Dimineață ostilă. Ferestrele abia dacă aduc lumină de afară, în cameră este rece, reci sunt și hainele de pe spătarul scaunului, pe lustră se clatină câteva griji, singurele care nu adorm niciodată, pândesc momentul când mă întorc de pe o parte pe alta să mă agațe cu nadele lor.

Deodată, un zgomot de tocuri îmi sparge liniștea. Lovesc sacadat trotuarul din fața geamului, pași de femeie grăbită mă cheamă cum cheamă țăranii găinile în ogradă. Și gândurile reacționează, fug din mine ca niște porumbei, fac ture deasupra blocului, a parcului, încep să deseneze în închipuirea lor femeia de care îmi este dor, chiar dacă ea aparent nu există, sunt destule teoriile despre bărbatul cu mai multe vieți și o singură iubită pe care o caută și de fiecare dată eșuează la brațul altor femei și pleacă mai departe, să găsească altele și altele cu suflete mucezite și trupuri promițătoare și fade.

Femeia gândurilor mele este veselă, încăpățânată, știe să râdă într-o mie de feluri, optimismul ei mă extrage din carapace, din abisurile proprii, mă învață să trag aerul în piept, îmi împrospătează aura, în concluzie este o femeie deosebită. Imaginația își folosește întreg arsenalul, desenează în închipuirea mea o casă, un gard, acolo mă simt puternic, miroase a var și a liliac, este și un copac, sub el o bancă, de-ai știi de câte ori ne-a prins noaptea aici, adormeam îmbrățișați până când pasărea făcea zgomot cu aripile, atunci ne retrăgeam în dormitor pentru somn. O să râzi și pe bună dreptate o să întrebi: astea sunt visele tale de mărire? Plicticoase ca și gândurile fără inspirație, ca și tocurile care lovesc trotuarul și par să nu mai plece, se repetă cu aceeași intensitate și grabă absurdă...

Mă foiesc în așternut, mă dor rănile vindecate la naștere, îmi cresc aripile din nou, în curând vor fi suficient de mari și atunci voi lua urma gândurilor care deseneză fără întrerupere amintiri între ceață și soare. Când voi ajunge acolo, n-o să mai simt suferința pământului, lucrurile esențiale își vor pierde formele și toate vor deveni un fel de minge sau un fruct tropical. Nu va fi nici noapte, nici zi, nu va fi nici durere, nici frig. În acest loc detașarea este totală.

Ochii mi-au obosit, nu mai văd diferențe de culoare, confund cerul cu marea, muntele cu dealul, pleoapele se închid ca imediat să se deschidă ochiul interior, pe el nu-l înșală aparențele și distinge o singură femeie între milioane de siluete, puterea lui depășește frontiera unde simțurile omenești se opresc neputincioase. Abia acum visul este complet.

Și nu mai există nici camera rece, nici trupul meu prins ca într-o capcană de așternut, nici griji în lustră, nici tocuri străine și nicio dimineață ostilă. Toate au rămas niște amintiri imposibile, în fața mea, pe jumătate ascunsă în nisip, așteaptă o amforă încărcată cu soare, atât de frumoasă încât aduce pe-alocuri cu femeia de care îmi este dor uneori.

Speranța îmi răscolește simțurile, poate acum...