În Dar al Baiida (Casa Albă) – Casablanca în arabă, pe străduța Al Iasmin (Iasomia), cu aer de suburbie pariziană interbelică, la numărul fierbinte, întâmplător sau nu, 69, a existat o clădire ciudată din multe puncte de vedere, ciudățenia principală fiind faptul că era denumită "dar «Gulag»" (casa "Gulag") de către vecinii din cartier, poate pentru că ea a fost închiriată mult timp exclusiv europenilor din țările socialiste, veniți să lucreze în sistemul de învățământ marocan. Punctul de reper era format dintr-un grup de palmieri înalți, cu tulpinile năpădite de iederă, câte doi la fiecare perete exterior, care ofereau o umbră reconfortantă terasei ce ținea loc de acoperiș, tradiție arhitectonică arabă, motiv pentru care edificiul mai era denumit de localnici "al gulag min fai al najil" (gulagul din umbra palmierilor).
Selecția aparent extravagantă făcută de Ibrahim (Avraam) Bin Aalim (Fiul Înțeleptului), proprietarul imobilului, în rândul clienților săi se datora legislației extrem de favorabile chiriașilor marocani în sensul că ei își păstrează pe termen nelimitat această calitate, atât timp cât își plătesc chiria, care nu poate fi mărită decât cu cel mult zece procente o dată la trei ani, indiferent de mărimea inflației. El, pensionar, fost judecător, fiu de caid, adept al sintagmei: "Să rezolvăm toate problemele!", avea obiceiul să explice oricui stătea să asculte:
"Chiriașii est-europeni nu îmi fac necazuri, vin, stau cât stau la Casablanca, adună ceva bani, după care se întorc în Gulagul lor sau emigrează în Occident, îmi lasă imobilul liber". La întrebarea: "Ce înseamnă gulag?", Ibrahim Bin Aalim lămurea problema cu un aer plin de prețiozitate și de importanță: "Ceea ce îți voi spune am aflat de la un fost chiriaș al meu, un moscovit, i-am uitat numele, dar țin minte cât de mult îi plăcea vodca, deoarece își umplea paharul tot atât de des cum bem noi ceaiul de mentă. Gulag este acronimul de la «Glavnoe Upravlenie Lagerei», care se traduce Administrația Generală a Lagărelor. Acest sistem de opresiune s-a născut oficial pe 25 aprilie 1930, la ordinul lui Stalin, și a fost desființat, să admitem, pe 25 ianuarie 1960, pe timpul lui Hrușciov. La un moment dat au fost peste două milioane de deținuți politici, care au construit, printre altele, canalele Marea Albă – Marea Baltică și Volga – Don. Denumirea de gulag a devenit cunoscută în Occident după ce Alexandru Soljenițân, cel care în 1970 a primit Premiul Nobel pentru cartea
«Pavilionul canceroșilor», a publicat în 1973 volumul «Arhipelagul Gulag». Prin extensie, gulag înseamnă și ansamblul țărilor est-europene care au fost forțate de prezența Armatei Roșii să treacă în lagărul socialist, unde, de asemenea, s-au construit canale prin munca până la sânge a deținuților politici".
Primii care au locuit în casa Gulag au fost românii, începând cu 15 septembrie 1973, pe baza Protocolului semnat pe 4 iulie 1973, la București, între Ministerului Educației și Învățământului din România și Ministerul de Învățământ Primar și Secundar din Maroc, tot așa cum prima țară care a intrat în Arhipelagul Gulag a fost România, pe 23 august 1944.
Ibrahim Bin Aalim avea și el ciudățeniile lui, care, printre altele, a fost un fanatic supus al regelui Hassan II, pe care l-a imitat cât a putut de bine, mai ales în privința numărului soțiilor. Astfel, dacă defunctul rege și-a luat în 1961 două soții la un interval scurt de timp, ca să scape repede de o mare grijă, Lalla Latifa Hammu și Lalla Fatima, de la care a avut patru copii, Lalla Mariam, Muhammad, Lalla Asma și Mulai Rașid, toți cu prima consoartă, tot așa și proprietarul casei "Gulag" s-a însurat de doua ori, cu Latifa și Fatima, având cu prima dintre ele patru progenituri, pe care le-a numit la fel.
Imobilul a fost construit imediat după 30 martie 1912, când s-a încheiat Tratatul de la Fez, prin care s-a împărțit Marocul în trei zone: franceză, spaniolă și "zona internațională Tanger". Fiind destinată unei numeroase și deosebit de înstărite familii de caid, cu mulți servitori, clădirea a fost proiectată pentru un total de 14 apartamente dispuse în mod egal pe două nivele, în jurul unui patio dreptunghiular, pavat cu dale de gresie multicoloră, în mijlocul căruia se găsește o fântână arteziană din alabastru, sprijinită de o duzină de lei, sculptați din marmură, simbolizând puterea și curajul, întreg ansamblul arhitectural fiind o copie la o scară redusă la un sfert a curții Leilor, din palatul Alhambra. Fiecare apartament de la parter aveau câte o ușă de acces atât spre stradă, cât și spre patio, iar cele de la etaj, prin intermediul unor scări, doar câte o ușă spre patio. Acoperișul, de fapt, o terasă mărginită de un zid crenelat, întărea impresia de fortăreață maură a întregului ansamblu arhitectural.
"Dezavantajul principal al imobilului vine de acolo că pereții au «urechi», acustică de excepție, astfel că orice vorbă spusă, chiar în șoaptă, într-un apartament iese pe fereastra deschisă spre patio, își amplifică volumul și o aud toți locatarii", îi avertiza Ibrahim Bin Aalim pe eventualii chiriași est-europeni. Dar, ceea ce i se părea curios marocanului, era faptul că niciunul dintre aceștia nu aveau, măcar prin limbaj non-verbal, o tresărire de neliniște, de neplăcere, la auzul acestei știri. "Să fie, oare, toți acești fericiți posesori de pașapoarte de serviciu, de acest paspartu chiar prin Cortina de Fier, atât de obișnuiți să fie ascultați, chiar și ce vorbesc în dormitor sau – Allah, cel Milos și Milostiv, să le ierte păcatele! - sunt trimiși în misiune de K.G.B din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, D.S. din Republica Populară Bulgară, St.B. din Republica Socialistă Cehoslovacă, STASI din Republica Democrată Germană, D.S.S. din Republica Socialistă Română, UBP din Republica Populară Polonă ori Á.V.H. din Republica Populară Ungară, «ascultarea» fiind pentru ei lucrul cel mai firesc din lume?" se întreba nu de puține ori, retoric, posesorul casei "Gulag".
Ibrahim Bin Aalim nu și-a dorit să locuiască printre presupușii agenți ai serviciilor secrete din lagărul socialist, se ferea de ei, ca tot arabul, de carnea de porc, doar le lua banii, el având multe alte imobile în Casablanca pentru numeroasa lui familie, precum și mii de hectare de teren extravilan în tot Marocul, chiar și în deșert.
Clădirea a fost închiriată neîntrerupt est-europenilor până pe 31 iulie 1999, la opt zile după ce Ibrahim Bin Aalim s-a sinucis. Dacă pe 26 februarie 1961, la moartea regelui Muhammad V, cel care a proclamat independența Marocului, s-au aruncat pe fereastră zeci și zeci de marocani fanatici, fideli până la moarte suveranului lor, în ziua de 23 iulie 1999, când a decedat regele Hassan II, cu slabe performanțe în respectarea drepturilor omului, s-a înregistrat un singur gest fatal, cel al lui Ibrahim Bin Aalim. Vecinii de cartier au comentat, pe șoptite, aproape în același mod moartea posesorului casei "Gulag": "Allah este Mare și Atotștiitor, iar această sinucidere s-a datorat temerii bătrânului judecător că s-ar face public dosarul în care ar fi fost implicat, cel al dispariției suspecte, pentru totdeauna, a lui Ben Barka, opozant politic al regelui Hassan II, care s-a petrecut la Paris, pe 29 octombrie 1965, prin acțiunea, se pare, a unui grup de comando format din trei agenți ai Ministerului de Interne de la Rabat".
Așa cum cizmarul nu are cizme și croitorul nu are costum, tot așa juristul Ibrahim Bin Aalim nu s-a îngrijit să-și redacteze testamentul din timp, decesul veneratului său rege Hassan II având loc la vârsta de 71 de ani, mai devreme decât se aștepta toată lumea. Pentru a nu se ajunge la aprecieri subiective, generatoare de conflicte, copiii și soțiile lui Ibrahim Bin Aalim au hotărât ca mai întâi să se facă evaluarea masei succesorale de către experți, iar numai după aceea să se procedeze la împărțirea moștenirii. În această situație nici un moștenitor nu a mai dorit să se ocupe de casa "Gulag", multă bătaie de cap pentru bani puțini, așa că ei au încetat contractul de închiriere la sfârșitul lunii iulie, spre disperarea chiriașilor. O altă cauză era faptul că o clădire locuită numai de străini putea deveni o țintă predilectă a atacurilor teroriste islamice, tot mai amenințătoare.
Chiria pentru un apartament nu era mare, o sută de dolari pe lună, apa și gazul fiind plătite separat de fiecare locatar în funcție de consum. În schimb, pentru a nu angaja o menajeră și să se mărească, astfel, cheltuielile, Ibrahim Bin Aalim impusese chiriașilor obligația ca zilnic să șteargă de praf fântâna arteziană, să măture curtea interioară și să curețe canalul de scurgere aferent, ceea ce li se părea perfect normal est-europenilor. "Într-un gulag veritabil trebuie să existe și muncă forțată la canal", glumeau ei, făcând haz de necaz.
Cele 14 apartamente erau identice, cu două camere semidecomandate, mai potrivite pentru burlaci decât pentru familii. Chiar la intrare era sufrageria, iar la capătul opus se găsea ușa dormitorului. Printr-o ușă laterală a sufrageriei se ajungea într-o bucătărioară, separată de un perete subțire de un grup sanitar dotat cu W.C. turcesc, chiuvetă, oglindă și duș cu scurgere direct pe dalele de gresie.
Terasa era utilizată, în special, pentru uscarea rufelor, adevărat cuptor sub soarele nord-african. Frânghiile erau prinse de stâlpii înalți ai antenelor parabolice, farfurii nezburătoare, singurele elemente de modernitate, care, însă, se potriveau ca nuca în perete cu arhitectura de califat andaluz a clădirii. De pe terasă, dacă cineva se strecura prin hățișul de antene parabolice și rufe puse la uscat și ajungea la zidul crenelat, de protecție împotriva unor căderi accidentale, i se deschidea panorama întinsă până la orizont a clădirilor lipite unele de altele, predominant albe ale megalopolisului Casablanca, jos - strada, aglomerația umană, strigătele copiilor, răcnetele vânzătorilor ambulanți, claxonatul nervos al automobilelor, uruitul isteric al motocicletelor și motoretelor, sus – cerul, albastrul marin, străbătut de cinci ori pe zi de apelurile la rugăciune ale muezinilor, amplificate de difuzoarele din vârful minaretelor.
Anii treceau rapid, iar evaluarea moștenirii lăsate de Ibrahim Bin Aalim trena; sistemul judiciar din Maroc se mișca foarte greu. În acest timp casa "Gulag", această bijuterie arhitecturală, a rămas nelocuită, în paragină, dar faima ei de locuință pentru est-europeni, o oază de creștinătate într-un deșert de islamism, era încă vie în memoria populației, ceea ce i-a fost fatal. Pe 16 mai 2003 au avut loc la Casablanca atentate teroriste cu bombe care au explodat lângă clădiri legate de interese belgiene, evreiești și spaniole. S-au înregistrat 33 de victime. O bombă a fost amplasată lângă fundația casei "Gulag", dar fără a provoca pierderi de vieți omenești. Teroriștii nu erau la curent că imobilul nu mai era locuit de străini, "pontul" fiind vândut cu multă vreme înainte. Casei "Gulag" i-a fost distrusă iremediabil structura de rezistență. Moștenitorii lui Ibrahim Bin Aalim, ocupați cu împărțirea averii, au hotărât ca, pentru o perioadă de timp, pe terenul respectiv să amenajeze un părculeț cu straturi de flori și bănci, o grădiniță, metodă urbanistică utilizată și în București în timpul celui de al doilea război mondial, când în locurile atinse de bombe sau obuze apărea o grădiniță cu un rond de flori și bănci de odihnă, iar românii fredonau a pagubă primul vers - "A mai răsărit o grădiniță-n București", care dă și titlul melodiei compuse de Henry Mălineanu, pe un text semnat de Jack Fulga, Eugen Mirea și Nicu Emanoil Constantinescu.
Acum, cine ajunge în Casablanca, pe strada Al Iasmin, nu va găsi numărul 69, el fiind sărit. În schimb, pe locul fostei case "Gulag" se va putea odihni pe o bancă lăcuită din lemn de platan, înconjurat de straturi cu flori exotice, la umbra și în parfumul amețitor al unei iasomii de dimensiunile unui copac, în cârâit gutural de pescăruși, respirând un aer pur, aseptic, adus de briza oceanică. Gulagul nu a rezistat mult timp la Casablanca, nici măcar sub forma unei porecle date unei case. În acest colț de lume, de proximitate superlativă între Europa și Africa, urmele acestui sistem de muncă forțată pentru oponenții politici ai comunismului nu au fost dramatice, care să necesite construirea unor memoriale ale durerii, dar memoria s-a păstrat sub forma unei grădinițe de recreere în aer liber. Românii care știu istoria casei "Gulag" și ajung pe locul unde această construcție a existat, au tendința să fredonează ușor: "A mai răsărit o grădiniță-n"… Casablanca.