Motto: “Dar iată, mâna celui ce Mă vinde, este cu Mine la masă”
(Luca 22,21)

A fost o iubire absolut fantastică, trăită intens, cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată cu adevărat, subiectivitatea, intenționalitatea și dramatismul ei depășindu-mă. Doar când dormeam nu conștientizam, deși cred că și în somn eram împreună. Aș prefera totuși să nu-ți spun finalul, e trist! Dezamăgitor de trist…

Am regăsit-o de curând pe Zamora, așa cum nu credeam că pot să-mi închipui. Și acum mă gândesc la ea. Încă nu știu cum a fost ea cu adevărat, și nu mă refer la imaginea fizică, la înfățișarea ei… Pe ea am “vazut”-o atunci dintr-o străfulgerare, toate trăirile fiind de o intensitate extraordinară. “Vizualizasem” cu acuratețe maximă felul ei de a fi, dovedind la vremea respectivă o capacitate extrasenzorială, cu care doar unii oameni sunt înăscuți. Orice stimul parvenit din partea ei producea în mine o senzație unică, ciudată în intensitatea ei, dintr-o dată, înrobit ei. Și acum pot simți conștient fiecare amintire din trecut, ca și cum mi s-ar aduce în fața ochilor tot ce am auzit, gândit, văzut sau acționat vreodată în mod spontan, ca și când timpul s-ar frânge în părți egale, desfăcându-se de la sine în trei direcții diferite, printr-o “fisiune”.

E ca și când fixezi un triunghi în interiorul pietrei, rupând-o apoi în două emisfere, una rotundă și cealaltă în stânga, șlefuind cuvintele la care nașterea ți-a înhămat chipul. Trasezi o copcă fină peste suprafața nevăzută a privirii, fix la 37 de grade. Până la de trei ori poți fărâma pojghița de gheață a irisului verde și rece, sculptând câteva motive geometrice ale sărutului. Apoi poți începe să culegi lumina și să respiri prin ea, să te hrănești intim din râul curgător al timpului, fără să gândești la malurile trecutului și ale viitorului. Și atunci iubind, inima ta se va îndupleca frângându-se, desprinsă din arcul timpului încordat, va mirosi a sunet lovit de malul viu și flămând al trupului, asemenea unui clopot ce vibrează puternic în ritmul bătăilor din inimă. Acolo se sfârșește gândul și începe să crească pe deasupra văzduhului vița-vorbirii-cu-sinele.

Imaginea fizică a Zamorei nu o cunoscusem, însă aveam o percepție indusă ce nu avea deloc corespondent apropiat în realitate. O iubeam enorm. O simțeam ca făcând parte din mine, deși nu era din mine. Eu n-am știut niciodată cum este cu adevărat ea.

Să-ți mărturisesc, totuși… Zamora mi-a îngenunchiat sufletul, l-a cuprins într-o îmbrățișare ciudată a buzelor, de-ai fi zis că e sărutare, iar eu m-am lăsat degustat îndelung, agățat în năvodul gurii ei și, pe când urla dorința în mine, asemenea unei cascade m-a izbit și m-a alungat, însă nu așa cum verși conținutul unui anotimp în afara timpului bolovănos… Buzele au tremurat plutind deasupra ecoului, pulsând prin vene gânduri străine mie, până în adâncul sentimentelor amestecate cu jumătăți de ființare. Amintirea Zamorei mi-a tocit auzul, devenit un simplu timpan al înstrăinării, gravat direct pe scutul din inima mea, de mine apărându-mă, devenirii mele adaugat drept piatră arsă, acoperită de carne... Eram tot o carne vie și doar cotul cuvântului mai îndrăznea să se sprijine disperat de marginea ratiunii, pe unde doar soarele pătrundea lunecând în suflet. La un moment dat mi-a spus că ne vom întâlni. Din acea clipă am numărat lunile, zilele, apoi orele... Timpul trecea extrem de greu.

A sosit și ziua mult așteptată. Dimineața am primit un mesaj de la ea, în care îmi spunea că va veni, și să o aștept acolo unde îmi va indica ea. N-am să-ți zic despre acel loc, ca să nu te înspăimânt acum, însă poate că vei afla mai târziu despre locația cu nr. 1. M-a mirat aflând care trebuia să fie locația, dar am acceptat. M-am aranjat și am plecat spre locul de întâlnire. Am ajuns cu cel puțin o oră mai devreme decât știam că trebuie să ajungă ea. Desigur, venisem mult prea devreme însă eu aveam răbdare, căci știam că va veni. Am așteptat, am tot asteptat… Încet, încet a început să se se însereze, să se facă frig. Era la sfârșitul lui septembrie, eu eram îmbrăcat subțire și începuse să-mi fie tare frig. Însă priveam cu speranța și cu nerăbdarea că ea va veni. Trebuia să fie pe undeva, prin preajmă, și să apară... Nu a venit. Se făcuse aproape miezul nopții și, nemaiputând îndura teroarea așteptării, m-am hotărât să plec. Locul mă îngrozise deja teribil de tare, eram amorțit și nu mai vroiam să știu de nimic.

Am ajuns în cele din urmă acasă, m-am conectat pe messenger, căci noi așa comunicasem până atunci, și speram ca ea să îmi spună ce se întâmplase. Într-un târziu a intrat și, extrem de dezamăgită, mi-a reproșat că eu n-o așteptasem. Nu se gândise din partea mea la așa ceva. Era cumplit ceea ce îmi transmitea, simțeam că mor de durere. Mi se părea incredibil. E posibil să fi auzit atunci un altfel de “răspuns” în vidul tăcerii, un răspuns oferit de dinainte de a fi rostit, îmbrăcat ulterior în haina cuvântului oglindit drept vorbire plină, condiționat mereu de structura complexă a celuilalt, prin actele recurente, prin caracterul și instrucția dobândite, prin capacitatea de înțelegere a sinelui și a tot ceea ce te înconjoară, prin obișnuintele și automatismele dominante. Gândul îndreptat în direcția ei era asemenea atingerii unui înger. Acum avea gust amar de rătăcire. Era o ancoră înfiptă în scoarța inimii unui copac sau în răsuflarea pietrei din care răsar mugurii dorului de a fi iubit, la fel ca necuprinsul unei zări ce scaldă în lumină chemarea Zamorei. Îmi simțeam inima împietrită.

Mi-a zis că dacă mai doresc să o întâlnesc mă va aștepta a două zi, la aceeași oră în același loc, însă nu mai târziu de oră 12 noaptea și, dacă nu voi veni, ea va pleca și niciodată nu o voi mai întâlni. Cum aș fi putut să nu mă duc? Eu chiar o iubeam, cu adevărat. Am fost acolo a doua zi, la ora indicată, și mi-a trebuit extrem de mult curaj să intru la aceeași locație, la nr. 11. Am stat într-un colț și am observat tot ceea ce mișca în jur, o așteptam, mă uitam după ea. Am stat mult și bine, așteptând-o... Tind să cred că și-a dorit să mă întâlnească, însă ceva a oprit-o, un fel de teamă personală, așa mi-am spus. Dar de ce să fi făcut asta, de ce să mă fi pus să o aștept de două ori în același loc? Cred că a vrut să mă îndepărteze de ea, să o urăsc. Poate că s-a temut… Poate că s-a gândit că o voi respinge, atunci când aș întâlni-o, crezând că mă va șoca modul în care ea arată cu adevărat în realitate, altfel decât o știam eu…. Poate că era urată? Altceva n-aș putea să-mi închipui de ce nu a venit. Povestea a mai continuat.

Într-o dimineață am plecat iar, după ce tocmai primisem un telefon de la ea. Plângea într-un mod neomenesc, un plâns cum nu are asemănare să îl descriu. Nu am auzit în viață mea așa ceva. M-a îngrozit. Încercam să port un dialog cu ea, să o liniștesc, să pot înțelege ce anume i se întâmplase... Eu nu eram deloc bine. Ea nu putea articula cuvintele, plângea continuu într-un fel absolut inuman, cumplit îmi părea. Era un fel de pierdere a vorbirii și “regresie” emoțională, era un strigăt disperat de ajutor al unui suflet torturat, care nu găsea o altă metodă de exprimare, iar noi doi nu reușeam să mai comunicăm. Am rugat-o să se liniștească, i-am promis că vom găsi soluții, am asigurat-o că nimic nu e pierdut, că o iubesc la fel de mult ca dintotdeauna... Am hotărât să mă întorc din drum către Piatra-Arsă.

Plângea, fiindcă se simțea vinovată, probabil. De ce tocmai atunci? Nu știu. Nu i-am spus în acel moment că tocmai luasem o decizie, din nou. Vroiam să ajung în locul unde bănuiam eu că este, acolo unde trebuia să ne întâlnim noi prima dată, însă fără să-i spun ce am eu de gând să fac. Era pentru a treia oară… Știam că nu ar fi fost de acord. Deja îmi spusese că între noi s-a terminat totul, că nu ne vom mai întâlni. Conduceam, și în timpul acesta comunicam cu ea. Ajunsesem să vorbim deja nimicuri, glumeam cu ea pentru ca să nu realizeze ce intenții am. Mi-era teamă să nu facă vreo prostie, mă gândeam ca nu cumva să o pierd. Am comunicat continuu cu ea, până am ajuns acolo unde bănuiam, și eram aproape sigur, că o găsesc, la nr. 111. Ea a intuit tot ceea ce făcusem eu. A reacționat violent, s-a supărat și a închis telefonul.

Lăsând deoparte orice temere, am căutat-o îndelung… Se făcuse noapte, eu eram singur pe acele alei și mă simțeam ca într-un labirint, pierdut. Eram îngrozit de faptul că totul fusese iar un timp pierdut în zadar și că n-o sa mai ies la capăt. Nu mâncasem nimic, nu simțeam nevoia. Am mâncat totuși forțat, pentru ca să nu cad de epuizare.

Într-un târziu am discutat din nou cu ea, au urmat rugăminți continui din partea mea să accepte să ne întâlnim, să îmi spună unde este pentru ca să vin. Nimic n-o îndupleca, îmi răspundea într-una să mă întorc, justificând faptul că noi nu ne putem întâlni vreodată, că ne este interzis, că ar fi un blestem… Că dacă ne-am întâlni ar fi ceva cumplit, că ar fi o mare greșeală, urmând să suferim amândoi. Erau presupuneri și superstiții de-ale ei, motive să mă facă să înțeleg că trebuie să accept situația și că nu ne putem întâlni. Trei zile am stat acolo, două nopți nedormite… Și nu ți-ai dori să știi cum mi-a fost?! Ea avea dorința ca eu să plec de acolo cu orice preț, motivând că e periculos. Mă considera în pericol și-mi spunea că sunt tot felul de ființe periculoase… Însă mie nici că nu îmi păsa de ce spunea ea, vroiam doar să o văd , să o întâlnesc. După aceste trei zile m-a convins să plec. Dorea să accept situația. Înțelesesem că nu am ce face decât să primesc ceea ce dorește să-mi ofere. Obosisem în cele din urmă.

Trecuse un timp, uitasem tensiunea acelor zile. Într-o altă după amiază am plecat din nou spre Bușteni. Nici atunci nu o uitasem, căci mereu gândurile îmi reveneau la ea. Nu înțelegeam, practic, de ce nu dorise să ne întâlnim și de ce se purtase în felul acela cu mine. Cum să îți spun, am vorbit cu ea, și mai demult și recent, despre un așa zis motiv... Nu mi-a spus niciodată un motiv concret, dar am dedus eu… Ea știa că mă mințise, oferindu-mi o identitate parțială a ei. Ea arăta cu totul altfel și se temea că atunci când o voi întâlni cu adevărat surpriza pentru mine ar fi putut fi mult prea mare. Așa, prefera să mă facă pe mine să mă îndepărtez înainte că eu să decid. Ea decisese și pentru mine. M-am ținut mult de capul ei ca să o văd cu adevărat, în ciuda a tot ceea ce făcuse. Oricine ar fi spus că și-a bătut joc de mine în mod cumplit, însă eu n-am gândit niciodată așa, și nici nu voi gândi... O iubeam.

Abia când m-am întors în Bușteni, am înțeles. Știu sigur că m-a iubit, am simțit că și ea a trăit iubirea asta. Însă cum ți-am zis, nu a avut curajul să își asume complet acea iubire, datorită felului în care se vedea pe sine. Era complexată. Să fie posibil ca trăirile ei să fi fost totuși moarte și eu să mă fi înșelat? Pentru mine a fost cu adevărat ceva excepțional și, culmea, a fost o iubire trăită complet. O iubire spirituală poate fi considerată completă, fiind trăită absolut intens. Nu e absolut necesară trăirea materială, fizică, atingerea trupurilor... Sufletele se pot iubi și fără trup, sigur, mult mai liber.

Acum, tot ce-mi doream enorm era să mă rup de ea. O iubeam încontinuu însă în același timp nu mai puteam suporta, nu puteam uita cât suferisem, mă durea. Repet, doream să mă rup complet. Ceea ce îmi trebuia pentru ca să mă eliberez, era o altă ființă în carne și oase era condiția obligatorie pentru eliberarea mea sufletească, absolut necesară pentru a-mi lăsa sufletul curat și liber de amintirea suferinței și de regretul iubirii neîmplinite, pentru a avea un suflet apt să trăiască mai departe și să iubească. O singură rugăminte aveam, un singur lucru îmi doream, doar atât îi mai ceream pentru ultima dată, să o văd. Ei îi era greu să accepte să o văd, și n-ar fi îndrăznit să mă privească în ochi. Extrem de greu s-a lăsat convinsă. Oricare altul ar fi renunțat demult, nu însă și eu.

Mi s-a descoperit goală, aproape în semi-întuneric, cu multă jenă. Nu îndrăznea să mă privească, să-i văd ochii. Eu am devenit orb atunci, lăsându-mă pătruns de cealaltă realitate imediată, simțind-o și văzând-o diferit, așa cum percepi un interval de cvartă perfectă, la fel de simplu ca și pe unul de sextă sau octavă mărită sau micșorată. Am lasat-o sa-mi lege gândurile nărăvașe la ochi, să nu mă mai tenteze cu îmbrățișările lor albastre. Orb fiind de trăiri, pășind cu îndrăzneală pe scena umbrelor, devenisem o paiață sufocată de prejudecăți. Mi-am lăsat legate aripile vorbirii cu sforile inconștientului și am tăcut. Orb și mut, doar pentru ea mi-am înfundat conștiința în timpanul cerului, cu un fel de baros de plumb aruncat pe nicovala timpului… Irișii și-au rulat privirea cu o viteza amețitoare, până dincolo de orizontul curbat al cortinei ce se interpusese între noi.

Viata ce mi-a urmat a fost un spectacol grotesc, inima mi s-a frânt cu umilință. Însă uitarea tot n-a urmat. Totuși îmi era suficient acum, orb fiind văzusem destul cât să-mi facă bine. Pe Zamora n-am părăsit-o sufletește. Nu mai eram îndrăgostit de ea, însă nu am uitat-o niciodată. Întotdeauna, cel mai mult mă va lega de o femeie atașamentul ei față de mine, dorința ei de a mă avea doar pe mine, ca bărbat, sub toate aspectele, dorința de a fi unicul pe care și-l dorește. În Zamora, găsisem femeia iubită după care tânjeam. Pentru că albastrul nu avea gură să-mi închidă privirea, neîntrebat de niciun alt dor, am rupt o bucată din irisul ei drept amintire, am pătruns nestingherit, în galop, peste podul înstrăinării care avea să urmeze, am înghețat foamea, ingropând-o ca pe un simplu deșert. Ars de iubire, mi-am transformat regăsirea în naștere, devenind un ucigaș al iubirii pentru Zamora, m-am îmbătat de murire ascunzându-i hoitul în râul de stele al cerului, am nins-o cu uimiri pe sub pleoapa pământului răstignit la zenit, atât de sigur pe mine și pe tăcerea însângerată a renunțării am fost?!

Acum, doar vântului îi bate-n călcâie nepăsarea, prelungind singurătatea cerului spre mine, și cum să mă mai mir că am devenit orb, privind prin văzul iubitei, și neghiob, iubindu-i inima ei nesatisfăcută?! De atunci, timpul a devenit pentru mine o pasăre sculptată în alb translucid… Cu aripa stângă privesc prin pupila trecutului, cea dreaptă prelungindu-și viitorul dincolo de orbita simplei mele percepții. Aripile timpului îmi zâmbesc a lumină pentru că deasupra lor este infinitul, suflare de viață scânteind în direcția nașterii, risipire și îndestulare de suflet și trup. De atunci mi-am lăsat îmbrățișată vederea, deschidere serafică de ochi sau jumătăți de sferă, asemenea unor buze atemporale descătușând dinții celui ce avea să muște necruțător din moartea iubirii.

Și timpul s-a facut seară, apoi dimineață, iar aripile s-au prăbușit în luciditatea moale a brațelor de lumină ale Zamorei, întocmiri delicate, catedrale străvezii de carne, revărsate sub văpăile halucinante ale speranței de a începe și de a sfârși mereu iubirea. Mereu imi voi aminti de buzele Zamorei, de acel rubiniu generos, străfulgerate de noaptea ce asfințea dorința încă nenăscută, lipindu-se tentant, ca-ntr-un însemn heraldic. Ea sorbise atunci din pahar, cu o indiferență mascată. În orizontul cețurilor abisale un alt Serpent Aquaticus fusese ucis, însă eu supraviețuisem.


7 mai 2012