Înalt, cu spatele drept și ochii ațintiți în ecranul telefonului. Puțin aplecat, cu coatele rezemate de genunchi. Era domnul Davidescu, profesorul de matematica, pe care îl văzusem întâmplător în metrou. Stătea pe scaunul din mijloc, iar restul rămăseseră goale. Nimeni nu îndrăznise să se așeze lângă el. Ce-i drept, este o apariție mai neobișnuită. Barba crescută ani buni, părul roșcat și pielea ochilor lăsată îi dădeau o alură stranie. Și mai straniu este că mereu mi-l amintesc pe domnul Davidescu zâmbind... numai cu gura.
-E nebun! Face colecție de cartonașe pentru copii! A fost primul lucru pe care l-am auzit despre el de la o învățătoare care preda la noi în școală de ani buni.
Desigur că am râs. Purta aceeași cămașă în carouri de când îl știam. Aceeași pantaloni de schi toată iarna... și primăvara. Și făcea colecție de cartonașe! Cum să nu râzi?
Mai auzisem de un profesor care colecționa cartonașe pentru copii. Fusese dirigintele meu. Nici el nu-și schimba cămașa. Și el râdea... mereu. Toți îl iubeau pentru carismă și originalitate.

Avându-l ca profesor pe domnul Davidescu, am remarcat aceeași manieră nonconformistă de a preda, ca aceea de a se comporta în public. Dubios... m-am gândit.
Mereu când începea să vorbească de funcții, ajungea să ne povestească de azteci, de greci, de alfabet, de calendar, etc. Ciudat om!
Și nu eram singura care gândea așa.

Nu știu nici până în momentul de față cine este domnul Davidescu mai exact, deși sunt multe zvonuri despre el.
Cică motivul pentru care și-a lăsat barbă este că după ce a terminat liceul a rămas la noi în școală pe post de profesor, dar mereu când intra pe ușa profesorilor portăreasa îl trimitea pe la intrarea elevilor și îl certa că repetă aceeași greșeală în fiecare zi, sfidând cadrele didactice. Nu îl credea când îi tot spunea că de fapt a terminat liceul și nu mai e demult elev.
Și cică l-ar fi părăsit și soția. Ar fi fugit la Viena cu tot cu copii pentru unul mai tânăr și mai bogat. Și...
Sora mea face colecție de cartonașe. Când i-a picat un abțibild(dintre cele rare) dublură, m-am gândit să mă amuz. Ploua afară, era cam trist peisajul, așa că puțină distracție nu strică nimănui.
-Domnu Davidescu! Uitați, mi-a picat un abțibild fantastic dublură! Am spus cu gândul la replica respectabilei doamne învățătoare: „e nebun!”.
-Serios? Știi... am o fată de clasa a cincea plecată la Viena. Ar fi vrut să rămână, dar știi cum e, are o soră mai mare și, deh, “mirajul Vienei…”, au vrut și ele să vadă cum e. Poți să te uiți să vezi dacă îți trebuie vreuna din astea? m-a întrebat, întinzându-mi un pumn plin de dubluri. –Îl caut de câteva săptămâni și este ultimul care îmi trebuie ca să termin albumul și să i-l trimit! Ar fi așa de fericită!
Domnul Davidescu zâmbea, întinzându-mi pumnul plin de cartonașe. Nu cu gura, ci cu ochii.