Soarele adormise o vreme pe murmurul roșu al mării. Pescăruși întârziați la somn săgetau amurgul și-și strigau perechea.
La mal, Minuș își strângea cu grijă năvodul. Astăzi întârziase pe mare, cu gândul ca mâine să lenevească si el mai mult. ”Duminica e ziua Domnului” parcă o auzea pe mama lui spunând sâmbătă de sâmbătă, când, copil fiind, parcă în ultima zi a săptămânii el și prietenii lui aveau cele mai multe năzdrăvănii de făcut și se trezeau odată cu soarele.
Acum, ea odihnea alături de tatăl lui, în cimitirul din sat. O furtună nemiloasă i-a luat tatăl intr-o zi și, la mai puțin de o lună, mama i-a urmat în neființă, răpusă de inimă rea. Cinci ani până la majorat, Minuș a crescut în casa bunicilor. Apoi, parcă așteptându-l să devină matur, s-au stins și ei unul după altul, tot la o lună distanță.
Ziua ce era pe sfârșite, ar fi trebuit să-i bucure împlinirea a nouăsprezece ani, să o serbeze. Dar el preferase să stea mai mult pe mare cu gând ca mâine să se odihnească în voie. ”Duminica, ziua Domnului” repeta el în gând, să se convingă că ziua de mâine, era mult mai importantă decât ziua de azi, ziua lui, biet trăitor la țărmul mării...
Surprins parcă de soarele ce nu mai voia să apună, se sprijini cu spatele de lotcă și își răsuci o țigară. Deprinsese obiceiul de la bunicul lui, care zilnic răsucea cinci țigări și pufăia din ele cu mult nesaț. Bunica îl ocăra pe bătrân, mai apoi și pe Minuș, dar parcă nu cu foarte multă supărare. Știa că bărbații trebuie să aibă preocupări, în care să nu facă nimic, doar să-și pună gândurile în ordine. Ș-apoi, nici bunicul și nici Minuș de când luase prostul obicei, nu exagerau cu pufăitul.
”La ce bun să mă grăbesc” gândea Minuș strecurând amurgul prin fumul țigării, ”nici n-am pește să duc la cherhana”.
Seara, comercianții se adunau să cumpere peștele, racii și scoicile prinse de truditorii mărilor, în așa fel încât bucătarii marilor restaurante din țară să aibă marfa la prima oră. Altfel cum ar fi putut ei avea ce bunătăți să propună domnilor de la oraș ori turiștilor de pretutindeni.
O vreme și Minuș și-a dorit să fie orășan, să călătorească mult și să cunoască oameni. Îi plăcea să fie servit la masă de ospătari cu papion. Asta i se trăgea de când văzuse ospătari îmbrăcați cu cămași albe sclipitoare și cu papion negru la gât, într-o revistă, uitată la crâșma satului de un turist dornic de sălbăticie. Asta fusese în urmă cu câțiva ani. De atunci, parcă anunțați de turistul primordial, an de an au venit mai mulți turiști.
După câțiva ani, chiar au venit unii, ecologiști își spuneau și care militau (i-a rămas în minte cuvântul care semăna cu milităria, o ocupație nobilă, după cum îi povestise bunicul) pentru salvarea satului lor. ”Salvare de la ce?” l-a întrebat el o dată pe un militant. Acesta s-a uitat lung la el, s-a scărpinat îndelung în creștet – ”are să chelească” gândise atunci Minuș, după care ecologistul i-a zis că vrea să salveze sălbăticia locului.
”Þi-ar sta bine în sălbăticie”, ar fi putut pe bună dreptate Minuș să-i spună militantului, câtă vreme acesta era nebărbierit, avea un păr mare, creț și încâlcit în câteva mănunchiuri groase, ca niște tentacule. Și mai și mirosea rău a transpirație.
”Salvați locul acesta” scria pe spatele tricoului lui. ”De cine?” se întreba Minuș uitându-se împrejur.
- De cine? l-a întrebat el ziua următoare.
Militantul, de data asta cu mâna afundată în barbă, părea că e pe cale să dea sens pietrei filozofale. Și-a smuls un fir ușor cărunt și a șoptit ”de cei ce vor veni!”. Ar fi vrut să-l mai întrebe ceva, dar militantul era deja departe, târâindu-și picioarele slăbănoage și încălțate în bocanci, în drum spre crâșmă.
Și mare dreptate a avut militantul....
Vară de vară, orășeni simandicoși veniră să ”guste” din sălbăticia locului. De fapt ei gustau din ciorba groasă de pește a soției crâșmarului, din delicatesele mării luate la preț de nimic și, uneori din nurii fetelor ce se zgâiau la mașinile lor puternice.
Pe măsură ce turiștii se înmulțeau, se mărea și numărul militanților care propovaduiau păstrarea zonei neatinsă de modernism. ”Dacă vreți să protejați zona, nu mai veniți aici!” zise într-o zi crâșmarul unor militanți și se pomeni cu o privire ucigătoare din partea crâșmăriței.
Pe drept cuvânt, aceasta, de când cu venirea turiștilor, devenise soția celui mai avut om din sat și chiar dacă nu prea avea când să-și afișeze avuția, măcar că lumea îi admira frumoasele haine aduse de la oraș, duminica, la biserică. Și casa crâșmarilor căpătase un etaj, ceva nemaivăzut în satul lor. De vara trecută, chiar închiriau camere turiștilor și aceștia plăteau bani buni pentru fiecare noapte petrecută în casa lor. Gurile rele ziceau că ea, crâșmărița, nu se mulțumea doar să-i cazeze pe turiștii veniți singuri. Nimeni nu știa sigur asta, dar mulți puneau aplecarea către băutură a crâșmarului pe seama zvonului. ”Ei, vezi, banii n-aduc fericirea!” încheiau convenabil sătenii presupunerile nedovedite.
Minuș aruncă în valuri chiștocul țigării. Apoi sări ca ars și culese micul rest de țigare din valuri. Îi zisese lui militantul în primul an, că oamenii ce vor veni vor face mare mizerie și că alți oameni vor trebui să vină în urma lor să se ocupe de curățenie. ”Decât să mai vină și alții...” gândi Minuș și îndesă mucul umed în pachetul gol de țigări.
”În drum spre casă, trec pe la crâșmă să mai iau un pachet... și poate o sticlă de rom... și chibrituri...” gândurile lui Minuș se răriră când auzi în departare sirena pontonului. ”Mai vin alți turiști?” se întrebă el știind că sâmbăta satul se umplea de străini. Îi ura pe turiști, și nu că veneau să distrugă sălbăticia locului, ci tocmai pentru că plecau. În fiecare duminică seară, satul se umplea de fum și mașinile lor se încolonau să prindă pontonul către civilizație.
Ar fi plecat și el. Ar fi plecat pentru totdeauna... sau poate nu... nici el nu mai știa.
A tot fost și Minuș la oraș. Prima data cu un an înainte să moară bunicul, când acesta l-a luat cu el, să-l ajute să ducă doi somni grași primarului din oraș, care aștepta musafiri de la București.
Atunci Minuș a văzut-o pe Aylin. Fata spăla rufele primarului în curtea din spate, loc pe unde au intrat și ei să ducă peștii la bucătărie. Au schimbat o privire scurtă, dar pentru Minuș a fost suficient cât să se îndrăgostească.
De atunci Minuș se tot cerea la oraș și dacă treburile bunicului nu aveau de ce să-l poarte într-acolo el se oferea sătenilor să dea o fugă până la farmacia din oraș, până la magazinul de fero-metal pentru ustensile de trebăluit prin gospodărie și chiar doar să ducă mesajul pentru o telegramă, la oficiul poștal orășenesc. Sătenii îl cinsteau pentru efortul depus, cu un deț de rom, cu un pachet de țigări, care cu ce avea la îndemână. Minuș nu ceruse niciodată nimic, doar banii pentru transport. Cum nici sătenii nu erau bogați, se vorbeau doi-trei, uneori chiar mai mulți și-l însărcinau pe Minuși cu mai multe treburi în aceeași zi. Îl așteptau seara la ponton și-și luau cele comandate de la oraș. Văzându-l cum venea mai mereu încărcat cu ranița mare în spate și cu două geamantane în mâini, uitau de sărăcie și mai puneau care cinci lei, care zece și încropeau de o sută bună să-i rămână și băiatului.
Minuș începuse să agonisească ceva bănuți, pe care și ținea într-o casetă de lemn cu doi îngerași pirogravați pe capac. Bunica știa de ei, bunicului îi spusese bunica și bătrânul nu era prea încântat. Simțea că Minuș se depărtează de meseria de pescar și i se părea rușinos că se pune în slujba sătenilor, așa, pentru bani. Bunica nu-i avea nimic împotrivă, ea simțindu-l că e îndrăgostit. Ș-apoi, de ce și-ar fi irosit și el viața făcând o muncă prost plătită, doar așa să se laude ca toți sătenii, că face același lucru ca tatăl, ca bunicul și străbunicul lui?!
- Lasă-l bărbate, i-a spus ea bunicului, așa poate îl vede careva și-l face poștaș. Pe salariu i-o fi mai ușor să se așeze la oraș, să-și găsească o fată și împreună să-și facă un rost.
”Aylin e fata!” striga dorul în sufletul lui Minuș. Mereu când mergea la oraș trecea să o vadă. Că era la primar, la veterinar sau la popă, cu mânuțele ei harnice, fetișcana câștiga banii cu care-și întreținea mama bolnavă și doi frățiori mai mici. Tatăl ei era prin lume, cu un circ ambulant. Cu șaisprezece ani în urmă poposise cu circul în oraș, i-a sedus mama ce n-avea nici vârsta ei de-acum, apoi a plecat fără să privească în urmă. Pe gemeni, mama fetei i-a făcut cu un colonel bătrân, ce a lăsat-o să locuiască într-o baracă, la marginea moșiei. Bătrânul ținuse la mama lui Aylin; după ce i s-au născut copilașii i-a chemat pe toți să locuiască în conac și pacea părea să se așeze în sufletul femeii, mamă a trei copii minori. Doar că înainte ca gemenii să împlinească un an de viață, au venit copiii cei mari ai colonelului în vizită și au făcut mare scandal, simțind că ar putea pierde averea tatălui dacă acesta s-ar recăsători. Colonelul a infarct în seara aceea și noaptea a murit la spital orășenesc. După înmormântare, moștenitorii coloneluluii i-au îngăduit femeii să se mute înapoi în baraca de la marginea viei și i-au promis că vor deschide un cont pentru educația viitoare a gemenilor, cu condiția ca mama lor să-i sprijine să termine școala elementară.
De-aia muncea Aylin, pentru ca gemenii să meargă negreșit la școală, măcar ei s-apuce să se bucure de educație bună, pe banii colonelului. Strângea din dinți și muncea, nu plângea niciodată, spăla rufe, călca, deretica prin gospodării și gătea pentru cei avuți; bucurii îi erau notele mari din carnetele frățiorilor și pacea că mama ei are medicamentele prescrise de doctori. Și mai avea o bucurie, atât de intensă că uneori se simțea vinovată. Era bucuria zilei când Minuș apărea în oraș și făcea ce știa să o găsească, indiferent unde trebăluia ea. A aflat apoi că gemenii îl îndrumau pe Minuș, în schimbul a două bomboane cogeac. Fata se îmbujora când auzea fluieratul prelung al băiatului și inima stătea să-i sară din piept când îi auzea glasul, vorbind ca un bărbat adevărat cu stăpânul locului unde ea lucra cu ziua. În zilele acelea fata găsea o scuză și pleca mai repede, iar Minuș o însoțea până acasă.
După câteva săptămâni Minuș a îndrăznit să o ia de mână și la despărțire a sărutat-o. De atunci au început să-și facă planuri. Minuș venea lunea și joia și ea se angaja să muncească în zilele respective doar până la prânz. Când apărea băiatul treaba ei era deja terminată și-l însoțea pe Minuș prin oraș, la târguit pentru consăteni. Depuneau gențile cu cele cumpărate la debarcader, omul care manevra pontonul îi era ceva rudă lui Minuș și-i păstra bagajele în ghereta lui, apoi plecau la plimbare prin oraș. Minuș o ducea de fiecare dată la o terasă, la periferie, unde chiar dacă lumea nu era din cea mai bună, ospătarii purtau mereu papion. Și micii erau mustoși și buni ca nicăieri altundeva... Apoi poposeau la o cofetărie și băiatul o trata cu prăjitură și cafea. Ei, și de fiecare dată Minuș comanda trei savarine la pachet, pentru mama și frățiorii fetei dragi.
Câteodată mergeau și la film, nu foarte des că biletul la film era scump. Dar le era bine și așa, mai ales că nu venea decât un film indian pe lună și cum le plăceau mult filmele indiene, făceau tot posibilul să nu rateze povestea atât de frumos spusă de talentații actori. Aylin plângea de fiecare dată iar Minuș o cuprindea de după umeri și o săruta pe cap, pe părul ei negru și lucios. Erau clipele cele mai frumoase, fiindcă fata se simțea cu adevărat iubită și protejată. Când ieșeau din sala de cinematograf Minuș mai râdea de ea întrebând-o câte batiste a umplut cu lacrimi, ea se bosumfla și el o împăca tandru mereu.
Într-o luni însă, Minuș n-a mai venit. Fata a plâns și a așteptat joia. N-a venit nici atunci. A plâns iar. Când a văzut că nu apare nici lunea următoare s-a îngrijorat. Știa că mai iese din când în când în larg, la pescuit, mai știa și că apa își ia, nu de puține ori, tributul în vieți omenești. Avea presimțiri negre și-i era teamă să nu fi murit. Sângele-i de tătăroaică o făcea să creadă în prevestiri și acum își aducea aminte că într-o dmineață cocoșul a ieșit din coteț, a strigat cucurigu o singură dată, apoi s-a întors în coteț și n-a lăsat găinile să iasă vreun sfert de ceas. ”Ãsta-i semn de moarte!” și-a spus fata, a luat niște țărână de pe jos și a aruncat-o peste cap. De atunci îngrijorarea ei sporea cu fiecare luni ori joi în care iubitul ei nu apărea.
Abia în cea de-a șaptea săptămână a apărut Minuș. Băiatul era tras la față, nebărbierit și cu părul nearanjat de ceva vreme la frizer. Nu mai mirosea nici măcar a colonie, miros de flori de salcâm atât de drag fetei, că îl asociase invariabil ființei lui Minuș. Acum parcă nu era el.
- Ai fost bolnav? l-a întrebat fata căutându-i ochii cu privirea.
Minuș nu fusese bolnav. Doar că îi murise bunicul și la nici o lună și bunica. A trebuit să se ocupe de îngropăciune, de pomana de șase luni a bunicului și acum venise la oraș doar așa să o vadă, să o asigure că o iubește în continuare.
Fata s-a bucurat auzindu-i vorbele drăgăstoase, apoi s-a înnegurat amintindu-și încercările prin care a trecut omul ei iubit. Când a aflat că iar n-are să-l vadă trei săptămâni, că iese pe mare să câștige bani pentru pomana de șase săptămâni a bunicii, a plâns. Minuș a ținut-o multă vreme în brațe și a mângâiat-o pe păr. Fata îi răspundea mângâindu-i obrajii nebărbieriți.
”Mâine am să mă bărbieresc!” hotărî Minuș și sări în picioare. Ar mai fi fumat o țigare dar nu mai avea. Ș-apoi și noaptea începea să se lase peste țărm. Trase cu putere de frânghie și urcă lotca mai în siguranță pe mal, să nu i-o ia apa, apoi porni către crâșmă.
Intrând se ciocni de militant, care tocmai dădea să iasă.
-Hei, bine c-ai venit, zise acesta, că n-am cu cine bea un rom.
Minuș a strâns din umeri și a aruncat o privire în crâșmă. Drept e, nimeni nu era la mese, doar crâșmarul, dincolo de bar, trist că n-are mușterii. Fie nici ceilalți săteni n-au prins pește și n-aveau bani de udătură, fie au prins prea mult și s-au oprit să cheltuie banul câștigat mai aproape de cherhana.
-Nici turiști nu sunt! constată el și crâșmarul strânse din umeri la rându-i. Apoi luă două pahare, le șterse cu o cârpă albă și le puse în fața singurilor clienți.
-Jamaica! ordonă militantul și crâșmarul se conformă. Bărbați ciocniră și dădură paharele peste cap. După ce arsura de pe gât trecu, militantul zise:
-Încă două!
Minuș îi făcu semn crâșmarului să aștepte. Bău o jumătate de pahar de sifon, scoase o țigare din pachetul militantuluiși, apoi zise:
-Nu așa! Azi e ziua mea... crâșmare, dă o sticlă neîncepută și ia-ți și tu un pahar!
Chipul crâșmarului se lumină. Arămiul romului se profila cald pe tejgheaua zincată, lăsând o umbră prelungă din cauza becului chior și a tavanului nu prea înalt. Minuș dădu cu dosul palmei peste umbră crezând că s-a scurs rom pe tejghea. Crâșmarul i-a zâmbit, a clătinat din cap să înțeleagă mușteriul că pe tejgheaua lui nu se poate întâmpla așa ceva și cu un semn, l-a invitat pe Minuș să toarne el în pahare.
A turnat băiatul și au băut până sticla s-a înjumătățit.
-Să nu uit, crâșmare, că după ce bem toată sticla asta n-oi mai ști de mine, trece-mă la caiet cu două pachete de țigări și o duzină de chibrituri.
-Lasă chibriturile o vreme, a spus crâșmarul și a scos de sub tejghea o brichetă de plastic, de pe care un chip de fată făcea cu ochiul privitorului. Bricheta era uitată de un client și dosită de crâșmar sub tejghea. Acum i-o făcea cadou lui Minuș și acesta era tare încântat. A aprins-o de două ori, s-a convins că funcționează, apoi s-a uitat mai atent la poza fetei și i s-a părut că seamănă cu Aylin. S-a posomorât. A ridicat totuși paharul, în semn de mulțumire adresat crașmarului și a băut.
- Să-mi treci la caiet ș-un bec de douășcinici, a mai spus Minuș amintindu-și că dimineață i se arsese becul din bucătărie. Casa bunicilor avea două odăi, una în care stătea băiatul și alta în care locuiseră bătrânii. În cea din urmă Minuș n-a mai intrat de la înmormântarea bunicii. Din uliță intrai în casă trecând direct prin bucătărie, singura încăpere ce avea trasă lumină. O priză la care era conectat un radio vechi cu clape albe ca de pian și o dulie cu un bec ce rămânea aprins toată noaptea. Bunicii, când trăia, îi era urât de întuneric și lăsa becul aprins la bucătărie și lumina lui trecea prin ochiurile cu geam din ușile ce dădeau în odăi.
- Fi și tu ecologist! îl îndemnă militantul. Măcar o noapte nu mai pune bec.
” Și cum mă descurc prin casă, că ochii mei s-au obișnuit cu becul?” se întrebă Miniuș, uimit de ce prostii îi mai trec prin cap militantului.
Militantul îi văzu nedumerirea și-i făcu un semn crâșmarului, arătând cu degetul către un raft plin cu lumânări. Crâșmarul îi dădu un pachet cu șapte lumânări galbene, groase cât degetul. Militantul rupse hârtia în care erau învelite, aprinse una cu bricheta lui Minuș și o puse într-un pahar gol.
-Parcă-i la mort! râse Minuș de lumânarea ce pâlpâia straniu pe tejghea.
Militantul clătină din cap. El nu aprindea niciodată lumina în camera unde se cazase; drept e că nici nu prea avea nevoie, că seara când ajungea el acasă era mort de beat și adormea instantaneu. Uneori folosea lumânări, așa cum îi arătase lui Minuș.
- E mai romantic așa, spuse militantul.
Minuș umplu paharele și sticla se goli. În timp ce dădea cu pagharul gol de tejghea, băiatului îi veni o idee. ”Ce-ar fi să nu petrec singur seara zilei mele?” gândi el apoi se întoarse către militant.
- Omule, i se adresă Minuș, te invit la mine. Am niște scrumbie afumată, o perpelim nițel în tigaie, printr-un stergar mai găsim ceva mămăligă și ca să scăpăm de sărătură, luăm de la crâșmar un vin de-ăla la doi litri. Și lumânări, mai zise el râzând.
Militantul începu să aplaude bucuros. Crâșmarul se îngriji de cele comandate de Minuș și i le îndesă în raniță. Îi puse și-o sticlă de sifon, apoi îl bătu pe umăr să-l facă atent.
- Să nu cazi, că face explozie sifonul și nu vreau să te rănești chiar de ziua ta.
Minuș a dat din cap că a înțeles, a luat ranița în spinare și a pornit către ușa. Militantul l-a urmat târâindu-și picioarele slăbănoage.
Satul era pustiu, fiindcă la oraș era ceva sărbătoare și turiștii au preferat distracția bâlciului în locul sălbăticiei. Liniștea ulițelor parcă îl bucura pe Minuș, poate și fiindcă nu veniseră orășenii și așa nu avea cu cine-și compara viața.
-Să dăm pe la mine pe la birou, să ne ușurăm, zise militantul.
Pe Minuș îl umflă râsul.
Biroul ecologistului era salcia mare din mijlocul satului; acolo îl găseai zi de zi, stând pe un scăunel pescăresc și având în față o masă șubredă plină cu fluturași și pliante. Pe un colț de masă mai avea un borcan de sticlă cu etichetă de gogoșari în oțet și în el găseai mereu ceva monede. Unii turiști luau cîte un pliant, citeau mesajul de salvare a satului, aprobau dînd hotărât din cap și aruncau hârtia mototolită pe jos. Câțiva, mai generoși, lăsau ceva mărunțiș în borcanul de gogoșari.
Uneori, ziua-n amiaza mare, militantul se punea la somn, la umbra salciei și vântul îi zbura foile care încotro. Când se trezea începea să-și culeagă cu grijă pliantele împrăștiate, dar aduna într-un sac de plastic și alte mizerii arucate de oameni. Seara își strângea scăunelul și pornea cu el la subsioară către crâșmă, unde cheltuia mărunțișul adunat. Scaunul îl lăsa crâșmarului să-l pună bine sub tejghea, fiindcă zilele lui, invariabil, începeau și se încheiau cu un drum la crâșmă.
Militantul s-a sprijinit cu o mână de salcie și a început să se ușureze. Minuș s-a dus grijuliu câțiva metri mai departe, nu de alta, dar acolo într-o zi următoare avea să pună capul ostenit invitatul lui.
Militantul mai fusese acasă la Minuș. Când trăiau bătrânii, bunica îl chema uneori la prânz sau la cină. ”O masă caldă i-o prinde bine și lui” gândea bătrâna și ca ea și alți săteni.
Localnicii îl îndrăgeau și îl respectau. Era deja unul de-al lor, chiar dacă nu l-a văzut nimeni vreodată macar picioarele să și le scalde în mare. În schimb era cult, citise și încă citea mult. Omul era inginer minier, dar renunțase la profesie după ce o parte din ortacii cu care intrase în șut au murit striviți în măruntaiele pământului. Atunci a început să iubească pământul așa cum e și nu cum îl vrem noi oamenii, scobit pe dinăuntru și sufocat în beton pe dinafară. S-a atașat unei mișcări ecologiste și s-a lipit de satul lui Minuș. Ecologiștii îi trimiteau săptămânal pliante pe care el le distribuia de la ”birou” turiștilor. Pentru o mai bună informare, lăsa câte un teanc la ponton și altul la crâșmă.
Minuș descuie ușa și căută cu mâna în întuneric întrerupătorul. Își aminti că becul e ars.
-Acu să vezi romantism, zise el scoțând lumânările din sac. Militantul, cu dexteritatea celui obișnuit cu așa ceva, trase două lumânări din pachet și le întinse către bricheta aprinsă. Pătrunse primul în casă, cu lumânările în mână și începu să cânte:
-Bucură-te cimitire, că o nouă floare-ți vine...
Minuș scăpă ranița pe jos de râs, când un zgomot de sticlă cicnită îi opri râsul în gât. Se repezi și deschise ranița, apoi răsuflă ușurat. Sifonul și sticla cu vin erau întregi!
- Bine că n-am luat becuri, că țăndări le făceam, zise Minuș.
- Și tot la lumânări ajungeai, bolborosi militantul.
Minuș scoase radioul din priza și băgă în locul lui reșoul. Puse tigaia la încins cu un deget de untdelemn, apoi scotoci în sobă după scrumbie. Cum vara nu făcea foc, locul era cel mai bun pentru păstrarea alimentelor sărate ori afumate. Scoae un pachet cu doi pești, înlătură ziarele în care erau înveliți și aroma de pește sărat și dat la fum umplu bucătăria. După ce-i puse în tigaie, mirosul se înteți și stomacele celor doi au început să ghiorțăie.
-Desfă și tu vinul ăla și bagă-n pahare, să ne păcălim foamea până-i gata peștele...
Militantul execută ordinul lui Minuș, apoi văzându-l că se chinuie să vadă ce se întâmplă în tigaie, mai aprinse două lumânări și le puse pe dulap, lângă reșou. Minuș îi mulțumi din priviri. Ciocniră și băură.
Din dulap Minuș scoase un ștergar în care era învelită mămăliga. O făcuse cu o seară în urmă, mai mare, cât să-i ajungă pentru două zile. Era o rețetă specială, învățată de la mama fetei dragi lui, Aylin. Asta într-o joi, când n-au mai mers să mănânce mici la terasă fiindcă s-a pornit furtuna. Fiind aproape de locuința fetei, ea l-a chemat să se adăpostească o vreme în baraca în care locuiau. Mama Aylinei tocmai prepara o mămăligă și lui Minuș i s-a părut interesantă rețeta. După ce femeia a pus o mână de mălai în apa fierbândă, a lăsat-o cam un minut la opărit, după care a turnat întreaga cantitate de făină pregătită; a amestecat intens și către final a aruncat în ceaun trei cartofi fierți, tăiață cubulețe și ceva busuioc verde mărunțit pe tocător. Lângă minunea de mămăligă femeia le-a făcut ouă ochiuri. Într-un colț al barăcii avea un borcan mare cu varza albă pusă la acrit și le-a scurs niște zeamă acrișoară într-o cană mare de sticlă. Apoi i-a poftit la masă.
- Ce bună e! s-a minunat Minuș, încântat de gustul mămăligii.
Aceeași reacție a avut și militantul când a mușcat dintr-o felie groasă de mămăligă. Minuș după ce a scos peștele, a turnat o cană de apă în tigaie peste arsură, a lăsat-o să clocotească, apoi a adăugat o roșie storcită cu furculița într-un vas de pământ și câțiva căței de usturoi feliați. La sfârșit a adăugat trei foi de dafin, nițică boia și un strop de vin.
-Bucătar să te faci, i-a zis militantul dând cu mămăliga prin saramură și mușcând cu poftă din scrumbia perpelită.
Minuș s-ar fi făcut poștaș, așa cum ar fi vrut bunica lui, dacă ar mai fi vrut să locuiască la oraș. Dar nu mai voia!
- În ultima vreme n-ai mai fost la oraș? îl întrebă militantul. Știa și el că Minuș nu mai fusese, dar încerca să găsească un subiect de discuție, că de-acum, cu burțile pline și cu mai bine de-un litru de vin băut, somnul începea să-i tragă la culcare.
Minuș turnă în pahare și sticla aproape că se goli.
- Nu, drept e, n-am mai fost... la ce să mă mai duc?!
La ce să se mai fi dus băiatul când fata lui nu mai era.
În săptămânile când ieșise pe mare să câștige bani pentru pomana bunicii, Aylin își vedea de muncă pe la casele oamenilor înstăriți din oraș, așteptând cu nerăbdare ziua când iubitul ei va începe să vină din nou lunea și joia. De-acum poate chiar mai des, că nu-l mai legau prea multe de sat, după ce-și îngropase bunicii. Apoi, în ziua când s-au revăzut după moartea bătrânei, Minuș vorbise cu primarul și acesta i-a spus că-l ajută să se angajeze la poștă când s-o elibera vreun post și că atunci îi va da și cameră într-un bloc de nefamiliști.
Fata îl iubea și își dorea să-și întemeieze o familie alături de el, fiindcă era bun cu ea și era harnic. Înainte de moartea bunicilor a aranjat cu unii ce demolau o fabrică și a cumpărat de la ei cărămizi și cherestea în bună stare și, împreună cu niște amici a dublat suprafața barăcii în care locuia familia Aylinei.
- Tu ești mare, gemenii cresc, mama ta e bolnavă, nu e bine să locuiți toți laolaltă.
Aylin a plâns de bucurie când a văzut că are camera ei, că frățiorii ei dorm în camera lor în paturi suprapuse, făcute rost tot de Minuș de la o cazarmă și că baraca a fost împărțită în două, în așa fel încât și mama ei avea o odăiță, iar restul rămăsese de bucătărie.
Doar că bucuria n-a durat prea mult...
În timpul cât Minuș a lipsit, în oraș s-a terminat de construit un motel și responsabilul de unitate a chemat-o pe Aylin să se ocupe de curățenie, promițându-i că de-are să fie mulțumuit, o va angaja cameristă. Fata s-a bucurat nespus, gândind că de-acum va avea un salariu fix și nu va mai trebui să-și caute zilnic de muncă pe la oamenii bogați. Era sigură că și Minuș va fi bucuros de veste, așa că stătea până seara târziu și trudea alături de salahorii aduși de prin țară. Muncitorii cărau molozul și resturile de materiale de construcții rămase și fata venea în urma lor și spăla geamurile și varul gros de pe jos. Apa din găleată se murdărea rapid și cum nu funcționau decât robinetele de la parter, fetei îi era tare greu să tot urce și coboare găleata plină cu apă. O mai ajutau unii muncitori, dar și ei aveau treaba lor. Asta până într-o zi când a mai sosit un tinerel, un roșcovan ce făcea tot posibilul să stea în preajma fetei. De câte ori i se ivea ocazia fugea cu găleata la parter, deșerta apa murdară și venea cu apă curată. Aylin îi mulțumea de fiecare dată și mai schimbau câte o vorbă. Așa i s-a destăinuit ea că iubitul ei e pescar, că urmează să vină la oraș să se facă poștaș, că având și ea serviciu stabil, probabil se vor căsători. Băiatul o asculta și o ajuta zi de zi cu căratul găleților. Într-o seară, când treburile au reținut-o până târziu, roșcovanul s-a oferit să o conducă acasă. Fata a acceptat, considerându-l deja amic. Doar că ieșind din oraș și ajungând la viile colonelului și cum nu era nici țipenie de om prin preajmă, nenorocitul a împins-o pe fată între rândurile cu butaci, a lovit-o de și-a pierdut cunoștința și a profitat de trupul ei neatins de bărbat. Când și-a revenit în simțiri, Aylin s-a dus acasă și a scris un bilet în care povestea ce pățise, a scris și o listă cu oamenii la care muncise și de la care avea bani de primit și câteva cuvinte de bun rămas celor dragi. S-a dus apoi și și-a sărutat frățiorii, și-a mângâiat mama pe păr și a fugit către ape. A dezlegat o barcă ce se legăna lângă ponton și a ieșit în larg.
- Și zici că nu i-au găsit trupul? întrebă militantul.
Lui Minuș nu-i plăcea să povestească întâmplarea, fiindcă durerea era mare de fiecare dată când își amintea. Ș-apoi, deja toată lumea știa că nu fusese găsit. Ca să schimbe subiectul a băgat ștecherul radioului în priză și a apăsat pe o clapă. Camera s-a umplut de muzică. O orchestă interpreta valurile Dunării.
- Dunărea și marea mi-au furat viața, a șoptit Minuș legănându-se în pași de vals. Apoi s-a oprit, văzând că militantul toarnă ultimii stropi de vin în pahare.
- Mă duc să mă ușurez, a spus Minuș și a ieșit din casă. Gândea că terminându-se vinul, va pleca și invitatul lui și va putea pune în sfârșit capul pe pernă. Era trist și peste măsură de obosit.
- Hopa! zise Minuș clătinându-se. Ce beat sunt, dansează pământul sub mine...
Când să deschidă ușa fu azvârlit un metru înapoi. ”Ce-o fi asta?” gândi el și gândul îi fugi din nou la prea multa băutură consumată.
Când a intrat în casă, crainicul de la radio anunța că în București fusese un cutremur devastator și că s-a resimțit în toată țara. O altă voce a anunțat apoi că oamenii trebuie să fie vigilenți, findcă după un așa mare cutremur pot urma alte cutremure mai mici.
Militantul dormea cu capul pe masă. Minuș a încercat să-l trezească, să-i spună de cutremur, dar drept răspuns militantul a început să sforăie.
Minuș s-a dus în odaia lui însă cum fusese obișnuit de bunică, nu-i era la îndemână să doarmă fără lumină. S-a întors în bucătărie și a aprins toate lumânările din pachet, apoi le-a distribuit în pahare prin toată încăperea. S-a întors în cameră și mulțumit de lumina ce răzbătea prin ochiul de geam, a adormit imediat.
Nu știa cât dormise, dar s-a trezit ca și cum l-ar fi zgâlțâit cineva. I-a părut rău fiindcă o visa pe Aylin îmbrăcată în rochie albă de mireasă. A dat să-l înjure pe militant gândind că el ar fi făcut o glumă proastă. Dar nu fusese militantul. Sforăitul lui nu se mai auzea. Probabil ieșise și el să se ușureze și apoi plecase acasă.
Fusese un alt cutremur.
”Ei și ce!” gândi Minuș și închise ochii sperând să reia visul de acolo de unde rămăsese. Se făcea că erau în biserică, ea în rochie albă de mireasă, iar el în costum negru și cu papion la gât. Printre invitați erau și părinții și bunicii lui. Mama Aylinei era sănătoasă și zâmbea mereu. Gemenii alergau prin biserică, jucându-se ascunsa pe după invitați. Primarul cu soția le erau nănași și preotul tocmai le făcea semn să se apropie, ca să poată începe slujba de cununie. Și-a luat iubita de mână și a pășit către altar. Atunci biserica s-a cutremurat, șfeșnicele cu lumânări s-au răsturnat și focul a cuprins biserica.
- Fooooc! Ardeeee... a auzit Minuș vocea militantului, de undeva de afară.
Lumea a început să alerge, să se salveze. Ei au rămas pe loc. Le erau alături părinții și bunicii lui. Isus îi privea zâmbind din icoana cea mare de pe peretele altarului. Avea brațele deschise.
- Ce ironie! i-a spus Minuș fetei. Cine zicea că oamenii mărilor mor în valuri?