Cred că mi se umflase creierul.
Ce mi-o fi venit, naiba știe, să mă apuc la discuții cu individul, om cult, cu pregătire temeinică în toate disciplinele, cu sute, ce zic eu, mii de cărți citite și alte mii scrise, sau cel puțin pe cale de a fi scrise, iar eu, netrebnicul, care mai mult am scris decât am citit (e drept că „scrierile” mele au fost temele pentru acasă, listele de cheltuieli și scrisorile din armată), așadar eu, măruntul populator al mirificei planete albastre, n-am de lucru și discut în contradictoriu cu gigantul, incomensurabilul profesor, savantul…
Urmările? Dincolo de faptul că mi-am permis și am îndrăznit să-l contrazic pe profesor, acum mă doare capul de mor, simt că-mi plesnește.
Nu, sigur s-a întâmplat ceva cu creierul meu. L-am supus la cazne prea mari pentru capacitatea lui, iar el, sărmanul, nu a vrut să mă lase baltă și de-atâta efort s-a umflat.
E clar, nu-l mai încape capul.
Și-acum eu ce fac?
Dacă l-am pus prea mult la treabă, creierul s-a dezvoltat și nu-și mai încape în piele, adică în carapacea lui. Dacă nu iau măsuri se va sufoca, nu încape discuție.
Dar ce e de făcut, că doar nu o să m-apuc acum să-mi schimb cutia craniană?! Și-apoi, cu cine? Trebuie să găsesc pe cineva care are capul mare și în care mintea să-i stea lejer, dar ăștia, de obicei, au întipărită pe figură o expresie de confuzie totală, de parcă ar fi tot timpul treziți brusc dintr-un somn adânc.
N-aș prea vrea să arăt așa.
Uf, dom’ profesor, ce-ai avut cu mine de mi-ai stimulat creierul? De ce ți-ai pus mintea cu mine?
Era așa de bine înainte! Cât cap, atâta și creier. Natura știuse ea cum să le aranjeze.
Mi-a trebuit polemică și căutare de argumente, acum suferă.
Mai bine ar fi să-mi tai calota craniană, ca să poată ieși creierul pe-acolo. Și dacă ar mai avea chef să crească, s-ar duce cât vrea el în sus.
Să vezi atunci ce frumusețe, ce m-aș mai contra cu profesorii, ba, ce zic eu, cu toți academicienii și pe măsură ce „polenizăm”, adică nu, că albinele fac asta, noi oamenii polemizăm, așadar, când facem treaba asta, creierul meu să crească într-una, de să se mire academicienii și să le iasă ochii din cap ca la melc. Ha, ha! Mie să-mi iasă creierul, iar lor să le iasă ochii! Hai că sunt tare.
Să se uite oamenii simpli la mine pe stradă și să zică: „Bă, ăsta e mai mare ca Iorga. Ãla avea doi creieri, c-așa am citit eu undeva, da’ ăsta are trei: doi în cap și unul afară.”
Hai c-am luat-o razna și asta numai din cauza presiunii din capul meu.
De fapt, s-ar putea să fie numai o migrenă. Ba nu, că migrene fac numai femeile, când le e lene.
Atunci ce să fie?
Cine m-o fi pus să-l contrazic pe dom’ profesor și să susțin că nu-i totuna dacă îi montez la bucătărie o baterie monobloc sau una clasică, cu două obărtaine.

13 iulie 2006