Trânti nervos cutia plină cu cărți pe care o ducea. Îi spusese de nenumărate ori că nu suportă s-o audă cântând melodia AIA. Oricum n-avea nici voce, nici ureche muzicală, oricum nu știa din niciun cântec decât câte un cuvânt răzleț și pe celelalte le inventa pe loc și fără pic de inspirație, dar s-o cânte pe aia, pe aia pe care dansaseră ei prima oară, i se părea o lipsă totală de tact și, în plus, o sfidare la adresa lui, care o rugase, apoi îi ceruse, apoi urlase la ea că nu vrea s-o mai audă, că e dispus s-o audă falsând oricare altă melodie dintr-o mie sau dintr-un milion care i-ar putea trece prin cap.
Ca întotdeauna, cu ochii în lacrimi, cu o expresie candidă, ea reușea să îngaime, în ciuda nodului din gât:
- Dar nu-nțeleg de ce te deranjează...
El vedea cum își reține lacrimile, îl apuca un fel de milă, dar furia nu i se potolea, totuși nu știa exact ce să facă, mârâia ursuz niște scuze, iar apoi îi repeta sacadat, printre dinții încleștați, dorința lui:
- Nu mai cânta MELODIA ASTA, te rog!

Ea ar fi vrut în continuare să afle de ce, să înțeleagă ce se întâmplă, de ce pare nefericit mai tot timpul și ce are cântecul asta atât de odios. Dar în fața furiei lui, renunța întotdeauna să insiste să primească un răspuns. Își văzu abătută de treabă, continuă să șteargă praful dintre elemenții caloriferului și se tot întreba în gând: ”de ce? de ce? de ce?, măcar să știu de ce...măcar atât...”

El nu se mai ocupă de cărți, lăsă cutia acolo, pe jos, așa cum căzuse, și plecă pe balcon. Se uită la blocul de vizavi, mai vechi decât al lor, cu fațada scorojită, cu ferestrele mici, înghesuite, ascunzând vieți mai mici și mai înghesuite. Își plimbă privirea de-a lungul lui, spre stânga, și-o roti peste parcarea unde mașinile stăteau cuminți una lângă alta, se uită preț de un minut la Renault-ul lor albastru, pentru care plăteau încă rate, se gândi cum ar fi să aibă o mașină puternică si sigură și la cum ar mai conduce-o cu 200 km/h către nicăieri, ore și ore în șir, până când l-ar răpune somnul. E murdară, își spuse cu un oftat, nici n-o să termin curățenia în casă, că o să trebuiască să spăl și mașina. Privi din nou către blocul din față. Zăbovi asupra balconului apartamentului de la etajul 3, de deasupra chioșcului de ziare, singurul la ale cărui ferestre atârnau jaluzele. Remarcase de câtva timp apartamentul și nu era sigur că din cauza jaluzelelor. De vreo două ori, văzuse doi bărbați fumând și discutând alene, altă dată, o pereche de pantofi atârnați peste balustradă. În general, nu se vedea înăuntru, dar o dată a ieșit pe balcon când ferestrele erau larg deschise și a putut să distingă frunzele unui ficus mare. Ridică ochii spre cer, fusese o zi frumoasă, dar începeau să se apropie nori grei dinspre vest, așa că o să plouă sigur. Ar fi trebuit să se întoarcă în casă, să-și reia treaba ca să poată termina până seara, dar nu-i venea. Nu mai avea la ce să se uite, balconul era mic și îngust și gol, dar ar mai fi rămas încă mult timp așa, cu coatele sprijinite de balustradă, doar ca să nu intre în casă. Nu, nu din lene, nu-i displăcea munca și nu fugea de ea, dar pur și simplu nu voia să intre. S-a mai uitat o dată de-a lungul și de-a latul blocului, la parcare, la Renault, la apartamentul cu jaluzele, la cer... spera ca ea să-și fi terminat treaba în sufragerie și să fi trecut în altă încăpere... nu de alta, dar deja i-era teamă că ar putea din nou să fredoneze melodia aia și el nu voia, nu PUTEA, s-o mai audă. Îi scormonea toate regretele, toată ciuda pe care o purta într-însul că o invitase în noaptea aia la dans și din momentul ăla lucrurile îi scăpaseră de sub control și o luaseră la vale fără ca el să mai poată face ceva în afară de a privi ca un spectator la propria-i viață, cum situațiile s-au succedat una după alta, una din alta și a ajuns aici...și ăsta era doar al cincilea an al căsniciei lor, al cincilea an din toți anii... Și i se părea că totul în viața lui decursese atât de absurd, încât părea neverosimil. Nu, nu o ura. Nu avea dreptul s-o urască. Era o tipă mișto, era inteligentă și sensibilă, avea intuiție și finețe. Avea ochii mari, cum îi plăcea lui, structura feței, nobilă și o ținută elegantă și vioaie. Și îl iubea. Și el știa că îl iubea și simțea cumva că e de datoria lui să o iubească și el.

Se întoarse într-un târziu. Ea curăța în continuare la calorifer. Se enervă pe încetineala ei, dar își reproșă imediat că e nedrept și se apucă de treabă. Luă cutia cu cărți, o duse în hol și începu să împingă biblioteca. Se apucă să aspire câlții de praf adunați de la curățenia de acum un an și se uită cu coada ochiului la ea. Părul moale, șaten cu nuanțe roșcate era strâns într-o coadă pe care și-o așezase pe umărul stâng. O șuviță ondulată rămăsese neprinsă în ariciul de păr și scăpa de după ureche acoperindu-i pometul înalt de fiecare dată când se apleca să curețe partea de jos a elemenților. Maioul se lăsa și el, descoperind o deschizătură prin care se putea vedea sânul ferm, pe care-l invidiau toate prietenele lor. Opri aspiratorul, așeză biblioteca în poziția cuvenită și începu să așeze cărțile. Amândoi credeau că trebuie organizate pe teme și autori, așa că se apucă să le așeze, răsfoind, din când în când, câte una la întâmplare... hm, nenumitul insomniac din Fight Club... încă pot să dorm, chiar îmi place asta, chiar dorm mai mult decât ar trebui, atunci sunt doar eu cu mine, undeva în afara vieții mele; ....Jeni Acterian, neputincioasă, ca mine, bâjbâind prin ființa ei pentru a găsi calea de a ajunge acolo, în acel loc misterios al ființei, dacă există un astfel de loc, unde stă puterea de a ne construi o viață a noastră, așa cum o vrem noi, acceptând, totodată, realitatea și împăcându-ne cu limitele ei. Peter Harris... găsise locul de unde poți sări în gol, sau aproape-l găsise și-l iubise pentru asta și pentru că fusese gata să sară; citise cu pasiune Până la căderea nopții, o terminase în două ore, și nu știa exact de ce, a preferat s-o citească când a fost singur acasă. În rest, citeau împreună în pat, seara, dar lecturile îi despărțeau și îl scutea s-o mai mângâie sau să stea de vorbă; de obicei, după câteva pagini, uita că era cu ea, în patul dublu, și, până la urmă, adormea. Și mai mult îi plăcea când adormea ea prima.

După ce a terminat de aranjat biblioteca, trecu la împachetatul hainelor de iarnă. Făcu câteva drumuri spre debara, le așeză în ordine. Ea, care terminase, în sfârșit, să curețe caloriferul, veni să-l ajute. Lucrau foarte bine împreună, nu se încurcau unul pe celalalt, se completau firesc, aveau un instinct comun care-i făcea să aranjeze lucrurile în același fel, să aleagă întotdeauna aceleași decoruri, să-și aleagă unul altuia îmbrăcămintea exact cum și-ar fi ales-o fiecare pentru sine. Ascultau aceeași muzică, le plăceau aceleași mâncăruri și aceleași filme...
- N-ai vazut, cumva, hanoracul meu verde, ăla cu o tipă beată ca imprimeu? întrebă ea, trecându-și degetele peste teancul de hanorace.
Întinzându-se să așeze plapuma pe raftul cel mai de sus, își aminti că va trebui să spele mașina. O să se ducă probabil joi, că au anunțat ploi pentru luni și n-ar avea rost s-o murdărească imediat, marți o sa iasă cu băieții la o bere, iar miercuri, după job, o să se ducă la cursul de fotografie.
- Poftim?
- A, uite-l, e impachetat printre puloverele tale, spuse ea, trăgându-l dintre ele.
- Ce faci? Întrebă el iritat.
- E hanoracul meu verde! Te-am întrebat deja dacă știi de el!

Mai presă o dată vraful de pulovere și le așeză pe al doilea raft. Dintr-o dată, fără niciun motiv, i se năzări că imediat va începe să fredoneze MELODIA AIA și intră în panică. Începu să tremure la gândul ăsta și se grăbi spre balcon. Se sprijini din nou cu coatele pe balustradă, oftă adânc și-și spuse că, asta e...oricum, peste două săptamâni, va pleca în delegație și se va mai deconecta nițel... Și-n plus, chiar nu mai e mult până marți și miercuri seara.