Sluga

Din-le nu știa nimic despre disperarea și groaza prin care trecea întreaga țară în anii de după război, nici nu-l interesau prea tare asemenea lucruri, el avea burta goală și asta-l durea cel mai tare.
Ieșise din casa de chirpici de cum se trezise, atȃt de dimineață încȃt frații lui mai mici încă dormeau. Era al treilea ca vȃrstă și cel mai mare rămas acasă, ceilalți doi frați fiind deja slugi la niște ciobani departe de sat. Din toată familia doar cei plecați nu sufereau de foame, primeau mȃncare în fiecare zi, cȃteodată de mai multe ori. Gazdele aveau grijă ca sluga să fie bine îmbrăcată, cu obiele noi în fiecare an, ițari și opinci ca toată lumea. Se strȃmbă de invidie și ieși pe drumul înrouat, țipetele cocoșilor înconjurȃndu-l din toate părțile. Ȋn spatele lui un scȃncet de copil sparse liniștea făcȃndu-l să grăbească pasul. Ultimul lucru pe care-l voia era ca mama să-l strige înapoi lȃngă frații mai mici.
Ȋi era foame, îi fusese și aseară cȃnd se culcase cu o jumătate de turtă de mălai, din cele făcute pe plită, care se fărȃmau dacă nu știai cum să le ții în mȃnă. Spre deosebire de ceilalți el nu scăpa pe jos nici o fărȃmiță. Neatenția celorlalți îl înnebunea cȃnd vedea că-și bat joc de mȃncare. Cȃnd nu ești niciodată sătul fiecare miez contează, indiferent că-i al tău sau nu.
Se aplecă după o piatră interesant de rotundă, o studie cȃteva secunde, apoi o aruncă departe în grădina lui Pica. Speră că romȃnu’ vecin cu ei se trezise și își făcea rondul de dimineață să vadă dacă îi furaseră ceva, dacă-l nimerise în cap cu atȃt mai bine.
După ce se îndepărtă suficient de casă domoli pasul gȃndindu-se cum să-și pună în aplicare planul. Ideea era simplă, de un an de zile își ruga mama să-i găsească un loc undeva, așa cum făcuse pentru frații mai mari și de fiecare dată fusese repezit. Nu erau locuri pentru slugi noi, și care erau se ocupau rapid de romȃnii săraci. Văzuse cu ochii lui săptămȃna trecută copilu’ de vreo opt ani a lu’ Viorica din Capu’ Satului fugind după oile lui Gălbează, săracu abia putea să se țină după ele și mai mult era pe jos decȃt în picioare. De aici îi venise Ideea, cu siguranță că un boier cu așa multe oi, și vaci, și capre, și animale, mai avea nevoie de o slugă; una de opt ani n-avea cum să fie destul. La aproape paișpe credea că el era mult mai potrivit pentru lucru decȃt maimuța aia mică. Ȋn plus și lui îi era la fel de foame, dacă nu chiar mai tare.
Se gȃndi o clipă, apoi hotărî cu siguranță că lui îi era cel mai foame.
Ajunse în dreptul porții lui Gălbează chiar cȃnd boieru’, cu o botă de alun în mȃnă și cizme murdare de balegă, dădea vacile afară din grajd. Numără vreo zece vaci cu lapte și rămase în drum intimidat de casa mare a romȃnului. Probabil ar fi stătut acolo mult și bine dacă nu s-ar fi întȃmplat ceva ce-l determină să se hotărască rapid. Nevasta lu’ Gălbează ieșise cu o farfurie de pleu în mȃnă strigȃnd roșie la față:
- Unde-i Copilu’? Să vin’ să mănȃnce copilu’.
De undeva dintre picioarele lui Gălbează, sau dintr-ale vacilor, apăru Copilu’, cu ochii sclipind pofticioși și cu mȃnă ținȃndu-și pantalonii își luă farfuria cu amȃndouă mȃinile și rămase o clipă privind nesigur conținutul. Se uită în sus ca să se convingă că era singurul proprietar al mȃncării.
- Ȋmbucă repede, Copile, că după aia te duci cu oile în Bărata, auzi?
Copilu’, fiindcă așchimodia nu părea să aibă alt nume, dădu din cap și o zbughi în grajd cu farfuria la piept.
Din-le urmărise atent toată acțiunea, stomacul lui la fel. Fără să-și de seama de unde îi venise tot curajul puse mȃna pe poartă și păși în bătătura lui Gălbează. Ȋn graba lui de a-și găsi ceva de lucru și implicit și de mȃncare în ziua aceea uitase un lucru ce nu trebuia uitat. După nici zece pași spre spatele curții, unde Gălbează vorbea cu femeia lui, Din-le își pricepu greșeala înghețȃnd unde se afla.
Cei trei dulăi ai romȃnului îl observaseră deja. Fără să stea pe gȃnduri, fără să latre, se repeziră galopȃnd spre el ca niște cai loviți de streche. Ȋncremenit de frică nu apucă nici măcar să se gȃndească la fugă, deși probabil ar fi reușit să iasă în drum înainte să-l ajungă cȃinii. Colții flămȃnzi plezneau la doi pași de el cȃnd un șuierat puternic îi înmuie picioarele. Nu avu putere să-și ridice privirile ca să vadă ce alt animal se năpustea acum asupra lui, și se miră ce ar putea fi, și dacă îi va mai rămȃne și acestuia ceva după ce dulăii lui Gălbează terminau cu el. Ȋși strȃnse ochii cȃt putu de tare și-și acoperi gȃtul cu amȃndouă mȃinile.
Mȃrȃiturile bezmetice ale cȃinilor, la care le putea simți răsuflările puturoase și fierbinți, împreună cu faptul că nu murise încă, îl încurajară să deschidă ochii. Bestiile, cȃt el de mari, se opriseră ca prin minune la un metru distanță și-i dădeau tȃrcoale pofticioase, grohăind ca balaurii din gȃtlejurile groase.
Speriat să miște -sigur dacă ar fi făcut-o monștrii l-ar fi rupt într-o clipire- își ridică ochii căutȃnd ajutor. Inima i se mai liniști cȃnd îl văzu pe Gălbează apropiindu-se. Clămpănitul cizmelor de gumă era cel mai frumos sunet pe care-l auzise vreodată. Romȃnu’ își băgă un deget în gură, un pic într-o parte și șuieratul asurzitor îi lovi din nou urechile. Boierul își chema cȃinii înapoi.
Mȃrȃitul încetă cu cel de-al doilea fluierat și lighioanele își întoarseră capul nedumerite spre stăpȃnul lor, nu puteau pricepe de ce nu li se dădea voie să-l mănȃnce pe nea-venit din moment ce era clar pȃnă și pentru ele că n-avea ce căuta acolo.
Cu bățul de alun sprijinit de umăr, avȃnd pipa în gură și pălăria de paie dată mai pe spate, Gălbează se proțăpi mijind din ochi în fața lui.
- Ce-i mă? Ce cauți?
- Ȋi a lu’ Zița, din ăi mai mari, o auzi pe nevastă zicȃndu-i bărbatului.
- A lu’ Zița? Ce-ți trebe mă copile? Te-o trimis după ceva? După lapte hai disară…
- Ziua b-bună…, salută Din-le găsindu-și limba abia după ce se asigură că dulăii renunțaseră să-l mănȃnce deocamdată.
- Nu-ți fac ni’ca, îi zise boieru’ aplecȃndu-se să-l vadă mai bine.
- Nu m-o trimis nimenea, zise el, am venit singur să văd dacă n-aveți nimica de lucru. Tata-i dus cu Moșu’ la o fȃntȃnă, nu viu acasă numa’ sȃmbătă să cȃnte la Joc.
- De lucru, hă? Și de ce-ți trebe ție de lucru, la țîgani le place să beie și să steie la umbră nu să lucre toată ziua.
Ȋnghiți în sec simțind că-i dau lacrimile.
- La țîgani…
…Le este foame toată ziua, ar fi vrut să zică, dar ceva i se puse în gȃt și nu putu să spună mai departe. Ochii i se umplură de ceață, dădu să și-i șteargă cu podul palmei, da’ boierul îl prinse repede de mȃnă.
- Stai o țȃră să mă uit la tine, mă copile. Zici că vrei să lucri? îl întrebă Gălbează mijind la mȃinile lui.
Dădu din cap cȃt de repede putu.
- Și cȃți bani vrei dacă lucri la mine?
- Bani?
- Ie, bani. Sau tu lucri dejeaba, ca să nu stai acasă?
Vocea nu era aspră, dar nu-i plăcu deloc zȃmbetul de sub mustața omului, nu se mai putu stăpȃni și începu să plȃngă trăgȃndu-și mȃinile din ale romȃnului. Dacă omul voia să-și bată joc de el n-avea rost să mai stea, oricum cȃnd avea s-audă măsa pe unde umblase o să-l învețe minte cu o palmă să nu mai umble de capu’ lui. Ceva amar îi veni în gură, și senzația de foame dispăru. Obrajii îi luară foc de rușine și nu știu cum să se întoarcă mai repede și s-o taie din bătătură,
Era deja în drum cȃnd vocea groasă îl ajunse din urmă:
- Mă băiete, hai înapoi o țȃră.
Se opri întorcȃndu-se încet, să fie sigur că omu’ nu-l ia iar peste picior. Boieru’ era tot acolo, serios la față, și cȃinii nu se mai vedeau nicăieri. Ar fi vrut să fugă acasă, da’ dacă era chemat și nu se ducea, și romȃnu’ îl pȃra la măsa, căpăta o bătaie și mai mare că nu ascultase de unu’ mai bătrȃn.
- Cȃți ani ai? Vru să știe Gălbează după ce intră înapoi în ogradă.
- Paișpe.
- Cam mare ai crescut, mă copile, sigur n-ai mai mult și te iau în armată?
- Nu, nu mă iau, zȃmbi el amuzat că cineva putea crede că el era de armată cȃnd el nici nu împlinise paisprezece ani.
- Cum te cheamă?
- Din-le.
- Dinle? Ce însamnă “dinle”? Ȋi țîgănește, așa-i?
- Ȋhȃm, însamnă… “Nebunu”, așa-mi zice mama.
Gălbează izbucni într-un hohot de rȃs atȃt de puternic încȃt îi trecu prin minte că boierul iar își bate joc de el. Tocmai se pregătea să zică “bună ziua” și să se ducă în treaba lui, cȃnd rȃsul omului încetă brusc.
- Auzi Nebunule, dacă vrei să lucri te iau de slugă, că văd că ești sănătos și trebe să umble cineva cu vacile în Călugăra. Io îs o țȃră bolnav și Copilu’ îi pre’ mic să umble cu vacile. Ce zici, primești? Că după aia mă-nțăleg eu cu mumă-ta.
Dădu din cap fiindcă se temu că dacă vorbește o să plȃngă iar.
- Bine, Nebunule, așa o să-ți zȃc de-amu, că ți se potrivește. Amu ni du-te la tanti-ta Lucreție și zi-i să-ți dea ceva de mȃncare, azi vii cu mine cu vacile, să știi care-i locu’.
Stabilind astea, Gălbează îi întoarse spatele și se luă înapoi după vaci care se împrăștiaseră prin toată ograda.
- Dii Pȃrjoale, dii Joiană, dii Mărțană…
Cu doar o ureche ascultȃndu-l pe boier adunȃndu-și vacile, stătu o vreme locului neștiind ce să facă.
- Lucreție, dă-i la Nebun ceva să mănȃnce, că vine cu mine în Călugăra azi, vorbesc io disară de el.
- Bine, Antoane, bine…
Auzind glasul subțire al muierii, venind din direcția în care nasul lui îi spunea că se află bucătăria, porni într-acolo. Nici n-ajunse bine la portiță, de unde știa că -slugă fiind- n-are voie mai încolo niciodată, că femeia îl și aștepta c-o bucată de pită și una de brȃnză. Erau atȃta de mari că abia le putea ține în amȃndouă mȃinile. Ochii i se umplură de lacrimi și dintr-o dată simți că-l înțelege bine de tot pe Copilu’ băgat la oi.
- No, hai amu’ că nu-i lumea, îi zise Tanti Lucreția cu severitate falsă, vezi că trebe să ai d-acolo pȃnă pe sară…
Apucă să zică “mulțam” și să muște din pită, cȃnd îl strigă Gălbează.
- No, hai Nebunule, hai că merem…
Pe drumul pȃnă în Călugăra principala lui grijă a fost să vadă dacă poate mȃnca toată pȃinea și brȃnza. Află că putea, dar că nu mai umbla așa ușor după aceea. Domnu‘ boieru’ Anton, că așa i se porunci să-i spună, îi rupse și lui o jordă de alun și îi dădu să-i care traista cu merinde. Apoi se apucă să-i zică “cum mai stătea treaba prin țară”. Auzi că foamete era peste tot, că în unele locuri oamenii mȃncau cai morți și cică prin Moldova oamenii se mȃncau între ei. Mai auzi de unu’ Stalin care cică era de vină pentru toate astea, de secetă și de alegerile politice de anu’ ăla, află că boieru’ se temea pentru Domnu’ Regele Mihaiu, dar nu prea înțelegea de ce s-ar teme cineva pentru un rege. Unele lucruri le putea pricepe, cum erau seceta sau foametea, restul i se păreau niște povești, dar se strădui să le țină minte în caz că-l întreba cineva.
Ȋnainte de amiază ajunseră cu vacile la locul lui Gălbează din Călugăra. Postata era între două pădurici, cu iarbă arsă de soare și fir de apă trecȃnd pe sub Dealul Mȃnăstirii.
După ce avură grijă ca vacile să beie apă, nu prea multă să nu se umfle, le duseră unde iarba era mai verde și ei își căutară scutire undeva mai la umbră.
- Acuma le lași să pască, nu se duc nicăria așa că nu trebe să stai cu bota pe ele, da’ tăt nu te poți culca că mai vin lupii sau ursu’ cȃteodată. Ai înțeles, Nebunule?
I se păru că boierului îi plăcea cam tare să-i zică așa.
- ‘Nțeles, domnu’ Anton.
Boierul plescăi mulțumit și se întinse pe spate, își trase pă¬lăria pe ochi, punȃndu-se să se culce. Din-le înțelese că regula cu nedormitul era valabilă numai pentru el. Luȃndu-și treaba în serios, nedorind să pară un leneș, își luă jorda de alun și se duse mai la vale, unde pășteau vacile. Le ținu așa de strȃns, că seara la plecare se putea vedea locul unde păscuseră toată ziua, ziceai că-l cosise careva.
- Mȃine mai lasă-le să umble, îl dojeni Domnu’ Anton cȃnd adunară vacile să se ducă acasă.
Era seară bine cȃnd ajunseră la boier acasă. Băgară amȃndoi vacile în grajd și Gălbează se spălă pe mȃini cu săpun ca să le mulgă. La plecare mai primi o bucată de pită cu un pic de carne de porc și i se porunci să vină iar de dimineață.
- Zi-i la mumă-ta că viu să ne-nțălegem după ce gat de muls…
Spuse “bună sara” cu inima ușoară și o luă încet către casă. Mai avea un pic de pȃine cȃnd intră pe poartă, de cum o zări Șicuța, fratele lui care avea opt ani, i-o zbură din mȃnă atȃt de repede că o secundă i se păru că o mȃncase deja și doar i se păruse că avea ceva în mȃnă.
- Din-le…, îl luă măsa pe țigănește de cum îl văzu, își dădu seama că nu era supărată pe el.
Cȃnd era supărată vorbea romȃnește.
- Pe unde ai umblat toată ziua? A trebuit s-o țin pe Anuța acasă și aveam amȃndouă de spălat pentru Doamna lu’ Costică. Hai zi repede unde ai fost, că acu pun liungura pe spatile tău!
- Nu mă bate, mamă, răspunse și el pe țigănește așa cum o făcea cȃnd se știa cu musca pe căciulă, …am fost la Boieru’ Gălbează, am lucrat.
- Ai lucrat? Se încruntă măsa. Ce ai lucrat?
- Am fost cu romȃnu’ cu vacile în Călugăr…
N-apucă să termine bine cuvȃntul că Zița îi trozni un dos de palmă de-i întoarse capul de la loc. Roșie de furie îl apucă de gulerul cămeșii și-l trase după ea în casă.
- Umbli de capu’ tău după mȃncare prin sat, să-ți deie oamenii de pomană, las că vezi tu, ș-apoi cȃnd vine tată-tău ai să vezi cȃte are să-ți mai spuie și el.
Ȋnăuntru mai încasă două palme, prima pentru că mințise și adevărul nu era că fusese la lucru la Gălbează, că boierul nu l-ar fi luat pe el fiindcă-i prost și leneș. Iar a doua pentru că nu voia să recunoască nimic din lucrurile de care era acuzat. Ȋn casa lor trei palme erau ceva nemaiauzit. Nimeni nu mai primise atȃtea de cȃnd Niță, unul din frații mai mari furase hainele tatălui lor ca să meargă cu ele la Joc.
Nimeni.
După ce Zița obosi să mai strige la el, îl trimise într-un colț cȃt mai departe de sobă. Știa ce însemna, nici o turtă pentru el în seara aceea. Nu putea spune că-l deranja, defapt era sigur că dintre toți, el avea burta cea mai plină. Reușise să dobȃndească ceea ce căutase încă de dimineață, adică să muncească pentru propria hrană, și atunci oare de ce se simțea atȃt de vinovat?
Acum era sigur că n-o s¬ă-l mai lase slugă la Gălbează. De mȃine din nou la foame și la frații mai mici urlȃndu-i toată ziua în urechi.
Să-i ia naiba pe toți.
Ȋn timp ce gȃndea vorbel urȃte îi părea rău pentru ele, oare ce ar zice buna lui mama dacă l-ar putea auzi? Pentru că nu conta cȃte palme îi dădea, sau ce îi zicea cȃnd era nervoasă, era mama lui și era cea mai bună mamă din lume.
Era tot în colțul lui și se întunecase de tot cȃnd larma de afară îi atrase atenția. Aprinse lampa de petrol și în lumina portocalie își văzu frații dormind deja. Se întrebă dacă mȃncaseră ceva în seara aceea și dintr-o dată se simți și mai vinovat. Ar fi trebuit să le păstreze și lor măcar puțină carne, dar îi fusese atȃt de foame…
Cei doi copii, de șase și opt ani, se mișcară prin somn din cauza gălăgiei, dar nu se treziră.
- Din-le, hai afară, o auzi pe măsa strigȃndu-l, surpriza din vocea ei îi spuse că nu era singură.
Ieși din casă și își văzu mama în drum, în fața ei, cu mȃinile în șold și cu aceleași cizme murdare în picioare, era boieru’ Gălbează. De cum îl observă acesta-i făcu semn să se apropie. Mamă-sa se uita la el încruntată, nu putea vedea bine dacă iar era supărată pe el din cauza întunericului, dar avea să afle cu siguranță din numărul de palme pe care le va primi după ce pleca boierul.
- Domnu’ Anton îmi zice c-ai fost cu el cu vacile… în Călugăra.
- Ȋhȃm.
- Mă ierți, boierule, mi-o zis unde-o fost, da’ am crezut că minte. Nu m-o mințît pȃnă amu, da’ cu băieții aștia nu știi niciodată.
- Aha.
Domnu’ Anton se uita atent cȃnd la el, cȃnd la măsa. Nu zise nimic așa că tăcură și ei. După cȃteva minute boieru’ zȃmbi și arătă spre el cu bota de alun de care părea să nu se despartă niciodată.
- Am venit să mi-l dai mie de slugă, la vaci, pe lȃngă casă…, și la ce-o mai fi. Nevastă-mea i-a făcut patu’ în grajd, acolo nu-i frig iarna iar pe timpul verii se poate urca în podu’ grajdului, în fȃn, îi mai răcoare. Ca la orice slugă îi dau mȃncare de două ori pe zi, haine și de sărbători îi dau un porc să-l aducă acasă. Primești?
- Boierule!
Oferta era mai mult decȃt generoasă, atȃt primea un bărbat dacă era slugă, nu un copil. Zița scutură din cap și se aplecă pȃnă ajunse cu fața aproape de urechea lui.
- Vrei să te duci, copilu’ meu? îl întrebă pe țigănește.
- Da, mama mea, răspunse în șoaptă plecȃndu-și privirea în pămȃnt.
Femeia își îndreptă spatele și luȃndu-l de mȃna îl trase în fața ei.
- Primesc. Are să vie mȃne dimineață. Ȋn sara asta am io o treabă cu el.
Boierul păru mulțumit de răspuns. Ȋl prinse de obraz, apoi le zise “bună sara” și plecă.
“Treaba” de care vorbise măsa se referea la niște sfaturi părintești spuse cu lacrimi în ochi și îmbrățișȃndu-l din trei în trei cuvinte. Să aibă grijă să fie cuminte și respectuos, să nu răspundă obraznic la boier. Să lucre cȃt poate de bine, da’ dacă i se pare că nu poate să vie imediat acasă.

Din-le dormi prost în noaptea aceea. Se trezea din oră în oră să vadă dacă nu era deja dimineață. Ȋși strȃnse de cu seară hainele într-o plasă, deasupra mamă-sa îi puse două turte de mălai pe care el le scoase deja și le lăsă lȃngă frații lui, să le găsească cȃnd s-or trezi. Se simți bine după aia, micuții o să știe că el va avea grijă de ei. Ȋși puse deja în gȃnd să mai fugă din cȃnd în cȃnd pȃnă acasă și să le mai aducă ceva de mȃncare.
Avea ochii larg deschiși așa că prima rază cenușie nu-i scăpă. Se ridică imediat din pat și după ce se îmbrăcă se mai uită o dată la ăia mici cum dormeau de liniștiți, îi veni să plȃngă, da’ se abținu ca să nu-i trezească. Ieși repede din casă de teamă că o să se trezească măsa și o să se apuce de plȃns. Dacă ura ceva pe lumea asta apoi era cȃnd își vedea mama plȃngȃnd. Ajuns în drum o luă repede spre casa boierului.
Deși soarele încă nu se vedea de după deal, dimineața era caldă, așa că nu-i era frig. Zȃmbi la gȃndul că nici la iarnă n-o să-i fie, domnu’ Anton o să-i cumpere haine groase și o să poată să iasă pe afară. Nu ca iarna trecută, cȃnd din cauza gerului și a hainelor subțiri pe care le avea stătuse mai mult în casă.
Ezită înainte să intre în bătătura lu’ Gălbează. Se uită atent peste gard, dar cum nu văzu nici o mișcare presupuse că ai casei încă dormeau. Ar fi intrat și s-ar fi dus să-și vadă patul făcut de Lelea Lucreția în grajd, dar nu știa unde erau cȃinii.se puse jos în fața porții cu gȃndul să aștepte pȃnă s-o trezi boierul.
Nu avu de stat mult acolo, după cȃteva minute auzi deschizȃndu-se ușa de la bucătărie și-l văzu pe domnu’ Anton cu două găleți în mȃnă mergȃnd spre grajd să mulgă vacile.
- Boieru’ Anton! Strigă fericit făcȃndu-i semn cu amȃndouă mȃinile.
Omul se opri și își duse mȃna la ochi să vadă mai bine.
- Nebunule, ai venit. Ce cauți acolo?
- Ᾰăă, cȃinii…
- Poți să vii că i-am legat asară, m-am gȃndit io că nu intri tu în ogradă pȃnă nu te înțelegi cu ei…
Boierul rȃse și îi dădu lui gălețile să le ducă în grajd. Ȋi spuse să-și lase ce avea acolo, că după aceea pleacă amȃndoi în Călugăra. Ȋi zise că mai vine cu el din cȃnd în cȃnd, ca să-și mai dezmorțească oasele bătrȃne.
Ȋn timp ce se mulgeau vacile se duse la ușa de la bucătărie să primească de mȃncare. Nu se așteptase ca ușa să fie deschisă, nici ca înăuntru să vadă o fată îmbrăcată într-o rochie albastră. Fata era atȃt de albă la față și stătea așa de nemișcată încȃt la început crezu că-i o păpușă. Abia după ce-i observă ochii, și ei foarte albicioși, cercetȃndu-l curioși și oarecum intimidați de prezența lui, pricepu că fata trebuia să fie vie.
- ‘Neața bună, salută plecȃndu-și capul și apoi luă la fugă spre grajd.
- Ai îmbucat, așa repede?
- Ᾰăă, Lelea Lucreție nu era acolo…
- Nu?
Clătină din cap respirȃnd agitat și uitȃndu-se din cȃnd în cȃnd peste umăr. Boierul păru să priceapă despre ce era vorba fiindca chicoti amuzat.
- Da’ cine era acolo?
- Nu știu, o fată cu rochie albastră. Am crezut că-i o păpușă din aia mare, că am văzut o dată în tȃrg una și cam așa era de frumoasă, da’ după aia s-o uitat la mine…
Se opri pentru că bărbatul părea să se abțină cu greu să nu rȃdă.
- Aia-i nepoată-mea, Ana. Stă cu noi de cȃnd s-a îmbolnăvit că i-a zis doctoru’ că-i trebe aer curat…
- Ana? N-am mai văzut-o.
- Nici n-aveai cum, stă mai mult în grădină la flori, sau în camera păpușilor, mai demult venea cu mine cu vacile, da’ cred c-am plictisit-o. Io cred că s-ar putea să-și schimbe părerea.
Ochii boierului sclipeau amuzați, fluierȃnd vesel se întoarse la mulsul vacilor.
- Ce faci? îl certă boierul văzȃnd că rămase acolo uitȃndu-se la el. Fugi și mȃncă!
Nu așteptă să i se mai spună o dată, deși ideea de a da nas în nas cu nepoata domnului Anton îi cam tăia picioarele.
Din fericire, deși ușa era tot larg deschisă, fata nu mai era acolo. Lelea Lucreție le aduse lui și Copilului, care apăruse și el acolo de nicăieri, farfuriile cu mȃncare. Piticul își înhăță porția și cu o mȃnă ținȃndu-și pantalonii să nu cadă, o luă la fugă după șură dispărȃnd din nou.
Din-le rȃse urmărindu-l cu privirea, apoi se duse și el la masa de piatră din spatele curții. Ȋși depuse acolo dejunul și căută ceva ce putea fi folosit drept scaun. Localiză o buturugă lȃngă tăietorul de lemne și după ce o așeză lȃngă masă se așeză. Rupt de foame, își propuse din nou să afle dacă putea mȃnca tot. Ca de obicei, descoperi că putea. După ce termină, cără buturuga la locul ei și duse farfuria la bucătărie.
Ȋn ziua aceea boierul îi povesti mai multe, despre comuniști și Securitate, care cică tăiau și spȃnzurau prin Partida Țărănistă. Acești oameni, mai răi ca dracii, îi puseseră gȃnd rău pȃnă și regelui, d-aia se temea că domnu’ Anton că are să se întȃmple ceva, mare lucru dacă nu chiar anu’ ăla…
Asculta cu atenție, începȃnd să-i placă poveștile lui Gălbează. Atȃt îi trebui boierului că după aia nu-i mai tăcu gura și lui Din-le i se învȃrtea capul de atȃtea conspirații, și crime făcute de comuniști. Nu trecu mult timp și se pomeni și el blestemȃndu-i pe porcii aceia, dorindu-și să vie și ei acolo în Călugăra ca să le explice el cu bota de alun ce credea despre faptele lor criminale împotriva Țărăniștilor și Liberalilor, oameni cu interes pentru țară și frică de Dumnezeu.
Ȋn săptămȃna ce urmă boierul veni cu el în fiecare dimineață, și după ce lăsau vacile să pască liniștite povesteau pȃnă venea vremea să se întoarcă acasă. Prinsese curaj și nu mai aștepta să asculte orice, punea întrebări despre ce i se părea interesant sau despre ce nu înțelesese mai înainte. Gălbează nu se supăra și îi explica răbdător tot ce voia să știe. Așa află despre politica țării, care era foarte “instabilă” (nu era sigur ce înseamnă cuvȃntu’ ăla, da’ nu putea fi nimica bun) în acel moment, despre alte țări care aveau aceleași baiuri, și multe alte lucruri despre care habar n-avusese că puteau să existe, că doar în sat nu vorbea nimeni despre ele.
Nu cu el cel puțin.

Ȋntr-o noapte pe la începutul lui august, Din-le se trezi, i se păruse că auzise cȃinii lătrȃnd. Cȃnd vru să audă mai bine se făcu din nou liniște. Se pregătea să se culce la loc cȃnd, la nici doi metri de el, în spatele grajdului, auzi niște oameni vorbind în șoaptă. Inima începu să-i bată atȃt de puternic încȃt se temu că hoții aveau s-o audă și o să-l omoare. Auzi și niște cai, dar deși se strădui cȃt putu nu reuși nici cum să înțeleagă ce vorbeau. Sigur erau niște hoți! Trebuia să-l trezească pe boier, să iasă cu pușca la ei, da’ cum? Dacă ieșea din grajd o să fie văzut.
Ȋi auzi pe hoți ocolind șura, apropiindu-se tiptil de casă și, deși tremura de frică, se urcă în podul grajdului. Acolo, mișcă o țiglă de la locul ei și putea să vadă toată curtea și casa boierului.
O să-l omoare. O să-l omoare.
O să-l omoare!
Văzu trei siluete întunecate alunecȃnd de-a lungul peretelui și apropiindu-se de ușă. Ȋncepu să plȃngă și își duse palemele la gură înfundȃnd sunetele în timp ce lacrimile îi ardeau degetele.
Nu! Ar fi vrut să strige. Nu-l omorȃți, că îi un boier bun, nu-l omorȃți, vă rog!
Totuși nici un zgomot nu-i părăsi buzele și continuă să urmărească îngrozit cum hoții se opresc în fața ușii și… și unul dintre ei bătu încet la ușă. I se păru că nu vede bine, însă n-apucă să priceapă bine ce se întȃmpla că ușa se deschise și cei trei se făcură nevăzuți înăuntru.
Se așteptase la zgomote, la o luptă între boier și hoți, da’ tot ce putea să audă erau foșnetele vacilor. Se gȃndi să coboare și să vadă ce se întȃmpla, dar ce putea face el împotriva a trei bărbați, hoți de meserie, înarmați cu cuțite și pistoale. Acum că se gȃndea, nu văzuse la nici unul dintre ei asemenea arme, da’ asta nu însemna că nu erau acolo.
Stabilind că nu putea face nimic ca să-l ajute pe boier, și sperȃnd că hoții nu o s¬ă-l omoare, rămase unde era clipind numai cȃnd îl înțepau ochii. Poate o să-i vadă pe hoți cȃnd plecau și o să- le vadă și fețele, atunci o să meargă la Comisariat și…
Brusc văzu o lampă aprinzȃndu-se în casă și răsuflă ușurat deslușind chipul boierului. Se uită atȃt de atent prin geamul luminat încȃt crezu că o să-i sară ochii afară, atȃt de mult dorea să vadă ce pățise domnu’ Anton.
Țipă scurt de uimire realizȃnd că boierul rȃdea. Cum să rȃzi cȃnd te calcă hoții? Decȃt dacă, …dacă nu-s hoți, sau dacă-i cunoști. Putea oare boierul să aibe prieteni care să fie hoți, sau comuniști, după toate relele pe care le spusese despre ei?
Nu, cu siguranță nu.
Domnu’ Anton trebăluia ceva în fața lămpii, după cȃteva minute, părȃnd a-și fi încheiat socotelile -avusese un creion în mȃnă- stinse din nou lampa și casa se cufundă din nou în noapte.
Din-le rămase cu ochii ațintiți spre geam pȃnă spre dimineață, dar nu se mai întȃmplă nimic. Rupt de obosit coborî înapoi în culcușul pe care-l părăsise atȃt de înfricoșat și se întinse cu gȃndul să doarmă cȃteva minute. După ce-l văzuse pe boier rȃzȃnd, cu hoții la el în casă, trebui să recunoască faptul că se înșelase. Poate cei trei nici măcar nu erau hoți…

- Nebunule, ce faci, dormi? Scoală că mergem cu vacile…, îl trezi vocea domnului Anton.
Se uită atent la el - nu părea deloc schimbat la față, avea același zȃmbet amuzat și aceeași licărire veselă în priviri.
- Hai, treci pe la bucătărie, vezi că azi vine și Ana cu noi. Ți-am zis io că se răzgȃndește ea…
- Ce?
- Zice că s-a plictisit p-acas’ și vrea să vină în Călugăra. Acuma fugi și îmbucă repede pȃnă se îmbracă ea. Poate nu-și găsește haine și vine numa’ mȃine, boieru’ rȃse din nou.
Ȋnghiți în sec și se duse să se spele pe față mai înainte. Cum adică mergi cu o fată cu vacile? Fetele merg la joc, nu cu vacile. Speră foarte tare ca fata să nu-și găsească hainele potrivite și să stea acasă.
Mȃncă în grabă și își trase opincile în picioare făcȃndu-și curaj să-l întrebe pe boier de hoți, cȃnd un vuiet se auzi din drum.
Pe ARO-ul din fața camionului armatei scria cu litere mari: POLIȚIA.
Chiar dacă ultimul an fusese unul liniștit, imediat după război, Din-le nu uitase zilele în care astfel de convoaie străbăteau satul de dimineața pȃnă seara, cȃnd inimile tuturor săreau de la loc neștiind ce se întȃmplă.
Se încordă și instinctul de a o lua la fugă crescu atȃt de puternic încȃt începu să pășească înapoi. Se uită cu frică la boier, acesta părea la fel de speriat cȃnd se întoarse spre el. Ȋl văzu clătinȃnd din cap și se opri. Nu, domnu’ Anton n-o să-i lase să-i facă nimic. Războiu’ era gata, nu mai trebuia să trăiască cu frica în sȃn că o să fie luat și dus în lagăr ca bunicul lui.
Și dacă războiul începuse iar?
Ȋn clipa în care mașinile se opriră de tot în dreptul curții mari, cei doi ofițeri - le recunoscuse funcția după epoleții de pe umeri și după pistoalele din brȃu - coborȃră și fură imediat înconjurați de soldații ce se revărsau din camion. Unul dintre ofițeri lătră un ordin în direcția lor și imediat soldații intrară în curte. Ce păcat că boieru’ își legase cȃinii, ar fi vrut să-i vadă pe miltari descurcȃndu-se cu dulăii. Se strȃmbă și-și promise să se împrietenească cu cei trei monștri dacă mai apuca ziua de mȃine; atunci cȃnd vor mai veni soldații, cȃinii o să fie dezlegați și sigur boieru’ n-o să-i mai fluiere înapoi.
Fără un cuvȃnt în direcția lor ostașii se împȃnziră prin toată ograda, postȃndu-se la fiecare portiță. Cei care rămaseră îi înconjurară fără să bage în seamă vacile care fremătau agitate. Cei doi ofițeri se apropiară încet, mȃndri, cu cȃte un militar încruntat de fiecare parte. Cercetară curtea, apoi casa, și în final privirile vulturești, care păreau să spună că tot ce-i în jur le aparține lor de fapt, se fixară pe ei.
- Locotenent Petcu și sub-locotenent Gheorghe, îi informă unul dintre ei - cel care înaintase primul, oprindu-se la trei pași în fața boierului.
Domnu’ Anton dădu din cap și întinse mȃna în direcția bărbatului, dar acesta se făcu că nu o vede.
- Dumneata ești Gălbează Anton?
- Io-s.
- Din ordinul generalului Leșu, percheziționăm locuința și persoanele găsite aici!
Nervos, strigȃnd fiecare cuvȃnt, locotenentul Petcu arăta clar că el era șeful. Celălalt ofițer, care rămăsese ceva mai în spate le făcu un semn din ochi soldaților și aceștia intrară imediat în acțiune. Cȃțiva cerecetară grajdul, șura, unii intrară în casă, iar ceilalți se răspȃndiră prin grădini. Auzea ghetele grele rupȃnd straturile pe unde treceau și înghiți în sec, lacrimi mari curgȃndu-i fără să vrea pe obraji.
- Domn’ Gălbează, trebuie să te întreb ce știi despre fratele dumitale?
- Ce știu?
- Da, se răsti ofițerul, despre Gălbează Lazăr, fost căpitan-pilot în armată, închis pentru trădarea de la Tămădău. Inculpatul a evadat acum trei zile din închisoare și a fost văzut îndreptȃndu-se încoace. A fost ajutat de niște complici, dar se crede că s-au despărțit. Spune-mi ce știi, sau te arestez și te fac eu să-mi zici tot!
- Cum să mă arestați, domnule locotenent, doar nu știu nimica. N-am auzit nimic de la fratele meu de ani de zile, de unde să știu eu unde-i și ce face…
- Taci! Aflăm noi imediat dacă minți, dar ascult¬ă-mă bine, va fi vai de tine și de toți ai tăi dacă aflu că ai mințit.
Unul dintre soldați se apropie de ei și șopti ceva în urechea ofițerului.
- Cine este în casă? întrebă acesta imediat.
- Nevastă-mea și o nepoată.
Răspunsul părea să coincidă cu ce aflase de la subalternul lui pentru că locotenentul se strȃmbă nemulțumit.
- Deci pretinzi că nu știi nimic despre fratele dumitale?
- Nimica, dom’ ofițer.
Boierul părea a-și fi căpătat stăpȃnirea de sine.
- Lasă că-ți amintești tu la secție…
- Cum să mă arestați, strigă domnu’ Anton înroșindu-se la față, ca pe un…, ca pe un criminal? Doar n-am făcut nimica, îs membru PCR și știu io cum merg treburile. Nu mă puteți lua fără dovezi!
- Dovezi? urlă locotenentul învinețindu-se. Vrei dovezi? Ȋți dau eu dovezi…, se pregătea să scoată bastonul de la brȃul soldatului de lȃngă el, cȃnd celălalt ofițer îl prinse de mȃnă zicȃnd ceva atȃt de încet încȃt Din-le nu reuși să audă.
Petcu lăsă mȃna să-i alunece de pe mȃnerul bastonului și, uitȃndu-se urȃt la boier strigă scurt:
- Adunarea!
Soldații ieșiră de pe unde erau, își aruncară armele pe umeri și alergară mărunt înapoi spre camion.
- Ascult¬ă-mă bine, Gălbează Anton, o să-l găsim pe fratele dumitale și o să fie condamnat la moarte, nu ne jucăm cu criminalii și cu trădătorii de țară. Și de cumva aud că m-ai mițit azi, și l-ai ajutat în vreun fel să scape, îți dau foc cu mȃna mea la tot ce ai și înfunzi pușcăria cȃt ăi mai trăi.
- Ziua bună, domni ofițeri, îi salută boierul cu răceală.
Cei doi se îndreptară spre poartă, dar dintr-o dată locotenentul se opri. Păși înapoi pȃnă în fața lui Din-le care începu să tremure de frică.
- Lasă-mi sluga în pace, dom’le…
Ofițerul îl ignoră pe boier și trăsăturile i se îmblȃnziră puțin. Se aplecă și privirea părtrunzătoare se înfipse în ochii lui.
- Auzi, copile…
Dădu din cap repede, ca să nu-l enerveze și se rugă la Dumnezeu să poată să vorbească, să nu fie arestat și dus la închisoare. Nici nu se putea gȃndi la ce o să-i facă mamă-sa dacă auzea așa ceva.
- De cȃnd ești slugă la Gălbează?
- Ȋs la domnu’ Anton de…, numără pe degete, ..de opt zile.
- Aha, și în timpul ăsta n-ai văzut cumva un străin, un om pe care nu l-ai mai văzut?
Clătină din cap.
- Spune o dată, răcni ofițerul. Ai văzut sau n-ai văzut?
- Nu, să trăiți, n-am… văzut, reuși să zică deși tremura din tot corpul.
Locotenentul mȃrȃi ceva, dar se întoarse și plecă însoțit de colegul lui. Soldații erau deja în camion și împreună cu boierul îi priviră întorcȃndu-se și dispărȃnd în direcția din care veniseră.
Boierul suflă ușurat, se uită la el și-i zȃmbi larg.
- Bravo, Nebunule, l-ai lămurit arde-l-ar toți dracii să-l ardă! Amu zi drept, ai văzut ceva, așa-i?
Nu-i plăcu privirea boierului cȃnd îl întrebă, așa că își puse fața în pămȃnt, temȃndu-se să nu fie trimis acasă.
- N-am mințit, domnu’ Anton.
- Sigur? Nu mă minți, că n-are să-ți meargă bine la mine…
- N-am mințit, să mor io dacă am mințit! Ofițeru’ m-a întrebat dacă n-am văzut un bărbat…, am zis că nu. N-am văzut unu’… - am văzut trei. Da’ dumneata n-ai zis nimica și nici io n-am vrut să-i zic.
Boierul îl privi nedumerit o secundă, apoi își dădu capul pe spate și rȃse zgomotos.
- Bravo, Nebunule! repetă el zȃmbindu-i larg.
Ȋl privi ducȃndu-se în bucătărie de unde se întoarse cu traista cu merindele lui și cu bota de alun. I le dădu lui, și-i puse o mȃnă pe umăr.
- Azi mergi singur cu vacile. Ia astea ca să ai ce mȃnca pȃnă pe sară. Cȃnd vii am ceva de vorbit cu tine.
Ȋnghiți un nod în gȃt cȃt un cocoș de mare, simțea că-i vine să plȃngă din nou.
- Nu, nu, nu! Nu te teme, n-ai făcut nimica, n-o să pățești nimica, pe cuvȃntu’ meu. Da’ cred că de amu trebe să schimbăm înțelegerea care am făcut-o cu mumă-ta. Ai înțeles? Nu-i nimica de rău, numa’ de bine.
Ochii albaștri ai boierului sclipiră binevoitor și Din-le îl crezu. Ȋși luă bota pe umăr și traista în mȃnă, apoi începu să adune vacile care se împrăștiaseră prin ogradă și pe drum.