Ziua ar putea să moară la fel cum mor opaițurile, puse pe zidurile dinspre icoane, împrăștiind în jur un fum subțire și negru, ca și când și-ar da sufletul. Așa ar putea muri ziua, pe nesimțite, ca un măceș sălbatic, roșu și zăpăcit de coborârea asfințitului.
În vremea asta, draga mea, iepurii vor continua să țipe. Vor continua să creadă că fiecare scorbură e locul de taină al altui început, dintr-o viață în care sângele se comprimă, iar clipele au o altă dimensiune a trăirilor, mult mai intensă.
Cum se ascund, uite!, iepurii, prin lăstărișuri, prin vizuini la fel de neștiute ca anii îngropați sub riduri...
Acum, sub fumul ploilor din martie, orașul arde împreună cu un rest de țigară, cu un aer plin de însingurare și teamă.
În josul străzii, dincolo de semafor, tolănită pe trecerea de pietoni, a amorțit această oră, draga mea, respirând greu, din rigole și prin gurile de canalizare, ca un bețiv culcat direct în șanțul de la autogară, acolo unde stau și tot îți fac semne frenetice.
Doar pașii - auzindu-se rar, ca un ciocănit, timid ca un recrut, la uși totdeauna zăvorâte, și această înserare ca o șină de cale ferată răsucită în jurul gâtului.
Așa trec clipele, paralitice și la fel de strâmbe ca un rictus. Numai eu, aici, așteptând până când noaptea va începe să țipe din vitrine și faruri, din bulevarde și streșini, tot mai încet, mai difuz, până când se va coborî peste lume un somn la fel de agitat ca puii de vrabie la primul zbor.
Ar putea muri ziua de parcă n-ar fi fost. Ca însingurarea ar putea muri. Și ca tuberculoșii, tușind și scuipând din plămânii norilor o altă ceață la fel de albă precum picioarele sfinților, după răstignire.
Aici sunt, draga mea, așteptându-te ca pe-o mângâiere de care totdeauna mi-a fost un dor atât de fierbinte că ar putea aprinde pădurile. Și miriștile-ar putea aprinde dorul meu care a învățat să tacă din gesturi. Ca și când linia destinului s-ar scurge alb și sărat, ca lacrimile zarzărilor, după ce plesnesc din muguri.
În josul memoriei, orașul se scutură de angoase, ca un câine de arie scăpat printre ciulini. În timpul acesta, doar umbrele mai au timp să viseze. Murim, începând de la unghii, care nu sunt altceva decât rădăcinile cu care ne agățăm de aer și porți.