Saxofonistul se apleca deasupra instrumentului, ca un îndrăgostit incurabil, chinuit de o permanentă dorință fizică în fața căreia nu putea opune rezistență, iar degetele lungi apăsau pasional clapetele metalice, în timp ce suflul extras din plămânii ascunși sub o cămașă înflorată oferea poftă de viață notelor cu inflexiuni magice. Smooth jazz, la ore pierdute prin întunericul unei alte nopți, pe o scenă asupra căreia cădea lumina unui singur proiector, în mijlocul unui anotimp rece, predispus la înfigerea țurțurilor în streșinile indiferente și la hârjonire hibernală cu termometrele timorate. Câteva mese mici, rotunde, îmbrăcate în alb, pe care chelnerul de serviciu așezase boluri roșii din interiorul cărora pulsau flăcările unor lumânări parfumate. O părere de fum, albastră, șerpuitoare, lascivă, insinuându-se printre clienții pierduți în gânduri, mângâindu-i pe umeri, invitându-i să se ridice și să se miște pe ritmul leneș, sub ochii închiși ai saxofonistului care dădea senzația că se contopește cu instrumentul său, transpus într-o altă lume sau, poate, chiar într-un alt timp.
Femeia avea o rochie verde. În respectivul decor, s-ar fi potrivit mult mai bine una roșie sau una neagră, neapărat decoltată provocator, astfel încât privirile bărbaților seduși (atât muzical, cât și erotic), să poposească între sânii mari, descoperiți doar pe jumătate, spre exacerbarea curiozității și a libidoului. Însă rochia aceea verde era departe de a fi provocatoare. Decolteul îngust (îl văzuse atunci când ea intrase și se așezase la masă), nu permitea privirii decât contactul cu lănțișorul de aur de care fusese agățat un medalion oarecare. Spatele femeii nu era gol, astfel încât niciun bărbat din încăpere nu-și putea plasa un virtual deget arătător între omoplați, pentru a coborî, apoi, încetul cu încetul, prelungind și amplificând satisfacția, înspre mijloc, către locul magic în care ar fi simțit nevoia să cuprindă între palme șoldurile fierbinți.
Fuma. Trăgea cu voluptate din țigară, iar buzele pline (ruj roșu aprins, aici se încadra bine în decor) se strângeau pătimașe în jurul filtrului lung și păreau a se dezlipi cu foarte mare greutate de el. Savura fumul, înainte de a-l lăsa să iasă, îl ținea captiv, torturându-l, apoi îi urmărea traiectoria cu privirea și, ca și cum acesta ar fi fost gestul cel mai nimerit, la acele ore, ducea din nou țigara la gură și oferea buzelor un alt moment de plăcere. Păr lung, negru (sclipiri albastre-verzui), ondulat, revărsat peste umerii (rotunzi, catifelați la atingere, evident) ascunși de materialul rochiei care acoperea picioarele până deasupra pulpelor, puse una peste cealaltă, fără nicio conotație ostentativă. Pantofi asortați, un toc cui de lungime medie, vârfuri ascuțite care țineau captive degetele delicate (și le închipuia așa, ținând cont de ceea ce i se desfășura sub ochii curioși).
O privea dintr-o parte, admirându-i profilul, încercând să-și imagineze gândurile care îi treceau prin minte în timp ce expira fiecare fum. Observase că avea degete lungi (țigara le scotea în evidență, te determina să le privești cu cea mai mare atenție), cu unghii lăcuite. În fața femeii, un pahar cu vin alb, pe jumătate golit, așteptând atingerea acelor buze destinate (neapărat) unor sărutări nesfârșite, în timpul cărora exista riscul să fie zdrobite de alte buze, bărbătești. Își imagină, pentru câteva secunde, un astfel de sărut sălbatic, cu o astfel de femeie, sub ploaia fină a unor acorduri revărsate din acel saxofon. Nu putea să se gândească la o muzică oferită de niște boxe, indiferent de fidelitatea lor sau de firma producătoare. Nu. Saxofonul era esențial. Saxofonistul putea fi eliminat extrem de ușor din scenariu (în consecință, bărbatul scoase un burete din propriile gânduri, șterse personajul, fără regrete, iar pe scenă continuă să se miște, într-o parte și în alta, doar saxofonul, ca într-un film abstract sau absurd sau...), însă instrumentul nu. Ar fi fost o... blasfemie? Substantiv pretențios, dar exprima cel mai bine ceea ce gândea el în acele momente...
Și totuși (continua să o privească, tocmai sorbise din pahar, buzele acelea îl fascinau, apoi scosese o altă țigară dintr-o tabacheră argintie), cum să lași un saxofon fără cel care îi atinge clapetele? Nu de acolo, din acele atingeri, vin notele preluate de pe o partitură neștiută? Ei și ce (hohoti în gând, atmosfera era improprie unei astfel de exprimări zgomotoase, iar saxofonul...), doar discutăm prin reducere la absurd, așa că totul este posibil. Un saxofon care cântă singur, frumos, înfiorător de frumos, smooth jazz, lumina unui proiector stingher și o femeie îmbrăcată în rochie verde.
Pentru câteva minute, se văzu în postura unui pictor (un inevitabil barbișon, perciuni stufoși, o bască pleoștită într-o parte, poate chiar o mustață á la Dali, face bine la imagine, sunt destui amatori care s-ar așeza la coadă pentru autografe, destule amatoare care nu s-ar sfii să-și intruducă nurii printre așternuturile patului imens, fixat chiar – o, da! - în mijlocul atelierului) așezat în fața șevaletului, la doi pași de scenă. Mâna dreaptă ridică pensula, seamănă cu bagheta unui dirijor aflat la pupitru, trage câteva tușe, iată cum apare saxofonul, se construiește sub privirile atente ale artistului concentrat, ar trebui mai mult galben, totuși, atenție la contrast, nici nu avem nevoie de saxofonist, un joc de umbre este tot ceea ce ar trebui...
Apariția chelnerului îl luă pe nepregătite și îl smulse din atelierul imaginar. Confirmă că mai dorea un pahar cu vin, roșu,bineînțeles, tensiunea suportă, nu face nazuri, înregistră zâmbetul chelnerului, apoi își fixă din nou privirile asupra femeii în verde. Era pierdută, undeva la pragul dintre realitate și (i)realitatea ei, își dădu seama că urmărea prestația saxofonistului (buzele întredeschise, capul ușor înclinat, degetele lăsate să se odihnească pe fața albă de masă, alături de brichetă și de tabacheră, îi fu greu să se acomodeze cu ideea că nu mai fuma, cel puțin deocamdată), și se simți acaparat de un ciudat sentiment (gelozie?), însă i se păru de-a dreptul o absurditate. Dar se vizualiză pe scenă, în locul aceluia, cu saxofonul între mâini, cântând numai pentru ea, o seară întreagă, o viață întreagă, o eră...
Observă paharul plin. Nici nu sesizase revenirea chelnerului, firesc, de altfel, era acum un saxofonist transfigurat, aplecat deasupra instrumentului, pe scena luminată de un singur proiector, ceilalți consumatori au plecat, e târziu, doar ea, picior peste picior, trăgând din țigară (o aprinsese, în cele din urmă, buzele/plămânii ceruseră imperativ o nouă repriză, parcă ar face dragoste cu un personaj obscur, numit Nicotină, din filmele noire, nu poate să stea fără el, fără mângâierea lui letală, fiindcă tutunul, după cum știm... dar să nu deviem...), clătinând ușor din cap, cu o șuviță de păr negru, ondulat (reflexe albastre-verzui), lăsându-se pătrunsă până în străfunduri de patima aceea muzicală a instrumentistului, vibrând împreună cu fiecare trăire a sa, mișcându-și o mână pe coapsă, sus-jos, sus-jos, sus-jos, cuprinsă de freamătul interior care o putea duce chiar în (patul imens din mijlocul atelierului de pictor cu mustață á la Dali) brațele celui de pe scenă.
Nu-i displăcu ideea. Ba chiar se văzu nevoit să recunoască faptul că era chinuit de o stare excitantă, ar fi dezbrăcat-o de rochia aceea verde (nu, greșit, ar fi rupt rochia aceea verde de pe ea, poate chiar cu dinții, prizonier al unor convulsii febrile) și, după ce ar fi întins-o pe masă, ar fi iubit-o fără oprire, ore în șir (își imagină că proiectorul era mutat de o mână din umbră și plasat în așa fel încât conul de lumină să cadă chiar pe trupurile lor înfierbântate), cu toate că rochia verde nu era deloc provocatoare, iar femeia nu dădea niciun semn din care să tragă cineva (cineva cu multă imaginație, spre exemplu) concluzia că ar fi ieșit din casă tocmai pentru a se combina cu un bărbat într-o noapte nesfârșită de iarnă, printre fulgii smooth jazz-ului...
Ridică paharul și o privi atent, prin vinul roșu. Întregul decor se tulbură dintr-o dată, căpătă nuanțe sângerii, ca și cum pictorul din atelierul imaginar ar fi stropit tabloul, vru să se ridice de la masă și să o invite la dans (bineînțeles că nu avea să fie refuzat, cel puțin așa se întâmpla în scenariul creionat în minte, iată-i pe amândoi, lipiți unul de celălalt, mâna sa pe spatele ei, transmițând dorința, mâna ei în cealaltă mână a sa, strângându-l ușor, privirile intersectate...), dar nu făcu niciun gest. Se întrebă, în schimb, care putea fi culoarea ochilor ei (verde, nici nu încape discuție, da, verde, mai licitează cineva?, o dată, de două ori, de trei ori, adjudecat) și continuă să o privească, în timp ce saxofonistul se opri pentru câteva secunde, sorbi o gură de apă dintr-un pahar, apoi reîncepu să mângâie clapetele instrumentului (mâna sa pe spatele ei, mâna ei strângând ușor mâna sa) și o altă melodie întinse voaluri fine peste mese...
La finalul programului, o văzu ridicându-se. O femeie înaltă, îmbrăcată în rochie verde, cu păr lung, negru, ondulat, o femeie care fuma mult, cu degete lungi, intangibilă și îndrăgostită iremediabil de altcineva (își spuse asta cu fermitate, pentru a-și înfrâna pornirea inițială, dorise să se ridice din nou, să o conducă până la ușă, apoi până la un taxi, apoi...) sau poate doar de melodiile acelui saxofonist cu o cămașă înflorată care își punea saxofonul în toc, cu gesturi molatece, fără să dea atenție cuiva. Nici măcar ei.
Când trecu pe lângă el, legănându-și șoldurile (fierbinți, dar nu reuși să își dea seama cât de fierbinți puteau să fie, iar această necunoscută avea să îl chinuie multă vreme), femeia trase după ea și o cortină invizibilă, iar atmosfera redeveni dureros de naturală (atunci când te doare normalitatea, poți să te retragi, poate că ai băut prea mult, zâmbi). Proiectorul se stinse, scena rămase scufundată în întuneric, cuprinsă de o tristețe iremediabilă, se auzi zgomotul făcut de scaunele trase și clinchetul ultimelor pahare ciocnite, iar el nu întoarse capul.
Îi auzi doar pașii câteva secunde, apoi se făcu liniște. În sală, în mintea sa, în anotimp, în viețile paralele care (tocmai pentru că sunt paralele) nu se întâlnesc.
La plecare, ieșind în stradă, păși pe trotuarul umed și ridică ochii, lăsându-se mângâiat de câțiva fulgi răzleți care încercau, fără succes, să ofere iluzia unei ierni în adevăratul înțeles al cuvântului. Privi în stânga și în dreapta, pur și simplu din reflex. Nu se aștepta (dar dacă se aștepta, nu poate fi și aceasta o întrebare?) să vadă vreo femeie îmbrăcată într-o rochie verde, deloc provocatoare. Și nici nu o văzu. Plecase cu noaptea pe umeri, atrăgând după ea alaiul mut al unor gânduri sortite să nu devină niciodată cuvinte...


Cristian LISANDRU