5.

Era fericită, foarte fericită... fericită ca o pasăre în zbor, ca un curcubeu după ploaie, ca un râu alergând spre cascadă – fericita cădere în care simți libertatea... și alături de ea i se păru fericit acel petic de cer și piscul de munte ce se zăreau prin fereastra dormitorului lui Pablo. Și floarea din glastră, și «Carul cu boi» surâzând pe perete, și cartea burtoasă ce parcă sta să nască o tristă poveste pe covorul încrețit de un zâmbet rebel sărutând o rază de soare.
Era fericită și alături de ea era fericit universul.
Doar el era trist ca un înger de ceață, ca un heruvim cu aripi de amar ca pelinul, ca un mag venit prea târziu la nașterea clipei...
A împărțit prea multă fericire ca să-i mai rămână și lui, măcar pentru un zâmbet, dar nu asta conta...
Ea era fericită! Pentru prima oară în viață gustase din fructul oprit și era fericită... Altfel nici nu se putea, alături de el toate femeile lumii erau fericite.
Dar pentru cât timp?...
Nici asta nu mai conta...
«Clipă rămâi, ești atât de frumoasă!».
Era fericită și nu vroia să se gândească că dincolo de această fericire există o după-amiază tristă de toamnă ca o vânătoare de păsări cu nori, în care ea se va întoarce acasă să privească chelia lucioasă a soțului său și poate să-i spună în scurte cuvinte, cât de fericită a fost.
Și pe urmă...
Pe urmă va fi iar fericire, sau tristețe va fi...
Pe urmă va veni, ori de câte ori o va chema, cum veni și de această dată umilă și supusă, amantă să-i fie de-a pururi.

* * *
Se trezise cu un gust amărui în gură, de coniac și trabuc. Simți în nări parfumul frumoasei Cornelia, privi așternutul ce mai păstra conturul trupului ei.
Plecase demult, nici măcar nu o condusese până la ușă cum s-ar fi cuvenit.
Zâmbi trist, nu se aștepta să cedeze atât de ușor, să vină la întâia chemare.
Îl dezamăgise și o Doamne... cât o dorise de mult!...
Ar fi vrut să ardă în flăcările dragostei pentru ea.
Ar fi vrut să o cucerească cum cucerește soldatul reduta.
Ar fi vrut să-i fie rob, plecându-și genunchiul...
Dar ea venise la întâia lui chemare...
O femeie ca oricare alta, dornică de o aventură conjugală...
Dacă o va mai chema vreodată?...
Nu, cu siguranță... Niciodată!

6.

O zărise din tramvai când se întorcea acasă de la plimbarea făcută prin pădure.
Sufletul său era mai liniștit, dar asta se putea datora și oboselii trupului și foamei. Durerile trupești diminuează neliniștile sufletului. Nu se mai gândea aproape la nimic, pur și simplu ședea cu fruntea lipită de geamul tramvaiului și se uita la trecători.
Deodată o zări pe ea, pe femeia în mov. Stătea în picioare lângă o bancă de la capul podului care traversează râul ce șerpuiește murdar, leneș și uscat prin oraș împărțindu-l în două «dincolo de pod». Era la fel ca ieri – frumoasă și tristă...
La prima stație sări din tramvai și se întoarse, alergând spre pod, unde în afara bătrânului pescar ce privea atent pluta roșie a undiței sale, nu mai era nimeni.
– Nu ați văzut încotro a plecat fata îmbrăcată în mov? se oprise gâfâind lângă bătrânul
pescar.
– Hă? întrebă nedumerit bătrânul.
– Fata îmbrăcată în mov, în ce direcție a plecat?
– Care fată?
– Aici, la capul podului, cu puțin timp înainte stătea o fată...
– Nu am văzut nicio fată, strânse din umeri pescarul.
Era dezamăgit. Pescarii ăștia, cum aruncă undița în apă, cum nu mai trăiesc în
lumea noastră, bombănea de unul singur întorcându-se spre stația de tramvai. Dar deodată se răzgândi și coti pe o străduță. Nu avea niciun chef să se întoarcă acasă, unde în afară de personajul său nu-l aștepta nimeni, mai bine se va plimba la întâmplare pe aceste străduțe vechi, va intra într-o cărciumă, va servi mici sau ficat la grătar și bere...

* * *
– Dumnezeu este și bărbat și femeie în același timp, așa să știți de la mine, Franz știe
bine ce vorbește! amenință cu degetul pe cei prezenți, ca nu care cumva să îndrăznească vreunul să-i pună la îndoială vorbele că...
– Da, așa să știți! Dumnezeu este parte bărbătească și parte femeiască, El sfântul este
și tată și mamă... aproape striga bărbatul cu o cicatrice mare ce îi brăzda obrazul de la ureche până în mijlocul bărbii.
– Mai bine te-ai duce acasă Franz, că te-ai îmbătat și iar începi să te legi de cele sfinte,
parcă văd cum o să te spovedească Anna de bucurie, îi spuse o femeiușcă durdulie, ce avea două halbe de bere în față.
– Da’ ce-ți pasă ție Stelo, cum mă spovedește Anna, asta e treaba mea și a ei, clar!? –
făcea pe supăratul bărbatul, dar i se putea citi pe față că nu e deloc așa.
– Păi îmi pasă măi Franz, că săptămâna trecută, m-ai cinstit cu o bere și ea a bătut toba
prin tot cartierul că ți-ai băut cu mine toți banii.
– Las-o în pace pe Anna!
– Eu aș lăsa-o Franz, dar nu mă lasă ea, mă face c...vă, și pe degeabă că ție Franz, știm
bine amândoi că nu ți se mai... demult, spuse voioasă femeia.
Râseră toți cu mare poftă. Pesemne se cunoșteau între ei, era o cârciumă de cartier, în care probabil foarte rar călca câte un necunoscut și când se întâmpla să intre nu se prea sinchiseau de el, ca și în cazul lui.
– Pardon Madame! sughiță Franz. Aici nu e vorba de faptul că mi se ... sau nu mi
se ..., sau dacă mata ești sau nu ești... Aici vorbim de faptul că Dumnezeu a fost el și ea în același timp și de faptul că omul a fost creat la fel. Omul, primul om, Adam era bărbat și femeie în același timp, pentru că era perfect, adică avea latura masculină și latura feminină în același trup și putea să nască copii perfecți la fel ca și El.
– Ha-ha-ha! – râse mustăciosul costeliv de la masa de lângă geam. – Ai bolunzit de tot
măi Franz, să nu mai vorbești astfel de prostii că o să te ducă Anna la casa de nebuni.
– Ba pardon moncher! Eu nu vorbesc prosti. Primul om, Adam a fost ca și Dumnezeu,
bărbat și femeie, deoarece a fost creat după chipul și asemănarea Lui, dar a păcătuit uitându-se la animale, deoarece animalele erau altfel, adică erau masculi și femele și se împerecheau. Atunci omul a păcătuit simțind dorința de împerechere, adică a dorit ca partea masculină să se separe de cea feminină, căci numai așa putea simți plăcerea împerecherii. Atunci Dumnezeu i-a separat, i-a făcut bărbat și femeie și i-a blestemat pentru această dorință nesăbuită, ca să nu poată trăi niciodată unul fără celălalt, adică femeia fără bărbat și invers, bărbatul fără femeie. Și de atunci atât bărbatul, cât și femeia sunt în veșnica căutare a celuilalt, așa să știți! își isprăvi Franz pledoaria.
– Bravo bre! Ai minte cât o găină în cur. Când ți-o făta să-mi dai și mie un pui, ha-ha-
ha! râse grăsanul rezemat de tejghea, cu sticla de bere în mână.
Luca ascultă cu atenție pe acest Platon al cartierului, îi plăcuse felul în care vedea creația omului pe pământ. Își mai comandă o halbă bere.
Mai departe, din păcate, discuția trecuse pe alt făgaș. Discutau despre un tânăr, student, pe care l-au găsit mort pe malul râului, la cotitura de lângă vechea moară. Tânărul se îndrăgostise de o nălucă și aceasta i-a luat viața.
– Povești de adormit copiii, dădu din mână Franz.
– Și poveștile tale cu primul om, ce sunt măi Franz? întrebă costelivul de la masa de
lângă geam.
– După poveștile lui nici curcile nu adorm, râse femeia durdulie.
Luca ceru nota de plată și părăsi cârciuma.

Va urma.