Noaptea
Încă sunt Ciprian. Încă. E noapte afară și, înainte de a-mi sosi ceasul la care trebuie să cobor în somn, mai arunc câteva priviri asupra trecutului tatuat în hârtii, amintiri și vise. Liniștea e adâncă. Abisală. Din acest hău al tăcerii, frici, demoni, spaime și torturi fanteziste se ivesc ca și cum le-aș fi invocat prin cine știe ce ritual ocult.
- Nu sunt decât un om, mi-am spus ridicându-mă înfricoșat să aprind becul de 100 de wați.
Lumina mă binecuvânta cu razele ei. Am respirat ușurat observând cum demonii au dispărut ca și fricile și toate celelalte ale universurilor neînțelese.
Revenit în pat, m-am întins și am închis ochii. Am încercat să adorm, să forțez somnul să mi se alăture. Lumina era acolo, dincolo de pleoape. Am rămas așa știind că becul e aprins, că toate sunt la locul lor. Mă simțeam bine. La un moment dat, un moment care sosi fără să-mi dea de știre, un moment cheie, care nu avea de a face cu nici un altul cunoscut până atunci, lumina a murit sau nu a mai reușit să străpungă platoșa de carne a pleoapelor. Acum lumina mai exista doar în conștiința care îmi spunea că toate sunt bune.
- Chiar sunt bine în lumină, am gândit fără cuvinte. Toate sunt bune. Nenorocul, răul, blestemul, sărăcia, țânțarii ce invadează orașul în fiecare vară, lăcustele, broaștele, toate, absolut toate sunt bune. Toate au nevoia de lumină, de viață și ca atare sunt îndreptate spre ea, spre lumină.
Întunericul s-a condesat dincolo de simțurile mele, dincolo de ochi. Noaptea s-a rotit ca un vârtej, ca o tornadă, retrăgându-se spre sine, spre mine în lanțul negru de aer durificat și totuși mobil înfășurându-mă ca și cum aș fi fost singurul mort lipsit de giulgi. Lanțul s-a mărit, a cuprins camera, orașul, apoi universul. S-a umflat acest lanț de smoală urmărind să ocupe infinitul și, când totul a fost a lui, chiar și eu, a prins viață. Întunericul s-a trezit. Mișcare viermănoasă, colonie de șerpi nesfârșiți, familie de phirania - acesta era întunericul mișcător de jur împrejurul meu. L-am simțit cum alunecă pe trupul meu, îmbrăcându-l milimetru cu milimetru, însă când a ajuns la gât, l-am simțit ca pe un șarpe încolăcindu-mă ca pentru a mă strivi. Atunci am văzut cum morții trecutului, spânzurații, înecații în ape sau în propria lor vomă, se oglidesc în mine, în cel care tremuram lipsit de aer, tremuram ca să nu ajung asemeni lor. Mi-era frică de moarte și de ei, de cei ce se iveau ca niște spectre abisale, inerte și fără viață.
Groază și teroare. Antecamera morții își aduna zidurile negre și condensa întunericul fără sfârșit în jurul meu. Am simțit nimicul de dincolo de mine. Am simțit singurătatea terifiantă a eternității și în disperare am strigat:
- Dumnezeule, de ce m-ai părăsit!
Am deschis ochii inspirând aerul cu o lăcomie extremă ca și când numai el mai exista. Becul era tot aprins. Câteva cipe mai târziu, mi-am aprins o țigară și am trezit casa.
- Mamă, faci o cafea?