Nu mai doresc să rememorez încercarile mele de a capitula in fața morții și nici cele de a uita ca lumina ce vrea să străpungă întunericul din mine este ochiul lui Dumnezeu.. De unde atâta teamă de a recunoaște semnele Divinității? Atâta zbatere și furie, dar si atâta neputință. De ce atâta încrâncenare? Perseverența de a îndura stoic toate aceste automutilări psihice Nu mai doresc să rememorez încercările mele de a capitula in fața morții si nici cele de a uita ca lumina ce vrea să străpungă întunericul din mine este ochiul lui Dumnezeu.. De unde atâta teamă de a recunoaște semnele Divinității? Atâta zbatere și furie nu a făcut decât să-mi secătuiască viața. Dacă mă gândesc bine, am rămas cu un pumn de cenușă. M-am inconjurat cu lașitățile si neputințele mele. Acum e prea târziu să întorc fața spre lumină. Sunt tot mai puternice în mine bătăile ceasului. Este atât de puțin timp și atâta irosire. Îmtre gânduri, doar umbre si ploi. Trăiesc în mine atât de intens încât, de multe ori, am senzația că ceea ce las la suprafață este doar o mască ce nu-mi aparține, străină de sufletul si mintea mea. Cine sunt eu? Sunt atât cât am lăsat să fiu. Cât regret pentru ce nu am dat și cât regret pentru ceea ce am risipit, fara sâ înțeleg adevăratul preț al fericirii . Am căutat, toată viața, clipa de pauză pe care o găsești între două momente de durere atroce. Aceasta a fost recompensa pe care mi-am oferit-o. Atât, într-o viață? Nu am știut să trăiesc decât înlăuntrul meu. În lumea mea de tenebre si umbre. Imi vreau viața înapoi, așa ca la începuturi. O vreau pură si limpede. Vreau să TRÃIESC, dar roata nu se mai întoarce. Dă-mi Doamne ce nu am știut să prețuiesc, întoarce timpul și lasă-mă să-mi bucur trupul și inima pentru fiecare clipă pe care binecuvântând-o mi-ai oferit-o. De ce nu am înțeles că viața trebuie trăită în bucurie și nu împovărată cu durere?

Eu am nevoie de un miracol.
Vreau să scap de obligatii si de monotonia vieții mele. Oare trec printr-o criză existentială? Sunt sătulă de monotonia programului meu și de familiaritatea persoanelor care mă înconjoară. Îmi doresc, chiar dacă cu foarte mare întârziere, "altceva", sau acel ceva pe care l-am pierdut acum mulți ani: respectul de sine.

Puținul se poate diviza în mai multe bucăți, pentru că, de fapt, fiecare parte se multiplică prin noblețea sufletească a celui ce oferă.

O lume perfectă mi se pare o lume anostă. O lume perfectă este o lume închisă, care nu poate evolua.

De ce fiecare bucurie se plătește cu durere?


Spiritul de luptator există în fiecare dintre noi. Pentru a deveni activ, avem nevoie doar de un impuls. Valoarea unei realizări crește direct proporțional cu efortul pe care l-am depus pentru împlinirea ei. În concluzie: munciți fraților, dacă vreți sa fiți fericiți.

Dacă viața nu ne izbește cu capul de perete, cred că e potrivit să o mai facem și noi din când in când.

Oare suntem prea orgolioși sau prea încrezători că lumea aceasta este singura din care putem stoarce totul, fără să fim trași la răspundere?

În lumea în care trăim avem nevoie de o doză de egoism, care să ne țină în viață. Este aproape sinucigaș să te oferi întru totul celorlalți. De ce să nu recunoaștem că, fiecare din noi, măcar o dată în viață, a profitat de slăbiciunea semenilor, de deschiderea lor, de sinceritatea lor...

În capul meu se agită atâtea probleme mai mult sau mai puțin existențiale. Atâtea dureri și temeri. Sunt ca o cetate sub asediu și din toate părțile numai inamici. M-am baricadat înăuntru si mă hrănesc cu proviziile rămase.

Ești un învins? Păi poate și ești, dacă ai un perete acasă în care ai făcut gaură deja. Mentalitatea nu ți-o schimbi ușor. Nu le cere altora să te înțeleagă că tu nu ești în stare să trăiești. Te duci frumos acasă, astupi gaura din perete, o dai cu var, să nu se mai vadă urmele și încerci o altă abordare a vieții. Dacă nu merge nici așa, atunci îți accepți condiția. Dacă reușești, indiferent prin ce greutăți treci, o să poți spune: viața merită să fie trăită. Rămâne să alegi tu calea.

Mai grav este faptul că, inconștient, ne rugăm Domnului când avem necazuri. Prea puțini o fac când sunt fericiți.

Îăcercăm să găsim antagonism si opoziție acolo unde trebuie să fie echilibru. Criticăm sau găsim ceva negativ acolo unde ar trebui să ajutăm. Chiar dacă încercăm să atingem același obiectiv, drumurile pe care le alegem nu sunt întotdeauna potrivite.

Căutăm echilibrul între viața personală și cea profesională, între noi și ceilalți.
Dar adevăratul echilibru trebuie să existe între trup, suflet, spirit și lumea înconjurătoare.
Când ai ajuns să găsești cheia potrivită celor patru dimensiuni; trup, suflet, spirit și univers, te poți considera un om echilibrat.

Cei mai mulți se despart, fără să ajungă să se cunoască. Plângem, râdem, suferim și suntem fericiți și toate astea fiind împreună și totuși separat. Faptul că împărțim același pat, nu înseamnă că știm și ce se află în sufletul celuilalt.

Am înțeles într-un final că numai oamenii cu adevărat puternici știu să fie singuri, așa că am început să învăț singurătatea. A fi singur chiar când ești lângă ceilalți. Singurătatea dintre patru pereți se învață cel mai greu . Atunci ești obligat să-ți asculți conștiința și nu este foarte plăcut.Te privești în oglindă și nu-ți place ce vezi, te asculți și nu-ți place ce auzi. Suntem noi de vină, știu asta acum. Nu există ceva care trebuie să ne facă fericiți sau nefericiți. Suntem doar noi. Puternici sau slabi, curajoși sau lași.
Stau si mă întreb: cât de ușor e să-i aplici unui om o ETICHETÃ? Ne categorisim prieteni, apropiați, colegi sau cunoscuți, ștanțăm o etichetă pe imaginea persoanei și-l introducem într-o "listă". Simțim nevoia de Etichete. Repartiția se face fie instinctiv,fie după îndelungate analize.
Îi categorisim mental și reținem etichetele. Apoi asociem imaginea cu eticheta și gata starea de spirit.Mai interesantă ar fi fost probabil întrebarea: câte din etichetele nostre reflectă cu adevarat realitatea, și câte sunt un simplu produs al percepției personale?

Au fost multe momente in viața mea când am vrut să capitulez, dar am avut tăria să depășesc clipa. De fiecare dată mi-am spus: s-ar fi putut să fie mai rău și în felul acesta mi-am dat seama că sunt totuși privilegiată de faptul că nu sunt cea mai nefericită persoană din lumea asta. Întotdeauna sunt necazuri mult mai mari prin care trec alții, care fac să pălească necazul propriu. E și ăsta un principiu de viață, nu?

Depinde de noi să ne facem viața monotonă și plictisitoare sau plină de culoare si fericire. Este alegerea noastră. Este drumul nostru.Se mai întâmplă ca tot ea, viața, să ne lovească drept în față, cu o palmă grea și usturătoare, sau tot ea să ne mângâie obrajii plini de lacrimi. Uneori, în această lume a noastră, se mai rătăcesc câte unii, poposesc câte puțin și apoi îți adună firmiturile și pleacă, lăsându-ne sufletul gol, sau , în cazurile fericite, se mulează până la contopire pe individualitatea noastră, devenind perechea mult așteptată.