Refugiatul

Cred că nu are să intereseze numele meu. Puteți să-mi dați orice nume doriți. Sunt omul ce poartă în sine pe toți oamenii, eu sunt cel ce aparține nimănui, viață și moarte în gaura asta în care stelele roiesc ca niște melci ce-și lasă mucii pe suflet.
Povestea mea, deși scurtă ca o respirație, va produce sper oglindiri în fiecare ochi ce se va așeza asupra acestor rânduri.
Începutul nu se află în „a fost odată” ci în vara anului 1998, în luna iulie, ziua 11, zi fastă pentru ghinionul ce m-a urmărit de atunci. Și ghinionul are noroc când află un trup de care să se lege mai mult, anulat fiind timpul care cere să existe un oarecare echilibru. Ghinionul a prosperat.
Cunoașterea pasiunii, celebrarea voluptăților orgasmice, bucuria momentelor eternizate au fost nu medicamentul ce vindecă ci medicamentul ce ajută la supraviețuirea durerii, a nebuniei, a disperării, a animalității din care am reușit să mă eliberz doar prin moartea.
Am ucis moartea ei prin faptul că am ucis-o cu mâna mea. Nu eram gelos, nu eram violent ci sensibil, agil în limbaj, grijuliu ca un părinte, un amant desăvârșit. Totuși am ucis-o.
Momentul morții ei a coincis cu momentul în care cerul a prefăcut pământul în hazna. Asteroizi de mici dimensiunii au fost expulzați din intestinele universului pe pământul unde mii de sufletele admirau cu ochii dilatați spectacolul wc-ului cosmic.
Eu priveam chipul ei. Taine neînțelese, pasiuni neștiute se adânceau în carnea ei tremurătoare sub palmele și buzele mele înfometate din ce în ce mai mult. O voiam. Și voia mea era poruncă divină. Demonii dragostei mă provocaseră la măcel și din acest război, ei au prins aripi, au străbătut spații și timpuri ca să-mi arate divinitatea lor ce trebuia ucisă.
Violența erosului a fost pasul prăpăstios în care m-am aruncat pentru ultima dată. Trebuia să moară ca să extazul să fie suprem, ca să simtă că eu pot intra adânc în ea, că puteam face schimb de corpuri, noi, sufletele noastre.
Un fulger pe perdeaua de smoală presărată de voma cometei și orgasmul urcase din străfunduri incomesurabile străbătând labirinturile animalității, ieșind dincolo de cerurile luminoase ale istoriei tatuate în conștiință și explodând în mâinile încleștate pe gâtul ei ce respira violența pasiunii mele.
Am ucis-o, și acum, liber să mă dedau viselor nocturne, să mă arunc în abisul unei come de grad 3 sau chiar să fac parte din mica și infama familie a sinucigașilor, mă supun fricilor de a nu mai repeta gestul trăit cu femeia perfectă.
Femeia perfectă a murit, trăiască femeia perfectibilă!
Cât de multe sunt acestea!