Vreme ursuză, înciudată, acaparatoare, anotimp al obsesiilor fără sfârșit, atunci când ești înfășurat în gânduri negre precum o viitoare mumie în care bătăile inimii nu se vor opri, totuși, niciodată, o mână nevăzută înșfacă vântul de guler și îl trântește în geamurile ca niște ochi încețoșați, înfipți în orbitele adânci ale zidurilor, stropi de ploaie avântați în toate direcțiile, dezmăț lacustru impus cu o frenezie respingătoare, revărsată în valuri și, peste toate, un cer apăsător, sumbru, livid, aflat de prea mult timp în echilibru precar, prăbușindu-se intempestiv, ca o fatală sentință neanticipată, peste orașul chinuit de friguri.
Sufocare comună, inexplicabilă, percepută intens în plămânii lipsiți de ripostă, zgomotul estompat al unor claxoane luate prin surprindere, pleoapele semafoarelor care cad una după cealaltă, aducând somn scuturat de coșmaruri nesfârșite în ceea ce a fost odată nesomn citadin, un polițist captiv în intersecție se desprinde din ceață doar pe jumătate, de la brâu în sus, tăiat dintr-o singură lovitură, mâinile sale înmănușate, albe, fac gesturi pe care nu le mai ia în seamă nimeni, iar un corb i se așază pe caschetă și croncăne imperturbabil, poate a tragedie, a moarte hulpavă și a sfârșit de spectacol.
Stingher, doar sunetul pițigăiat al fluierului încearcă să readucă la ordine tot acest nefiresc amalgam diurn prin care zboară petice de fum sau epavele unor nori naufragiați pe trotuare, împinși de vânt prin garduri cu vârfurile ascuțite, răniți, sfâșiați, rupți, terfeliți și amestecați cu frunzele jilave.
Intersecția căreia i s-au smuls toate reperele, unul câte unul, cu răbdarea unui torționar dedicat, este spintecată de Olandezul Zburător, în troznet lugubru de catarge și miros de rom, trena de alge, agățată la pupa, se târăște pe urme, închipuind o bocitoare rămasă fără glas, despletită, polițistul acela își freacă ochii holbați, prizonieri disperați ai vinișoarelor de sânge decise să explodeze atunci când presiunea va atinge cote absurde, el nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în jurul său, dar fuge către niciunde, înspre o salvare iluzorie înșurubată în gânduri de logica muribundă.
Caschetă lăsată să cadă, o jumătate de om care aleargă prin ceață, fără să vadă pe unde calcă, dar corbul se avântă pe urmele sale, pălmuind cu aripile aerul apos, o prinde în cioc înainte de a ajunge pe asfaltul nevăzut, apoi zboară prin cerul lipit de pământ și o agață în vârful catargului, ca pe un trofeu mutat dintr-o lume în cealaltă.
Undeva, departe, din ce în ce mai departe, sunetul fluierului se stinge ca o ipoteză anemică ucisă în fașă, iar orașul înfiorat ascunde în spatele storurilor trase după-amiaza când cerul s-a prăbușit peste el...

21 decembrie 2011

Din volumul "Picături de insomnie" (volumul 3), aflat în pregătire