracția pe care o simțea pentru acest copil. Copilul îl fascina pur și simplu. Poate pentru că era mai singur chiar decât Omul din Lună. Înconjurat zilnic de oameni, de mama, de tata, de tot felul de femei și barbați care-l serveau mereu cu câte ceva, copilul era singur. Sufletul lui tânjea după un prieten adevărat, după cineva cu care să împartă copilăria și alături de care să trăiască cu adevărat.
Într-o noapte Omul din Lună privea atent casa baiatului de pe pământ. I se părea că, deși e ora la care pământenii sting luminile, în camera copilului pâlpâia ceva, o lumină mică și tremurătoare. Și se străduia să îl urmărească pe copil. Am uitat să vă spun că Omul din Lună avea o vedere foarte bună. El urzise un plan. Avea o scară construită de-a lungul întregii sale vieți de până atunci, din raze de stele și luceferi. O construise destul de lungă ca să poată ajunge pe pamant.
În general se temea de pământeni. Era agitație la ei și, uneori, Pământul nu se mai vedea deloc din Lună. El era înconjurat de o paclă groasă și cenușie, de parcă ardea. Omul din Lună nu știa atunci că gândurile rele ale oamenilor, precum și acțiunile lor urâte se înălțau la cer și înveleau planeta albastrăa într-o pătură deasă de răutăți. Dar instinctiv se temea când Pământul arăta așa. Atunci dorința lui de a vizita planeta albastră scădea în intensitate.
Totuși, când se gândea la micuțul care nu putea merge se înduioșa și simțea că poate face orice ca să ajungă să îl cunoască.
Pe de altă parte, când Pământul era învăluit în pâclă, Omul din Lună se muta din craterul său pe vârful unui munte. De acolo vedea altă priveliște a Pământului. Jos, se așterneau munti albastrii, puri și luminoși. Între ei se afla o Mănăstire și de acolo se înălțau către cer niște cântece pe care Omul din Lună nu le mai auzise niciodată. Ele erau opusul gălăgiei de pe străzi, aveau in ele Liniștea. Urcau la cer în valuri, în miros de tămâie și Pământul căpăta sus, deasupra Mănăstirii, culoarea albastră, pură. Un albastru de lumina lină, care odihnea ochii și gândurile. Omul din Lună nu iși putea explica nimic din tot ce vedea, dar ii plăcea liniștea de deasupra Mănăstirii.
Așa că și-a propus în noaptea aceea să coboare scara lui de raze pe Pământ, să se dea jos tiptil, să ia copilul cel infirm din ceața aceea groasă și să îl ducă spre lumina albastră din munte.
Așadar, coborî pe Pământ. Scara lui rămase atârnată de un colț de Lună (era Lună Nouă în seara aceea), iar el pătrunse ușor, cu pași neauziți în casa băiatului, apoi în camera lui. Copilul dormea liniștit și pe fața lui se oglindea un surâs. Omul din Lună se aplecă ușor deasupra patului și privi. Era prima oară în viața lui când vedea de aproape un alt om. Copilul i se păru de o frumusețe perfectă. Era mic, cu obrajii ușor colorați de somn, părul îi stătea transpirat pe fruntea inaltă, iar mânuțele se odihneau pe pătură cu atâta încredere și seninatate încât Omului din Lună îi dădură lacrimile. El atinse timid o manuță a băiatului și acesta se mișcă ușor și deschise niște ochi mari, căprui, ochi care parcă îi ocupau toată fața, atât de mari erau. Un întreg univers se oglindea în ei. O lume tainică de speranțe și așteptări îl privea căprui pe Omul din Lună.
Foarte ciudat, în loc să țipe și să fie înfricoșat, copilul surâse ușor, a recunoaștere și întinse mânuțele către Omul din Lună. Totul se desfășura fără vorbe. Cei doi se recunoscură. Ciudat, nu? Omul din Lună întinse și el brațele sale puternice, luă copilul de pe pat și, fără cuvinte, ieși cu el afară, sub cerul înstelat. Îl duse pe brațe pâna la scara de raze și urcară împreună pe ea, până ajunseră deasupra Pământului. Acolo se opriră să se odihnească. Copilul scoase din buzunarul pijamalei o ciocolată cu căpșuni și o rupse pe jumătate, dându-i una dintre jumătăți Omului din Lună. Acesta o luă, o întoarse pe toate părțile, neștiind la ce folosește. Dar copilul desfăcu din folie partea sa de ciocolată și începu să mănânce liniștit.
Atunci mâncă și Omul din Lună. Îi plăcu gustul proaspăt descoperit. La el, pe Lună, nu exista ciocolată. Dulceața topită pe cerul gurii lui îl umplu de plăcere. Râse cu poftă! Copilul râse și el. Erau două siluete pe o scară de lumină, atârnați deasupra Pământului, mâncând ciocolată.
Își continuară drumul. Omul din Lună scrută zările și căută Muntele și Mănăstirea. Acolo voia el să îl ducă pe băiat. Nu întrebați de ce, pentru că nimeni nu știa explicația. Distinse mai întai lumina pură și mirosul, mai pronunțat parcă, de tămâie, care se înălța către cer. Se orientă și descoperi și Mănăstirea. Îndreptă scara către ea și coborâră ușor, Omul din Lună purtând copilul pe brațe atent, de parcă acesta din urmă s-ar fi putut sparge.
Ajunseră în curtea Mănăstirii. Omul din Lună puse copilul jos, pe iarbă si rămase nemișcat. Roti privirile în toate părțile. Era o curte mare, cu iarbă și pietre albe, de diferite forme. Câteva clădiri micuțe, cu flori la ferestre, luminate palid de flacăra lumânărilor, se înșirau în linie dreaptă pe o latură a curții. În spatele lor se întindea umbra întunecată a muntelui. Pădurea foșnea și ea tainic.
În fața acelor căsuțe se afla o biserică mare, cu turle aurii, strălucinde în lumina lunii și neclintite precum muntele din spate. Pereții erau pictați cu chipuri de oameni al căror cap răspandea lumină si străluceau zeci de steluțe aurii. Omul din Lună a crezut că Cerul a venit în mod miraculos pe Pământ. Nu-și putea explica altfel stelele care străluceau pe pereții bisericii și nici aurele misterioase ale sfinților zugrăviți pe pereții exteriori.
Privi totul cu aviditate și ascultă cântarile din rugăciunile nopții. Glasuri înăltau cu sfințenie și seninătate rugăciuni către Domnul. Domnul le auzea și era fericit. Aerul era străveziu și pacea odihnea sufletul pur al copilului. Omul din Lună luă din nou copilul pe brațe și intrară amândoi în biserică. Îl aseză într-un scaun și rămaseră într-o tăcere calmă, ascultând cântări îngerești. Instinctiv începură amândoi să se roage, fără insa să știe de unde știu cuvintele rugăciunii sau cui o adresează. Dumnezeu era în sufletele lor. Amândoi, om și copil, în același glas cu călugării dintr-o Mănăstire din Munte, înălțau rugi către Dumnezeu. Dumnezeu le primea și-i iubea.
În clipa aceea Omul din Lună a știut că acolo, în acea Mănăstire de pe Pământ este adevărul și că el și copilul aparțin acelui loc. Și, cu o mână sprijinită ocrotitor pe umărul copilului și cu cealaltă imitând crucea pe care vedea că o făceau călugării, Omul din Lună decise că acolo e ACASÃ.