...și-ți dai seama că era în ochii tăi, și-n pielea ta, și-n limbă, și-n ureche și că în tot ce percepeai din lume, în fiecare lucru sau om sau situație, oricât de măruntă, era și o parte din el. Era mereu acolo, în ochii tăi, și invadase lumea prin privirea ta. Și lacrimile sunt tot el și cand iti dai seama că s-au vărsat toate, te trezești îngrozit în mijlocul unei lumi cu totul străine. Nu mai știi cum să te miști, nici încotro, nu mai știi ce să atingi, dacă să atingi pentru că nu mai știi dacă obiectul cutare e casabil sau nu, daca frige, sau chiar dacă există și nu e doar un abur. Și ramâi așa, împietrit, cu ochii măriți de groază… In fața unei lumi noi.
- Asta mi se va întampla mie?
- Dar ți se întamplă acum! Nu simți?
- Nu. Totul îmi pare ca întotdeauna.
După ce-i aruncă fugar privire suspicioasă, Fiziograful se ridică de la birou, își impreună mâinile la spate și făcu câțiva pași prin încăpere. Incercă să curețe cu unghia singura pată de pe halatul alb. Mircea îi fixă gestul cu privirea. Se intrebă cum se murdărise. I-ar fi mai ușor să încerce să se gândească la istoria petei decât să urmărească perorația Fiziografului despre toată durerea asta pe care n-o simțea. Se uită cu atenție la dulapul pe ale cărui rafturi erau așezate sticluțe cu tot felul de substanțe și identifică vreo patru a căror culoare se potrivea, iar textura uneia semăna cu cea a petei. Însă o piruetă bruscă a lui Fizi încheiată cu arătătorul îndreptat spre el, îl obligă să-I dea atenție. Îmi spune cum e Camil topit și amalgamat în fiecare lucru care mă-nconjoară! Include oare și pata de pe halat? O fi Camil și acolo, după capul lui? Camil nu e roșu, dar e precipitat. Dacă-l scuturi, poti să-I vezi ființa strabătută haotic de polipi instabili, care plutesc leneș, se amestecă, se descompun, se recombină surprinzător. Ha! Șmecher Fizi! Uite cum mă convertește ușor-ușor la diagnosticul lui. Fiziograful făcu o pauză. Vorbise mult și cu pasiune. Îi placea meseria. Se născuse cu nevoia de a-I salva pe ceilalți și credea cu tărie atât în limpezimea perfectă a științei pe care o studiase, cât și în justețea propriilor concluzii. Avea o nevoie fizică să-l convingă pe Mircea că are o infecție la nucleul amigdalian. Baiatul ăla, Camil, se uitase probabil la lună, când era plină, și-și întorsese privirea către obrazul stâng al bietului Mircea. Urmarea era că reflecția reflecției luminii solare din ochii lui se strecurase prin porii baiatului și generase infecția. Nucleul amigdalian... masa cenușie globulară ce se află în profunzimea lobului temporal; este un procesor extrem de important pentru viața vegetativă și cea emoțională; are legături importante cu substanța reticulată din trunchiul cerebral...oare cum traduce Mircea definiția? Ochii îi par goi sau, poate, privesc undeva departe, demult... Se așeză pe scaun în așa fel încât o cută a halatului să-i acopere mica pată de ketchup pe care o făcuse la masa de prânz. Nu-i plăceau petele. Nici ketchup-ul, de altfel. Nu-mi plac multe lucuri pe care le fac, pe care le consum, cu care mă amestec.
- Avusesem un interviu, era al doilea dintr-o serie de trei, zise Mircea. Foamea de bani se amesteca cu groaza de a munci din nou după aproape un an de pauză. Mersese bine, credeam. Timp de o oră vorbisem în engleză și franceză cu un tip cu doar vreo 5 ani mai mare decât mine, poate viitorul meu șef. Corporatist, introvertit, meticulos, reținut. Era prin mai, în prag de week-end, într-o joi, parcă...da, într-o joi. Mi-a spus că a rămas plăcut surprins de răspunsurile mele la testul scris pe care-l dădusem cu o săptămână în urmă și mi-a cerut să-i explic raționamentele care mă conduseseră la concluzii. Nu-mi aminteam nimic de niciun raționament și nu mi-aș fi amintit nici ce răspunsesem, dacă nu mi-ar fi pus hârtia în față. Am avut totuși prezența de spirit să dau niște explicații de bun-simț. Dupa interviu, m-am dus direct la Valeria, care se muta, să o ajut. Căram mobile și saci cu tot felul de chestii îmbrăcat cu grijă în costumul bleumarin, cu pantofi eleganți, cravată, curea, maiou pe sub camașa asortată cu cravata, ciorapi pe sub pantaloni. Șoferul dubei nu știa cum să mi se adreseze, iar Valeria râdea de mine. Mi-am smuls cravata, ca la un show deocheat și m-am apucat să car o masă de sticlă, veche, etajată, cu rotile. Mă gândeam la berile ce vor umple seara, urmând firesc unei zile grele. Încă nu știam că vor umple următoarele șase zile și nopți. Încă nu știam ca va fi o altfel de vară… cu altfel de zile de plajă, cu altfel de ploi, cu altfel de luni pline și luni noi. Am luat o pauză, mi-am aprins o țigară; mă sprijineam de un gard vechi de care-mi frecam costumul. Câini și copii, printre care treceau mașini printre care se fofilau copii și câini. Valeria continua să ducă bagaje spre dubă ; la fel și șoferul. Dinspre clădirea diformă de la intersecție se ivește o siluetă care-mi părea cunoscută. Îmi dau seama că e Camil. De-abia îl cunoșteam pe atunci. Îl salut, mă măsoară cu privirea și îmi zâmbește pe jumătate empatic. Cealaltă jumătate, sau celelalte jumătăți, sunt de nedefinit, enigmatic, complice, sfios... Ținuta mea elegantă în dezordine îl împarte în mai mult de două. Se oprește și mă întreabă ce e de făcut.
- Păi..., trebuie să încarc o casă într-o mașină, îi răspund.
- Și de mâine ?
- Încă nu știu ce fel de vară începe. Știu doar că va trebui să fac repede rost de niște bani.
- Mda, zice, și se uită la mine cu un aer misterios.
- Mnu, zic eu, ca să par funny. De fapt, mmmmmnu
Surâsul i se lărgește și pufnește ușor. Își aprinde și el o țigară (ca să înlocuiască lipsa unei replici ?). Îmi mai aprind și eu una.
- Am fost la un interviu azi ; la o corporație. Am venit de acolo direct ca să dau o mână de ajutor la mutat. Sper să-mi distrug costumul și să am un pretext să nu mă mai duc la interviuri.
- Vezi să nu distrugi zidul cu costumul !
- Vezi să nu te pun și pe tine la treabă !
- El cu ce era îmbrăcat ? întrebă Fiziograful
- Banal, nu-mi amintesc. Poate tricou, pantaloni... însă îmi amintesc perfect zâmbetul lui cumva provocator, dar timid, răspunse Mircea întorcându-se pentru a suta oară sub așternuturile moi din dormitorul cufundat în întunericul nopții și înjurându-l pe Fiziograf că iar nu-l lasă să adoarmă.
- Ce mai aveți de încărcat ?
- Doar patul, pe care l-am demontat déjà, și vreo 5-6 saci cu lucruri.
- Dai o bere dup-aia?
- Am ajuns să ma duc la interviuri odioase ! Crezi că pot să dau ?
- La primul salariu, atunci !
Am stins țigara de zid. Aș fi putut s-o sting de sacou sau de cravată... M-a privit brusc în alt fel. Ca și cum s-ar fi uitat la o imagine reflectată neclar de o apă și totodata prin ea, la alte imagini din adâncuri.
Nu apucai să arunc chiștocul, că s-a transformat în bunica lui. Aprinsă de emoția revederii cu Miranda, pe care nu o mai văzuse de 44 de ani, de când iubirea lor pătimașă a fost aspru curmată de evenimentele dramatice care au răscolit lumea, Bunica își agita brațele, se învartea printre bănci, smulgea smocuri de iarbă pe care și le îndesa nervos în gură mestecându-le printre grimase și rostea vorbe de neînțeles... gesturi nefiresc de iuți pentru o făptură atât de decrepită... Pesemne că nu se așteptase niciodată s-o revadă pe Miranda, iar apariția acesteia, la fel de spectaculoasă ca întotdeauna, făcuse praf mica ordine pe care și-o construise. De când cu invazia motanilor, își așezase sentimentele în bună rânduială și o ascunsese pe Miranda într-un colț al uitării până-ntr-o joi, când un zgomot dubios o făcu să tresară. Și să-și îndrepte pașii spre sursa lui...

Un zgomot de sticlă spartă, pe un fundal de foșnet vag de frunze verzi și uscate. Zgomotul unei mese pe rotile al cărei etaj din mijloc s-a spart în timp ce era încărcată într-o dubă. Și, deși zgomotul o răscolise, deși polipi au început să-i străbată ființa, Bunica nu și-a dat seama atunci, și nu și-a dat seama încă multă vreme, că Miranda tocmai se-ntorsese.
- Și când și-a dat seama ? întrebă Fiziograful din ce în ce mai curios.
- De curând. Tocmai de-aia am venit la tine, îngăimă Mircea cu ochii închiși.