Ca de obicei, când a deschis ușa de la bucătarie, l-a izbit fumul de țigară. A tras în piept o dușcă, și-a salutat prietenii, care întotdeauna se trezeau mai devreme, și și-a îndeplinit gesturile de robot: a luat ibricul, l-a umplut cu o cantitate precisă de apă în care apoi a pus o linguriță de zahăr, l-a pus la fiert pe ochiul mic al aragazului, a fumat prima țigară până când apa a dat în clocot, a tras cu nesaț primele două fumuri și cu oarecare regret pe ultimele două, a pus două lingurițe de cafea imediat după ce a stins focul de sub apa care fierbea; a acoperit-o cu o farfurioară și s-a dus la baie să se spele pe ochi și pe dinți. S-a întors la bucătărie și începea primul moment greu al zilei, primul moment greu care se repeta în fiecare dimineață: trebuia să mai aștepte fix trei minute până când să poată descoperi ibricul și să-și toarne cafeaua în cană. Nu știa cu ce să umple așteptarea, niciodată nu-și amintea ce visase, era încă prea adormit ca să înceapă o conversație, nu voia să se gândească la ziua ce urma. De fapt, nu avea la ce să se gândească. După ce-și va fi savurat cafeaua, după trezirea completă, ziua întreagă va fi o așteptare, nu știa nici el a ce.

Dan și Dana erau învăluiți în laptopurile lor. Din când în când, cu ochii în ecran, câte unul spunea ceva. De obicei, nu primea răspuns, astfel încât fraza rostită plutea încă un timp amestecându-se cu fumul și risipindu-se încet cu acesta. Tăcerea împingea încet amestecul pe fereastră spre zidul înalt de vizavi acoperit cu iederă. Tăcerea și așteptarea. Toți trei tăceau și așteptau. Radioul îi înlocuia și-i erau recunoscători.

Mircea și-a băut cafeaua, s-a întors în cameră și și-a deschis și el laptopul; ritualul din ziua trecută și din fiecare zi a săptamânilor și lunilor trecute s-a repetat identic în continuarea celui de la bucătărie: mail, feisbuc, bloguri, știri, astrologie...

Aștepta, toți trei așteptau. Nu știau ce, un fel de orice care nu venise niciodată... De fiecare dată când venise ceva, fusese altceva decât ce așteptau.

S-a mai dus o dată la bucătărie, a mai fumat o țigară, a mai tăcut și s-a întors în cameră, unde și-a repetat pentru a zecea oară în ultimele două zile că nu se mai poate, că trebuie să facă ordine, chiar acum, să nu mai amâne, dar s-a întins în pat să citească; a luat, totuși, laptopul și a intrat pentru doar două minute pe feisbuc, apoi a început un joc de solitaire. Până la urmă, după vreo oră, a luat cartea, a citit vreo 2 ore cu pauze inutile de net.

Nu știe sigur dacă Dana și Dan au trecut prin camera lui spre camera lor în timpul asta. Se mai duce la bucătărie, nu sunt acolo; înseamnă că au trecut. Mai fumează o țigară și iese. Se abține să fumeze două pentru că nu știe cum vor face rost de bani pentru țigările de mâine. Se hotărăște s-o ia la stânga fără să aibă o țintă. Dacă l-ar întreba cineva la ce se gândește, nu ar putea spune, nici nu observă mare lucru din străzile pe care umblă. De fapt, vede multe, dar numai lucruri care nu se leagă, și care astfel, doar trec pe lângă el.

Se întoarce acasă, ei sunt la bucătărie, fumează... li se alătură... câte o exclamație sporadică; fiecare, o ratare a unei posibile conversații acoperă radioul pe care nu-l mai ascultă nimeni. Dan trage adânc un fum până în rărunchi, pe care-l exhală cu forță, Dana se joacă cu buzele și fumul, încercând să-i dea tot felul de forme pe care le urmărește apoi cum se mișcă leneș și încep să se reformeze după propria lor voință. Mircea, fumând la fereastră, privește iedera îndelung, nevăzând-o, firește.
- Hai să luăm un pet de bere! O iau de la chioșc pe datorie, izbucnește Mircea.
Ceilalți se entuziasmează ca la promisiunea unei mântuiri.
Paharele pline creează instantaneu o comunitate. Limbile se dezleagă, mințile se adună, privirile încep să se întâlnească, poveștile și amintirile comune țâșnesc brusc din uitare. Când s-a terminat primul, datoria a crescut cu încă două peturi. Și, odată cu ea, și pofta de viață.
- Ce-ar fi să mai facem un film? întreabă Dana
- Da! După ideea de scenariu pe care am avut-o acum câteva luni!
- Nu știu, nu prea m-a prins, e ceva ce lipsește...
- Dar nu-nțeleg ce! E perfect rotund, are mesaj... clar și puternic!
- Păi hai să-ncercăm să-i mai adaugăm ceva, poate ne vine o idee să-l dezvoltăm cumva, intervine Dan încercând să împiedice o discuție în contradictoriu.
- Ar fi prea încărcat și riscăm să-i afectăm și coerența, spuse Mircea reticent.
- Dacă încercăm să complicăm povestea făcându-l pe el să joace încă un rol și să meargă cu duplicitatea atât de departe, încât să se prefacă că o ajută pe nevastă-sa să dea de urma celui care o terorizează și să ducem povestea spre film polițist... continuă Dan, ignorând obiecția timidă a lui Mircea
- Da, se entuziasmă acesta brusc, să înceapă împreună o investigație pe care s-o conducă însă el și s-o manipuleze, astfel încât să nu ajungă niciodată să-l descopere pe nebun.
- Și-așa povestea n-ar avea nicio concluzie, adăugă Dana. Ar continua, și filmul s-ar încheia brusc, undeva la întâmplare pe parcursul poveștii care s-ar perpetua nedefinit...ar putea fi mișto.
- Sau să-i facem un final, zise Mircea. Ceva dramatic. De exemplu, el ar putea căuta un tip, eventual pe cineva sărac, mai de la marginea societății așa, care să poată fi momit cu o sumă mică de bani să accepte să intre într-un joc atât de dubios și absurd. Și să-l vedem cum, pe de o parte, investighează cu nevastă-sa, și, în același timp, caută și găsește un tip pe care să-l plătească să se travestească și să fie în apartament, cu mâna pe telefon, într-o zi anume, la o oră anume și chiar atunci cei doi să se năpustească în apartament, iar soțul, după o scurtă ezitare, să-l omoare, dintr-o lovitură, pe travestit. Iar ultimul cadru ar fi cu fața șocată și îngrozită a nevestei, care nu se aștepta la o astfel de reacție și nu mai înțelege nimic din nimic.
- Ar fi tare, îl facem!
- Și nici nu ne trebuie mare lucru, sări Mircea înfierbântat. Eu îl joc pe soț, îl joc și când se travestește. Ne mai trebuie o actriță pentru soție și pentru al doilea travestit. Poate Kiki pentru soție? Cred că ar vrea... Dacă nu, vorbim cu Gina.
- Și pentru travestitul 2, ar fi bun Ciprian, zise Dana gânditoare.
- A, by the way, am vorbit zilele trecute cu Ciprian. Pleacă în Vamă săptămâna viitoare. Mergem?
- Dan, ai uitat că n-am avut bani de-un pet de bere?
- Și? Asta ne-a oprit vreodata?
- Nu știu, chiar dacă facem rost, să-i spargem în Vamă? În spatele îndoielii, Mircea aștepta, de fapt cu disperare, să i se spună, da, hai să-i spargem, așa cum am făcut mereu, hai doar să plecăm, să bem și să dansăm pe nisip până la șase dimineața, așa ca anul trecut și să vorbim despre film și apoi să-l și facem, și când o să fie gata, să plecăm iar pe undeva sau să facem alt film, sau altceva, să nu mai așteptăm...

A doua zi dimineață, a fumat cu nesaț prima țigară, neascultând radioul, dar atent la tăcerile celorlalți. A așteptat iar cu nerabdare timp de 3 minute să se infuzeze cafeaua, a băut-o încet...s-a dus în cameră, a intrat pe feisbuc, mailuri, bloguri, astro...iar a fumat, iar s-a-ntors în cameră, s-a gândit la dezordine și nu i-a facut nimic, a mai citit, a mai jucat solitaire...

- Poate mergem la Cool Cat, la o bere diseară, zise Mircea în timpul mesei de prânz. Sau la Que Pasa... om găsi noi pe cineva care să ne dea o bere...
- Binili învinge, domne! Toate femeile din lume știe că binili ÎNVINGE!, răspunse tunător radioul

A terminat de mâncat primul și a ieșit în curte să fumeze. Când s-a întors, ei nu terminaseră de mâncat.