Aștepta să i se înmoaie barba. De după un văl negru, auzi pașii accentuați ai unui drum feminin, tot mai apropiați, tot mai amenințători. Rezistă greu tentației de a-și privi chipul în oglinda atârnând strâmb. Nimeri greu papucii de casă și adăstă amețit pe marginea patului de fier.
-Ești pregătit, îl luă în primire nepotul intrând pe ușa scundă a chilerului. Stai să-ți desfund nările de spumă.
Îi desfăcu în față trusa, dădu la o parte briciul inscripționat cu un cap de panteră și scoase un aparat nou.
-După scăldat, să-mi chemați frizerul! Doar el poate să mă radă cu briciul.
Tânărul dădu din cap îngândurat. Privindu-i de aproape chipul, dincolo de concentrarea firească din timpul bărbieritului, nu găsi nimic din zestrea de trăsături a familiei, dar era prea târziu să regrete lipsa copiilor.
-Nu da în răspăr! Eu nu m-am ras niciodată așa!
Îi bărbieri mai întâi mustața și, nemulțumit, insistă în zona nărilor. Adăpostite, câteva fire rezistau tăișului lamelor. Altele se încăpățânau în cutele obrajilor și în zona mărului lui Adam. Zgomotul lamei părea tot mai sigur, dar, de fapt, ascundea graba nepotului nepriceput. În ligheanul smălțuit se roteau plauri de spumă învârstați cu fire din barbă.
-Azi e frumos afară, îi menționă, ca în treacăt, acoperindu-i pomeții cu o loțiune înțepătoare. Poți ieși afară să altoim vișinul ăla?
Încuviință clătinând din cap. Părea să rememoreze operațiuni aproape uitate.
Privi cu dezgust mâncarea sleită de pe masă; era tot mai neglijent. Firimiturile de pâine invadaseră încăperea. Din soba lăsată cu portița deschisă câțiva cărbuni se răzlețiseră pe stiva de lemne verzi și greu de aprins. Fără folos, încercă să-și tragă cizmele în picioare și așteptă întoarcerea nepotului într-o aromeală în care țăndările de gând îi erau cernute într-un vis dezlânat. Nu bănuia dâra prelungă de spumă ascunzându-i o oază de păr neras sub mandibulă.
În sfârșit, auzi vibrația răzătoarei de noroi. Intră și mătură răbdător firimiturile, adună jarul cu vătraiul și turnă, preventiv, o cană de apă pe stiva de lemne. Icni bătrânește forțând intrarea picioarelor neputincioase în cizme. Îl ajută să să se ridice și-i sprijini brațul până afară. Bătrânul se propti în ușă pipăind mecanic după cârjă.
-Ai pregătit ceara și feșele? Caută cosorul și ia ferăstrăul din cui!
Siguranța ordinelor îl mirau chiar și pe el. În grădină, se împotmoli în arătura proaspăt dezvelită de zăpadă. Se sprijini de gard mergând poticnit pe cărarea de lângă un strat de pătrunjel. Ajunse la vișinul gata să explodeze în veselia tinerească a florilor. Arătă precis, pe trunchi unde trebuia făcută tăietura. Rămase absent în zgomotul dantelat al oțelului mușcând din lemnul tânăr. Când coroana golașă se prăbuși în apropiere, se feri îngăduitor. Apăru și femeia tânărului să ceară câteva crengi pentru umplutul borșului. La acel „ce mai faci” răspunse doar printr-un gest de lehamite.
-Acum, dă-mi cosorul!
Pipăi striațiile coajei și numără puținele inele pe tăietura mustind de sevă. Slăbiciunea îl făcea neîndemânatic. O crestătură verticală îi ușură desprinderea scoarței de antep. Încercă o tăietură oblică în altoiul smuls dintr-un tubercul de cartof.
-Ai topit ceara?
Mimând migala, cu mișcări tot mai anemice, încercă să fixeze crenguța în țesutul verzui. Soarele era tot mai puternic. Auzi iarăși amenințarea pașilor, de parcă s-ar fi aflat tot sub vălul visului sau ar fi retrăit anemiile din copilărie, când văzuse Samca purtând masca unui câine. Căzu în genunchi, sprijinându-se de ciotul vișinului; ținea altoiul cu vârful în jos ca pe o floare.
Se trezi în patul său, învelit până sub bărbie. Ceasul de perete cu pendulă falsă bătea secundarul pe loc, fără vlagă.
-Uite în ce hal arăți, îl dojeni blând nepotul. Am tras o sperietură! Vine Angelica să stea cu dumneata. Eu mă duc să termin cu altoitul... Știu, înfășor strâns feșele și să întind ceara călduță pe zona rănită. Am văzut cum făceai, când erai tânăr.
- Vezi să pui pământ umed peste ceară! Altfel, se topește și odrăslesc ramurile sălbatice... fură din seva altoiului... Și să rupi toți mugurii de pe trunchi!
Pe tavanul înclinat se perindară vedenii. Își văzu trupul bătrân, prăbușit asemeni coroanei unui pom. Simți înțepătura unei crengi ascuțite, sângele șiroind și căderea unui picur aproape închegat. Apoi, apăsarea pământului înlocuind masticul, sub care rana zvâcnea în vâlvătăi de durere. Din el creștea un copac roditor; lepăda petale albe și dezvelea fructe minuscule, verzi.
Acum, îi rămânea să asculte pașii tot mai puternici, tot mai amenințători.